#title Ana Luca (188?-1957)
#author Anarhiva
#date 20 februarie 2025
#source [[https://pagini-libere.ro/zine/buletinul-anarhivei-2-2024/][Buletinul Anarhivei 2/2024]]
#lang ro
#authors C. Ganait, Anarhiva
#topics feminism, istoria anarhismului în România



Cercul Libertar a avut-o drept membră, sau cel puțin simpatizantă, și pe actrița Ana Luca. Originară din Iași, Ana s-a născut cândva în perioada anilor 1885-1889. A început să studieze la Conservatorul de Artă Dramatică din Iași, pe care l-a finalizat la București în 1909, an în care a început să frecventeze și ședințele grupului. A întreținut o îndelungată corespondență cu Petre Popescu, chiar și după dizolvarea Cercului.

Pe toată durata participării sale la întâlnirile Cercului Libertar, a făcut parte din compania de teatru a lui Alexandru Davila și a devenit, cu timpul, o actriță apreciată, cu angajamente la mai multe teatre de prestigiu din țară. În toamna anului 1910, de exemplu, la scurt timp după înființarea unei secțiuni a Cercului Libertar în Ploiești, artista a jucat într-o piesă pusă în scenă la Teatrul Cooperativa din oraș. A fost întâmpinată la gară de către anarhistul Petre Popescu, iar înainte și după reprezentație cei doi au fost însoțiți de T. Dragomirescu, Dumitru Gălușcă și Adolf Kessler (A. Gălățeanu), membri ai grupului anarhist local.

În mai multe note ale Siguranței, întocmite până în 1914, era „recunoscută de acest serviciu ca adeptă a ideilor anarhiste”, însă nu știm cât de mult a fost influențată propriu-zis de ideile libertare. A scris mai multe romane, piese de teatru și poezii, și a jucat, spre sfârșitul vieții, și într-un film, <em>Citadela sfărâmată</em> (r. Haralambie Boroș, Marc Maurette; 1957).

În 1927, i-a apărut romanul de debut, intitulat <em>Prin fumul calumetului</em>, la Editura Oltenia. Printre filele cărții, care povestește drama unui cuplu prins în haosul Primul Război Mondial, se află câteva pagini care ne-au atras atenția: descrierea unui grup anarhist și a unor personaje care ne duc cu gândul la Cercul Libertar, la Petre Popescu și la Didina Constantinescu. Personajul principal, Rucăreanu, își amintește la un moment dat de tinerețea sa. În spatele vocii lui Rucăreanu o putem însă ghici (și) pe Ana, care pare că adaugă amintirilor acestuia pecetea propriilor experiențe.
<center>
***
</center>
La vârsta când încep a se veşteji primele idealuri, când credinţa şi morala curată din suflet încep a se izbi de primele dezamăgiri, când pentru întâia dată se deschid ochii asupra acestei omeniri reale, nevoită a se bălăci în minciună şi laşitate, la vârsta când fiecare tânăr se crede un apostol menit să mântuie biata omenire din mizeria în care e cufundată, atunci îi ieși în cale inevitabilul, tainicul laborios, convertitorul revoluţionar.

Era în Cişmigiu. Din nişte tufişuri îi răsări înainte un tânăr cu ochii arzători, cu părul vâlvoi, cu buzunarele pline de cărţi şi ziare. În avalanşa de cuvinte pe care tânărul o revărsă, atât de neaşteptate pentru Rucăreanu încât nu le pricepu dintr-odată, înţelese că era vorba de masele asuprite, de răsturnarea prejudecăţilor, de reorganizare generală.

— Înţelegi, vreau să te convertesc, să fi de-ai noştri, îi spunea tânărul.

— Nu mă interesează fericirea unei clase de oameni, ci fericirea universală, răspunse Rucăreanu.

Într-o nouă avalanşă de cuvinte, tânărul căută să-l convingă că ideile lui conţineau fericirea universală. ÎI pofti la şedinţele cercului lor şi îi dădu câteva broşuri. Rucăreanu nu înţelese mare lucru din acele şedinţe. Dintr-o singură privire văzu linia generală a caracterizării lor: multă inconştienţă, ambiţie, tinereţe şi poftă de mâncare, care luptau una împotriva alteia.

În general îşi băteau joc şi se răzvrăteau împotriva poliției în primul rând, a armatei, a tronului, a căsătoriei şi a tot ce era lege făcută de oameni. Nu voiau să aibă slujbe, pentru că nu admiteau să aibă şefi şi nu lucrau pământul căci nu voiau să fie nici robi, nici negustori. În contrazicere cu aceste păreri aveau o poftă de mâncare îndrăcită şi-şi lingeau buzele mâncând tocanele de ceapă, fără carne, cu sosuri groase, pe care tovarăşa Lenuţa, o femeie uscăţivă şi sentimentală, le pregătea la maşina ei cu cărbuni, pe când cele câteva femei publice din asociaţie, tolănite pe patul ei acoperit cu cearceaf alb, fumau bând cafele şi plângându-şi martiriul la care le îndemna societatea care nu le înţelegea sufletul lor de Magdalene.

Tovarăşa Lenuta era de altfel singura care câştiga ceva din produsul mâinilor ei şi, cu toate că ironizând-o pentru înjosirea de a lucra, o proslăveau pentru menirea sublimă ce-o avea de-a întreţine şedinţele cercului. Şi ea îi servea mulţumită şi mândră, înţelegând că tocanele ei hrăneau propăşirea „Ideei”. Întrunirile se ţineau în biata lor odaie, unde lucra necontenit în fumul de tutun prost, căci Lenuţa era şi tovarăşa de viaţă a „şefului", tânărul din Cişmigiu.

„Şef", adică era exclus din ideile lor; dar indulgenţa cu care el îl înlătura, lăsa atât de indiscret să se vadă plăcerea ce simţea auzindu-l, încât se înţeleseră mutual să-l lase să se strecoare câte puţin, până când într-o zi, unul din tovarăşi proclamă sus şi tare: dacă ar trebui să existe vreodată un şef, acela ar trebui să fii tu.

Şi era în adevăr un şef, în banda acea mică, alcătuită din câțiva pierde-vară. Erau câţiva evrei cu privirile pline de mister și cu viaţa intimă necunoscută, câteva femei de noapte şi câţiva meseriaşi fără lucru care se reînnoiau foarte des. Toţi aveau aerul că nu pricep nimic. Dar întrunirile aveau pentru ei ceva senzaţional care îi făcea să se distreze, mai cu seamă când se citea corespondenţa secretă, sau când se vorbea despre fabricarea explozibilelor.

Tovarăşul şef era singur capul şi sufletul. Singur redacta broşura cu titlul alarmant: „Auziţi-mi glasul”, a cărei tipărire tovarăşul David o obţinea în chip gratuit printr-o rudă necunoscută! Singur citea toate ziarele, toate cărţile care l-ar fi putut pune în curent cu mişcarea anarhistă din trecut şi prezent, din toate părţile lumii; singur ţinea cuvântări tovarăşilor ce-şi târau timpul în odăiţa lui, în după amiezile şi serile fără ocupaţie, cuvântări nebuloase, a căror idee fundamentală dispărea şi apărea ca lumina unui far îndepărtat şi rămânea veşnic necunoscută; fraze paradoxale şi prea ştiinţifice pentru a fi înţelese de restul grupului, dar cari cucereau prin căldura cu care erau rostite şi prin sugestia ochilor lui aprinşi şi inteligenţi.

Dar această putere de sugestie nu se putea întinde asupra lui Rucăreanu, care era făcut să pătrundă cu o singură privire orizonturi largi. Totuşi energia tovarăşului şef înrâuri asupra lui. În felul lui, acela lupta pentru binele omenirii. Rucăreanu îşi începu activitatea din punctul lui de vedere. Zilnic scria, pe câte zece fiţuici, idei de pace, de înfrăţire universală, îndemnuri la lepădarea de ambiţii, la iertare, la înțelegere. Apoi le lipea în ascuns pe ziduri, pe garduri, pe felinare.

„Zece pe zi — gândea el —, într-un an de zile pot fi convertiţi mii de oameni." Nici nu bănuia că poliţia îl urmărise câtva timp, încunoştinţată fiind de vizitele lui în acel cerc suspect, că fiţuicile lui fuseseră citite de poliţie şi apoi fu lăsat în pace, fiind socotit ca un maniac religios şi inofensiv. Apoi, într-o zi, găsi ridicolă ceea ce numise el o activitate şi care se mărginea la câteva garduri din Bucureşti când lumea e atât de imensă. Şi renunţă.[1]

[1] Ana Luca, <em>Prin fumul calumetului</em>, Editura Oltenia, București, 1927, pp. 95-98.

<br>