Interviu cu anarhiștii din Istanbul, realizat de Tahriricn.wordpress.com, în original, aici.
Acest interviu arată contextul revoltei, relația dintre această revoltă și altele din întreaga lume, și implicațiile ei privind viitorul Turciei.
– Ce organizații au jucat un rol în această nouă explozie de luptă socială?
Cel mai important lucru la această revoltă este că nu a existat nici o organizație politică care să conducă mișcarea. Nici un lider, nici un partid. Explozia a apărut în a treia zi a protestelor împotriva demolării parcului (Gezi) și a copacilor. Oamenii au ieșit pe străzi din cauza violenței și brutalității poliției – adică a violenței statului. Au existat, de asemenea, alte motivații care au scos oamenii pe străzi, dar nici una dintre acestea nu are legătură cu vreo organizație politică. Este o mișcare autonomă.
– Ce tactici au fost mai importante în conflict? Unde s-au dezvoltat aceste tactici inițial? Cum s-au răspândit?
Deși nu există nici o organizație politică care să conducă oamenii, există anarhiștii, stângiștii, și alte grupări care erau deja organizate. Este important să existe experiență în confruntări; persoanele din aceste grupuri politice vorbesc cu ceilalți despre cum să acționeze în stradă, și toată lumea decide ce să facă. Au existat anumite inițiative importante – construcția baricadelor, și, în spatele lor, oamenii care au sprijinit efortul de acordare de prim-ajutor răniţilor, de asigurare a hranei, dar au şi discutat şi decis împreună ce să facă în continuare. Oamenii au fost dornici să vorbească mai mult despre ce să facă. Acesta este un lucru nou aici. Informațiile au fost răspândite prin intermediul pliantelor împărţite pe stradă și prin intermediul reţelelor de socializare, şi se refereau la cum protestatarii pot să facă faţă mișcărilor poliției, cum să răspundă la bombele cu gaz, precum și care sunt drepturile oamenilor care sunt arestați. Trebuie să recunosc că oamenii au folosit Facebook și Twitter într-un mod util.
– Compară începutul ocupării Pieței Taksim cu protestele anterioare, cum ar fi demonstrațiile de 1 Mai din 2013. În ambele cazuri, cine erau organizatorii, și care au fost obiectivele lor inițiale? De ce ocuparea Pieței Taksim, în special, a avut o participare atât de mare?
OK, trebuie să clarificăm punctul de plecare al protestelor. Acest an a fost cel mai represiv pentru opoziția socială. Guvernul a interzis demonstraţiile în piață de 1 mai. Acesta a fost punctul de plecare, cred. Au existat, de asemenea, confruntări de 1 mai. Iar după 1 mai, nu mai aveam voie sa protestăm deloc în Taksim. Guvernul a interzis orice fel de demonstrație. Acest lucru i-a făcut pe oameni furioși. Am fost pe străzi după 1 mai pentru a protesta faţă de diverse decizii, dar mai ales faţă de această restricţie. Ce aduce nou această ocupare a Pieţei Taksim nu are legătură cu cereri sau idei. Ce e nou aici e reacţia oamenilor care au văzut violența statului. Înainte de revoltă, lucruri de genul „baricade”, „măști de gaze,” și „pietre aruncate asupra poliției” păreau noțiuni de neacceptat pentru oameni. Acest lucru s-a schimbat foarte mult. Acum, oamenii strigă şi aplaudă (sarcastic) când poliţia îi atacă cu gaze lacrimogene și cântă despre baricade.
– Cum au influenţat luptele sociale din Grecia din decembrie 2008 imaginația oamenilor din Turcia? Dar revoltele recente din Africa de Nord, și mișcarea Occupy din Statele Unite?
Cred că există unele asemănări între revolta din 2008 din Grecia şi cea din 2013 din Turcia. Există câteva chestiuni economice, în ambele cazuri, dar acestea nu sunt motivele reale. E mai degrabă vorba despre exprimarea oamenilor împotriva terorii și violenţei statului. Când poliția l-a ucis pe Alexis [Grigoropoulos], situația s-a schimbat. Legitimitatea statului a dispărut. Oamenii au înțeles scopul real al statului. Aceasta este şi situația din Turcia acum. Legitimitatea statului a dispărut.
Evenimentele din 2008 din Grecia au atras atenția anarhiștilor din Turcia. Au existat acțiuni de solidaritate (în care am fost implicați direct). Asta ne-a dat şansa să vorbim despre anarhism cu oamenii. Nu știu dacă acest lucru a avut vreun rol în auto-organizarea societății noastre. Dar, cel puțin, eu pot să spun acest lucru: rebelii din Grecia au modelat şi influenţat imaginația anarhiștilor din Turcia. După 2008, o altă revoltă a avut loc în Grecia, în 2010. Atribuim o mai mare importanță acestei revolte, pentru că mai ales atunci anarhiștii au început să organizeze viața și să-i modeleze contextul. Acest lucru este important pentru anarhism, și de asemenea, pentru societate în ansamblu. Toate analizele vor fi deficitare fără experiența modalităților posibile viitoare de organizare a vieții noastre.
Grupul nostru, Acţiunea Anarhistă Revoluţionară, a avut ocazia de a discuta despre asemănările și deosebirile cu camarazii care au venit de la Salonic, şi care participaseră în revoltele din 2008 și 2010. Am organizat o adunare în Piața Taksim cu tovarășii care au venit în semn de solidaritate. În ceea ce privește mișcările Occupy, ele păreau sa atragă oamenii. Dar trebuie să spun acest lucru: revolta turcă este despre mai mult decât cererile reformiste ale mișcărilor Occupy din lume. Cei care îmbrățișează mișcarea Occupy în Turcia sunt grupuri liberale care vorbesc mai mult despre umanism, democrația statului, ecologie și alte chestiuni de genul asta.
– Văd participanții de la proteste o legătură între opoziția împotriva puterii lui Erdoğan în Turcia și luptele împotriva conducerii Frăției Musulmane din Egipt? Cât de puternic este dialogul între protestatari din Turcia și Egipt?
Nu există nici o legătură puternică între mișcările din Turcia și Egipt. Avem unele contacte anarhiste, și am împărtășit gândurile noastre cu privire la revolta din Egipt, și şi ei au împărtășit gândurile lor în legătură cu recenta revoltă din Turcia. Dar este foarte dificil să se organizeze o luptă comună. Avem de organizat întâi propriile noastre societăți.
Unii oameni care sunt în stradă folosesc steaguri turcești și steaguri Kemal, care sunt simbolurile kemaliștilor. Principalul partid de opoziție dorește să conducă mișcarea, dar este foarte dificil pentru ei, pentru că nu au nici o perspectivă logică a mobilizării mișcării. Uneori, aceştia folosesc același limbaj ca și guvernul, mai ales cu privire la persoanele sau grupurile care întră în conflict direct cu poliția. Cerințele oamenilor care sunt în stradă nu pot fi limitate prin orice fel de alegeri, sau referendum. Oamenii care dețin simbolurile kemaliste sunt în stradă cu kurzii, cu stângiștii și anarhiștii. Ei acum înțeleg situația și își schimbă părerile. Înţeleg cu adevărat ceea ce este de fapt „politica”. Dar, așa cum am spus, există, de asemenea, oameni din principalul partid de opoziție în stradă care au vrut să schimbe modul de acțiune.
– Care este efectul retoricii pe larg raportată cum ar fi „nu suntem activiști, noi suntem poporul” sau „eu nu sunt un radical, eu sunt un cetățean care respectă legea” asupra protestatarilor?
Acum, trebuie să discut separat aceste două expresii. „Nu suntem activişti, noi suntem poporul” este un mod foarte puternic de a exprima un spirit de acţiune. Statul a încercat să marginalizeze acţiunile noastre de la bun început. Aceasta este strategia generală a guvernului: din cauză că au obţinut voturi ale majorităţii în ultimii 11 ani, (cei de la putere) încearcă să-i definească pe toţi ceilalţi care nu sunt cu ei ca fiind „marginali”. Opoziţia de pe străzi a fost complet ignorată şi a fost descrisă ca marginală de mass-media centrale – de exemplu, în timpul evenimentelor de 1 mai, la care m-am referit deja. Cu toate acestea, revolta din Piaţa Taksim a schimbat acest concept. Oamenii care au ieşit pe străzi sunt foarte diferiţi. Diferite grupuri de oameni care au fost oprimate în moduri diferite. Guvernul AKP a impus modificarea multor legi care afectau direct femeile, minorităţile sexuale, pe Aleviţi şi alte minorităţi. Deci „marginal” şi-a pierdut sensul, din cauză că toată lumea a devenit „marginală”. Aşadar, „marginal” a ajuns să însemne „oamenii”. Primul ministru i-a numit pe aceşti oameni – care erau implicaţi în acţiunile de protest – „câţiva huligani”. Oamenii au preluat această retorică şi au îndereptat-o împotriva celor care încercau să marginalizeze acţiunile lor. De exemplu, când un canal de televiziune a relatat despre proteste şi s-a referit la ele ca fiind „acţiuni marginale ale unor grupuri marginale”, un bărbat de pe stradă care a auzit ce spunea reporterul s-a dus în faţa camerei de luat vederi, i-a dat o palmă reporterului şi l-a întrebat: „Pe cine faci tu marginal?” Într-o transmisiune televizată similară, o femeie a apărut în faţa unei camere de filmat şi a întrebat: „Cine e marginal aici?”
Pe de altă parte, mass-media Kemalistă insistă asupra caraterului depolitizat al oamenilor de pe străzi. Este important pentru ei să obţină controlul asupra mesajelor mişcării. Dar realitatea nu e cea pe care o transmit ei. „Sunt un cetăţean care respectă legea” nu este o retorică obişnuită printre protestatari. Caracterul anarhist al mişcării este mai clar. Dar asta nu înseamnă că fiecare om care participă la rebeliune este un anarhist. Altă retorică a rebelilor este „Suntem oamenii de pe străzi şi împotriva întregii poliţii, ACAB.” (*ACAB – prescurtarea de la o lozincă internaţională împotriva poliţiei care înseamnă All Cops Are Bastards, în traducere: Toţi poliţiştii sunt nişte ticăloşi.)
– Aţi avut dezbateri despre folosirea violenţei sau a non-violenţei? Ce simt protestatarii că au „dreptul” să facă atunci când participă la proteste? Cum s-au schimbat părerile lor în timpul protestelor? Şi cum au reacţionat oamenii faţă de cei care adoptă metode de acţiune mai militante?
Auto-apărarea împotriva violenţei e de la sine înţeleasă în timpul ciocnirilor. Dar unele grupări stângiste şi kemaliste au dorit ca imaginea mişcării să fie una de genul non-violenţă. Cu toate acestea, de exemplu, acum două zile a existat o comemorare în Piaţă pentru oamenii care au fost asasinaţi de poliţie. Acţiunea de comemorare a însemnat doar să ducem flori în Piaţă – dar poliţia a recurs din nou la violenţă împotriva noastră. Aşa că, asemenea situaţii îi fac pe oameni să-şi schimbe părerea în favoarea „auto-apărării” şi împotriva forţelor violente de poliţie.
În timpul protestelor, multe bănci şi corporaţii globale au fost atacate, dar şi unele magazine despre care se ştie că aparţin unor fascişti, sau că aparţin primarului din Istanbul sau oamenilor care au relaţii strânse cu guvernul. Furia oamenilor a fost concretă şi spiritul de revoltă a influenţat caracterul militant. Un slogan de pe unul dintre bannere vă poate ajuta să înţelegeţi mai bine ce spun: „Ne luăm înapoi libertatea cu dobândă, libertatea pe care voi aţi luat-o de la noi în rate – (semnat) Grupul de interes.” A fost semnat „Grupul de Interes” pentru că Erdoğan a încercat să prezinte protestele ca fiind „jocul unor puteri externe” şi a dat vina pe nişte „grupuri de interese”.
– Care a fost rolul reţelelor de socializare în răspândirea mişcării sau în limitarea ei?
Când canalele de televiziune, ziarele şi site-urile de internet ale mass-media centrale au cenzurat aceste acţiuni, oamenii au folosit Facebook pentru a se informa unii pe alţii nu doar despre ce evenimete aveau loc, dar îşi ofereau unul altuia informaţii de care protestatarii aveau nevoie. Şi reţeaua Twitter a fost şi ea o resursă foarte bună pentru protestatari. Oamenii au dat mai departe informaţii despre situaţia de la baricade, despre locurile unde staţiona poliţia, dar şi anunţau adresele infirmeriilor ad-hoc şi alte informaţii necesare celor de pe străzi. Oamenii au folosit noile media de comunicare în masă pentru a organiza solidaritatea, dar şi pentru a sprijini acţiunile de protest. Chiar şi azi, există foarte mult material care circulă, cum ar fi fotografii şi imagini filmate şi care arată violenţa poliţiei. Oamenii reacţionează faţă de media centrale şi încă efectiv folosesc media socială pentru comunicare.
– Care dintre strategiile represive ale autorităţilor au eşuat, şi care au avut succes?
Autorităţile încă folosesc violenţa. Acum rezistenţa faţă de autorităţi este şi mai legitimă. Valorile oamenilor s-au schimbat. Guvernul spune acum că vrea să întrebe oamenii în legătură cu fiecare strategie politică. Dar acum oamenii încearcă să vorbească despre strategii politice pe care vor să le realizeze fără stat.
Pe de altă parte, statul continuă la fel ca la început. Au început o vânătoare de vrăjitoare pentru a speria oamenii să nu mai folosească reţelele media sociale. Folosesc profilele de pe Facebook sau mesajele transmise pe Twitter pentru a acuza oamenii. Dincolo de asta, poliţia a efectuat foarte multe razii supra spaţiilor politice, ziarelor, staţiilor de radio, şi asupra caselor oamenilor implicaţi. Mulţi au fost arestaţi şi mulţi sunt şi azi în închisoare. În urma acestor razii, cazurile sunt ţinute la secret – ceea ce înseamnă că nu poţi să vezi un avocat timp de 24 de ore, şi că nu ştii de ce eşti acuzat – şi multe lucruri irelevante sunt considerate „dovezi” pentru a inventa dovezi judiciare sau pentru a ascunde dovezile acţiunilor (violente) ale poliţiei. Statul foloseşte aceste razii pentru a suprima întreaga opoziţie socială. Erdoğan a felicitat departamentul de poliţie pentru cum a acţionat în timpul protestelor, în ciuda faptului că poliţiştii au omorât oameni. Un ofiţer de poliţie care l-a împuşcat pe Ethem Sarısülük— tânărul a murit la scurtă vreme după ce-a fost împuşcat în cap — a fost judecat şi eliberat de către un tribunal, pe perioada procesului. În timp ce opresiunea e din ce în ce mai mare, oamenii sunt din ce în ce mai plini de furie, din cauza statului şi a justiţiei.
– Cum va schimba această situaţie viitoarele lupte sociale din Turcia?
Acest lucru depinde de grupurile organizate, cred. Pentru că, pentru a putea rezista, este important nu doar să continuăm protestele şi acţiunile, ci şi să gândim colectiv, să acţionăm colectiv, şi să ne formăm şi influenţăm vieţile colectiv, împreună. Experienţele pe care le-am câştigat în timpul acestei rebeliuni ne vor ajuta în luptele viitoare, aşa cum i-au ajutat şi pe greci în 2008 şi în 2010.
După ce statul şi-a pierdut legitimitatea, dacă această realitate se va combina cu furia împotriva capitalismului şi cu rezistenţa faţă de opresiuea socială, şi dacă îi va face pe oameni să îşi auto-organizeze ei singuri întreaga lor viaţă, atunci nu mă tem să spun că vorbim despre o revoluţie socială. Dar e prea devreme. Aceştia sunt primii paşi către o revoluţie socială care va avea loc în viitor.
Cum spun camarazii noştri, „secolul nostru abia a început”.
Cu solidaritate revoluţionară,
Anarhiştii din Turcia.