Să presupunem că într-o zi frumoasă, un demon viclean nu are nimica de făcut şi vine să ne întrebe care este părerea noastră despre memoria istorică, cum credem că sunt implicate condiţiile prezente ale antagonismului claselor cu trecutul lor. Acel demon va spune: “Sunteţi unde sunteţi dar nu aveţi o bază sigură. Voi aveţi ceea ce noi numim acţiune politică dizidentă, sau (cu un pic de răutate) mai des retorică politică dizidentă. Sunteţi în opoziţie cu starea lucrurilor existente. Ce relaţii aveţi voi – prietenii mei – cu alţii care au fost în opoziţie înaintea voastră şi care este memoria voastră colectivă, dacă aveţi aşa ceva? Care este povestea voastră?”

Demonul nu a făcut o prezentare la întâmplare în introducere. Lucrul este demonic. Încerci să găseşti o întrebare pentru început şi imediat îţi dai seama că există o întrebare fundamentală (Memoria noastră colectivă? Şi cine suntem noi?). Încerci să cauţi un răspuns, şi realizezi că termini răspunzând la o altă treabă (începi, ca de exemplu, o analiză frumoasă privind distorsiunea istoriei de către stat şi capitalism). Încerci să spui o primă opinie, şi ajungi să spui o platitudine fără rost (de genul “memoria colectivă este un lucru foarte important…”). Dar cel puţin începi să te gândeşti – de ce toată încurcătura asta? Apoi, pierzându-ţi toată speranţa încercând să răspunzi acestui demon supărător, încerci să ai nişte gânduri, chiar să localizezi problema.

Crezi că, de exemplu, dacă există un câmp al socialului unde ideologiile cutreieră relativ neperturbate, atunci acest câmp este relaţia oamenilor cu istoria lor. De ce nu poate fi percepţia noastră a prezentului mediată aşa de uşor: conţine experienţe, acţiuni şi dorinţe reale, o relaţie cu realitatea care este vizibilă în mod clar – cel puţin celor care nu doresc să fie orbi. Şi totuşi, trecutul este expus interpretărilor, şi interpretările sunt expuse la adunări şi scăderi făcute după plac, într-o filtrare convenabilă sau legată de îngrijire. Oricum toată lumea rescrie într-un anume mod trecutul, încercând să aibe o relaţie cu el. Nici nu este nevoie de menţionat cum multe din poveştile trecutului au fost rescrise sau ignorate ca “istorie oficială”, “istorie naţională” sau “istorie europeană”, sau oricum altcumva, trecând prin toate filtrele ideologiei dominante. Poate totuşi ar fi de spus că multe din poveştile trecutului au fost ignorate sau rescrise sau trecute prin filtre ideologice, care nu par a fi chiar aşa de ostile la prima vedere. Spune-mi în ce crezi şi eu îţi voi spune povestea într-o coajă de nucă. Eşti un anarhist? Incepe cu Comuna din Paris şi fă un popas sigur la Revoluţia Spaniolă. Eşti un troţkist? Înşfacă tot începând de la a patra Internaţională. Eşti un anti-troţkist? Nu uita de Kronstadt. Eşti un marxist-leninist? Vei vorbi despre octombrie 1917. Eşti un anti-marxist-leninist? Vei vorbi despre februarie 1917. Şi aşa mai departe.

Nu este acuma timpul şi spaţiul ca să consideri dacă Revoluţia Spaniolă sau Octombrie Roşu aparţin colectivului, memoriei colective sau nu. Evident că aparţin. Asta ridică o întrebare ulterioară privind relaţiile care se produc cu aceste amintiri, precum şi dacă aceste amintiri sunt îndeajuns. Şi aici un al doilea mârâit. Pentru că chiar dacă ne asumăm faptul că această primă filtrare este acceptabilă, dacă spunem că facem o alegere a trecutului bazându-ne pe criteriile X sau Y – chiar dacă criteriile noastre nu sunt legate de afinitatea ideologică – dar ne uităm la istoria noastră dinăuntrul formelor colective ale mişcărilor sociale care au politici şi valori-opţiuni (acţiuni sau viziuni) “similare”, dacă punem o mie de ghilimele la acest “similar”, să vedem ce facem cu memoria istorică filtrată. Deci, o luăm şi îi facem o ramă, şi o traducem într-o imagine triumfantă şi o atârnăm pe perete. Îi facem un costum formal, costumul nostru favorit pe care să-l purtăm şi să fim mândri de trecutul glorios, şi ne ascundem sărăcia noastră spirituală. Astfel de lucruri se fac. Mergem la drum cu Spania noastră din ’36 sau cu Ungaria noastră din ’56, cărăm pe umerii noştrii cantitatea imensă de revoluţii geniale de parcă ar fi categoria uşoară, şi apoi spunem – chiar dacă nu admitem asta – că nu mai vrem încă o încărcătură. Participăm în grupuri politice, în centre sociale, în “scena” anti-autoritariană din oraşul acesta, din colţul acesta particular al pământului, iar dacă cineva ne întreabă de memoria noastră colectivă, şi dacă vrem să fim oneşti, vom spune ceva despre Spania anilor ’36. Nu-i vom spune despre grupurile politice, centrele sociale, “scena” anti-autoritariană, despre acest oraş şi acest colţ special al pământului, nu avem imagini sau postere triumfale pentru lucrurile acestea, noi avem revoluţii, avem vremuri bune, şi, ca urmare, nu avem nimica. Nu avem nici o memorie.

Nu am aplicat aleatoriu folosirea primului plural. Asta nu este o mustrare politică adresată “altora”. Are de-a face cu o evaluare a bolii sociale, chiar severe. Această boală este următoarea: să fi politizat în scena anti-autoritariană din Grecia şi asta este o condiţie total non-istorică. A fi un anarhist de 20 de ani iar viziunea ta istorică este aceea cum că continui pe urmele lui Bakunin – nu că ar fi vreo problemă cu Bakunin, Bakunin e bun (sau poate că nu), dar chestiunea ta e una diferită. Chestiunea e că tu mergi pe urmele lui Bakunin din cauză că ai o dificultate în a găsi alte urme. Memoria colectivă nu poate fi altceva decât conştiinţa relaţiilor cu oameni reali şi acţiunile lor. Si în timp ce am rămas cu foarte multe simboluri şi imagini, oamenii reali dispar fără nici o urmă. Oamenii reali, care au fost – înaintea ta – acolo unde eşti tu acuma, acuma când eşti un anti-autoritarian de 20 de ani, iar ei s-au întors la casele lor cu propriile lor poveşti. Oamenii reali nu au arătat a avea vreo înclinaţie în a-şi socializa trecutul, în a-şi transforma amintirile în memorie colectivă şi să-şi transfrme poveştile în istorie utilă.

Asta ne este boala. Şi strâns legată de alte boli pe care le-am luat în locurile noastre. Legat de oamenii care s-au căit, oamenii care s-au aranjat, de cei care au crescut şi s-au maturizat, cu cei etern “inocenţi” privind noţiunea cum că nimeni nu datorează nimica camarazilor săi, mişcării, sau generaţiilor viitoare, dar toţi ceilalţi îi datorează li. Şi vai, “trădătorii mişcării” nu sunt doar aici – nici nu-i menţionăm pe prea-cunoscuţii Joschka Fischer sau cel care era roşu odinioară, Danny. Aici, în orice caz, acest tip de “trădare” e precum o profesie, ca o datorie auto-evidentă a celor care se retrag dintr-o datorie activă, chiar dacă nu sunt după miniştrii şi nici nu-şi doresc a fi unul. Trădarea este învăţată ca fiind dreptul tău alături de tine însuţi şi ca să-ţi îngroape amintirile. Trădarea e să-ţi iei în considerare chestiunea privată din trecut şi s-o tratezi ca atare. Într-adevăr, memoria colectivă este ceea ce am spus mai înainte, conştiinţa care este o relaţie cu oameni reali şi acţiunile lor, şi atunci, cât de real este tânărul care pune bombe în pieţele Atenei lui ’68, când tu tot ce ştii este un ministru din guvern? Cât de real este cucerirea Politehnicii în ’73, când singura chestiune pe care o ştii este un fost ministru? Cât de reală este rebeliunea asta a tinerilor extremişti când, după toate acţiunile astea, confesezi că nu ştiai nimica despre ea? Dintr-un punct de vedere, aceste Poveşti Fantomă ale realităţii greceşti, Războiul Civil, junta, luptele sălbatice post-dictatoriale, par mult mai puţin real(iste) decât rebeliunea Comunei din Paris sau a partizanilor din POUM. De fapt, s-a avut grijă ca să pară mult mai puţin realist.

Şi pentru a preveni obiecţiile legitime, memoria colectivă aparent nu este compusă din realitatea grecească şi numai din ea, din războiul civil, dictatura, luptele post-dictatoriale, scena anti-autoritariană sau centrele sociale. Este compusă din mii de alte poveşti, mii de alte acţiuni şi decizii, înfrângeri şi victorii, aici sau altundeva. Totuşi, absenţa acestei amintiri particulare (să-i zicem scop local în timp şi spaţiu) este crucială relaţiilor pe care le creem cu trecutul. Este crucială pentru relaţia pe care o facem cu oricare amintire istorică. Absenţa acesteia ne face mult mai vulnerabili în faţa ideologiei, simbolurilor, revoluţiei spaniole ca şi muzeu, soluţiilor conceniente, judecăţilor uşoare, şi, cel mai grav, singurătăţii şi frustrării. Ne lasă expuşi în faţa oricărei poveşti, fie ea eroică sau de speriat, din cele multe care există, în oricare dintre falsificări. Noi credem că aceste condiţii crează o incapacitate şi mai semnificativă: inabilitatea de a fi critici la adresa propriului nostru trecut, tendinţele noastre de a trece cu vederea şi ignora, de a căuta pe alţii care încep de la zero din nou şi din nou, ajutând fie într-un mod conştient sau nu în această anulare a istoriei.

Ar fi mai bine dacă am termina aceast zăcământ acru cu o frază precum: haideţi camarazi, să facem asta sau cealaltă ca să ne restabilim relaţia noastră cu memoria colectivă. Dar demonul (care a apărut la început) ar râde cu voce tare şi ar fi precis. Păi, să rămânem pentru moment în pesimism, cel puţin pare mai sănătos. Si să ne amintim – din când în când – că istoria este scrisă de cei care câştigă, dar asta este doar o jumătate de adevăr.