Manifestul unor tineri neimportanţi

Suntem o şleahtă de tineri neimportanţi. Nici dracu nu ne cunoaşte, pentru că suntem ca oricare alt tânăr neimportant. Ne naştem dintr-o mamă, trăim într-o familie „fericită” sau disfuncţională, sau pur şi simplu nu avem parte de aşa ceva. Suntem români, maghiari, nemţi, ucrainieni, romi, sârbi, evrei şi cine ştie câte alte etnii trăiesc pe teritoriul ocupat de statul român. Vorbim o limbă maternă, poate şi una paternă, şi cel puţin o limbă internaţională.

Am fost la grădiniţă, am învăţat să ne jucăm în colectiv, să cântăm, să desenăm, să fim cuminţi. Din momentul în care ne-am născut, trăim într-o societate represivă şi opresivă – care este ca atare din cauza opresivului şi represivului statului, bisericii şi a altor condiţii internaţionale. Am fost obligaţi să fim educaţi, civilizaţi, să uităm de ieşirile noastre animalice, care ele există acolo oricât de mult le-am masca cu cosmetice. Din primul momentul, am devenit frustraţi. Şi tot din primul moment începem să fim individualizaţi, pierduţi în spaţiu, fără încredere în aproapele nostru, cel de lângă noi.

Am fost la şcoală, obligaţi fiind să învăţăm multe lucruri care nu ne plăceau. Nu ne referim aici la a scrie, la a citi, la a număra – lucruri foarte importante, de altfel – ci mă refer la acele materii care niciodată nu ne-au fost de folos. Dar le-am învăţat, pentru că aşa dictează ideologia dominantă. Trebuie, căci altfel nu promovăm în ierarhia socială.

Tot timpul am fost puşi la punct. Iar cei care aveau deja o frustrare ridicată, erau puşi la colţ, pedepsiţi, fără ca cineva să se gândească de ce aveau aceste ieşiri. Poate aveau o familie de căcat, poate aveau o problemă din naştere. Nu, tu trebuie să fi ca şi ceilalţi. Trebuie să fi uniform precum sunt ceilalţi. Nu ieşi din linia ideologiei.

Dar, în paralel, suntem învăţaţi să fim „unici”. Niciodată unici în mod natural, ci unici întru toate similitudinile sociale. Unicitatea asta constă în ce ne place (maindtream sau alternativ), ce produse cumpărăm, cât de frumoşi ne putem face, ce spaţii de consum frecventăm, ce maşină, telefon şi apartament avem, ce vacanţe şi unde ni le luăm. Fiecare vârstă are etapa proprie. Dar fiecare etapă este direct legată de consum şi bani.

O dată cu pubertatea am început să bravăm. Pentru că până atunci nu puteam, eram prea mici, prea uşor de controlat şi pus la punct de către părinţi şi de către şcoală. Unii am început să bem şi să fumăm ţigări, să mergem acasă târziu, să fugim câteva zile în alte oraşe, alţii să mai facem câte o boacănă, dar nimeni nu a stat să ne înţeleagă de ce facem asta. Am fost reprimaţi, oprimaţi de părinţi, şcoală, şi, dintr-o dată, şi de către poliţie. Asta ne-a cauzat şi mai multe frustrări.

Frustrările astea se tot adună. Cei care au dat-o în bară – în ochii familiei, şcolii, poliţiei – au fost luaţi dintre noi şi duşi în locuri „speciale” pentru copii „speciali”. Pe unii nu i-am mai văzut niciodată. Alţii, când au crescut mai mari, şi-au luat viaţa singuri, pentru că se simţeau singuri – căci nimeni nu a stat să-i înţeleagă.

Statul şi gândirea de căcat a societăţii spune că asta e o „selecţie naturală”. Doar cei puternici rezistă. Cei puternici pentru ce? Pentru a-şi termina studiile şi să ia o diplomă de căcat cu care se vor angaja într-un loc de muncă foarte prost plătit, unde sunt batjocoriţi şi exploataţi de către şefi, cei care vor putea fi la fel ca şi ceilalţi, care vor păşi linia ideologiei dominante, fără a perturba bunul mers al rahatului care se petrece în jurul nostru. Pentru „devianţionişti” există organele de represiune şi opresiune – poliţia, jandarmeria, serviciile secrete, închisoarea, azilul, psihiatrul, psihologul…

Nu, ăsta e scopul primordial al omului: diplome, familie, muncă şi taci din gură. Doar nu vrei să ai probleme.

Aşa că suntem nişte neimportanţi. Cei importanţi sunt la televizoare, în ziare, în filme. Artişti, mari cântăreţi, tot felul de bufoni care-şi determină viaţa în a fi vedete. Vedete după care tânjesc oamenii ca noi, cei neimportanţi. Vrem să fim importanţi precum sunt ei. Dar pentru asta trebuie să arătăm bine, să avem maşini, case, şi fel şi fel de porcării fără rost. Spre a le avea, avem nevoie de bani, aşa că ne vindem sufletul şi forţa de muncă unor cretini a căror singur scop în viaţă e acela de a acumula bogăţii de pe spinarea celor ca şi noi. Lucrăm zece ani, douăzeci, treizeci, patruzeci, toată viaţa noastră, ne pensionăm şi ne dăm seama că niciodată nu am avut ceea ce ne-am fi dorit să avem. Aşa că ne resemnăm. În cel mai bun caz avem copii şi nepoţi pe care-i vom îngriji şi vom avea grijă să le creăm noi drumul către succesul pe care nu l-am avut noi niciodată. Le creăm frustrări, pe lângă cele care deja le vor acapara de-alungul vieţii. Îi dezumanizăm. Şi asta doar dacă vom mai fi sănătoşi fizic şi psihic după atâtea decenii de exploatare.

Şi în tot acest timp, în tot timpul în care ne certăm unii pe ceilalţi, ne futem în gură, ne luptăm pentru privilegii, poziţii, imagine, bani, statul, capitalismul şi alte instituţii îşi bat joc de noi.

Ei zic că din cauza noastră există criză economică, căci nu muncim destul. Din cauza noastră „poporul” e unul idiot, pentru că nu ne străduim prea mult ca să ne educăm plozii „handicapaţi”. Din cauza noastră există încălzire globală, atâta distrugere, atâtea crime, atât rahat. Nu, statul şi capitalismul nu au nici o vină. De fiecare dată când statul şi capitalismul au nevoie de ajutor, apelează la noi, cretinii cei de zi cu zi, şi noi ajutăm ca nişte proşti ce suntem, sperând la câteva privilegii în plus. Noi în continuare murim de foame şi de frig şi de singurătate, în timp ce alţii mai bagă câteva milioane de euro în buzunar. Spre a fi „băieţi de treabă”, ne mai dau un pix, un kil de zahăr, un spectacol, ca să uităm în ce rahat trăim. Iar când suntem deja bine dispuşi, statul şi capitalismul susţin că nişte terorişti, nişte inamici vor să ne ia toată bunăstarea asta (spectaculară şi inexistentă, zicem noi). Aşa că trebuie să mergem la război. Noi, cei muritori de foame, noi, tinerii ăştia neimportanţi, care toată viaţa noastră suntem obligaţi să trăim viaţa trasată de ideologia dominantă şi nu de noi înşine. Aşa că mergem să luptăm pentru patrie, pentru popor, pentru Capitalul Global, niciodată pentru noi înşine.

Asta în ciuda faptului că ei îşi bat joc de noi: nu ne oferă condiţiile necesare unei vieţi decente. Sistemul de sănătate se duce dracului, tot mai mulţi oameni sunt bolnavi din cauza stresului cauzat de muncă, muncă, muncă, muncă, muncă, frustrări şi frica faţă de organele de represiune şi opresiune. Sistemul educaţional se duce pe brânci, tot mai mulţi oameni suntem îndobitociţi, aşa încât niciodată nu ştim ceea ce am vrea să ştim, ci doar ceea ce trebuie să ştim pentru piaţa muncii – cum să fim docili, supuşi unui şef, să tăcem din gură, să ne facem treaba, să luăm un salar mizer, dar tot timpul să fim competitivi pentru mai mult, ceea ce înseamnă, întotdeauna mai mult profit şefului. Nici un profit pentru noi.

Iar în tot timpul ăsta, banii care în loc să meargă în beneficiul oamenilor, merg în opresiune şi represiune. În cei de care să ne fie frică. Cu cât suntem mai proşti şi mai nesănătoşi, cu atât devenim mai nervoşi şi frustraţi, pe zi ce trece fiind tot mai „inamici” ai statului. Iar statul în loc să ne dez-inamicizeze, mai bine bagă bani în a ne ţine în frâu. Şapte servicii secrete, o grămadă de poliţie, jandarmerie, armată. Fel şi fel de sisteme de supraveghere spre a fi ţinuţi în frâu precum nişte oi.

Dar cine suntem noi? A, da, doar nişte oameni neimportanţi.

Aşa că noi zicem, noi, tineri neimportanţi: ne-am săturat de voi. Ne-am săturat de stat, de capitalism, de Uniunea Europeană, de Rusia, de tot ceea ce ne divizează tot mai mult, ne sărăceşte, ne prosteşte, ne ţine sub jug, opresaţi şi înfometaţi după nişte rahaturi de care nu avem nevoie. Ne-am săturat de războiul dintre etnii, naţii, genuri, clase sociale. Noi zicem că acest război trebuie să fie o luptă de clasă, dar nu în stil vechi, de proletari şi capitalişti. Da, capitaliştii, adică şefii (căci, în ciuda aparenţelor, fie unii dintre ei de bun simţ, tot câştigă foarte mulţi bani de pe spinarea noastră), politicienii, bancherii, toţi aceia care au dreptul asupra vieţilor noastre. Ei sunt inamicii noştri. Iar noi, ceilalţi, trebuie să trecem de acea viziune stupidă a graniţelor, a limitărilor etnice, economice. Trebuie să luptăm împotriva celor care ne opresează, nu doar aici, în teritoriul ocupat de statul român, ci pretutindeni, căci dacă dăm jos toată clasa conducătoare de aici, instant se pot face importuri de altundeva. Capitalismul e global, e descentralizat şi se descurcă. Nu mai are nevoie de state, iar guvernele naţionale sunt doar nişte păpuşi gonflabile, pe care le umflă doar atunci când poporul simte nevoia să fută ceva. Dacă păpuşa se sparge, datorită juisării false a oamenilor, nu e nici o problemă. În orice moment se poate cumpăra o altă păpuşă.

Aşa că nouă să nu ne cereţi să ridicăm armele pentru statul ăsta de care fugim cu toţii. Nici nu mai ştim unde să fugim. Peste tot e greu pentru noi, cei din linia întâi a producţiei de bunuri fără rost şi bani. Nu ne cereţi să lucrăm ca să reparăm ceea ce aţi distrus voi, clasa conducătoare. Nu ne cereţi să ne omorâm între noi doar ca să puteţi avea motiv să creşteţi numărul de poliţişti, jandarmi, armată. În care tot noi ne angajăm, ca să ne câştigăm pâinea, după ce ne îndoctrinaţi cu cretinătatea cum că am servi poporul – pe când doar servim interesele politicienilor şi a capitaliştilor.

Chiar mai bine: nu ne mai cereţi nimica. E momentul ca noi să vă cerem vouă. E momentul să ne amintim cine suntem noi mai precis, că un individ cu maşină şi casă cu etaj e egalul unui individ fără maşină care locuieşte într-o cocioabă. E momentul să ne amintim că suntem cu toţii nişte opresaţi, nişte frustraţi îndoctrinaţi de mici ca să fim folositori nu nouă, comunităţii, societăţii, ci producerii de marfă şi bani. Bani care nu ne revin nouă, ci clasei conducătoare.

Ne doare undeva de partide. Am dori să le vedem pe toate abolite, fie ele aşa-numit comuniste, fasciste, liberale, social-democrate, ţărăniste şi e o mai exista. Toate funcţionează după acelaşi principiu de dominare, opresare şi furt.

Ne doare undeva de stat, căci are doar rolul de a ne ţine în frâu. De a ne ţine frustraţi. Există nenumărate exemple pe tot mapamondul unde societăţile fără stat au un trai mult mai ridicat, o stare de spirit ridicată, mortalitate foarte scăzută, criminalitate aproape de 0, lucrează doar 4-5 ore pe zi, în scopul bunăstării comunităţii, şi multe alte beneficii. Dacă e până acolo, acele societăţi nici nu înţeleg conceptul de stat, căci li se pare a fi ceva redundant.

Ne doare undeva de capitalism, a cărui singur scop e acela de a exploata omul şi natura doar de dragul profitului, iar când profitul nu mai apare, crează războaie spre a deschide noi pieţe de desfacere. Afacerea războiului e una foarte profitabilă. Precum este cea a resurselor naturale şi a forţei de muncă.

E momentul să ne trezim şi să distrugem ceea ce ne distruge!