#title Tensiunea anarhistă
#author Alfredo M. Bonanno
#date 1996
#source Preluat la 15.12.2022 de la [[https://centruldecultura.wordpress.com/2012/07/02/alfredo-m-bonanno-tensiunea-anarhista/]]
#lang ro
#pubdate 2022-12-15T00:00:00
#topics insurecționism, Alfredo M. Bonanno
Sunt mereu într-o oarecare măsură ruşinat când pregătesc un discurs, cel puţin la început. Iar această ruşine creşte în cazul a ceea ce numim în mod eronat conferinţe, sau după cum cineva încearcă modest să le camufleze, dezbateri-conferinţe. La urma urmei, e vorba de cineva care vine din altă parte, poate din altă generaţie, ca şi cum ar năvăli din trecut. Cineva care stă în această clasă pentru a ţine un discurs şi în mod ciudat, poate chiar periculos, seamănă cu cei care îţi macină creierii cu intenţii destul de diferite. Dacă ascultaţi cu atenţie veţi descoperi că, în spatele aparenţelor, există o diferenţă considerabilă în conceptele pe care urmează să le subliniez.
Primul dintre aceste concepte ia forma unei întrebări:
Ce este anarhismul? Poate părea ciudat că abordez o asemenea chestiune în această situaţie, din moment ce ştiu sigur că sunt mulţi anarhişti aici, pentru că îi cunosc personal. Şi pe lângă orice altceva, anarhiştii ar trebui măcar să ştie ce este anarhismul. Dar este necesar să luăm în mod repetat în discuţie întrebările de genul „Ce este anarhismul?”. Chiar şi în câteva cuvinte. De ce trebuie să facem asta? Asta nu se întâmplă în mod normal în alte expresii de viaţă, în alte activităţi sau gânduri ce se definesc cu o bază de a fi ceva sau altceva.
Aşa că anarhiştii continuă să-şi pună aceeaşi întrebare:
Ce este anarhismul? Ce înseamnă să fii anarhist? De ce? Pentru că nu este o definiţie care poate fi dată odată pentru totdeauna, pusă într-un seif şi considerată patrimoniu ce trebuie abordat încetul cu încetul. A fi anarhist nu înseamnă a ajunge la o certitudine; sau a spune o dată pentru totdeauna „Iată, de acum încolo deţin adevărul şi prin urmare, cel puţin din punctul de vedere al ideii, sunt o persoană privilegiată”. Oricine gândeşte astfel este anarhist doar cu numele. În schimb, anarhistul este cineva care se pune într-adevăr la îndoială, ca persoană, şi se întreabă: Ce este viaţa mea în funcţie de ceea ce fac şi în relaţie cu ceea ce gândesc? Ce legătură reuşesc să păstrez în fiecare zi în tot ceea ce fac, un mod de a fi anarhist continuu şi de a nu cade pradă înţelegerilor, de a nu face compromisuri zilnice, etc?
Anarhismul nu este un concept ce poate fi închis într-un cuvânt, precum o piatră de mormânt. Nu este o teorie politică. Este un mod de a concepe viaţa, iar viaţa, fie că suntem tineri sau în vârstă, bătrâni sau copii, nu este ceva definit: este o miză pe care trebuie să o jucăm zi de zi: Când ne trezim dimineaţa şi ne punem picioarele pe pământ, trebuie să avem un motiv destul de întemeiat pentru a ne trezi; dacă nu avem acest motiv, atunci contează prea puţin dacă suntem anarhişti sau nu. Am putea la fel de bine să rămânem în pat şi să dormim. Şi pentru a avea un motiv întemeiat să ştim ce vrem şi facem pentru că pentru anarhism, pentru anarhist, nu există nici o diferenţă între ceea ce facem şi ceea ce gândim, dar există o transformare continuă a teoriei în acţiune şi a acţiunii în teorie. Asta face ca anarhismul să nu fie la fel cu nimeni altcineva, care are alt concept de viaţă şi cristalizează acest concept într-o practică politică, în teorie politică.
Asta e ceea ce în mod normal nu vi se spune, asta e ceea ce nu citiţi în ziare, asta e ceea ce nu e scris în cărţi, asta e ceea ce şcoala ţine geloasă ascuns, pentru că acesta este secretul vieţii: nu separaţi niciodată gândirea de acţiune, lucrurile pe care le ştim, lucrurile pe care le înţelegem, de lucrurile pe care le facem, lucrurile cu care ne desfăşurăm acţiunile.
Iată ce face diferenţa între un politician şi un revoluţionar anarhist. Nu cuvintele, nu conceptele şi, dacă îmi permiteţi, în anumite privinţe nici măcar acţiunile, pentru că nu concluzia lor extremă – să spunem radicală – în atac este cea care diferenţiază şi caracterizează acţiunile. Nici măcar acurateţea în alegerea obiectivului nu le califică, ci modul în care persoana, camaradul care efectuează aceste acţiuni, reuşeşte să le transforme într-un moment expresiv din vieţile lor, o caracterizare specifică, un înţeles, o calitate a vieţii, bucurie, dorinţă, frumuseţe, nu realizare practică, nu realizare forţată a unei sarcini care este în mod fatal un final prin ea însăşi şi permite cuiva să spună: „Am făcut ceva astăzi” departe de mine, la periferia existenţei mele.
Iată, aceasta este o diferenţă. Iar din această diferenţă se naşte o alta, una considerabilă din punctul meu de vedere. Oricine crede că lucrurile ce trebuie făcute sunt în afara noastră şi sunt realizate ca un număr de succese şi eşecuri – viaţa este o scară, uneori urci, uneori cobori, uneori lucrurile merg bine, iar uneori merg rău – iată, oricine crede că viaţa e alcătuită din astfel de lucruri; spre exemplu, figura clasică a politicianului democratic (de dragul artei, cineva cu care poţi vorbi, un tip prietenos, tolerant, care are o latură permisivă, crede în progres, în viitor, într-o societate mai bună, în libertate), o astfel de persoană, care probabil nu poartă o jachetă la două rânduri, nici cravată, îmbrăcat obişnuit, o persoană care de aproape arată ca un camarad şi care se şi declară ca fiind un camarad, această persoană poate foarte bine să fie un poliţist, nu are nici o importanţă. De ce nu? Există poliţişti democraţi, era represiunii uniformei s-a terminat, represiunea are astăzi aspecte prietenoase; ne reprimă cu o mulţime de idei grozave. Cum putem identifica această persoană atunci, acest democrat, cum îl putem recunoaşte? Şi dacă ne trage vălul peste ochi împiedicându-ne să-l vedem, cum ne putem apăra de el? Îl putem identifica astfel: pentru el viaţa este o realizare, viaţa lui este alcătuită din realizarea lucrurilor, o realizare cantitativă care se desfăşoară în faţa ochilor săi, şi nimic mai mult.
Atunci când vorbim cu cineva, nu putem cere să îi vedem carnetul de membru. Ideile lor ne fac deseori să ajungem complet derutaţi şi incapabili de a înţelege orice pentru că suntem cu toţii vorbăreţi de treabă şi cu totţii elogiem frumuseţea toleranţei ş.a.m.d. Cum putem vedea că avem un duşman înaintea noastră, cel mai rău dintre toţi duşmanii noştri? Pentru că, măcar de vechiul fascist ne putem apăra. El lovea, iar dacă eram în stare, loveam şi noi înapoi, mai tare. Acum lucrurile s-au schimbat, situaţia s-a schimbat. Astăzi poate fi chiar dificil să pescuieşti un bătăuş fascist. Dar individul pe care încercăm să-l descriem, acest democrat peste care dăm peste tot, la şcoală, în Parlament, pe străzi sau în uniforma poliţaiului, un judecător sau un doctor, acest tip este duşmanul nostru, pentru că el priveşte viaţa într-un mod diferit faţă de modul în care o privim noi, pentru că pentru el viaţa este un alt fel de viaţă, nu este viaţa noastră, pentru că pentru el noi suntem extratereştrii şi nu văd de ce ar trebui ca noi să-l considerăm locuitor al planetei noastre. Aceasta este linia sperataroare dintre noi. Pentru că, conceptul său cu privire la viaţă are o natură cantitativă, pentru că măsoară lucrurile cum ar fi succesul, sau, dacă vreţi, eşecul, dar mereu dintr-o perspectivă cantitativă, iar noi le măsurăm diferit şi la asta ar trebui să ne gândim: în ce fel are viaţa un alt înţeles pentru noi, un înţeles care este calitativ diferit?
Prin urmare, acest gentleman prietenos ne umple de critici şi spune „Da, anarhiştii sunt oameni buni dar ineficienţi. Ce au făcut ei vreodată de-a lungul istoriei? Ce stat a fost vreodată anarhist? Au realizat vreodată guvernarea fără guvernare? O societate liberă, anarhistă, o societate fără putere, nu este cumva o contradicţie?” Şi această piatră critică ce ne izbeşte este cu siguranţă consistentă, pentru că defapt, dacă priveşti îndeaproape orice caz în care anarhiştii s-au apropiat de realizarea utopiei lor a unei societăţi libere, cum a fost în Spania sau Rusia, dacă priveşti aceste cazuri cu atenţie, găseşti aceste construcţii ca fiind într-o oarecare măsură, deschise la critică. Sunt cu siguranţă revoluţii, dar nu sunt revoluţii libertariene, nu sunt anarhie.
Deci, atunci când aceşti gentlemani spun, „Sunteţi utopici, voi anarhiştii, sunteţi visători, utopia voastră nu ar funcţiona niciodată”, trebuie să răspundem „Da, e adevărat, anarhismul e o tensiune, nu o realizare, nu o tentativă concretă de a aduce anarhia mâine dimineaţă”. Dar trebuie să fim de asemenea capabili să spunem „Dar voi, distinşi domni democraţi, din guvernul care ne controlează viaţa, voi care credeţi cp ne puteţi pătrunde în capuri, în creiere, care ne guvernaţi prin opiniile pe care le formaţi zilnic în ziarele voastre, în universităţi, şcoli, etc., ce aţi realizat? O lume în care să merite să trăieşti? Sau o lume a morţii, o lume în care viaţa este o afacere, lipsită de orice calitate, de orice însemnătate? O lume în care cineva care ajunge la o anumită vârstă, e pe cale să iasă la pensiune şi se întreabă „Dar ce am făcut cu viaţa mea? Care a fost sensul trăirii a atâţia ani?”
Asta aţi realizat, asta e democraţia voastră, ideea voastră despre popor. Guvernaţi un popor, dar ce înseamna un popor? Cine sunt oamenii? Sunt oare atât de mici, nici măcar foarte semnificativi, unii care votează, merg la alegeri, vă votează pe voi, nominalizează o minoritate care la rândul ei nominalizează o altă minoritate chiar mai mică decât prima, care ne guvernează în numele legii? Dar ce sunt aceste legi dacă nu expresia intereselor unei mici minorităţi, îndreptate intenţionat din start înspre beneficiul propriilor lor perspective de îmbogăţire, consolidare a puterii lor, ş.a.m.d.?
Voi guvernaţi în numele puterii, o forţă care vine din ce? Dintr-un concept abstract, voi aţi realizat o structură pe care credeţi că se poate construi ceva…dar cum, în ce fel s-a construit vreodată în istorie? În ce condiţii trăim astăzi, dacă nu în condiţiile morţii, ale aplatizării calităţii? Aceasta este critica pe care trebuie să le-o aruncăm înapoi susţinătorilor democraţiei. Dacă noi, anarhiştii, suntem utopişti, suntem astfel ca tensiunea înspre calitate. Şi împotriva reducerii, împotriva atrofierii trăite într-o dimensiune a pagubelor posibile minime pentru ei şi a pagubelor maxime pentru marele număr de oameni ce sunt exploataţi, contra acestei realităţi mizerabile ne opunem utopia, care cel puţin este o utopie a calităţii, o tensiune înspre un alt viitor, unul care va fi în mod radical diferit faţă de ceea ce trăim acum.
Astfel că toate remarcile făcute de oricine vă vorbeşte în numele realismului politic, oameni ai statului, profesori (care sunt servitori, oameni ai statului), teoreticieni, jurnalişti şi intelectualii care trec prin sălile de clasă şi care în discursurile lor vorbesc cu cuvintele calme şi tolerante ale realistului, despre cum în orice caz, nimic altceva nu e posibil, realitatea e aşa cum e, e nevoie să facem sacrificii; iată, aceşti oameni vă trag pe sfoară. Vă înşseală pentru că puteţi face altceva, pentru că fiecare dintre noi e în stare să se ridice în numele demnităţii noastre rănite, în faţa unei asemenea înşelătorii. Pentru că fiecare dintre noi poate să-şi dea seama că a fost înşelat, pentru că în sfărşit am realizat ce se face în detrimentul nostru. Şi ridicându-ne împotriva tuturor acestor lucruri, putem schimba nu doar realitatea lucrurilor din interiorul limitelor în care este posibil că le cunoaştem, ci şi viaţa cuiva, care poate fi făcută să merite trăită. Cineva se poate trezi dimineaţa, poate pune picioarle pe pământ, se poate uita în oglindă şi să îşi spună „Măcar am reuşit să schimb lucrurile, cel puţin în ceea ce mă priveşte” şi poate simţi cp este o persoană demnă de a-şi trăi viaţa, nu o marionetă în mâinile unui păpuşar pe care nici măcar nu-l poţi vedea destul de clar încât să-i poţi scuipa în faţă.
Iată de ce anarhiştii revin mereu la întrebarea cu privire la ce este anarhismul. Pentru că anarhismul nu este o mişcare politică. Sau mai degrabă pentru că este, dar doar într-o măsură minoră. Faptul că mişcarea anarhistă se prezintă istoric ca mişcare politică nu înseamnă că acest lucru epuizează tot potenţialul anarhist de viaţă. Anarhismul nu îşi găseşte rezolvarea în grupul anarhist Cuneo sau în grupuri din Turin, Londra, sau de oriunde altundeva. Acela nu este anarhism. Bineînţeles că sunt anarhişti acolo, sau cel puţin cineva poate presupune că sunt, genul de camarazi care şi-au început propria insurecţie individual, au devenit conştienţi de contextul obligativităţii şi constrângerii în care sunt forţaţi să trăiască. Dar anarhismul nu este doar atât, este de asemenea o tensiune, calitatea vieţii, forţa pe care reuşim să p extragem din noi înşine, capacitatea de a schimba realitatea lucrurilor. Anarhismul este acest întreg proiect de transformare, aflat în legătură cu ceea ce descoperim în noi înşine atunci când realizăm propria transformare personală. Prin urmare nu este un fapt cuantificabil care poate fi legat de istorie. Nu este de asemenea nici un eveniment care va apărea pur şi simplu pe parcursul timpului, prin intermediul anumitor teorii, oameni, mişcări precum şi, de ce nu, acte revoluţionare concrete. Există întotdeauna ceva mai mult decât suma acestor elemente, şi acest ceva mai mult continuă să facă anarhismul să existe în alte feluri.
Avem deci nevoie continuă să menţinem o relaţie între această tensiune spre ceva complet diferit, ceva negândit, nerostit, o dimensiune pe care trebuie să o atingem fără să ştim foarte bine cum, şi experienţa zilnică a lucrurilor pe care le putem face şi pe care le facem. O relaţie concretă de schimbare, de transformare.
Primul exemplu care îmi vine în minte în această chestiune este un alt element contradictoriu. Gândiţi-vă la conceptul din spatele afirmaţiei „există probleme de rezolvat”. Aceasta este o frază clasică. Cu toţii avem probleme de rezolvat. Viaţa însăşi este o problemă ce trebuie rezolvată. Traiul este o problemă, condiţiile noastre sociale, faptul că trebuie să rupem cercul care ne constrânge, şi până la întâmplări simple de zi cu zi. Considerăm toate acestea ca fiind o problemă.
Iar aici găsim marea neînţelegere. De ce? Structurile care ne oprimă (cred că mulţi dintre cei prezenţi aici sunt studenţi) susţin că problemele pot fi rezolvate şi că ei le pot rezolva pentru noi. Mai mult, folosesc exemplul problemelor ce sunt rezolvate în geometrie, matematică, etc… Dar acest tip de problemă, problemele matematicii care sunt prezentate ca fiind rezolvabile, sunt probleme false, care nu sunt de fapt rezolvate deloc. Răspunsurile la aceste probleme sunt simple repetiţii ale aceleiaşi probleme în altă formă, în termeni tehnici, o tautologie. Cineva spune un lucru şi răspunde repetând acelaşi lucru altfel. Astfel că, în principiu, problema nu este deloc rezolvată, ci doar repetată.
Iar când vorbim despre rezolvarea unei probleme care implică vieţile noastre, ale tuturor, existenţa noastră zilnică, vorbim de întrebări de o complexitate atât de ridicată încât nu pot fi reduse la o simplă afirmaţie a problemei. Să luăm, spre exemplu, „problema poliţiei”. Existenţa poliţiei constituie o problemă pentru mulţi dintre noi. Nu poate exista nici un dubiu cu privire la faptul că poliţistul este un instrument de represiune folosit de Stat pentru a ne împiedica să facem anumite lucruri. Cum rezolvi o astfel de problemă? Poate fi rezolvată problema poliţiei? Simpla întrebare se dovedeşte a fi absurdă. Nu poate fi vorba de rezolvarea problemei poliţiei. Cu toate acestea, dintr-un punct de vedere democratic ar fi posibilă rezolvarea unor aspecte, prin democratizarea anumitor structuri, prin schimbarea atitudinilor poliţiştilor, şi aşa mai departe. Dar să credem că aceasta ar putea fi soluţia problemei controlului şi represiunii ar fi pe cât de prostesc, pe atât de lipsit de logică. De fapt, nu este nimic altceva decât o modalitate de a regla represiunea în conformitate cu interesele puterii, ale Statului. Dacă poliţia democratică este eficientă astăzi, o structură de control şi represiune mult mai puţin democratică ar putea fi eficientă în viitor la fel cum a fost şi în trecut şi orice minorităţi rare, marginale care au crezut astfel în această chestiune vor fi înlăturate sau eliminate din rânduri.
Când spun poliţie, mă refer la orice structură represivă de la poliţia militară la cea juridică, toate expresiile statului care servesc în scopul controlului şi represiunii. Astfel, după cum puteţi vedea, problemele sociale nu pot fi rezolvate. Înşelătoria operată de structurile democratice este exact pretenţia lor de a rezolva astfel de probleme. Înşelătoria arată cum politicile democratice nu se bazează pe realitate sau măcar pe un minim de concreteţe. Totul este montat pe supoziţia că lucrurile pot fi îmbunătăţite, pot fi rezolvate în timp, pot fi corectate. În cadrul acestui concept de îndreptare a lucrurilor rezidă conceptul de forţă a puterii, şi pe această îmbunătăţire puterea stă şi continuă să existe pe termen mediu şi lung. Relaţiile de putere se schimbă în timp ce noi aşteptăm apariţia schimbărilor pe care le-au promis şi care nu apar niciodată. Pentru cp aceste îmbunătăţiri nu se materializează niciodată. Pentru că puterea se schimbă şi se transformă pe sine pe parcursul istoriei, rămânând în acelaşi timp mereu aceeaşi. O mână de oameni, o minoritate de oameni privilegiaţi care ţin frâiele puterii, îşi au grija intereselor proprii şi păzesc condiţiile supremaţiei oricui se întâmplă să fie la conducere.
Deci, ce instrumente avem pentru a lupta cu această stare de lucruri? Vor să ne controleze? Deci refuzăm controlul. Bineînţeles că putem face asta. Fără îndoială că facem asta, încercând să minimizăm daunele. Dar refuzul controlului într-un context social este valabil doar până într-un punct. Putem circumscrie anumite aspecte ale sale, putem ţipa atunci când suntem loviţi pe nedrept; dar cu siguranţă există anumite zone ale puterii, în care regulile se numesc legi, semnele indică spaţii îngrădite şi oameni care îşi spun poliţişti ne împiedică să intrăm în ele. Nu e nici un dubiu, încercaţi să intraţi în Parlament şi vedeţi ce se întâmplă. Nu ştiu. Anumite nivele nu pot fi depăşite, anumite controale sunt inevitabile.
Prin urmare, ce facem pentru a ne opune acestei situaţii= Doar visăm pur şi simplu? Avem o idee de libertate, care pe deasupra trebuie formulată cu atenţie, pentru că nu putem spune: „libertatea pe care anarhiştii o vor este pur şi simplu o reducere a controlului”. În acel caz ne-am găsi puşi în faţa următoarei probleme: „Dar unde ia sfârşit această reducere a controlului?”. La nivel minim, poate? Spre exemplu, ar deveni statul legitim pentru anarhişti dacă în loc să fie statul opresiv de astăzi ar deveni, să spunem, statul minimal ideal al liberalilor? Nu, cu siguranţă nu. Deci nu trebuie să gândim astfel. Nu este vorba de o încercare de limitare a controlului, ci de distrugere completă a acestuia. Noi nu suntem pentru mai multă libertate. Mai multă libertate îi este dată sclavului atunci când îi sunt prelungite lanţurile. Noi suntem pentru distrugerea lanţurilor, deci suntem pentru libertate, nu pentru mai multă libertate. Libertatea înseamnă absenţa tuturor lanţurilor, absenţa limitelor şi tot ce reiese dintr-o astfel de afirmaţie.
Libertatea este un concept dificil, necunoscut. Este unul dureros, dar cu toate acestea se vinde ca ceva frumos, dulce, liniştitor. Ca un vis atît de îndepărtat încât ne face să ne simţim bine, precum toate lucrurile care, fiind departe, constituie speranţa şi încrederea, o credinţă. Cu alte cuvinte, aceste lucruri intangibile care aparent rezolvă problemele zilei de azi, de fapt nu le rezolvă ci pur şi simplu le înceţoşează, le modifică, împiedicându-ne să avem o viziune clară asupra tuturor suferinţelor timpurilor noastre. În regulă, într-o zi vom fi liberi. OK, lucrurile sunt în dezordine, dar în cadrul acestei dezordini există o forţă subterană, o ordine involuntară independentă de noi înşine care funcţionează în locul nostru, care treptat va schimba condiţiile de suferinţă în care trăim şi care ne va aduce într-o dimensiune liberă unde vom trăi cu toţii fericiţi până la adânci bătrâneţi. Nu, aceea nu e libertate, aceea e o escrocherie care seamănă dramatic de mult cu vechea idee a lui Dumnezeu care ne-a ajutat deseori, şi încă ajută mulţi oameni care azi suferă, pentru că aceştia îşi spun „foarte bine, suferim astăzi, dar ne va fi bine pe lumea cealaltă”. De fapt, după cum spune Biblia, ultimii vor fi cei dintâi, însufleţind ultimii zilelor noastre, care se văr pe sine ca primii zilelor viitoare.
Dacă am considera o astel de idee de libertate ca fiind reală, nu am face nimic altceva decât să legănpm suferinţa zilei de azi, îngrijind rănile sociale în acelaşi mod în care preotul le vindecă pe cele ale săracilor care îi ascultă slujba, îmbătându-se cu ideea că împărăţia lui Dumnezeu îl va salva de suferinţa lor. Anarhiştii nu pot gândi astfel. Libertatea este un concept destructiv care implică eliminarea absolută a tuturor limitelor. Libertatea este o idee pe care trebuie să o păstrăm în suflete, dar în acelaşi timp trebuie să înţelegem că dacă o dorim, trebuie să fim gata să înfruntpm toate riscurile pe care distrugerea le implică, toate riscurile distrugerii ordinii sub care trăim. Libertatea nu e un concept în care să ne aşezăm liniştiţi, cu speranţa că îmbunătăţirile vor apărea independent de capacitatea noastră reală de a interveni.
Pentru a înţelege astfel de concepte, pentru a deveni conştienţi de riscurile pe care cineva şi le asumă atunci când se foloseşte de astfel de concepte periculoase, trebuie să fim capabili să formăm ideea în interiorul nostru.
Există de asemenea destulă confuzie şi în această privinţă. Se obişnuieşte să se considere că orice ne trece prin minte este o idee. Cineva spune „am o idee”, apoi încearcă să înţeleagă ce înseamnă acest lucru. Acela este conceptul Cartezian al ideii, opus celui Platonician, care este un punct de referinţă abstract, îndepărtat. Dar nu la asta ne referim atunci când vorbim de idee. Ideea este un punct de referinţă, un element de forţă care este capabil să transforme viaţa. Este un concept încărcat cu valoare care devine un concept de forţă, ceva care se poate dezvolta şi care ne poate schimba relaţiile cu ceilalţi. Toate astea sunt o idee. Dar care este sursa din care apar aceste elemente care fac posibilă elaborarea unor astfel de idei? Şcoala, universitatea, ziarelel, cărţile, profesorii, tehnicienii, televiziunea şi aşa mai departe? Ce ajunge la noi din aceste instrumente de informare şi elaborare culturală? O acumulare considerabilă de informaţie cade peste noi, fierbe înăuntrul nostru, făcându-ne să producem opinii. Avem tendinţa de a avea opinii, nu idei.
Aceasta este concluzia tragică. Ce este o opinie? Este o idee plată, o idee care a fost uniformizată pentru a putea fi acceptată de majoritatea oamenilor. Opiniile sunt idei de masă. Este important pentru putere ca aceste opinii să fie menţinute pentru că prin intermediul acestora, prin intermediul controlului acestora, obţin rezultatele scontate, îndeosebi mecanismele de propagandă şi de proceduri electorale prin folosirea mediei. Formarea noii elite a puterii vine din păreri nu din idei.
Atunci ce înseamnă să te opui formării opiniilor? Înseamnă acumularea mai multor informaţii? Adică, opunerea contra-informaţiilor cu informaţiile? Nu, asta nu e posibil pentru că indiferent cum priveşti lucrurile nu poţi opune cantitatea enormă de informţie cu care suntem bombardaţi zilnic cu contra-informaţiile capabile de a „demasca” printr-un proces de investigaţie a cauzelor ascunse, realitatea care a fost acoperită de tot zgomotul de fundal. Nu, nu putem opera în acea direcţie. Oricând încercăm să facem asta, ne dăm seama că e inutil, că nu putem convinge oamenii.
De aceea anarhiştii consideră mereu chestiunea propagandei în mod critic: da, bineînţeles, după cum puteţi vedea, există aici o masă bine aprovizionată ca întotdeauna în cadrul acestui timp de iniţiativă sau conferinţă. Există mereu broşurile noastre, cărţile noastre. Suntem încprcaţi cu hârtii şi suntem foarte pricepuţi la publicarea de astfel de materiale. Dar acestanu este singurul lucru pe care trebuie să-l facem, şi în orice caz, nu conţin elemente de contra-informaţii, sau dacă conţin, e doar accidental. Această muncă este îndepărtată în principiu, sau ar trebui să fi, înspre construirea unei idei sau a unui număr de idei principale, un număr de idei puternice.
Să dăm doar un exemplu. Pe parcursul ultimilor trei sau patru ani, s-a dezvoltat o chestiune despre care ziarele au raportat folosind termeni oribili precum „tangentopoli” sau „mâini curate” (proceduri legale în curs în care mulţi politicieni au fost condamnaţi pentru acceptarea de bani de la capitalişti în schimbul unor contracte în sectoarele de lucrări publice) şi aşa mai departe. Ce a impregnat această operaţiune în mintea oamenilor= A construit părerea că legea este capabilă să îndrepte lucrurile, să condamne politicieni, să schimbe condiţii, astfel că ne poate duce la vechile concepte tipice ale primei republici italiene la cele noi ale republicii a doua. Această părere, acest proces, sunt evident, foarte folositoare. Spre exemplu, a permis apariţia unei „noi” elite a puterii care să o înlocuiască pe cea veche. Nouă până într-un punct, dar cu anumite caracteristici şi reveniri triste ale vechilor obiceiuri şi personaje. Aşa funcţionează opinia.
Acum gândiţi-vă la compararea procesului de formare a opiniei, care este de un avantaj considerabil doar pentru putere, cu construcţia unei idei-forţă care ar putea fi o analiză detaliată a conceptului de justiţie. Diferenţa este abisală. Dar care este corectă? Spre exemplu, cu siguranţă a fost corect pentru mulţi, şi noi înşine considerăm ca fiind corect faptul că, fostul lider al partidului socialist Craxi a fost forţat să rămână închis în vila sa din Tunisia. Întreaga chestiune a fost destul de amuzantă, ne-a făcut chiar să râdem, ne-a făcut să ne simţim bine pentru cp e chiar drăguţ când porcii de la acel nivel ajung să fie scoşi din circulaţie. Dar este aceasta justiţie adevărată? Spre exemplu, Andreotti este în dificultate. Se pare că l-a sărutat pe Riina (şeful mafiei) pe obraz.
Astfel de ştiri cu siguranţă că ne fac să zâmbim, ne fac să ne simţim mai bine, pentru că un porc precum Andreotti era enervant chiar şi la un simplu nivel fizic, era destul şi să-l vezi la televizor. Dar ce este această idee de justiţie? Propucorii Di Pietro şi Borrelii au o gloată de fani susţinători. Milioane de oameni au fost atraşi ăn acest proces de uniformizare a opininie.
Asupra conceptului de justiţie să ne aplecăm într-un mod diferit? La ce ar trebui să conducă? Ar trebui să ne conducă la o recunoaştere a faptului că, dacă Craxi şi Andreotti sunt responsabili atunci oameni precum Di Pietro sau Borrelli sunt responsabili în aceeaşi măsură. Pentru că dacă primii sunt politicieni, ceilalţi sunt cu toţii magistraţi. Conceptul de justiţie înseamnă fixarea unei linii de demarcaţie între cei care susţin şi apără puterea şi cei care sunt împotriva ei. Dacă simpla existenţă a puterii este injustă şi dacă tpate încercările, dintre care pe unele dintre ele le-am şi văzut, se dovedesc a fi nimic mai mult decât înşelătorii auto-justificatoare, orice om al puterii, mai mult sau mai puţin democratic, stă mereu de partea greşită a justiţiei indiferent ce face.
Pentru a construi un astfel de concept de justiţie înseamnă evident formarea unei idei, o idee ce nu se găseşte în ziare, care nu pătrunde în săli de clasă şi în amfiteatrele univerităţilor, care nu poate deveni un element de opinie sau nu poate determina oamenii să voteze. De fapt, o astfel de idee duce la conflict intern. Pentru că în faţa tribunalului unei persoane cineva întreabă: „dar eu, cu ideea me de justiţie socială, cum o văd atunci când ceea ce face Di Pietro pare bun? Sunt şi eu luat de val? Sunt şi eu un instrument al opiniei, un terminal al marilor procese de menţinere a puterii, devenind nu doar sclavul lor, ci şi complicele lor?”.
Am ajuns în sfârşit acolo. Am atins punctul propriei noastre responsabilităţi. Deoarece, dacă este adevărat că pentru anarhişti nu există nici o diferenţă între teorie şi acţiune, de îndată ce ideea justiţiei sociale se va aprinde în noi, ne va lumina creierul chiar şi pentru o fracţiune de secundă, nu va putea sp se stingă vreodată. Pentru că indiferent ce credem, ne vom simţi vinovaţi, ne vom simţi complici, complici la un proces de discriminare, represiune, genocid, moarte, un proces de care nu ne vom mai putea detaşa vreodată. Cum am putea să ne definim drept revoluţionari şi anarhişti altfel? Ce libertate am susţine dacă ne-am oferi complicitatea asasinilor de la putere?
Vedeţi cât de diferită şi de critică este situaţia pentru oricine reuşeşte, printr-o analiză profundă a realităţii sau pur şi simplu prin noroc sau ghinion, să lase o idee atît de clarp precum ideea justiţiei, să le pătrundă în creier? Există multe astfel de idei. Spre exemplu, ideea libertăţii este similară. Oricine se gândeşte chiar şi doar pentru un moment, la ce înseamnă de fapt libertatea, nu va mai putea niciodată să se mulţumească pe sine doar prin realizarea de acţiuni care să extindă vad libertatea situaţiilor în care trăiesc. Începând cu acel moment, se vor simţi vinovaţi şi vor încerca să facă ceva pentru a-şi alina senzaţia lor de suferinţă. Se vor teme că au greşit pentru că nu au făcut nimic până acum, şi din acel moment, vieţile lor se vor schimba complet.
În principiu, ce vrea statul de la formarea opiniilor? Ce vrea puterea? Da, bineînţeles, vrea să creeze opinii de masă pentru că din acestea pot realiza anumite operaţiuni precum votul, formarea grupurilor de putere, şi aşa mai departe. Dar asta nu e tot ceea ce vor. Ei vor consensul nostru. Vor aprobarea noastră. Iar consensul este obţinut prin instrumente precise, în special cele de natură culturală. Spre exemplu, şcoala este unul dintre rezevoarele prin care se realizează consensul şi se construieşte viitoarea forţă de muncă intelectuală şi nu numai.
Astăzi capitalismul necesită o cu totul altfel de persoană faţă de cei de care avea nevoie în trecut. Până recent, era nevoie de oameni cu capacităţi profesionale, o mândrie în această capacitate şi calificări speciale. Situaţia este destul de diferită acum. Lumea muncii necesită un nivel de calificare modest, în timp ce calităţi ce nu existau şi erau chiar de neconceput în trecut, precum flexibilitatea, adaptabilitatea, toleranţa şi capacitatea de a interveni în şdeinţe, etc., sunt acum cerute în locul lor.
Unităţi de producţie uriaşe bazate pe linii de ansamblare spre exemplu acum folosesc roboţi sau sunt construite pe bazele conceptuale ale insulelor, grupuri mici lucrând împreună, care se cunosc unele pe altele şi se controlează unele pe altele şi aşa mai departe. Acest tip de mentalitate nu se găseşte doar în fabrică. Nu construiesc doar un „nou muncitor”, ci un „nou om”; o persoană flexibilă cu idei modeste, destul de opaci în dorinţele lor, cu nivele culturale considerabil reduse, limbaj sărăcăcios, lectură standardizată, o capacitate limitată de a gândi şi o mare capacitate de a lua decizii rapide de genul „da” sau „nu”. Ei ştiu cum să aleagă între două posibilităţi: un buton galben, un buton roşu, un buton negru, un buton alb. Acesta este tipul de mentalitate pe care ei îl construiesc. Şi unde îl construiesc? La şcoală, dar şi în viaţa de zi cu zi.
Ce vor face cu o astfel de persoană? O vor folosi pentru a realiza toate modificările necesare pentru restructurarea capitalului. Vor fi folositoare pentru o administrare mai bună a condiţiilor şi relaţiilor capitalismului de mâine. Şi care vor fi aceste relaţii? Se vor baza pe schimbări din ce în ce mai rapide, o chemare la satisfacerea dorinţelor inexistente, dorinţe ce sunt pilotate, determinate de grupuri mici ce devin din ce în ce mai numeropase. Această nouă persoană este chiar opusul a ceea ce suntem noi capabili să ne imaginăm sau să ne dorim, opusul calităţii, creativităţii, opusul dorinţei reale, bucuriei vieţii, opusul a toate acestea. Cum putem lupta împotriva realizării acestui om tehnologic? Cum putem lupta împotriva acestei situaţii? Putem aştepta să vină o zi, o mare zi care va întoarce lumea invers? Ceea ce anarhiştii ultimului secol numeau „la grande soiree”? Marea seară sau marea zi – „le grand jour” – în care forţe pe care nimeni nu le putea prevedea ar ajunge să preia conducerea, explodând într-un conflict social pe care cu toţii îl aşteptăm, numit revoluţie? Astfel că totul se va schimba şi va fi o lume a perfecţiunii şi a bucuriei?
Aceasta este o idee mileniară. Acum că ne apropiem de sfârşitul mileniului, ar putea prinde rădăcini din nou. Dar condiţiile s-au schimbat. Aceasta nu este realitatea, nu această aşteptare ne interesează. Ceea ce ne interesează este un alt tip de intervenţie, una cu mult mai modestă, dar una care este capabilă să obţină ceva. Ca anarhişti, suntem chemaţi să facem ceva. Suntem chemaţi de către propria noastră responsabilitate individuală şi de ceea ce am spus mai devreme. Din momentul în care ideea ne luminează mintea, nu ideea anarhiei, ci a justiţiei, libertăţii, atunci când aceste idei ne luminează minţile şi vedem înşelătoria din faţa noastră – care astăzi, mai mult ca niciodată, poate fi definită ca înşelătorie democratică – ce putem face? Trebuie să ne punem pe treabă, iar acest lucru înseamnă să ne organizăm. Înseamnă să creăm condiţiile de referinţă şi de legătură între anarhişti, condiţiile care trebuie să fie diferite de cele din trecut.
Realitatea s-a schimbat. Cum am spus şi mai devreme, ei construiesc un om diferit, un om de-calificat, şi îl construiesc pentru că au nevoie să construiască o societate de-calificată. Au eliminat figura muncitorului din centrul concepţiei societîţii politice aşa cum era, după de-calificarea lui. În trecut, muncitorul ducea greul exploatării. De aceea s-a crezut că această figură socială va da în mod necesar naştere revoluţiei. E suficient să ne gândim la analiza marxistă. Capitalul lui Marx este dedicat „eliberării” muncitorului. Atunci când Marx vorbeşte de om, se referă la muncitor. În analiza sa a valorii, el vorbeşte de ritmul de muncă; în analiza sa a alienării, el vorbeşte despre muncă. Nu e nimic care să nu fie referitor la muncă. Dar asta se întâmplă deoarece muncitorul era central în analiza marxistă la momentul dezvoltării acesteia. Clasa muncitoare putea fi văzută ca fiind centrul structurii sociale.
Folosind diferite analize, anarhiştii s-au apropiat de asemenea de o consideraţie conform căreia poziţia muncitorilor era centrul lumii sociale. Gândiţi-vă la analizele anarho-sindicaliste. Pentru anarho-sindicalişti era o chestiune de întindere a cnceptului de luptă a sindicatelor până la consecinţele ei extreme, eliberând-o de dimensiunea mai îngustă a negocierilor sindicale şi transformând-o direct în realizarea revoluţiei prin grevă generală. Astfel, conform anarho-sindicaliştilor, societatea viitorului, societatea liberă anarhistă, avea să fie nimic altceva decât societatea prezentă eliberată de putere dar cu aceleaşi structuri productive, care nu ar mai fi în mâinile capitaliştilor ci în mâinile colectivelor care le-ar administra la comun.
Acest concept este destul de inaplicabil astăzi din varii motive. În primul rând, pentru că transformarea tehnologică a făcut imposibilă existenţa unui singur pasaj de trecere între societatea prezentă şi cea viitoare în care ne dorim să trăim. O trecere directă ar fi imposibilă din simplul motiv că nu e posibil să foloseşti tehnologia informaţiei în forme libere, într-un mod eliberator. Noile tehnologii şi aplicaţii tehnologice computerizate nu s-au limitat la aducerea anumitor modificări în anumite instrumente, ci au transformat de asemenea toate celelalte tehnologii. Fabrica, spre exemplu, nu este pur şi simplu o structură a trecutului la care s-a adăugat tehnologia computerizată, ci a devenit o fabrică computerizată, care este destul de diferită. Având aceste lucruri în vedere, putem doar menţiona aceste concepte într-un mod foarte general, pentru că ar necesita timp pentru a le discuta aşa cum se cuvine. Aşa că trebuie să recunoaştem că nu e posibilă folosirea acestei moşteniri. Această trecere merge paralel cu sfârşitul mitului poziţiei centrale a clasei muncitoare.
Acum, într-o situaţie în care clasa muncitoare practic s-a dezintegrat, posibilitatea unei exproprieri a mijloacelor de producţie nu mai există. Deci care este concluzia? Singura concluzie posibilă este că acest set de instrumente de producţie pe care îl avem în faţă trebuie să fie distrus. Singura modalitate posibilă este de a trece prin realitatea dramatică a distrugerii. Dacă revoluţia pe care o imaginăm şi care, mai mult, nu putem fi siguri că va veni vreodată, nu va fi revoluţia trecutului care se vede pe sine ca un singur eveniment care ar putea chiar să aibă loc într-o zi sau într-o seară, ci va fi o chestiune lungă, tragică şi sângeroasă care ar putea trece prin procese de o violenţă de neconceput şi de un dramatism extraordinar.
Toate acestea sunt tipuri de realitate spre care ne îndreptăm. Nu pentru că asta ne dorim, nu pentru că ne place violenţa, sângele, distrugerea, războiul civil, moartea, violul, barbaria. Nu de asta, ci pentru că este singurul drum plauzibil, drumul pe care transformarea dorită de cei care ne conduc şi cei care sunt la putere l-au făcut necesar. Ei au început să meargă pe acest drum. Nu putem schimba toate acestea cu un simplu având al imaginaţiei, cu un simplu vis. În ipoteza trecută în care exista o clasă muncitoare puternică, cineva se putea păcăli cu privire la această trecere şi se putea organiza în consecinţă. Spre exemplu, propunerea organizatorică a anarho-sindicalismului a văzut o mişcare sindicalistă puternică, care, penetrând clasa muncitoare şi organizând-o aproape în întregime, urma să ducă la această expropriere şi trecere. Acest subiect colectiv, care era mitic probabil de la început, nu mai există nici măcar în versiunea sa mitică aşa că ce sens ar avea într-o mişcare sindicală de natură revoluţionară? Absolut nici unul.
Astfel că lupta trebuie să înceapă în altă parte, cu alte idei şi metode. De aceea am dezvoltat o critică a sindicalismului şi a anarho-sindicalismului de aproape 15 ani. De aceea suntem, şi ne definim, ca anarhişti insurecţonişti. Nu pentru că am considera că soluţia este pe baricade – baricadele ar putea fi o consecinţă tragică a alegerilor care nu ne aparţin – ci suntem insurecţionari pentru că, considerăm că acţiunea anarhistă trebuie să se confrunte în mod necesar cu probleme foarte serioase. Aceste probleme nu sunt dorite de anarhism ci sunt impuse de realitatea pe care cei ce au puterea au construit-o, şi nu le putem şterge doar prin puterea dorinţei.
O organizaţie anarhistă care se proiectează în viitor ar trebui să fie prin urmare agilă. Nu se poate prezenta pe sine cu caracteristicile stânjenitoare şi greutatea cantitativă a structurilor trecutului. Nu se poate prezenta într-o dimensiune de sinteză precum organizaţiile trecutului, în care structurile anarhiste susţineau că rezumă realitatea în „comisii” care tratau toate problemele diferite, luând decizii la congrese periodice pe baza tezelor care se întorceau chiar până în secolul trecut. Toate astea şi-au găsit sfârşitul, nu pentru că a trecut un secol de când au fost gândite, ci pentru că realitatea s-a schimbat.
De aceea susţinem că există o nevoie de formare a mici grupuri bazate pe conceptul de afinitate, chiar şi grupuri foarte mici alcătuite din foarte puţini camarazi care se cunosc unii pe alţii şi adâncesc cunoaşterea, pentru că nu poate exista afinitate dacă unul nu are cunoştinţe despre celălalt. Cineva poate recunoaşte afinităţile cuiva pătrunzând în elementele ce determină diferenţele acestuia, prin frecventarea reciprocă. Această cunoaştere este un fapt personal, dar este de asemenea şi o chestiune de idei, dezbateri, discuţii. Dar în legătură cu primele subiecte despre care am vorbit în această seară, dacă vă amintiţi, nu se poate pătrunde în idei dacă nu există de asemenea şi o practică de a realiza acţiuni. Astfel, există un proces reciproc continuu de dezbatere a ideilor şi de realizare a acţiunilor.
Un mic grup de camarazi, un mic grup care pur şi simplu se întâlnesc seara la o discuţie, nu ar fi un grup de afinitate ci un grup de prieteni, amici de pahar care se întâlnesc seara să discute despre orice se poate. În mod contrar, un grup care se întâlneşte pentru a discuta lucruri şi prin discuţii se pregăteşte pentru a face ceva şi prin acţiune contribuie la dezvoltarea discuţiei care se transformă într-o discuţie despre lucrurile care trebuiesc făcute, acesta este mecanismul grupurilor de afinitate. Deci cum pot grupurile de afinitate să intre în contact cu alţii atunci când cunoaşterea profundă cae ar trebui să fie în grupul respectiv nu există în mod necesar? Acest contact poate fi realizat prin organizarea informală.
Dar ce este organizarea informală? Ar putea fi relaţiile de tip informal între diferite grupuri de afinitate care intră în contact unele cu celelalte pentru a schimba idei şi a face unele lucruri împreună, şi, drept urmare, existenţa unei organizaţii, de asemenea foarte răspândită pe teritoriul ţării, alcătuită din zeci sau, de ce nu, chiar sute de organizaţii, structuri, grupuri cu caracter informal bazate pe discuţii, analize periodice, lucruri de realizat împreună, etc. Logica organizaţională a anarhismului insurecţionar este diferită faţă de cea a organizaţiilor pe care le-am menţionat mai devreme referitor la anarho-sindicalism. Formele organizaţionale la care facemr eferire aici în câteva cuvinte, merită analizate mai în detaliu, lucru pe care nu îl pot face acuma în cadrul unei conferinţe. Dar o astfel de modalitate de organizare ar rămâne, după părerea mea, doar ceva din cadrul mişcării anarhiste dacă nu ar realiza relaţii dincolo de ea, adică prin construirea grupurilor externe, nucleelor externe, de asemenea cu caracteristici informale. Aceste grupuri nu ar trebui să fie compuse doar din anarhişti, oricine intenţionează să lupte pentru a atinge anumite obiective, chiar unele circumscrise, ar putea să participe atâta timp cât au în vedere un număr de condiţii. În primul rând, conflictul permanent, adică grupuri cu caracteristica de a ataca realitatea în care se găsesc fără a aştepta ordine din altă parte. Apoi caracteristica de a fi „autonom”, adică de a nu depinde sau de a nu avea nici un fel de relaţii cu partide politice sau sindicate. În cele din urmă, caracteristica de a confrunta problemele una câte una şi nu de a propune platforme de revendicări generice care s-ar transforma inevitabil în administraţie pe marginile unui mini-partid sau unui mic sindicat alternativ. Rezumatul acestor idei ar putea să pară destul de abstract şi de aceea, înainte de a încheia, aş vrea să dau un exemplu, pentru că unele dintre aceste lucruri pot fi înţelese mai bine în practică.
Un model teoretic de acet tip a fost folosit într-o încercare de a preveni construcţia bazei americane de rachete din Comiso, la începutul anilor 80. Anarhiştii care au intervenit timp de doi ani au construit „ligi auto-gestionate”. Aceste ligi auto-gestionate erau mai precis grupuri non-anarhiste care operau în zonă cu singurul scop de a împiedica construcţia bazei prin distrugerea proiectului în curs de realizare.
Ligile erau nuclee autonome caracterizate de faptul că singurul lor scop era să atace şi să distrugă baza. Ei nu au preluat o întreagă serie de probleme, pentru că dacă ar fi făcut acest lucru, ar fi devenit grupuri de sindicalişti cu scopul de, să spunem, apărare a locurilor de muncă, sau găsire de locuri de muncă sau rezolvare a altor probleme imediate. În schimb, singurul lor scop era să distrugă baza. A doua caracteristică era conflictul permanent, exemplu fiind că din momentul în care aceste grupuri s-au format (nu erau grupuri speciale anarhiste, dar în cadrul lor erau şi anarhişti), au intrat în conflict cu toate forţele implicate în construirea bazei, fără ca acest conflict să fie determinat sau declarat de nici un organism reprezentativ sau de către anarhiştii care au promovat iniţiativa. A treia caracteristică era autonomia completă a acestor grupuri, din moment ce nu aveau nici un fel de legături cu nici un partid sau sindicat. Lupta împotriva bazei este parţial cunoscută şi parţial necunoscută. Şi nu ştiu dacă este momentul să reiau povestea aici, căci vroiam doar să o menţionez ca exemplu.
Prin urmare, anarhismul insurecţionar trebuie să depăşească o problemă esenţială. Trebuie să meargă dincolo de o anumită limită, astfel va rămâne nimic mai mult decât ideea de anarhism insurecţionar. Asta înseamnă ca acei camarazi care au trăit acea insurecţie de natură personală pe care am menţionat-o mai devreme, acea iluminare care produce o idee forţă în interiorul nostru în opoziţie cu zgomotul opiniei, şi care formează grupuri de afinitate, să intre în contact cu camarazi din alte locuri printr-un tip informal de structură, realizând astfel doar o parte din muncă. Într-un anumit punct vor trebui să decidă, vor trebui să depăşească linia de demarcaţie, să facă un pas după care nu v-a mai fi uşor să se întoarcă. Trebuie să intre într-o relaţie cu oameni care nu sunt anarhişti, cu privire la o problemă care este intermediară, circumscrisă (cum e, de exemplu, distrugerea bazei din Comiso). Indiferent cât de fanatică sau de interesantă ar fi fost această idee, cu siguranţă nu era realizarea anarhiei. Cu s-ar fi întâmplat dacă cineva chiar ar fi reuşit să intre în bază şi să o distrugă? Nu ştiu. Probabil nimic, posibil totul. Nu ştiu, nimeni nu poate spune asta. Dar frumuseţea realizării evenimentului distructiv nu se găseşte în posibilele sale consecinţe.
Anarhiştii nu garantează nici unul din lucrurile pe care le fac. Ei scot în evidenţă responsabilitatea persoanelor şi structurilor pe baza deciziei că sunt determinaţi să acţioneze, şi din acel moment sunt siguri de sine pentru că ideea lor de justiţie le luminează acţiunile. Arată înspre responsabilitatea unei persoane, şi înspre consecinţele la care o astfel de responsabilitate duce. Aici găsim hotărârea de a acţiona a anarhiştilor.
Dar o dată ce acţionează împreună cu alţi oameni, trebuie de asemenea să încerce să construiască organisme ce sunt capabile să menţină şi să crdeeze consecinţe în lupta împotriva puterii. Nu trebuie să uităm asta niciodată. iar acesta este un punct important asupra căruia trebuie să reflectăm: puterea se realizează pe sine în timp şi spaţiu, nu este ceva abstract. Controlul nu ar fi posibil dacă secţiile de poliţie nu ar exista, dacă închisorile nu ar exista. Puterea legislativă nu ar fi posibilă dacă parlamentul nu ar exista, sau dacă nu ar fi mici parlamente regionale. Puterea culturală care ne oprimă, care fabrică opinii, nu ar fi posibilă dacă nu ar fi şcolile şi universităţile. Acum, şcolile şi universităţile, secţiile de poliţie, închisorile, industriile, fabricile, sunt toate lucruri care se împlinesc în anumite locuri, în zone circumscrise în care putem doar să circulăm dacă respectăm anumite condiţii şi le jucăm jocul. Suntem aici acum pentru că am fost de acord să le jucăm jocul. Nu am fi putut să intrăm în clădire altfel. Asta e interesant. Putem folosi astfel de structuri. Dar în momentul atacului, astfel de locuri ne sunt interzise. Dacă am fi venit aici cu intenţia de a ataca, poliţia evident că ne-ar fi împiedicat.
iată, pentru că puterea prinde contur în spaţiul fizic, relaţia anarhiştilor cu acesta este importantă. Bineînţeles, insurecţia este un fapt individual şi astfel în acel loc de dinăuntrul nostru, noaptea, când ne pregătim de culcare, ne gândim „…ei bine, la ultima analiză, lucrurile nu sunt foarte rele””, cădem la pace cu noi înşine şi adormim. Acolo, în acel anumit loc din interiorul nostru, în acel spaţiu privat, putem circula aşa cum dorim. Dar apoi trebuie să ne transferăm în spaţiul fizic al realităţii sociale. Şi spaţiul fizi, când te gândeşti la el, este aproape exclusiv sub controlul puterii. Aşa că, atunci când circulăm în acest spaţiu, purăm valoarea insurecţiei cu noi, aceste valori revoluţionare, şi le măsurăm într-un conflict în care nu suntem singurii prezenţi-
Trebuie, prin urmare, să individualizăm obiectivele semnificative şi să le verificăm existenţa – şi, din fericire, aceste obiective există mereu, peste tot -, să ontribuim la crearea condiţiilor ca oamenii, cei exploataţi, pe spatele cărora aceste obiective sunt realizate, să facă ceva pentru a le distruge.
Consider că acest proces revoluţionar este de natură insurecţionară. Nu are scopuri (şi asta e important) de natură cantitativă, pentru că distrugerea unui obiectiv sau împiedicarea unui proiect nu poate fi măsurat în termeni cantitativi. Se întâmplă câteodată ca cineva să îmi spună, „dar ce rezultate am obţinut?”. Atunci când se face asta, oamenii nici măcar nu-i mai ţin minte pe anarhişti după aceea. „Anarhişti? Cine sunt aceşti anarhişti? Monarhişti? Sunt cumva acei oameni care îl susţin pe rege?”. Oamenii nu ţin minte foarte bine. Dar de ce contează? Nu pe noi trebuie să ne ţină minte, ci lupta lor, pentru că lupta este a lor, noi suntem doar o ocazie în acea luptă. Noi suntem ceva în plus.
În societatea eliberată în care anarhia a fost atinsă într-o dimensiune destul de ideală, anarhiştii, care sunt indispensabili în lupta socială la toate nivelurile, ar avea pur şi simplu rolul de a împinge luptele din ce în ce mai departe, eliminând chiar şi cele mai mici urme de putere şi perfecţionând permanent tensiunea spre anarhie. Anarhiştii locuiesc pe o planetă inconfortabilă, în orice caz, pentru că atunci când lupta merge bine sunt uitaţi, iar atunci când lupta merge rău sunt făcuţi responsabili, sunt acuzaţi că au abordat greşit, că au dus la concluzii greşite. Nu există atunci nici o iluzie cu privire la orice rezultate cantitative: dacă lupta realizată dintr-un punct de vedere insurecţionar este corectă, a mers bine, rezultatele, dacă există, ar putea fi folositoare oamenilor care au adus-o la suprafaţă, cu siguranţă nu anarhiştilor. E important să nu cădem pradă iluziei în care cad din păcate mulţi anarhişti, de a crede că rezultatul pozitiv al unei lupte poate duce la o creştere a grupurilor noastre, pentru că nu este aşa şi asta duce sistematic la deziluzionare. Creşterea grupurilor noastre şi creşterea numărului de camarazi este important dar asta nu se întâmplă prin rezultatele obţinute cât prin construirea, formarea acestor idei-forţă, clarificarea de care am vorbit mai devreme. Rezultatele pozitive ale luptelor şi creşterea numerică în grupurile anarhiste sunt două lucruri care nu pot fi văzute ca proces de cauză şi efect. Ele ar putea să fie conectate, sau ar putea să nu fie.
Doar câteva cuvinte în încheiere. Am vorbit despre ce e anarhismul, ce e democraţia şi neînţelegerea cu care ne confruntăm constant; despre modurile în care structurile de putere pe care le numim capitalism modern, capitalismul post-industrial, sau transformate; despre unele structuri de luptă anarhiste care nu mai sunt astăzi acceptabile şi despre modul în care cineva se poate opune realităţii puterii, şi, în cele din urmă, am menţionat diferenţa dintre anarhismul tradiţional şi cel insurecţionar al zilei de astăzi.
Mulţumesc.