Anarhism contemporan și noi forme de acțiune

Anarhism contemporan şi noi forme de acţiune

Decembrie 2008

“Anarhistul se află într-o stare de legitimă apărare împotriva societăţii. De abia este născut şi deja este zdrobit sub greutatea legilor, care sunt făcute nu de el, nici pentru el, fără el, împotriva lui.”

La Bande a Bonnot

I. “Anarhismul a murit! Trăiască anarhia!”[1]

Utopie sau haos! Teroare generalizată! Societatea contemporană a stagnat în ceea ce priveşte critica anarhismului. Aceleaşi vechi, clasice, depăşite, deja devenite clişeice, atribute sunt în continuare asociate anarhiei. Televiziunea, singura capabilă să formeze cuvinte noi, idei noi – desigur, dacă se poate vorbi în acest caz de “capabilitate” şi de “idei” – este adevăratul expert al schimbării sociale, într-o era în care schimbarea socială nu presupune decât pervertirea unui vechi modus vivendi, promovarea modernităţii sub umbrela pseudo-postmodernismului, coruperea intelectului şi a intelectualului şi încercarea unei metamorfozări a capitalului în orice. Prin televiziune – unul din instrumentele de bază ale capitalismului – s-a “reuşit” depăşirea acestei stagnări a criticii anarhismului. Atributele comune care erau asociate anarhiei au fost păstrate în planul secund, în primul plan, aducându-se dezastrul natural, pandemia, virusul.

Vechii opozanţi ai libertarilor, gardienii etatismului – serviciile secrete[2], continuă să ofere cetăţeanului o imagine a anarhistului care se doreşte a fi cât mai completă, cât mai documentată, conform stilului lor caracteristic şi preocupărilor lor definitorii. În schimb, nu reuşesc decât să derapeze înspre ridicol, ba mai mult, înspre penibil.

Anarhistul contemporan insurecţionar Alfredo Maria Bonanno analizează această dezbatere clasică între anarhişti şi etatişti, redând astfel o posibilă discuţie între cele două tabere. Astfel, “când aceşti domni spun “voi sunteţi utopişti, voi anarhiştilor sunteţi visători, utopia voastră nu ar funcţiona niciodată”, trebuie să le replicăm “ da, este adevărat, anarhismul este o tensiune, nu o realizare, nu o încercare concretă de a aduce anarhia mâine dimineaţă”. Dar, trebuie şi să fim capabili să spunem despre dumneavoastră, distinşi domni democraţi din guvern, care ne reglaţi vieţile, care credeţi că puteţi să intraţi în capurile noastre, în minţile noastre, care ne guvernaţi prin opiniile pe care le formaţi zilnic în ziarele voastre, în universităţi, în şcoli, etc, voi domnilor, ce aţi realizat? O lume în care să merite să traieşti? Sau o lume a morţii, o lume în care viaţa este o afacere monotonă, lipsită de orice calitate, de orice înţeles ? O lume în care cineva care atinge o anumită vârstă şi este pe cale de a se pensiona se întreabă “Dar ce am făcut eu cu viaţa mea? Care a fost sensul vieţii mele în toţi aceşti ani?” Asta este ceea ce aţi realizat, aceasta este democraţia voastră, ideea voastră despre popor.”[3]

Aşadar, reprezentarea anarhiştilor în mentalul etatist rămâne aceeaşi. În schimb, viziunea anarhistului contemporan despre societate nu este complet aceeaşi cu viziunea anarhistului din perioada modernă, ci este în continuă schimbare. Dacă rigiditatea este punctul înspre care se îndreaptă criticii teoriilor anarhiste, flexibilitatea nu este o destinaţie finală, ci o constantă a gândirii anarhiste în raport cu noile obstacole. Flexibilitatea nu presupune, însă, adaptabilitate! În cazul anarhiei, adaptabilitatea înseamnă corupţie, supunere, decădere, furt ideologic! Dorinţa de a adapta anarhismul noului context nu este altceva decât dorinţa de a transforma anarhismul într-o ideologie. Anarhiştii nu se adaptează noului context, ci acţionează în cadrul noului context. Acesta este unul dinre argumentele care demonstrează că anarhismul nu este o ideologie politică precum socialismul, liberalismul, etc., întrucât nu prescrie limitele acţiunii, ci doar locul în care se desfăşoară acţiunea. Altfel spus, niciun teoretician anarhist nu a elaborat vreodată o reţetă, un tipar, un catalog, în funcţie de care să fie trăită viaţa “postdecesorilor” săi.

Anarhia nu presupune un proces de decizie asupra celei mai bune soluţii politice pentru toţi indivizii, ci un proces de decizie asupra a ce rămâne de făcut în momentul în care nu există cea mai bună soluţie pentru toţi, în momentul în care nu există niciun guvernământ dezirabil. Ideologia politică presupune un modus vivendi optim pentru fiecare, dacă nu un “cel mai bun mod de viaţă posibil” pentru toţi, atunci măcar un “cel mai bun sistem de guvernare de până acum.” În schimb, anarhia presupune examinarea individuală a ceea ce rămâne, în momentul în care acestea, văzute sub forma unor abstracţiuni, nu există. Examinare individuală şi decizie prin consens, spre deosebire de examinare individuală, sau reprezentativă şi decizie impusă! Acţiune directă, spre deosebire de acţiune intermediată!

Cu privire la rădăcinile acestor argumente trebuie menţionat numele filosofului Friedrich Nietzsche, nume tratat şi într-una dintre cele mai recente şi cu siguranţă, cea mai completă, lucrare de istorie a anarhismului – Demanding the Impossible, a lui Peter Marshall. Astfel, libertarianul german, considera că “dacă în cazul individului nebunia este o raritate, în cazul partidului aceasta constituie regula.”[4]

Analiza modului de decizie este fundamentală în cazul elaborării unei demonstraţii din urma căreia să rezulte că anarhismul nu se poate încadra în zona ideologiilor. Nici măcar nu poate fi vorba despre o anti-ideologie, căci anti-ideologia este dependentă şi, în acelaşi timp, limitată de ideologie, întrucat, prin încercarea continuă de a o deturna nu va ezita să îi preia mijloacele de acţiune.

Aşadar, modul de decizie politică presupune atât asocierea intereselor politice, identificarea problemei şi a soluţiei, cât şi modurile de alocare a puterii şi a resurselor.

În cazul anarhismului, asocierea intereselor politice, şi nu numai, nu se materializează prin intermediul unei propagande care vine să convingă, să convertească, să atragă. Anarhia nu face recrutări, nu împarte formulare de adeziune şi nici nu are nevoie de semnături! Ideologia politică, luată ca un tot, consideră că indivizii cu aceleaşi interese politice ar trebui să îşi coordoneze acţiunile în funcţie de acele interese, să se unească sau, în cazul totalitarismului, aceştia ar trebui să acţioneze împreună pentru realizarea unui scop comun, unic. Nu există loc pentru cei care nu au aceleaşi interese politice, întrucât ideologia politică este filosofia de masă, prin masă şi pentru mase. În funcţie de fiecare ideologie politică în parte individul cu alte interese – deci adept al altei ideologii – va fi convertit, folosit, izolat, eliminat. Astfel, în timp ce ideologia politică examinează, reglează, orientează atât interesele adepţilor ei cât şi interesele opozanţilor ei, anarhia nu există decât pentru anarhişti, nu se impune, nu elimină, nu ostracizează, nu se vinde. Drept dovadă stă declaraţia lui Mihail Bakunin, care considera că “a te lupta să impui oamenilor propriile tale idei – diferite de instinctele lor – implică o dorinţă ascunsă pentru un nou stat.”[5]

Cu privire la identificarea problemelor şi soluţiilor, anarhiştii analizează oameni, nu stereotipuri. Dacă în cazul socialismului avem clasicul tipar al duşmanului de clasă, în cazul liberalismului există soluţia libertăţii individuale materializate prin economie de piaţă – dovedindu-se a fi astfel o pseudosoluţie – , în cazul nazismului avem “problema evreiască”, în cazul anarhismului problemele şi soluţiile nu vor putea fi mereu aceleaşi. Desigur, ideologiile politice contemporane tind din ce în ce mai mult să se îndepărteze de analiza bazată pe psihologia stereotipului, şi aduc cu ele un nivel ridicat de complexitate, însă astfel nu se demonstrează ca anarhismul este o ideologie, ci se demască o serie de erori prin care acestea au trecut, si datorită cărora au avut nevoie de o nouă poziţionare teoretică, fapt care, desigur, nu va putea fi inevitabil şi în viitor.

De exemplu, majoritatea anarhiştilor contemporani, inclusiv o parte a anarho-comuniştilor, refuză teza marxistă a luptei de clasă, preluând astfel ideea lui Rob Los Ricos, conform căruia “bogaţii sunt aproape la fel de oprimaţi ca săracii. La urma urmei, ei sunt nevoiţi să lupte din greu pentru a-şi menţine statusul social, discreditând orice asemănare cu vre-un tip de comportament care poate fi descris ca “uman” sau “natural”. Toată existenţa lor este bazată pe frica de a-şi pierde locul în societate, de a nu fi în stare să-şi cumpere ceea ce vor, de a se afla într-o situaţie în care oricine le întoarce spatele pentru ca nu mai au nicio avere. Nu poate să-mi fie decât milă faţă de bogaţi, pentru completa sărăcire a experienţelor lor de viaţă.”[6]

Dacă primele caracteristici ale unei ideologii, armonizarea intereselor, identificarea problemelor şi soluţionarea acestora, merită încă dezbătute în raportarea lor la anarhism, ultimul aspect menţionat, cel al deciziei cu privire la alocarea puterii şi a resurselor, aspect fundamental al ideologiei politice, nu se regăseşte în cazul anarhiei. Alocarea autoritară a resurselor este o trăsătură definitorie a ideologiei politice, în timp ce, anarhismul respinge orice formă de autoritate impusă, iar alocarea resurselor nu se face respectând un cod strict, ci consensual, acest lucru fiind posibil şi datorită comunei – “unitatea de bază” cu care operează anarhiştii de după 1871. De asemenea, distribuirea puterii politice, fie ea autoritară sau reprezentativă, nu se regăseşte în cadrul anarhiei, întrucât anarhia doreşte distrugerea puterii politice, nu administrarea ei. ,

Aşadar, “provocarea anarhiştilor secolului 21 este să îşi definească sinele, credinţele şi acţiunile, în afara paradigmei impusă asupra lor de către structurile sociale dominante în care s-au născut şi să demonstreze ce este ceea ce cred cu adevărat despre modul în care îşi ghidează vieţile.”[7]

Întrebarea “ce este anarhismul” încă domină temele dezbaterilor anarhiste contemporane. Ce înseamnă să fii anarhist? Cum acţionezi? Când este mai importantă acţiunea şi când este mai importantă non-acţiunea? De ce să fii anarhist? Pe niciuna dintre aceste întrebări nu o aşteaptă un raspuns închis, definitiv, general valabil. Un astfel de răspuns nici nu este de dorit, întrucât, existenţa sa ar însemna sfârşitul cunoaşterii. Anarhia nu se vede pe sine ca unica deţinătoare a adevărului, a unicului adevăr spre care fiecare ar trebui să se îndrepte, anarhistul nu se consideră o persoană privilegiată, datorită cunoaşterii sale, transformându-se astfel într-un lider al schimbării sociale, sau cel puţin, într-un stâlp de susţinere al acesteia. Din aceste motive, aceste întrebări revin în atenţia anarhiştilor, pentru a fi dezbătute, nu pentru a li se trasa anumite înţelesuri pe care şi alţii să le urmeze, ci pentru a se asigura că acţiunile lor sunt bazate pe anarhism, şi nu pe altceva.

Anarhistul contemporan, Alfredo Maria Bonanno(8] tratează această temă, pornind de la concluzia că “anarhismul nu este un concept care poate fi încuiat într-un cuvânt, ca într-o piatră de mormânt. Nu este o teorie politică. Este un mod de a concepe viaţa, iar viaţa, fie de suntem tineri sau bătrâni, nu este ceva definitiv: este un pariu pe care îl jucăm în fiecare zi. Când ne trezim dimineaţa şi punem piciorul pe pământ trebuie să avem un motiv întemeiat pentru care să ne ridicăm, dacă nu, atunci nu contează dacă suntem anarhişti sau nu. Am putea, la fel de bine, să stăm în continuare să dormim.”(9]

II. Neoinchiziția care vine

În zorii zilei de 11 Noiembrie 2008, în satul Tarnac din centrul Frantei, brigăzile franceze ale poliției anti-tero efectuează un raid asupra unei băcanii, considerate a fi sediul central al unei grupări anarhiste teroriste care organizează cu atenție acțiunile de distrugere a statului și a sistemului capitalist. “Cunoscuți ca Tarnac Nouă, 4 bărbați și 5 femei, cu vârste cuprinse între 22 și 34 de ani au fost investigați sub acuzația de terorism de extremă stangă, investigația incluzând mai multe raiduri ale poliției, în Noiembrie 2008, care au inclus și o fermă cu câteva capre, găini și legume. Printre cei arestați se regăsesc un comediant elvețian, un clarinetist cunoscut, o studentă asistentă medicală și Benjamin Rosoux, absolvent al Universității Edinburgh, care administra băcănia.”[10]

Un absolvent al facultății de sociologie, Julien Coupat, în vârstă de 34 de ani, provenit dintr-o suburbie a Parisului, a ales satul Tarnac[11], din dorința de a adopta un stil de viață non-consumerist și administra împreună cu ceilalți 8 tineri, băcănia, barul restaurant al băcăniei, un spațiu pentru cinema și o librărie. Aceștia se aflau deja sub supravegherea FBI dupa ce participaseră, cu câteva luni înainte, la o demonstrație împotriva unui centru de recrutare militară, de lângă New York. De asemenea, erau cunoscuți pentru participarea la diferite proteste de stradă din Statele Unite, Spania și Grecia.

Poliția franceză i-a acuzat de asociere în vederea comiterii de acte teroriste și de participare la sabotarea liniilor electrice de suprafață a căilor ferate naționale franceze, declarând că satul în care locuiau aceștia era un centru de organizare a violenței anarhiștilor împotriva statului, și, în stilul lor caracteristic, l-au etichetat pe Julien Coupat ca fiind “liderul”[12] acestei mișcări de rezistență și l-au acuzat de scrierea cărții “Insurecția care vine”, considerată de Ministrul de Interne de la acea vreme, Michèle Alliot-Marie, drept un “manual de terorism.”

Deși reprezentanții Ministerului de Interne i-au prezentat pe aceștia ca fiind urmași ai RAF și colaboratori ai ETA, avocatul lor de apărare declara că nu există nicio dovadă pentru niciuna din acuzațiile aduse.

Ca reacție împotriva atitudinii și metodelor de acțiune ale poliției și în semn de solidaritate față de cei arestați, au fost organizate demonstrații de stradă, în schimb, în Grecia, solidaritatea s-a manifestat tocmai în direcția pe care serviciile secrete încercau să o blocheze. În data de 3 decembrie 2008, în sediul Agence France Presse din Atena a explodat o bombă artizanală, arsoniștii declarându-și astfel nemulțumirea față de acțiunile serviciilor secrete franceze. În Comunicatul pe care îl transmit, semnat de Conspirația Celulelor de Foc[13], arsoniștii susțin că “atacând imperfecțiunile ordinare ale sistemului, folosind mijloace agresive în mijlocul servilismului sugerat de actualitatea socială, demonstrăm încă odată, într-un mod viu, vulnerabilitatea structurii uniformității fortificate a lumii acesteia. Disprețuim lașitatea maselor care este atât de binevenită în această societate înrobită și ne străduim să vă arătăm că societatea există pentru noi, și nu invers.”[14] Trei zile mai târziu, pe 6 Decembrie 2008, un copil în vârstă de 15 ani este împușcat de către un agent de poliție, în cartierul Exarhia, care este considerat a fi zona centrală de acțiune a anarhiștilor din Atena. În același timp, în Franța, și nu numai, acțiunile de solidaritate față de “gruparea” Tarnac Nouă continuă, și sunt organizate noi demonstrații, de data aceasta, în semn de solidaritate față de protestele din Grecia.

Subestimarea mișcării anarhiste de către Poliție, sau cel putin, subestimarea în declarații, îi face pe cei 9 anarhiști arestați să scrie într-o scrisoare, publicată ulterior alături de cartea acestora, că “atunci când câteva mii de tineri găsesc determinarea necesară pentru a înfrunta această lume ar trebui sa fii prost sau polițist să încerci să găsești o urmă financiară, un conducător, un informator.”[15]

Lucrarea Insurecția care vine, principala dovadă în cazul de anti-terorism administrat împotriva anarhiștilor din satul Tarnac, contribuie la dezvoltarea argumentelor care stau la baza anarhismului contemporan, atât prin noua reformulare a criticii capitalismului cât și printr-o mult mai acidă critică a activiștilor stângiști.

Adoptarea tezei marxiste a alienarii nu stă ca o caraceteristică ce contribuie la identificarea Comitetului Invizibil[16] cu marxismul sau neomarxismul, aceștia identificându-se cu anarhismul de tip autonom, comunist, atât prin valorificarea comunei, ca formă de organizare fundamentală în construcția rezistenței, cât și prin încercarea de a reformula înțelesul comunismului, “termen ce trebuie folosit cu atenție. Nu pentru că în marea paradă a cuvintelor s-ar putea să nu mai fie la modă. Ci pentru că cei mai mari dușmani ai noștri l-au folosit, și continuă încă să-l mai folosească.”[17]

“Două secole de capitalism și de nihilism al pieței ne-au adus la cea mai extremă formă de alienare – de noi înșine, de alții, de lume.”[18] Criza și administrarea ei, care presupune atât controlul cât și provocarea ei, devine noul mod de guvernare. Disimularea este o caracteristică specifică guvernelor aflate în situații de criză. O problemă într-o anumită zonă economică, socială, politică are nevoie de o alta problemă, sau pseudo-problemă, care să stea la baza unui “boom” mediatic. O supraveghere sporită, forțe profesioniste de securitate care să vegheze la siguranța libertății, o creștere bruscă a taxelor ori a prețurilor, o reducere a impozitelor într-un sector mai puțin accesibil maselor dar accesibil unei clientele, o creștere a bugetului administrat în zona cheltuielilor militare, creșterea numărului de funcționari publici – inclusiv a forțelor de ordine – , redirecționarea economiei de piață, rigidizarea politicilor anti-imigraționiste, etc. – toate acestea sunt măsuri care au fost adoptate într-o perioadă în care criza, terorismul, calamitatea, pandemia au constituit principala justificare. Fără asemenea fenomene, aceste măsuri ar fi complet nepopulare, în schimb, dacă situația sistemului international le impune, astfel de măsuri nu devin doar dezirabile ci obligatorii. Disimularea guvernamentală prin “boom”-ul mediatic și strategia adoptării măsurilor nepopulare în urma unor evenimente “incontestabile”, a dat astfel naștere la acest nou mod de guvernământ: criza. Managementul crizei este finalizat, nu prin eliminarea crizei, ci prin construirea unei noi crize, “într-o lume care pare să reziste doar prin controlul infinit al propriei prăbușiri.”[19]

Într-o primă parte a criticii capitalismului, Comitetul Invizibil face referire la deturnarea sinelui de către marketing. Identitatea persoanei nu mai este stabilită în urma unui proces de gândire, de simțire, de reprezentare simbolică a lumii în interiorul sinelui, ci în urma unei campanii de marketing. “Sinele slab, deprimat, auto-critic, real este în principiu acel subiect adaptabil la nesfârșit, cerut de inovarea neîncetată a producției, învechirea accelerată a tehnologiilor, răsturnarea constantă a normelor sociale, și flexibilitatea generalizată.”[20] Consumerismul dus la extremă este strategia capitalistă prin care se dorește creșterea productivității, în schimb, ceea ce produce nu este o creștere a productivității ci o explozie a crizelor. Adaptabilitatea la contextul impus de sistemul capitalist nu poate reprezenta o formă de inteligență, “dacă este un tip de inteligență, atunci este inteligența sclavilor”[21]. O altă influență a gândirii nietzscheene se regăsește în această arie a anarhismului contemporan ca refuz al adaptabilității, constituind și unul dintre principalele argumente aduse ilegalismului, sabotajului, ecoterorismului. Refuzul lui Nietzsche de a accepta existența liberului arbitru este justificat prin faptul că un individ care nu poate decide nimic cu privire la contextul în care acționează, nu poate decide într-un mod cu adevărat liber acțiunile pe care le întreprinde, deci nu poate fi liber. Astfel, libertatea de a acționa este văzută, mai întâi, ca libertate de a crea contexte. Refuzul adaptabilității reprezintă tocmai această voință de a crea contexte, și nu doar de a reacționa în funcție de un anumit context.

Adaptabilitatea nu poate reprezenta nici o formă de eliberare, întrucât eliberarea presupune controlul atașamentelor, dependențelor, iar în interiorul sistemului capitalist singurul control este cel al corporației asupra consumatorului, orice alt tip de control fiind considerat o pură fantezie. Limitarea consumului nu poate fi decât o formă de rezistență în interiorul sistemului, însă rezistența nu presupune libertate ci dorință de libertate. Așadar, odată cu adoptarea capitalismului, libertatea individuală a fost înlocuită cu libertatea de a alege între ceea ce consumi. De asemenea, un scris de pe peretele unui squat din Viena, amintea de încercarea de anulare a tezei conform căreia capitalismul este conspirația celor puțini asupra celor mulți :“capitalismul nu este conspirația celor puțini, capitalismul funcționează pentru că noi muncim.” Această redefinire este caracteristică anarhismului contemporan, respingându-se astfel și teoria luptei de clasă. Muncitorii nu trebuie analizați din perspectiva unei clase din care fac parte, ci din perspective pur individuale. Acceptarea lor de a munci și lipsa de conștientizare a faptului că autogestiunea este de preferat, în detrimentul gestionării celor mulți de către cei puțini, stau la baza funcționării capitalismului, unii dintre ei mergând chiar până la a nega exploatarea la care sunt supuși și dorind să ajungă întocmai precum angajatorul lor. Astfel de nuanțe sunt suficiente pentru a respinge teza luptei de clasă și mecanismul dialectico-stereotipizant al marxismului.

Mai departe însă, merge Bob Black, un anarhist post-stângist contemporan care “la fel ca şi fiul adoptiv a lui Karl Marx, Paul Lafargue”[22] susţine dreptul la lene.”Cei de stânga favorizează angajarea totală. La fel ca suprarealiştii- numai că eu nu glumesc- eu favorizez şomajul total.”[23] Sloganul marxist “Proletari din toate țările, uniți-vă!” este transformat în “Muncitori din toata lumea… relaxați-vă!”[24]

Comitetul Invizibil formulează un paradox al muncii în realitatea contemporană declarând că “Urâm șefii, dar vrem să fim angajați cu orice chip. A avea o slujbă e o onoare, dar a munci e un semn de servilism. Pe scurt: ilustrarea clinica perfectă a isteriei.”[25] Munca este considerată a fi o sentință, nu un mijloc de a produce bani. În această realitate este acceptată necesitatea banilor, însă modalitățile dezirabile prin care sunt câștigați sunt altele, nu munca. Un alt paradox sesizat este cel al societății de muncitori fără muncă, în care “divertismentul, consumul și plăcerea nu fac decât să sublinieze lipsa de la care ar trebui să ne distragă atenția.”[26] Sexualitatea devine un “energizant” al muncii. Aceasta este promovată în sistemul capitalist ca având rezultate eficiente în creșterea succesului antreprenorial, este scoasă din zona intimității individuale și transformată într-o afacere publică.

Alienarea individului s-a extins de la stadiul în care acesta este forțat să muncească pentru a supraviețui la stadiul în care acesta supraviețuiește pentru a munci. Altfel spus, dependența de muncă a depășit zona fizică, și a corupt psihicul uman, făcând din muncă o ocupație, o soluție la inactivitate, o soluție la o viață goală. Scopul acestei economii este mai mult legat de necesitatea politică de a produce producători și consumatori, decât de necesitatea reală de a produce bunuri.

Prin angajare, forța de muncă nu este singura care se vinde. Odată cu forța de muncă individul își vinde sinele. “Toți acești tineri care zâmbesc la interviurile pentru locurile de muncă, care au dinții albi pentru a le da un avantaj, care învață engleza pentru a avansa în cariera, care se căsătoresc sau divorțează pentru a urca pe scară, care fac cursuri de leadership sau practică auto-îmbunătățirea… persoana care își scoate piercing-urile, merge la frizer și se ține ocupată cu proiecte… această mică mulțime agitată așteaptă cu nerăbdare să fie angajată în timp ce face tot ce poate ca să pară naturală, este rezultatul de a salva ordinea muncii printr-un etos de mobilitate.”[27] Această mobilitate reprezintă tocmai îndepărtarea individului de ceea ce îl constituie, de ceea ce este, de ceea ce vrea cu adevărat, pentru a deveni o marfă, pentru a se putea vinde pe sine angajatorului său, întrucât calificarea profesională și competentă nu mai reprezintă de mult criteriile care conduc la selectarea forței de muncă, ci relațiile sociale, talentul de a întreține și de a forma relații sociale, zâmbetul, corpul tipizat, nivelat, pseudoclasicizat, aspectul fizic plăcut, vocea, vestimentația. Prin munca de tip capitalist, omul refuză să fie uman și devine “capital uman”, “resursă umană”. Hommo sapiens sapiens devine homo aeconomicus și atât, iar în celelalte arii ale activității de tip uman devine turist, divorțat, oaspete, fantezist. “Trebuie să vedem că economia nu este în criză, economia este însăși criza. Nu e vorba că nu există destule locuri de muncă, ci că există prea mult de muncă.”[28]

Astfel, clasele sociale nu mai reprezintă o categorie în care adeziunea este semnată prin funcția ocupată, ci o zona a socialului în care domină cultul muncii, indiferent dacă ești angajat sau angajator. Mica burghezie, întreprinzătorii mici și mijlocii, cei imparțiali, obiectivi, neutri, mici patroni, șefi, directori, intermediari, manageri, profesori, jurnaliști, funcționari publici minori, care nu doresc decât o viață “lipsită de griji și retrasă”, cu toții constituie un triumf al ignoranței și al egoismului asupra solidarității și empatiei. “Această mlaștină este predispusă să fie campionul falsei conștiințe, pe jumătate adormită și mereu pregatită să închidă ochii la războiul care se desfășoara de jur împrejurul ei”[29].

Nu doar umanitatea din om este amenințată și omul în sine, ci întregul mediu cu ceea ce cuprinde. În schimb, problema mediului, ca aproape orice altă problemă, a fost transformată într-o criză, o criză naturală. Gravitatea constă în faptul că “totul este permis unei structuri de putere care își bazează autoritatea în Natura, în sănătate și în bunăstare.”[30] Dacă alte dificultăți din interiorul sistemului capitalist își găseau rezolvarea prin intermediul statului, de data aceasta, întrucât problema mediului este una globală, rezolvarea o produc doar structurile organizate la nivel global, intervenția individuală devenind astfel nejustificată. Totuși, nu intervenția individuală a condus la problema mediului, ci intervenția corporatistă. Capitalistul nu ține cont de echilibrul natural și nici nu practică filantropia, “ar fi ruinat dacă ar practica filantropia.”[31]

Formele de acțiune pe care le promovează Comitetul Invizibil pentru a se organiza rezistența nu trebuie considerate drept soluții universal valabile, nu reprezintă o înlocuire a soluțiilor prezentate de ideologii, ci mai degrabă o formă activă a criticii, întrucât “acțiunea înlocuiește lacrimile”, așa cum susținea declarația RezPublica a Comitetului Înfuriaților din Atena, din timpul protestelor din decembrie 2008. Însă, acest tip de acțiune, acțiunea directă, și modalitatea în care este realizată, este justificată de fiecare anarhist în parte, nu de o teorie despre acțiune directă. De ce acțiune directă și nu doar critică? Pentru că “a devenit chiar o strategie contemporană critica acestei societăți în speranța egoistă de a salva această civilizație.”[32]

De ce atitudine revoluționară și nu reformistă? Pentru că în cadrul legal nu există baricade, deci nu există luptă, există doar o simulare a viziunii despre luptă, iar implicarea în activitatea de tip ong-ist nu face decât să transpună o imagine a statului în dimensiuni reduse. Așteptarea unei perioade revoluționare este mai degrabă apropiată troțkismului, nu anarhismului. Marea revoluție nu trebuie nici așteptată nici provocată, ea este însăși traiul de zi cu zi, iar “a nu mai aștepta înseamnă într-un fel sau altul să intri în logica insurecției.”[33]

Recuperarea simțurilor, a percepției despre real este, fără îndoiala, mai mult decât necesară în demersul insurecționar. Formarea unor atașamente în funcție de simțuri, de instinctivitate, și construirea unor relații politice, nu doar sociale, între indivizi, constituie o primă fază a organizării rezistenței. Filosofia nietzscheană, atât prin critica pe care o aduce anarhiștilor cât și prin tendința sa libertariană, influențează anarhismul contemporan prin promovarea instinctivității, în detrimentul raționalității mecaniciste și mecanicizante. Ca o dovadă a corelației care există între gândirea nietzscheană și practicile curente ale anarhiștilor, stau atât înscrisurile de pe pèreți cu citate din Nietzsche –prezente atât în Europa cât și în America de Nord -, cât și îndreptarea atenției către filosofia nietzscheană a teoreticienilor anarhiști.

Refuzul organizațiilor de orice fel, promovat de Comitetul Invizibil, este justificat prin efectul de neutralizare al individului pe care acestea îl produc, cauzat de crearea inevitabilă a unui soi de “micro-birocrație” care stă la baza funcționării organizației, devenind astfel contra-revoluționare. “De evitat în mod special sunt cercurile culturale și activiste. Acestea sunt azilurile de bătrâni unde în mod tradițional toate dorințele revoluționare merg ca să moară. Sarcina cercurilor culturale este să identifice intensități în formare și să explice sensul a orice faci, în timp ce sarcina cercurilor activiste e să-ți sugă toată energia tocmai pentru că faci ceva.”[34]

Comuna este repusă în discuție. O comună nu reprezintă un spațiu geografic bine determinat în care sunt închiși un grup de anarhiști, ci un spațiu politic bine determinat în care câțiva anarhiști acționează liber, se sprijină reciproc, pun în aplicare preceptele mutualismului, își limitează consumul încercând să fie cât mai independenți de zona economică, etc. Cum se poate deosebi un mediu de o comună, și cum putem observa dacă o comună a decăzut, a degenerat într-un mediu? Prin întârzierea acțiunilor, justificată de așteptarea “momentului potrivit”, sau prin acțiunea îndepărtată de principiile care au stat la baza înțelegerilor de la început. Cum se poate forma o comună? “O comună se formează de fiecare dată când câțiva oameni, eliberați de cămășile de forță individuale, hotărăsc să se bazeze doar pe ei înșiși și să își măsoare forțele împotriva realității.”[35]

“Productivitatea” și “producția” resurselor economice nu are la bază munca, ci, pentru început, profitarea pe seama ajutoarelor sociale, a burselor, a diferitor beneficii oferite de stat, subvenții – fraudă. Ilegalismul, promovat în special doar de către anarho-individualiștii francezi de la începutul secolului XX, este acum o practică curentă a anarhismului contemporan, indiferent de nuanțele acestuia, reprezentate prin primitivism, individualism, comunism, etc. Dacă mentalul colectiv este șocat, deranjat sau înfuriat de astfel de practici, nu este așa pentru că anarhiștii fură, ci pentru că nu au autorizația pentru a face acest lucru. “Ilegalismul, este adânc înrădăcinat în ideile bazice ale anarhismului: legitimitatea exproprierii, primatul sferei socio-economice asupra celei politice, acțiune directă în loc de reprezentare, sublinierea libertății individuale și nemijlocirea revoluției.”[36] Cu toate acestea, jaful nu poate constitui la nesfârșit o sursă de venit, anarhistul realizând necesitatea învățării, nu a problemelor teoretice, întrucât acțiunea directă presupune mai multă instinctivitate naturală, decât artificialitate rațională, ci a problemelor practice. “Este o chestiune de a ști cum să te bați, cum să deschizi lacăte, să pui la loc oase rupte și să tratezi boli, cum să construiești un transmițător radio pirat, cum să pregătești bucătării de stradă, cum să țintești drept, cum să aduni informații dispersate și să pregătești agronomia pentru timpuri de război, să înțelegi modul în care înteracționează plantele, compoziția solului, etc.”[37] Abolirea muncii, odată cu abolirea banilor, vor fi posibile doar în momentul extinderii comunelor.

Comunele au nevoie de o anumită densitate în raport cu spațiul fizic pentru a deveni eficiente. Nu foarte numeroase, ci foarte răspândite! O comună foarte mare ar putea să aibă foarte ușor probleme în ceea ce privește combaterea autorității chiar în interiorul ei. Clasica replică a susținătorilor etatismului face referire la faptul că până și într-o comunitate foarte restrânsă poate să se formeze un lider. Răspunsul la această critică este dat de Errico Malatesta prin declarația sa, conform căreia, acest lucru – formarea unui lider – se produce doar în momentul în care anarhiștii nu sunt îndeajuns de anarhiști. Așadar, formarea unui lider într-o comună reprezintă o problemă pentru susținătorii etatiștilor, adevărata problemă a anarhiștilor fiind conștientizarea continuă a anarhismului lor.

Privitor la formarea comunelor, anarhiștii trebuie să încerce să dispună de o mobilitate geografică din ce în ce mai sporită. Nu trebuie să devină dependenți de mijloacele de comunicare și de transport oferite de stat, ci trebuie să le cunoască limitele. De asemenea, relațiile directe sunt de preferat în detrimentul celor intermediate de internet sau servicii poștale.

În ceea ce privește metodele de acțiune, acestea sunt inspirate din principiile sabotajului: “un minim de risc în realizarea acțiunii, un minim de timp și un maxim de daune. Iar în ceea ce privește strategia, ne vom aminti că un obstacol care a fost îndepărtat, lăsând în urmă un spațiu eliberat dar nelocuit, este foarte ușor înlocuit de un alt obstacol, unul care oferă mai multă rezistență și este mai greu de atacat.”[38]

Vizibilitatea este de evitat. Acțiunile trebuie să fie asociate, atât de poliție, cât și de mase, cu anarhia, nu cu individul care le-a înfăptuit. Vizibilitate înseamnă vulnerabilitate, înseamnă înlesnirea creării de baze de date de către serviciile secrete, înseamnă auto-denunțul. Toate acestea, cu atât mai mult cu cât intervenția poliției este atât de eficientă datorită polițistului “în haine civile”, datorită ehipajelor lor de filmat, datorită camerelor de supraveghere stradală, datorită, inclusiv, reporterilor, care nu ezită să colaboreze cu poliția, contribuind astfel la o mai puternică informare a acestora. “Eficiența poliției în timpul ultimelor demonstrații anti-CPE a fost rezultatul ofițerilor în civil care se amestecau printre noi și așteptau un incident înainte de a arăta cine sunt: gaz, bastoane, aparate cu electro-șocuri, reținere… Simpla posibilitate ca ei să fie prezenți a fost îndeajuns pentru a crea destulă suspiciune printre demonstranți – cine e cine? – și a paraliza acțiunea.”[39]

Vizibilitatea este sporită în urma ascensiunii noilor tehnologii de investigație ale poliției, în urma ascultării telefoanelor, probelor ADN, și chiar a amprentelor rămase pe un “fluturaș” (flyer).

Blocajul, sabotajul oricărei autorități reprezentative – inclusiv sindicatele și micro-birocrația – eliberarea teritoriilor de sub controlul poliției și crearea comunelor, hărțuirea poliției prin forțarea brigăzilor sale să fie peste tot pentru a nu putea fi eficiente nicăieri, controlul armelor – toate acestea sunt doar o parte din noile forme de acțiune. Controlul armelor nu presupune în mod necesar folosirea lor, ba dimpotrivă, încercarea de a face uzul lor imposibil este ceea ce se vrea să se producă. “Un pacifism autentic nu poate însemna refuzul armelor, ci doar refuzul de a le folosi. Pacifismul fără a fi în stare să tragi un foc nu e decât formularea teoretică a impotenței.”[40] De asemenea, este foarte important să fie menținută posibilitatea alegerii tipului de război. Lipsa unei astfel de alegeri poate însemna, în cele mai multe cazuri, lipsa victoriei.

În concluzie, cu privire la noile forme de acțiune, Comitetul Invizibil susține că “nu există nicio formă ideală de acțiune. Ceea ce e esențial este ca acțiunea să își asume o anumită formă, să dea naștere unei forme în loc să i se impună una.”[41]

III. ”Fuck May 68! Fight now!” [42]

În jurul orei 21, pe data de 6 decembrie 2008, o maşină de poliţie care patrula în cartierul Exarhia[43], din Atena, se opreşte aici pentru a rezolva o confruntare verbală cu un grup de persoane. Cei doi poliţisti, Epaminondas Korkoneas si Vassilis Saraliotis, coboară din maşină pentru a controla respectivul conflict. În raportul lor, aceştia au susţinut că maşina lor a fost atacată cu pietre şi sticle, ei fiind astfel nevoiţi să intervină.

Cu toate acestea, martorii susţin contrariul, că de fapt, poliţiştii au fost doar agresati verbal de un grup de copii. Ştirile din mass-media merg mai departe, vorbind despre un grup de “circa 50 de anarhişti mascaţi” – hooded anarchists – care aruncau cu “pietre şi cocktailuri molotov” in maşina de poliţie. Cert este că, după ce au coborat din maşina de poliţie, in mod deliberat sau nu, unul dintre ei, Epaminondas Korkoneas, a tras 3 focuri de armă care au condus la moartea lui Alexandros-Andreas (Alexis) Grigoropoulos, în varstă de 15 ani. În timp ce în raportul lor, poliţiştii susţin că glonţul care a străpuns inima lui Alexis a ricoşat dintr-o ţeavă a unei case din zonă, întrucat au fost forţaţi de împrejurări să folosească armele pentru a avertiza grupul de anarhişti, martorii si copiii care îl insoţeau pe Alexis în acel moment susţin că ofiţerul de poliţie a coborât din maşină, agresându-i verbal pe aceştia, şi, venind înspre ei, a scos pistolul şi a ţintit exact în direcţia lor, primul foc de armă fiind tras, în mod evident, pentru a ucide şi nu pentru a avertiza.

În mai puţin de câteva ore după acest conflict, sute de anarhişti ies în stradă şi atacă forţele de poliţie, aruncă cu pietre şi cocktailuri molotov în trupele MAT, construiesc baricade din tomberoanele de gunoi, stâlpi, bănci. Deşi mobilizarea trupelor MAT a fost foarte rapidă, aceştia utilizând tunurile cu gaze lacrimogene încă de la început, Universitatea Politehnică din Atena – situată în apropierea cartierului Exarhia – este ocupată de anarhişti, dovedindu-se pe întreaga durata a protestelor un centru strategic foarte important, întrucat forţelor de ordine nu le este permis prin lege să intre în universităţi sau şcoli. O serie de sedii bancare sunt atacate cu bombe artizanale, Universitatea de Drept din Atena este ocupată, conflictele de stradă iau o amploare mai mare, iar spitalul Evaggelismos, unde a fost transportat Alexis, este încercuit de activişti care faceau tot posibilul pentru a nu lasa să intre niciun poliţist.

În aceeaşi noapte, o mare parte dintre localnici şi imigranţi s-au alăturat activiştilor, rezultănd distrugerea a mai bine de 70 de magazine de lux, distrugerea completă a unui sediu al Alphabank si al Geniki Bank, golirea a mai multor supermarketuri, arderea unui mall de 7 etaje, transformarea unui număr foarte mare de maşini in materie primă pentru construirea baricadelor, atacarea a mai multe sectii de poliţie cu cocktailuri molotov, distrugerea sediului partidului Nea Demokratia – aflat la guvernare, si demisionarea a doi membri ai Guvernului, Ministrul de Interne Prokopis Pavlopoulos şi Vice-Ministrul de Interne Panagiotis Chinofotis.

Universitatea de Economie din Atena – ASOEE – este ocupată şi transformată într-un centru de organizare a protestelor. Până in jurul orei 24, o serie de demonstraţii încep să fie organizate în mai multe oraşe din Grecia, în semn de protest faţă de brutalitatea poliţiei, injustiţia sociala şi in semn de solidaritate faţă de prietenii lui Alexis. Activiştii reuşesc să ocupe Universitatea Politehnică din Thessaloniki , să distrugă 4 sedii bancare in Heraklion, să atace oficiali ai Nea Demokratia în mai multe oraşe, să construiască baricade, să distrugă mai multe maşini de poliţie si secţii de poliţie. Universitatea din Komotini este ocupată de anarhişti. În Kavala stângiştii şi antiautoritarii organizează demonstraţii de stradă şi distrug 6 sedii bancare, mai multe camere de supraveghere şi rănesc grav un ofiţer de poliţie. În toate oraşele din Grecia, la proteste participă alături de anarhişti, atat socialişti şi alti activişti de stânga antiautoritari cât şi grupuri foarte numeroase de localnici, studenţi, elevi de liceu sau migranţi.

Apar foarte multe reportaje, interviuri, ştiri, declaraţii, intreaga media fiind speriată de amploarea protestelor, mai ales din cauza faptului că multe trusturi de presa se simţeau amenintate de proteste, fiind şi în trecut ţinta atacurilor bombelor artizanale ale anarhiştilor. Barnaby Philips, corespondentul Al Jazeera in Atena, declara că “oamenii sunt şocaţi de ferocitatea violenţelor şi de facilitatea cu care acestea se extind.”[44]

Premierul grec, Kostas Karamanlis, trimite o scrisoare părinţilor lui Alexis prin care îşi exprimă părerea de rau faţă de tragedia acestora: “În aceste momente dificile, vă rog să acceptaţi condoleanţele mele pentru pierderea nedreaptă a fiului dumneavoastră. Ca toţi grecii, sunt profund întristat. Ştiu însă că nimic nu vă poate alina durerea.”[45] De asemenea, într-o declaraţie de presa atrăgea atenţia asupra faptului că “având in vedere demonstraţiile planificate, oricine are dreptul să protesteze, dar nu prin distrugerea proprietăţii private sau prin violenţa îndreptată asupra oamenilor inocenţi.”[46]

Anarhiştii consideră această declaraţie ipocrită, condamnând faptul că violenţa împotriva oamenilor inocenţi a fost comisă de Poliţie, nu de activişti, şi că în acest moment ei se află în legitimă auto-apărare. Distrugerea nu are în vedere proprietatea privată, o abstracţiune, ci are în vedere proprietăţile deţinute de corporaţii, de bănci, de multinaţionale, nu micile afaceri ale unor oameni de rând, şi în niciun caz locuinţele acestora. De asemenea, maşinile folosite în construirea baricadelor nu au fost alese la întâmplare, majoritatea maşinilor distruse fiind acelea ale Poliţiei, ale oficialilor, ale membrilor Nea Demokratia, sau maşini de lux. Comunicatele emise de activiştii adunaţi în clădirile ocupate vor justifica însă, mult mai consistent, atât forma de protest cât şi motivul care a condus la naşterea acestei forme de acţiune, susţinând argumente foarte asemănătoare cu ale filosofului spaniol Jose Ortega Y Gasset, şi anume că “guvernul traieste de azi pe maine; nu se prezinta ca un viitor limpede, nu înseamnă o promisiune bine definită de viitor… De aceea acţiunea sa se reduce la eschivarea conflictelor de fiecare zi , deci nu la rezolvarea lor, ci la incercarea de a se îndepărta de ele cât mai repede posibil, folosind orice mijloc, chiar şi pe cele a căror folosire ar duce la acumularea de conflicte şi mai mari in ziua urmatoare.”[47]

Într-unul din primele interviuri, un activist, scriitor şi absolvent al Facultăţii de Filosofie Politică din cadrul Universităţii Panteion din Atena, declara că “demonstraţiile, chiar şi demonstraţiile de amploare, reprezintă un fenomen social, nu doar rezultatul unui oarecare incident politic. Erau mii de tineri înfuriaţi care au ieşit în stradă să se bată cu Poliţia şi să spargă geamurile băncilor, a hotelurilor de cinci stele şi a magazinelor de lux. Da, este adevărat. Era ceva care aştepta să se întâmple. Lucrurile sunt însă mai complexe. Avem un guvern foarte de dreapta care a încercat să facă mai multe atacuri asupra muncitorilor şi asupra studenţilor. Studenţii reprezentau un soi de porci de Guinea pentru Guvern. Cand au fost aleşi, după 2004, au incercat să privatizeze universităţile, care sunt publice in Grecia, şi să pună mai multe obstacolte pentru admiterea la facultate. Greutatea financiară plasată deasupra familiilor sărace care işi vroiau copiii educaţi a devenit prea mare. Şi cel mai grav este că, deşi ai absolvit o facultate, chiar dacă devii doctor sau avocat, în majoritatea cazurilor, cei mai mulţi tineri iau salarii situate sub pragul sărăciei. Aşadar, majoritatea tinerilor din Grecia stau împreună cu familiile lor până aproape de 30 de ani, pentru a nu avea dificultăţi mai mari. Aceste probleme, împreună cu criza economică, un guvern slab şi instabil, toate acestea se află in spatele exploziei.”[48]

Guvernul format de Nea Demokratia ajunsese cunoscut pentru atacurile asupra libertăţilor cetăţeneşti, pentru aşa-zisa propagandă anti-tero dezvoltată cu ajutorul lui George Bush – politician foarte detestat de activiştii greci -, instalarea camerelor de supraveghere sub pretextul asigurării securităţii din timpul Jocurilor Olimpice, promovarea brutalităţii Poliţiei în timpul demonstraţiilor de stradă şi nu numai, chiar apărarea unor crime ale Poliţiei comise împotriva unor migranţi pakistanezi, uciderea mai multor persoane care încercau să traverseze Marea Egee pentru a se stabili, ilegal, în Grecia, provocarea unor atitudini de neîncredere în instituţii din cauza corupţiei.

Politicianul Leonidas Kyrkos, figură importantă a stângii greceşti, le transmitea tinerilor activişti prin intermediul ziarului Le Monde Diplomatique : “Bine aţi venit la lupta socială, prietenii mei! Acum, trebuie să aveţi grijă de voi şi de lupta voastră.”[49] Acelasi ziar, Le Monde Diplomatique, sublinia într-un articol care analiza cauzele acestor proteste ca: “Alexis nu este prima victima a Poliţiei, ci doar cea mai tânără!”[50]

O alta cauză a exploziei sociale din Decembrie 2008 o constituie G700, sau “generaţia 700”. Denumirea este dată de salariul pe care îl obţin – 700 de euro pe luna -, dacă au noroc, unii absolvenţi ai facultăţilor din Grecia. Raportată la situaţia lor economică, această sumă nu poate fi considerată suficientă pentru supravieţuirea unui tânăr care este nevoit să nu mai locuiască in casa parinţilor săi.

Stratos Fanaras, analist politic şi director al companiei de sondare a opiniei publice Metron Analysis, declara că: “Studiile pe care le-am întreprins recent arată că toţi indicii economici şi toate aspiraţiile pentru viitor ale indivizilor au coborât până la un nivel record. Oamenii se simt uitaţi şi dezamăgiţi, şi nu pot vedea vreo îmbunătăţire a situaţiei. Această reacţie este valabilă, atât în cazul femeilor cât şi în cazul bărbaţilor, şi peste toate clasele sociale şi educaţionale. De asemenea, şi studiile întreprinse de Fundaţia pentru Cercetare Economică şi Industrială arată că indicii economici nu au fost niciodată atât de scăzuţi.”[51]

.

A doua zi, 7 Decembrie 2008, a fost organizată o demonstraţie de squat-ul[52] Universităţii de Drept la care au participat peste 4000 de persoane de toate vârstele. Marşul a fost îndreptat către sediul central al Poliţiei din Atena. Câteva bănci, magazine de lux şi maşini de pe un bulevard faimos din Atena (strada Ermou) au fost atacate cu pietre, precum şi forţele de ordine venite să stabilizeze situaţia. Deşi s-a folosit o cantitate importantă de gaz lacrimogen mulţimea nu a putut fi dispersată. În această zi a fost facută şi o fotografie unui poliţist care ţinea un pistol în mână în timpul protestelor, fapt nepermis in cazul demonstraţiilor de stradă. De asemenea, Poliţia a folosit şi gloanţe de cauciuc pentru a îndepărta manifestanţii.

În Thessaloniki, al doilea cel mai mare oraş din Grecia, a avut loc o demonstraţie la care au participat aproximativ 2000 de persoane şi în timpul căreia mai multe magazine scumpe au fost atacate, iar unui poliţist i s-a dat foc cu un cocktail molotov.

8 Decembrie 2008, protestele iau o amploare şi mai mare. Încă de dimineaţă, sute de elevi au organizat demonstraţii spontane împotriva secţiilor de Poliţie din Atena. Squat-ul Universităţii de Drept a organizat un marş, la ora 18:00, la care s-au alăturat circa 20.000 de persoane. Dintre aceştia, aproximativ 1500 organizau “ieşiri” şi “intrări” din marş pentru a distruge magazinele sau băncile din zonă. Deşi foarte multe produse au fost furate din interiorul magazinelor distruse, cei care treceau şi observau ce se intamplă nu interveneau, ba dimpotrivă, de multe ori îi aclamau. Foarte mulţi migranţi s-au alăturat marşului, în special tineri albanezi din a doua generaţie, tineri afghani şi africani. Poliţia nu a putut controla aceste evenimente, chiar daca a efectuat câteva arestari. Sute de grupuri de 10-20 de persoane acţionau autonom, fapt care îngreuna misiunea forţelor de ordine. Daunele create în acea noapte au fost aproximate ca apropiindu-se de suma de 10 miliarde de euro.

În Thessaloniki au avut loc mai multe demonstraţii simultan în diferite zone ale oraşului: una de 400 de persoane şi una de 1500 de persoane, dintre care majoritatea erau elevi de liceu. Au fost construite baricade din tombroane de gunoi şi maşini arse şi s-au înregistrat mai multe confruntări directe între manifestanţi si Poliţie. De asemenea, băncile şi magazinele din zonele respective au fost distruse sau jefuite.

.

9 Decembrie 2008, profesorii intră în grevă pentru a protesta împotriva brutalităţii Poliţiei. Un marş de aproape 3000 de persoane s-a îndreptat către Parlament. Un black bloc[53] de 150 de persoane a aruncat cu pietre şi cocktailuri molotov în forţele de ordine.

În aceeaşi zi, membrii partidului comunist KKE (partid considerat de către anarhişti ca fiind stalinist, nu comunist) declară că manifestanţii şi hoţii care au ieşit în stradă în acele zile sunt agenţi secreţi ai unor “forţe străine malefice”. În 1973, acest partid a acţionat la fel, declarându-i agenţi secreţi pe “agitatorii” care au contribuit la înlăturarea regimului dictatorial.

În după amiaza acestei zile are loc înmormântarea lui Alexis, la care participă aproximativ 5000 de persoane, dintre care câteva sute sunt implicaţi în confruntări cu Poliţia. “În timpul acestei demonstratii, 3 poliţişti pe motociclete au tras de mai bine de 10 ori în aer pentru a “speria” manifestanţii.”[54]

Noaptea au avut loc lupte de stradă între anarhiştii din zona Universităţii de Economie şi a Universităţii Naţionale Tehnice şi Poliţie, lupte la care li s-au alăturat forţelor de ordine găşti de neo-nazişti.

9 Decembrie 2008 este ziua în care “statul a înaintat aşa zis-a automatizare socială şi a incurajat colaborarea dintre patronii de magazine, fascişti, cetăţeni şi Poliţie împotriva manifestanţilor”.[55]

În aceeaşi zi, în Thessaloniki aveau loc marşuri de aproximativ 4000 de persoane, iar prizonierii din întreaga ţară au făcut greva foamei în semn de protest faţă de Poliţie şi de solidaritate faţă de manifestanţi. Noaptea, nu doar în Atena neonaziştii li s-au alăturat poliţiştilor ci în toată Grecia, ceea ce demonstrează că nu se poate vorbi despre o coincidenţă ci despre un plan stabilit anterior, cel mai probabil de Poliţie sau Guvern, nu de organizaţiile fasciste. De exemplu, “în unele cazuri, precum în Larisa, fasciştii atacau manifestanţii impreună cu poliţiştii sub acoperire şi <patronii nervosi>.”

.

Până la data de 10 Decembrie 2008, jumătate dintre arestaţii care au luat parte la demonstraţiile de stradă din aceste zile sunt migranţi. Este pentru prima dată în Grecia când are loc o revoltă multinaţională. Protestele cuprind 42 de prefecturi din întreaga ţară, chiar şi în oraşe în care nu mai fuseseră revolte până în acel moment.

În Thessaloniki, un mars de 4000 de persoane a blocat străzile oraşului pentru câteva ore. Conflictele dintre Poliţie şi manifestanţi au fost oprite cu ajutorul gazelor lacrimogene. Vitrine sparte, bănci distruse, maşini şi secţii de Poliţie atacate cu pietre şi sticle incendiare au fost înregistrate în mai multe oraşe.

11 Decembrie 2008. Elevii de liceu din Atena organizează demonstraţii în faţa tuturor secţiilor de Poliţie din Atena. Trupele de Poliţie MAT sunt atacate cu pungi de gunoi şi pietre, care erau uneori aruncate înapoi de către poliţişti. 35 de sectii de Poliţie au fost blocate în urma acestor demonstraţii. Câteva ore mai târziu, în centrul Atenei are loc o demonstraţie violentă la care participă aproximativ 5000 de persoane.

Pănă în acest moment “media raporteaza că 4500 de canistre de gaz lacrimogen au fost folosite de Poliţie în aceste 5 zile. Rămân fără gaze lacrimogene şi au de gand să importeze din Israel.”[56]

Într-un comunicat emis de squatul Universităţii Economice din Atena se declară că “mandarinii armoniei, baronii păcii şi liniştii, ai legii şi ai ordinii, ne indeamnă să devenim dialectici. Dar aceste şiretlicuri sunt disperat de vechi şi mizeria lor este transparentă in burţile grase ale şefilor de sindicate, în ochii spălăciţi ai intermediarilor, care, ca nişte vulturi, se cocoaţă peste orice negaţie, peste orice pasiune pentru real.”[57] De asemenea, se avertizează asupra faptului că şefii de sindicate nu vor generalizarea insurecţiei, aşa cum o vor muncitorii, întrucât le-au demonstrat-o cu o zi în urmă când “în loc sa pornească o grevă generală pe termen nelimitat, au organizat doar un marş de protest.”[58]

În aceeaşi zi, Primăria unei suburbii din Atena este ocupată şi transformată în loc de adunare şi refugiu pentru manifestanţi şi centru de contra-informaţii. Acest gen de ocupare a instituţiilor statului este o formă nouă de acţiune dezvoltată în timpul insurecţiei din Decembrie 2008. Ocuparea de clădiri de catre anarhişti a vizat până acum doar şcoli, universităţi, centre sindicale sau clădiri abandonate care urmau a fi transformate în squaturi. Instituţiile administraţiei locale sau centrale nu au fost ocupate până la acest moment, deşi au fost atacate în timpul mai multor proteste. Acest gen de acţiune s-a dovedit a fi foarte eficientă pentru organizarea demonstraţiilor şi a fost continuată ca formă de protest împotriva statului, chiar şi după încheierea insurecţiei.

În comunicatul emis de squatul Primăriei din Agios Dimitrios, manifestanţii susţineau că ceea ce a urmat dupa uciderea lui Alexis a fost “o campanie coordonată, o campanie a terorismului de stat ajutată de organizaţia fascistă “Zorii de Aur”, care a fost dirijată împotriva studenţilor care luptau împotriva privatizării sistemului de învăţământ, împotriva elevilor de liceu, împotriva migranţilor care se afla sub control de stat constant doar pentru că au culoarea greşită, împotriva clasei muncitoare care este nevoită să muncească pentru doi bani până moare.”[59]

Într-un alt comunicat emis de squatul Primăriei din Agios Dimitrios, manifestanţii încearcă să redefinească violenţa, având în vedere recentele evenimente şi, mai ales, abundenţa ştirilor din media care promovau ideea că Poliţia apără democraţia de atacurile violente ale anarhiştilor. Astfel, “violenţa înseamnă să muncești 40 de ani, pe salarii de mizerie, și întrebându-te dacă vei fi pensionat vreodată; violenţa înseamnă dreptul conducerii de a te da afară oricând vrea; violenţa înseamnă șomaj, angajare temporară, salariu de 700 de euro cu sau fără asigurare socială; violenţa înseamnă „accidentele” de muncă, cauzate de faptul că patronii reduc costurile pentru siguranța angajaților lor; violenţa înseamnă consumul drogurilor psihoactive și a vitaminelor pentru a putea rezista orelor de muncă epuizante;violenţa înseamnă să fii imigrant, să trăiești cu frica deportării și să experimentezi o nesiguranță constantă; violenţa înseamnă să fii hărțuit la servici și să ți se spună “Zâmbește! Ce-i așa de greu?”; violenţa înseamnă să fii muncitor salariat, casnică și mamă în același timp.”[60]

Un alt comunicat a fost emis de un grup de migranţi albanezi care s-a alăturat anarhiştilor. Aceştia declară că “aceste zile aparțin marginalizaților, exclușilor, oamenilor cu nume complicate și povești necunoscute.Aparțin tuturor celor care mor în fiecare zi în Marea Egee sau în râul Evros, tuturor celor omorâți la granițe sau pe o stradă centrală din Atena; aparțin romilor din Zefyri, și dependenților de droguri din Exarhia.Aceste zile aparțin copiilor de pe strada Mesollogiou, neintegraților, studenților imposibil de controlat.”[61]

În toate aceste zile, anarhiştii şi restul manifestanţilor au avut de întâmpinat dificultăţi nu doar din partea Poliţiei şi a grupărilor de extremă dreapta, ci şi din partea membrilor şi simpatizanţilor Partidului Comunist Grec – KKE – şi a organizaţiei de tineret a acestuia.

În Komotini, grupuri de fascişti împreună cu membri ai organizaţiei de tineret ai Nea Demokratia şi poliţişti în uniforme au atacat clădirea universităţii ocupate din oraş şi manifestanţii din interiorul acesteia, în timp ce trupele de intervenţie MAT formau un cordon care înconjura universitatea.

În Thessaloniki, a fost organizat un marş la care au participat 700 de anarhişti înconjuraţi de trupe MAT. În scurt timp li s-au alăturat aproximativ 2000 de persoane iar Poliţia fost nevoită să se retragă. Mai multe birouri ale ND şi ale LA.O.S – un partid ortodox populist de extremă dreapta – au fost devastate, precum şi sediul ziarului “Makedonia”.

“Brutalitatea Poliţiei într-un stat care tinde să devină din ce în ce mai poliţienesc după Olimpiada din 2004, salariile de mizerie şi condiţiile insuportabile de muncă, presiunea şi angajarea forţată care are loc în rândurile elevilor de liceu, nemulţumirile studenţilor faţă de o viaţă care este din ce în ce mai mult caracterizată de insecuritate şi frică, corupţia oficialilor Guvernului şi ai Bisericii, exploatarea migranţilor şi adâncirea diviziunilor dintre clasele sociale: un mecanism explozibil unde uciderea unui copil nu a fost decât declicul.”[62]

Apar primele declaraţii publice ale poliţistului care l-a împuşcat pe copilul de 15 ani, din care reiese că Alexis avea un comportament deviant întrucat tocmai fusese exmatriculat, fapt ce justifica astfel gestul sau. Avocatul poliţistului susţine că: “Justiţia din Grecia este singura capabilă, în acest moment, să decidă dacă acel tânăr a fost împuşcat pe bună dreptate, sau nu.”[63] Testele balistice aparute mai târziu arătau că Alexis a fost ucis de un ricoşeu, nu de o lovitura directă, contrazicând astfel plângerile oricărui martor ocular. Un nou slogan a fost inventat de anarhişti, puţin mai târziu, pentru a ridiculiza aceste declaraţii: “Noi nu am aruncat pietre, erau doar ricoşeuri.”

.

12 Decembrie 2008. Sunt înregistrate 700 de licee ocupate şi 100 de universităţi. Încă de dimineaţă, câteva posturi de radio sunt ocupate. Mai mult de 10.000 de persoane au atacat trupele MAT şi au distrus câteva bănci în centrul Atenei, timp în care, aproximativ 200 de anarhişti au devastat biroul avocatului poliţistului care l-a împuşcat pe Alexis.

În Halandri, o clădire guvernamentală şi vechea primărie au fost ocupate şi transformate în centre strategice.

În Iliupoli, o maşină fără plăcuţe de înmatriculare, care s-a dovedit mai târziu că aparţinea Poliţiei, a intrat cu viteza într-un grup de manifestanţi, înregistrându-se mai multe victime.

În Thessaloniki, a avut loc o demonstraţie la care au participat în jur de 1500-2000 de persoane, în urma căreia un birou al ND şi un birou al LA.O.S. au fost incendiate.

.

13 Decembrie 2008. În Syntagma Square din Atena a fost organizat un protest de 1000 de persoane. Poliţia a intervenit imediat, folosind gaze lacrimogene, deşi manifestanţii au declarat că protestul era unul paşnic. Mai târziu, au loc lupte de strada între trupele MAT şi anarhişti în cartierul Exarhia, exact în locul în care a fost împuşcat Alexis.

În Thessaloniki, au avut loc doua demonstraţii în acelaşi timp, una de aproximativ 500 de persoane, iar cealaltă de 1000 de persoane.

.

14 Decembrie 2008. Poliţia intervine din nou cu gaze lacrimogene pentru a opri un protest paşnic din Syntagma Square.

Patru posturi de radio şi o cafenea care aparţinea administraţiei locale dintr-o suburbie a Atenei sunt ocupate.

În această zi, primarul Atenei anunţa că un nou pom de Craciun va fi amenajat în Syntagma Square, întrucat ultimul fusese incendiat de anarhişti în noaptea de 8 Decembrie. “Pentru stat, acest pom simbolizează spiritul consumerist şi intoarcerea la normalitate, în timp ce pentru insurgenţi, arderea lui demonstrează ca protestele vor continua.”[64]

Într-un nou comunicat emis de squatul Universităţii de Economie din Atena, anarhiştii declară că “zilele societății voastre se apropie de sfârșit; i-am cântărit plăcerile și drepturile și le-am găsit ca fiind insuficiente și, astăzi, acest lucru nu e doar o fantezie, ci o posibilitate concretă pentru fiecare dintre noi: posibilitatea de a acționa concret asupra concretului, posibilitatea de a asalta paradisul.”[65]

.

15 Decembrie 2008. La primele ore ale dimineţii, o grupare fascistă de tip mafiot, cunoscută în zonă, atacă squatul primăriei din Halandri. Cei din interior au fost evacuaţi fiind ameninţaţi cu o puşca şi câteva bâte de baseball, în schimb, au reuşit să reocupe clădirea câteva ore mai tarziu.

Aproximativ 1000 de persoane atacă închisoarea din Korydallos cu pietre şi sticle incendiare. În acelaşi timp, 1000 de elevi de liceu atacă sediul central al Poliţiei cu ouă, săculeţi cu faina de grâu şi pietre.

Aceste două demonstraţii au fost însoţite de operaţiuni de sabotare a maşinilor de vândut bilete din mai multe staţii de metrou din Atena, pentru a permite astfel tuturor călătorilor şi manifestantilor, în special, să circule gratuit.

O nouă primărie este ocupată de un grup de 200 de persoane in Sykies.

.

16 Decembrie 2008. Televiziunea publică – NET – a fost ocupată pentru câteva minute de un grup de aproximativ 50 de persoane care aveau doua bannere pe care scria: “Eliberarea imediată a tuturor arestaţilor insurecţiei”, “Încetaţi să vă uitaţi la televizor! Toată lumea în stradă!”.

Secţia de Poliţie din Ilissia a fost atacată de un grup de 70 de persoane care au incendiat 5 maşini de poliţie şi 2 poliţişti.

În acest timp, în Exarhia avea loc o demonstraţie de aproximativ 1000 de persoane iar operaţiunile de sabotare a maşinilor de vândut bilete din staţiile de metrou continuau.

În Thessaloniki, a fost organizat un marş la care au participat mai mult de 3000 de persoane. Câteva graffiti-uri au fost desenate pe pereţi şi pe vitrinele magazinelor şi 3 posturi de radio au fost ocupate şi folosite pentru a transmite comunicatele scrise de manifestanţi.

.

17 Decembrie 2008. Sediul Confederaţiei Generale a Muncii – GSEE – a fost ocupat de un grup de 70 de muncitori. În comunicatul emis, aceştia susţin că au decis să ocupe clădirea pentru a “distruge mitul creat de media care spune că muncitorii au fost absenţi de la confruntari şi ca furia din aceste zile este doar o afacere a unor “500 de mascați”, “huligani”, sau alți indivizi de acest tip, în timp ce la televizor muncitorii erau prezentați ca fiind victime ale confruntărilor, când, de fapt, criza capitalismului în Grecia și în întreaga lume conduce la nenumărate concedieri pe care media le prezintă ca pe fenomene firești.”[66]

În cursul zilei, au fost organizate mai multe atacuri simultane asupra secțiilor de poliție din suburbiile Atenei. La fiecare dintre aceste atacuri au participat cel puțin 400 de persoane, iar Poliția a fost lovită cu ouă, pietre, săculeți cu faină de grâu, sticle incendiare, etc.

Operațiunile de sabotare a mașinilor de vândut bilete de metrou au fost însoțite de acțiuni de sabotare a camerelor de supraveghere.

Un elev de liceu a fost împușcat de o persoană necunoscută în timpul luptelor de stradă dintr-o suburbie a Atenei, însă a supraviețuit.

În Stavroupoli, o suburbie a orașului Thessaloniki, un supermarket Carrefour a fost jefuit de un grup de 50 de anarhiști. Produsele furate au fost împărțite gratuit în cartierele din zonă.

În Patras, avocatul polițistului care l-a împușcat pe Alexis ține o conferință de presă la clubul de fotbal Pampeloponisiako, pe care abia îl cumpărase. La intrare, aproximativ 500 de persoane au ridicat baricade din tomberoane de gunoi și s-au confruntat cu trupele MAT.

.

18 Decembrie 2008. Protestele de stradă sunt însoțite de câteva greve organizate de diferite sindicate.

În Atena este organizată o demonstrație uriașă la care au participat mai mult de 20.000 de persoane, dupa estimările făcute de poliție. Confruntările dintre trupele MAT și manifestanți au avut loc în fața clădirii Parlamentului și lângă noul pom de Crăciun din Syntagma Square, care era înconjurat de un cordon format din polițiști. Mai multe arestări au fost efectuate, iar printre cei arestați s-a numărat și un soldat care trecea din întâmplare prin zonă.

O demonstrație violentă are loc și în Patras, unde a fost ocupat sediul sindicatului “Centrul Muncitorilor”.

În seara acestei zile, în Thessaloniki, a fost organizat un protest sub formă de concert la care au participat în jur de 4000-5000 de persoane.

.

19 Decembrie 2008. Clădirea Agence France Presse din Atena este atacată din nou cu pietre și cocktailuri molotov de un grup de 40 de anarhiști. Pe pèreții clădirii au fost scrise câteva slogane: “O scânteie în Atena, un foc în Paris – iată insurecția care vine!” , “Grecia-Franța: Insurecție peste tot!”. “Această acțiune exprimă solidaritatea față de anarhiștii care au fost acuzați de sabotarea căilor ferate din Franța.”[67]

Un alt grup anarhist din Egaleo -o suburbie a Atenei – atacă mai multe secții de Poliție și câteva bănci. În același timp, are loc o altă demonstrație organizată de o grupare stângistă.

O premieră care avea loc la Teatrul Național din Atena a fost întreruptă de un grup de persoane care au intrat cu bannere pe care scria: “Acum că v-ați dezactivat telefoanele mobile este timpul să vă activați conștiința.” și “Toată lumea în stradă!”.

.

20 Decembrie este declarată Ziua Internațională de Acțiune Împotriva Terorismului de Stat. În mai multe orașe din lume au loc demonstrații de solidaritate față de insurecția din Grecia.

La acest moment, media și Sindicatul Profesorilor din Învățământul Preuniversitar declară că 800 de licee și 200 de facultăți sunt ocupate.

O clădire a companiei interbancare Teiresias a fost incendiată complet iar departamentul financiar al Poliției din Nea Filadelfeia – o suburbie a Atenei – a fost atacat cu bombe cu petrol. Atât clădirea cât și 7 mașini de lângă aceasta au fost distruse.

În Exarhia, luptele de stradă dintre trupele MAT și cei aproximativ 1000 de anarhiști adunați în zonă continuă până a doua zi dimineață.

În Thessaloniki, un grup de 500 de antiautoritari ocupă cinematograful Olympion pentru a organiza mai târziu, în aceeași seară, o demonstrație la care au participat mai mult de 1500 de persoane. Polițiștii care protejau pomul de Crăciun din centrul orașului au fost atacați cu pungi cu vopsea iar camerele de supraveghere au fost distruse.

.

21 Decembrie 2008. În zona Universității Politehnice conflictele au durat toată noaptea. Grupuri mici de anarhiști au atacat sporadic forțele de ordine care patrulau în jurul clădirii cu pietre și cocktailuri molotov. Poliția a răspuns cu gaze lacrimogene, pătrunzând chiar în interiorul universității.

Alte demonstrații și conflicte cu trupele MAT au loc în Kesarini-Pagrati și Ilion – două suburbii ale Atenei -; în Ilion au avut loc două demonstrații separate, una organizată de stângiști iar cealaltă de anarhiști. În timpul celei din urmă, 4 bănci, un birou guvernamental și câteva birouri ale partidului ND au fost atacate, rezultând mai multe geamuri sparte și camere de supraveghere distruse. De asemenea, în Nea Filadelfeia 6 mașini de Poliție au fost incendiate.

Ocuparea sediului Confederației Generale a Muncii (GSEE) este încheiată printr-un marș de protest care s-a îndreptat către Universitatea Politehnică, pentru a-i ajuta pe cei aflați înăuntru întrucât existau zvonuri că Poliția plănuia să violeze azilul academic.

15 piese de teatru sunt întrerupte de studenții Facultății de Arte, care au intrat pe scenă purtând bannere cu mesajele: “Un an nou insurecționar! Toată lumea în stradă!”, și “Nu este posibil să ne ucideți visul!”.

În Thessaloniki, “aproximativ 100 de persoane au ocupat temporar biserica Taksiarches, unde au propus și au dezbătut acțiunile ce vor avea loc în ziua următoare. Un preot a amenințat că îi va exorciza pe ocupanți! Ocuparea bisericii a constituit tema unui scandal imens susținut de straturile mai conservatoare ale societății. A doua zi, zeci de polițiști păzeau biserica, în timp ce trupele MAT păzeau o altă biserică faimoasă din districtul Ano Poli.”[68]

În alte orașe din afara Greciei, precum Paris (Franta), Bernaul, Irkutsk, Krasnoyarsk, Saratov, St. Petersburg, Tyumen ( Federația Rusă), Erevan (Armenia), Kiev, Odessa (Ucraina), Minsk (Republica Belarus), au avut loc demonstrații anarhiste în semn de solidaritate față de insurecția din Grecia și au fost ridicate bannere pe care scria: “Poliția înseamnă crimă legală”, “Statul este o crimă”, sau “Polițiștii nu ucid doar în Grecia!”.

.

22 Decembrie 2008. Primăria suburbiei Peristeri este ocupată de un grup de 100 de anarhiști.

Apare din nou problema ridicării azilului academic în cazul Universității Politehnice din Atena, însă administrația universității nu era de acord, considerând că e mai bine ca ocuparea să se termine până la începutul Crăciunului, prin dialog și nu prin intervenția Poliției.

Konstantina Kuneva – o persoană imigrantă în vârstă de 44 de ani – este atacată de un grup de persoane care i-au aruncat în față cu acid sulfuric. Konstantina Kuneva avea funcția de secretar al Sindicatului Serviciilor de Curățenie și în acel moment se afla în drum spre casă. “În consecință, și-a pierdut un ochi și a fost internată în spital cu grave probleme respiratorii și de vedere. Konstantina lucra la una din companiile subcontractante ale ISAP ( Căile Ferate Electrice Atena – Piraeus) și a declarat că se afla într-un conflict permanent cu șefii săi și că, în ultima perioadă, a primit mai multe telefoane de amenințare.”[69]

În Thessaloniki, biblioteca municipală din districtul Ano Poli a fost ocupată fiind promovate unul din sloganurile din timpul demonstrațiilor de stradă: “În acest an nu sărbătorim Crăciunul, protestăm!”[70]

.

23 Decembrie 2008. Într-o suburbie a Atenei – Goudi – sunt trase două focuri de armă asupra unei dube de poliție, însă nicio persoană nu a fost rănită. Unul dintre gloanțe a atins motorul mașinii, iar celălalt a spart un cauciuc. Atacul a fost revendicat de gruparea “Acțiunea Populară”, dar nu a fost emis niciun comunicat în care să fie date mai multe explicații, ceea ce este mai puțin obișnuit în cazul grupărilor de guerillă urbană din Grecia. Poliția a declarat că atacanții au folosit o mitralieră de tip AK-47, provenită probabil din Albania.

În Nea Filadelphia, sunt înregistrate atacuri cu vopsea, ouă și pietre asupra Poliției în timpul unei demonstrații la care au participat mai mult de 200 de anarhiști.

În centrul Atenei, o mașina de poliție a fost răsturnată în timpul unui marș la care au participat aproximativ 5000 de persoane.

În acest moment se așteptă ca ocupările anarhiste ale celor trei universități din Atena – Economică, Politehnică și de Drept – să ia sfârșit, ca rezultat al oboselii cauzate de 17 zile de proteste de stradă.

Între timp, ziarul Kathimerini (un ziar local din Atena) anunța că testele prin care au fost comparate substanțele găsite pe glonțul care l-a ucis pe Alexis și substanțele găsite în locul în care a fost împușcat, demonstrează că polițistul a tras înspre copil, nu în aer, așa cum declarase.

În districtul Ano Poli din Thessaloniki are loc o demonstrație la care participă doar 100 de persoane iar ocuparea bibliotecii municipale este încheiată.

Insurecția Incendiară a Nopții – o grupare anarhistă de guerillă urbană – declanșează o bombă artizanală compusă din canistre de gaz într-un sediu al partidului de extremă dreaptă LA.O.S., în orașul Alimos.

.

24 Decembrie 2008. Este încheiată ocuparea Universității de Economie din Atena, căreia îi urmează încheierea ocupării Universității Politehnice.

În ultimul comunicat emis de squatul Universității Politehnice din Atena, manifestanții avertizau asupra faptului că “ura noastră pentru democrație nu derivă din vreun soi de idealism, ci, dimpotrivă, din profund materiala noastră antipatie față de o entitate socială pentru care valoarea și organizarea sunt ordonate în jurul produsului și spectacolului. Revolta a fost, prin definiție, și o revoltă împotriva proprietății private și alienării. Oricine nu s-a ascuns în aceste zile, oricine a ieșit în stradă știe prea bine acest lucru: magazinele nu au fost jefuite pentru că hainele, calculatoarele sau obiectele de mobilier să fie revândute, ci din bucuria de a distruge ceea ce ne alienează – spectacolul produsului.”[71]

Un marș de protest de aproximativ 2000 de persoane se îndreaptă către Syntagma Square, unde se află și clădirea Parlamentului. În timpul acestui marș au fost scandate mai multe sloganuri împotriva capitalismului și spiritului consumerist promovat de Crăciun și câteva graffiti-uri au fost scrise pe Catedrala din Atena, însa nu au fost înregistrate confruntări cu poliția.

În Alimos, localnicii au întrerupt sistemul audio la care se puteau asculta colinde și au citit communicate prin care cereau dezarmarea poliției, desființarea trupelor de intervenție și anularea legislației anti-teroriste.

Proteste de solidaritate față de insurecția din Grecia au loc și în Milano (Italia), unde au fost incendiate 5 mașini (dintre care una aparținea poliției) și în Bochum (Germania) unde a fost atacat cu vopsea sediul central al Poliției.

.

26 Decembrie 2008. În fața spitalului Evaggelismos, unde era internată Konstantina Kuneva, are loc o demonstrație care promova “rezistența împotriva terorismului patronilor”.

.

27 Decembrie 2008. “Aproximativ 300 de persoane ocupă sediul ISAP ca răspuns la atacul ucigaș asupra Konstantinei Kuneva.”72 În centrul Atenei are loc o demonstrație la care participă mai mult de 500 de persoane.

.

28 Decembrie 2008. Mai multe grupuri de aproximativ 10-20 de persoane “au blocat intrările în principalele magazine de pe strada Ermou ( una dintre cele mai scumpe străzi comerciale din Europa)”[73]

Ocuparea clădirii ISAP este încheiată.

.

29 Decembrie 2008. Mai mult de 120 de persoane au intrat în principalul mall din Atena și au ridicat câteva bannere pe care scria: “Muncești, Consumi, Mori”, “Consum, deci exist!”, “Muncește, votează și taci din gură!”.

Un marș de protest s-a îndreptat către sediul Companiei de Servicii de Curățenie în semn de solidaritate față de Konstantina Kuneva și pentru a proteja o altă femeie care urma să fie concediată. Patronul închisese intrările în clădire, care era înconjurată de un cordon de polițiști. Manifestanții au atacat forțele de ordine prezente acolo și le-au alungat din zonă, iar 4 ofițeri de poliție au ajuns la spital.

.

30 Decembrie 2008. În orașul Zoniana, 3 ofițeri de poliție au fost grav răniți iar mașina lor a fost distrusă, în timp ce încercau să aresteze o persoană pe care o considerau a fi suspectă într-un caz de tentativă de omor.

În faţa Ambasadei Israelului din Atena au fost efectuate câteva arestări de către trupele MAT în timpul unor proteste organizate în semn de opoziție față de bombardarea Fâșiei Gaza. Poliția a intervenit cu gaze lacrimogene și grenade fumigene în momentul în care un grup de persoane încercau să dea jos drapelul Greciei.

.

31 Decembrie 2008. Mai mult de 1000 de persoane s-au adunat în fața închisorii Korydallos aproape de miezul nopții pentru a cere eliberarea imediată a tuturor arestaților insurecției, purtând bannere pe care scria: “Libertate pentru toți prizonierii!” și “ Pasiunea pentru libertate este mai puternică decât toate celulele voastre!”.

.

01 Ianuarie 2009. Câteva grupuri de anarhiști au atacat cu sticle incendiare mai mult de 20 de sedii bancare și comerciale, 5 mașini, 6 magazine și 30 de tomberoane de gunoi din Atena și Thessaloniki. Cu toate acestea, pomul de Crăciun din Syntagma Square a rezistat, deși se organizaseră chiar și pariuri pe diferite site-uri de internet cu privire la incendierea sa.

.

03 Ianuarie 2009. În Atena are loc o demonstrație la care participă aproximativ 5000 de persoane. Manifestanții au aruncat pietre în Ambasada Israeulului și în polițiștii care o păzeau. Trupele MAT au intervenit cu gaze lacrimogene.

.

04 Ianuarie 2009. Un alt marș de 4000 de persoane are loc în Atena. Sunt înregistrate confruntări cu poliția și câteva bănci devastate.

.

05 Ianuarie 2009. Trupele MAT organizează câteva raiduri asupra mai multor locuințe și baruri din Exarhia (Atena) și mai mult de 100 persoane sunt arestate. Întregul cartier Exarhia este înconjurat de trupele de intervenție rapidă ale poliției.

Un agent MAT este împușcat, în același cartier, în fața clădirii Ministerului Culturii, însă viața sa nu este în pericol. Agentul a fost împușcat în zona coapselor și în zona umerilor, și a fost transportat de urgență la spital pentru a i se efectua o operație.

Atacul nu a fost revendicat de nicio grupare de guerillă urbană, ba mai mult, anarhiștii și stângiștii consideră că este foarte probabil ca atacul asupra respectivului agent să fi fost pregatit chiar de poliție, întrucât zona se află sub supraveghere strictă iar cartierul este invadat de poliție și niciun insurecționar nu ar fi scăpat dacă ar fi atacat în acel moment. De asemenea, ei consideră că un astfel de gest nu ar putea reprezenta o ezitare pentru forțele de ordine întrucât au demonstrat că viața unei persoane nu înseamnă nimic pentru ei. Un alt motiv ar putea fi acela al creării unui sentiment de simpatie față de Poliție în rândurile cetățenilor.

.

09 Ianuarie 2009. O altă bombă artizanală compusă din canistre de benzină explodează la intrarea într-o bancă din cartierul Kato Petralona, din Atena. De asemenea, în suburbia Palaio Faliron este incendiată o cafenea Starbucks. Nu au fost înregistrate victime.

Poliția continuă ancheta privind împușcarea agentului MAT și îi au în vedere, ca principali suspecți, pe membrii grupării de guerillă urbană “Lupta Revoluționară”.

În Rhodos a fost constatat jaful asupra unui magazin de bijuterii. Produsele furate valorau aproximativ 300.000 de euro. Intrarea în magazin s-a făcut prin spargerea unui perete comun cu un birou de asigurări, niciunul dintre cele două neavând sisteme de alarmă sau camere de supraveghere.

În Atena are loc o demonstrație masivă la care participă mai mult de 10.000 de persoane, dintre care doar blocul anarhist numară în jur de 2000. Media raporta că pe străzi au fost trimiși aproximativ 8000 de polițiști cu ordine clare să facă arestări. Manifestanții au găsit un pistol cu aer comprimat înfășurat într-un ziar și l-au înmânat Poliției, declarând că acea arma putea fi pusă în mod deliberat pentru a provoca forțele de ordine, justificându-le astfel acțiunile. 38

În Patras și Thessaloniki au loc marșuri de stradă și sunt arestați mai mult de 60 de persoane în mai puțin de o oră.

.

10 Ianuarie 2009. Clădirea Sindicatului Jurnaliștilor din Atena este ocupată sub sloganul “Muncitorii vor avea ultimul cuvânt, nu mogulii media”.

Într-un comunicat emis de jurnaliștii din Atena dupa ocuparea clădirii precizează că: “În momentul în care opresiunea Statului se întoarce chiar și împotriva muncitorilor, jurnaliștilor, fotografilor, avocaților care stau în stradă împotriva asasinilor, devine din ce în ce mai clar că rebeliunea din ultima lună a deschis o dezbatere privind problema demnității pentru orice persoană a cărui supraviețuire depinde de un salariu. Drept dovadă, unii dintre noi, angajați ai media sau studenți în domeniu, au ales să stea de partea revoltaților. Și facem asta în mod activ: participăm alături de ei la proteste și ne alăturăm luptei lor prin lupta noastră de zi cu zi de la locul de muncă. Principalul nostru obiectiv este să împiedicăm patronii să-și impună punctul de vedere despre recentele evenimente, drept exemplu stă cazul fotografului Kostas Tsironis care a fost concediat de la ziarul “Eleftheros Typos” (Presa Liberă) pentru că a fotografiat un polițist care avea o armă în mână în timpul protestelor, chiar la o zi după ce Alexandros Grigoropoulos, în vârstă de 15 ani, a fost ucis.”[74]

Asociația Baroului din Atena a calificat drept “inacceptabil” comportamentul polițiștilor și a depus plângere împotriva reținerii ilegale a 16 avocați și împotriva faptului că ceilalți avocati nu au fost lăsați să intre în secția de poliție, acțiune fără precedent în istoria Greciei democratice.

.

14 Ianuarie 2009. Gruparea de guerillă urbană de extremă stânga, “Lupta Revolutionară”, a amenințat cu viitoare atacuri asupra poliției și a chemat la organizarea unei lupte armate pentru a distruge capitalismul.

Într-un manifest de 8 pagini publicat în săptămânalul Pontiki, aceștia declarau că “Vom răspunde la gloanțe cu gloanțe… de acum înainte, putem apăra doar cu arma valoarea unei vieți umane a unui sărac, a unui paria, a unui osândit.”[75]

.

Conform Reuters[76], “Lupta Revolutionară” a revendicat atacul armat asupra unui polițist în vârstă de 21 de ani, care l-a lăsat pe acesta din urmă grav rănit. De asemenea, aceștia revendică și atacul asupra unei dube de poliție pe 23 Decembrie 2008 și incendierea unui sediu Shell din Atena. La un an după capturarea grupării de guerillă urbană “Noiembrie 17”, “Lupta Revolutionară” este una dintre cele mai violente grupări de guerillă din Grecia, având o serie de revendicări asupra mai multor atacuri cu bombă împotriva unor clădiri guvernamentale sau împotriva Poliției. În ianuarie 2007, de exemplu, au tras cu un lansator de rachete în Ambasada Statelor Unite ale Americii din Atena.

Gruparea declară că “polițistul care l-a împușcat pe Alexandros Grigoropoulos a dat lovitura de grație unei toleranțe sociale muribunde față de nenumaratele crime ale puterii economico-politice organizate”[77]

“Grecia și Statele Unite au oferit o recompensă de 2 milioane de dolari pentru orice informații care ar putea duce la capturarea grupului, care figurează pe lista organizațiilor teroriste din interiorul Uniunii Europene.”[78]

IV. Concluzie

Insurecţia a fost “o expresie clară a furiei proletariatului împotriva unei vieţi care este din ce în ce mai mult lipsită de valoare, supravegheată şi alienată”[79], un raspuns dat atacurilor constante asupra salariilor, înrautăţirii condiţiilor de muncă prin dizolvarea serviciilor de asigurări medicale sau sociale, creşterii şomajului şi precarităţii locului de muncă, promovării superficialităţii prin televiziune şi mall-uri, distrugerii sistematice a naturii, exploatării migranţilor şi brutalităţii Poliţiei.

În compoziţia socială a maselor de manifestanţi predomină studenţii, elevii de liceu şi tinerii cu locuri de muncă nesigure, dar şi muncitori care aparţin unor domenii diferite ( pornind de la domeniul educatiei pana la cel al construcţiilor sau turismului). Un alt rol important l-au avut migranţii albanezi din a doua generatie, precum şi ceilalţi migranţi (afghani, africani, pakistanezi). De asemenea, în această compoziţie pot fi amintiţi şi huliganii din galeriile de fotbal, dependenţii de droguri din Exarhia, şi chiar bătrâni care au avut de suferit de pe urma disponibilizărilor forţate.

Compoziţia politică include grupurile de anarhişti, organizaţiile de extremă stânga şi grupările de guerillă urbană anarhiste sau extremiste de stânga, sindicalişti, socialişti, stângişti in general, feministe, antifascişti, activişti anti război şi activişti sau anarhişti autonomi.

Din totalul manifestanţilor – care au atins până la 20.000 în cadrul unor demonstraţii de strada din Atena – au fost arestate 273 de persoane, în perioada 06 Decembrie 2008 – 14 Ianuarie 2009, pe întreg teritoriul Greciei. Însă, toţi arestaţii insurecţiei au fost eliberaţi pe parcursul lunilor urmatoare.

Acţiuni de solidaritate faţă de insurecţia din Grecia au fost organizate în mai multe oraşe din lume, precum în San Francisco, New York, Londra, Leeds, Paris, Lyon, Barcelona, Madrid, Luxemburg, Brussels, Stockholm, Hamburg, Valencia, Milano, Bratislava, Skopje, Sarajevo, Viena, Bucureşti, Iaşi, Moscova, Cairo, etc.

Deşi au fost aduse acuze (fără nicio dovadă) că protestele au fost finanţate de diverse grupuri străine de interese, partide comuniste sau servicii secrete, caracterul incontrolabil şi spontan al acţiunilor dovedeşte contrariul. Acest caracter a fost un produs al lipsei de cereri politice sau economice concrete, al acţiunii directe, al împotrivirii manifestanţilor faţă de intermediarii de orice fel, al neîncrederii în şefii de sindicate sau orice alt fel de organizaţii care ar fi putut negocia cu statalitatea.

În timpul protestelor a predominat sentimentul de ură faţă de Poliţie, însă, în urma atacurilor armate asupra unor agenţi de Poliţie, efectuate de gruparea de guerillă urbană de extremă stânga “Lupta Revoluţionară”, şi în special, în urma atacului armat care a rănit grav un poliţist in vârstă de 21 de ani, propaganda antiteroristă şi intervenţiile Poliţiei au devenit justificate, chiar dacă nu şi legitime. Totuşi, problema legitimităţii în acest caz este una greu de dezbătut, având în vedere că pentru a analiza legitimitatea protestelor împotriva statului se porneşte de la legalitatea statului şi ilegalitatea manifestanţilor, iar pentru a analiza legitimitatea intervenţiei statului – indiferent de natura acesteia – trebuie doar amintit faptul că scopul este de a proteja democraţia, despre care, de altfel, se consideră că nu ar fi posibilă în afara sa.

Noile forme de acţiune precum ocuparea clădirilor instiţutiilor de stat au fost continuate şi după înabuşirea insurecţiei. Atacurile cu bombe artizanale împotriva instituţiilor şi a secţiilor de Poliţie s-au intensificat (mergându-se până la atacarea Parlamentului Greciei), precum şi numărul jafurilor armate împotriva băncilor sau a magazinelor de lux.

S-au intensificat în schimb şi acţiunile organizate de grupările de extremă dreapta care protestează împotriva prezenţei migranţilor pe teritoriul Greciei.

În ceea ce priveste Poliţia, aceasta a fost protejată de o noua lege care interzice defăimarea autorităţii, astfel putându-se face arestări în cazul scandării unui slogan precum “Gabori, Porci, Asasini!” care s-a putut auzi în timpul insurecţiei.

Au fost luate masuri aspre şi împotriva migranţilor, plănuindu-se construirea a 11 închisori în toată ţara în care migranţii vor putea fi deţinuţi pănă la repatrierea lor.

Partidul aflat la guvernare – Nea Demokratia – a pierdut 61 de locuri in noul legislativ, ales in 4 Octombrie 2009, in faţa partidului de centru stânga PASOK. Cu toate acestea, noul guvern condus de George Papandreou nu a reuşit să îmbunătăţească situaţia socială şi economică, fiind astfel pus să facă faţă mai multor greve şi unei noi săptămăni insurecţionare în Atena, la începutul lunii Decembrie 2009.

V. Bibliografie

1. 56a Infoshop, Everyone to the streets, Ed. Shortfuse Press, 2009

2. Bob Black, Abolirea Muncii, https://centruldecultura.wordpress.com/2012/04/04/abolirea-muncii-bob-black/

3. Alfredo Maria Bonanno, Tensiunea anarhistă, https://centruldecultura.wordpress.com/2012/07/02/alfredo-m-bonanno-tensiunea-anarhista/

4. Comitetul Invizibil, Insurectia care vine, https://centruldecultura.wordpress.com/category/romana-2/autori/comitetul-invizibil/

5. Friedrich Nietzsche, Dincolo de Bine şi de Rău, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

6. Jose Ortega Y Gasset, Revolta Maselor, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2007

7. Mihail Bakunin, Red & Black Revolution, no.6, Winter 2002

8. Mihail Bakunin, The Capitalist System,

http://dwardmac.pitzer.edu/Anarchist_Archives/bakunin/capstate.html

9. Richard Parry, The story of the French illegalists, Ed. Rebel Press, London, 1987

10. Rob Los Ricos, Anarchism is Dead! Long Live ANARCHY!, Pirate Press Olympia

11. http://www.goarna.go.ro/articole%20nr%205/anarhism.htm

12. http://www.guardian.co.uk/world/2009/jan/03/france-terrorism-tarnac-anarchists

13. http://english.aljazeera.net/news/europe/2008/12/200812719955757576.html

14. http://www.democracynow.org/2008/12/11/greek_uprising_protests_riots_strikes enter

15. http://mondediplo.com/2009/01/06greece

16. http://greeceriots.blogspot.com/2009_01_11_archive.html

17. http://www.reuters.com/article/idUSLE14826920090114

18. http://occupiedlondon.org/

---

[1] Rob Los Ricos, Anarchism is Dead! Long Live ANARCHY!, Pirate Press Olympia,

[2] http://www.goarna.go.ro/articole%20nr%205/anarhism.htm , Conform acestui raport, SRI declara ca „Orice eventual puseu de aşa-zis „anarhism”, de import sau autohton, sub acoperire punk ori „pacifistă”, intră automat în atenţie, potrivit practicilor europene standard. Aşa cum a demonstrat experienţa ultimilor ani, această conduită preventivă, dublată de măsuri adecvate, este de natură a descuraja fără menajamente alunecarea spre reacţii violente, spre acte de natură să pericliteze siguranţa cetăţeanului, interesul naţional ori valorile fundamentale ale statului de drept.” Asocierea anarhiei cu mişcarea punk sau cu pacifismul este o dublă eroare a SRI. În primul rând are loc atât o subestimare a anarhismului cât şi o dovadă de dezinformare cu privire la mişcarea punk, care nu tinde în mod obligatoriu către anarhism, ci poate îmbraţişa chiar şi ideologii fasciste. În al doilea rând, observăm o contradicţie flagrantă: decizia de a adopta măsuri de securitate împotriva pacifismului! Contradicţie sau demascare? Din moment ce pacifismul nu atentează la siguranţa cetăţeanului, ci la existenţa războiului, fără îndoială că singura măsură de securitate ce se cere a fi impusă este aceea cu privire la protejarea intereselor guvernului.

[3] Alfredo Maria Bonanno, The Anarchist Tension, Elephant Editions, London, 2003, pag. 4

[4] Friedrich Nietzsche, Dincolo de Bine şi de Rău, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

[5] Mihail Bakunin, Red & Black Revolution, no.6, Winter 2002

[6] Rob Los Ricos, Anarhism is Dead! Long live ANARCHY!, Pirate Press Olympia

[7] Idem

[10] http://www.guardian.co.uk/world/2009/jan/03/france-terrorism-tarnac-anarchists

[11] Satul Tarnac este situat pe un platou montan din centrul Franței, loc în care a fost organizată și rezistența antifascistă din al doilea război mondial. Satul are primari comuniști de decenii întregi, populaţia fiind reprezentată în general de emigranți și de stângiști.

[12] De observat, sunt contradicțiile caracteristice forțelor de ordine, de peste tot în lume, pe care le susțin atunci când se referă la anarhiști. Dacă SRI, declară război unor pacifiști care “atentează la siguranța cetățeanului”, poliția franceză anti-tero declară că a arestat un lider anarhist.

[13] Conspiraţia Celulelor de Foc a revendicat o serie vastă de atacuri cu bomba în Grecia, declarăndu-se organizaţie revoluţionară anarhistă, în timp ce Poliţia şi Presa o cataloghează ca fiind organizaţie teroristă de extremă stânga.

[14] Comunicat despre atacul cu bomba impotriva AFP, semnat de Conspiratia Celulelor de Foc

[15] Comitetul Invizibil, Insurectia care vine, pag. 8,

[16] Autorii lucrării Insurectia care vine se semnează sub pseudonimul Comitetul Invizibil.

[17] Comitetul Invizibil, Insurectia care vine, pag. 9,

[18] Idem,

[19] Idem. 6

[20] Idem. 18

[21] Idem. 21

[22] Bob Black, Abolirea Muncii, pag. 1,

[23] Idem,

[24] Idem. 11

[25] Comitetul Invizibil, Insurectia care vine, pag. 28,

[26] Idem. 30

[27] Idem. 33

[28] Idem. 45

[29] Idem. 49

[30] Idem. 57

[31] Mihail Bakunin, The Capitalist System, http://dwardmac.pitzer.edu/Anarchist_Archives/bakunin/capstate.html

[32] Comitetul Invizibil, Insurectia care vine, pag. 70,

[33] Idem. 73

[34] Idem. 77

[35] Idem. 78

[36] Richard Parry, The story of the French illegalists, Ed. Rebel Press, London, 1987, pag. 174

[37] Comitetul Invizibil, Insurecția care vine, pag. 82,

[38] Idem. 86

[39] Idem. 90

[40] Idem. 102

[41] Idem. 98

[42] Scris pe peretii Atenei in timpul protestelor din Decembrie 2008.

[43] Cartierul Exarhia este cunoscut pentru amploarea activitatilor anarhiste si pentru desele confruntari ale acestora cu brigazile MAT – trupele de politie grecesti care intervin in cazul protestelor de strada.

[44] http://english.aljazeera.net/news/europe/2008/12/200812719955757576.html

[45] http://english.aljazeera.net/news/europe/2008/12/200812719955757576.html

[46] Idem,

[47] Jose Ortega Y Gasset, Revolta Maselor, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2007, pag. 84

[48] http://www.democracynow.org/2008/12/11/greek_uprising_protests_riots_strikes_enter

[49] http://mondediplo.com/2009/01/06greece

[50] Idem,

[51] http://mondediplo.com/2009/01/06greece

[52] Cuvânt de origine engleză, dar care este folosit de anarhiştii din întreaga lume şi care se traduce prin “cladire ocupată”, “expropriată” – mai exact.

[53] În traducere liberă înseamnă “bloc negru”. Însă, această expresie este folosită de anarhişti pentru a desemna o anumită tehnică folosită în protestele de stradă. Este cea mai întalnită în cazul protestelor la care au loc confruntări directe între Poliţie şi manifestanţi şi constă în crearea unui grup compact, bine mascat, care stă deobicei în faţa marşului pentru a înlatura Poliţia şi a permite înaintarea celorlalţi manifestanţi. De obicei se folosesc pietre şi cocktailuri molotov, însă în cele mai multe cazuri aceştia nu ezită să se ajute şi de semnele de circulaţie, bănci, tomberoane, maşini parcate, etc. În cele mai multe cazuri Poliţia consideră că membrii black bloc din cadrul diferitor proteste sunt aceeaşi, ceea ce este fals. Black Bloc-ul este constituit spontan, este o tehnică insurecţionară anarhistă, nu o organizaţie.

[54] 56a Infoshop, Everyone to the streets, Ed. Shortfuse Press, 2009, pag. 18

[55] Idem. 19

[56] Idem. 20

[57] Idem. 62

[58] Idem,

[59] Idem. 64

[60] Idem. 67

[61] Idem. 71

[62] Idem. 22

[63] Idem. 22

[64] Idem. 25

[65] Idem. 75

[66] Idem. 82

[67] Idem. 33 32

[68] Idem. 54

[69] Idem. 54

[70] Idem. 54

[71] Idem. 93

[73] Idem. 39

[74] Idem. 54

[75] http://greeceriots.blogspot.com/2009_01_11_archive.html

[76] http://www.reuters.com/article/idUSLE14826920090114

[77] http://greeceriots.blogspot.com/2009_01_11_archive.html

[78] Idem

[79] 56a Infoshop, Everyone to the streets, Ed. Shortfuse Press, 2009, pag. 119