Concepția lui Bakunin despre revoluție și organizarea revoluționară

Revoluţionarul liberal rus Alexander Herzen, prieten apropiat al lui Bakunin, a povestit odată despre el că, în timp ce călătorea de la Paris la Praga, a întâlnit o răscoală a ţăranilor germani, „care făceau vacarm în jurul castelului, neştiind ce să facă. Bakunin, dându-se jos din mijlocul său de transport şi nepierzând timp asupra motivului pentru care ţăranii se răsculaseră, i-a organizat şi i-a instruit aşa de bine astfel încât, până Bakunin s-a urcat înapoi pentru a-şi continua călătoria, castelul ardea din toate părţile”.

Bakunin a fost un gigant al mişcării revoluţionare europene din 1848 până la moartea sa în 1876. La o înălţime de peste 1,90 m şi o greutate de peste 100 kg a fost realmente un uriaş, dar şi demonul care a bântuit imaginaţia burgheză. Deşi este foarte des citat ca părintele anarhismului, astăzi ideile sale despre organizarea revoluţionară sunt foarte puţin înţelese de anarhişti şi marxişti. În loc, el este cel mai bine amintit datorită rolului pe care l-a avut în combaterea tendinţelor autoritare ale marxismului din Internaţionala I.

Anii petrecuţi de Marx în British Library pentru elaborarea „Capitalului” au fost pentru Bakunin anii pierduţi în închisori, înlănţuit de ziduri, anii în care şi-a pierdut dinţii datorită scorbutului. Nu era chiar mediul ideal pentru studiu sau scris! Şi în orice caz, el a admis în 1870 că: „Nu sunt un om de ştiinţă, nici filosof, nici măcar un scriitor profesionist. Am scris foarte puţin la viaţa mea şi doar în autoapărare”. De fapt, el a scris mii de scrisori, dar puţine articole sau broşuri. Cele mai multe disponibile azi sunt extrase din opera sa nepublicată.

De asemenea, el nu a susţinut să fi avut vreo consecvenţă pentru opera sau activitatea sa. Chiar în 1871, când el şi Marx încă îşi disputau viitorul primei Internaţionale, el a putut scrie că: „În ceea ce priveşte învăţătura, Marx era (în 1844) şi încă este mai avansat decât mine. Nu ştiam nimic la acea vreme despre economie politică, nu scăpasem încă de observaţiile metafizice…Mă numea un idealist sentimental şi avea dreptate…”

Mulţi marxişti l-au văzut pe Marx ca pe un profet ale cărui scrieri cuprindeau „revelaţia” materialistă perfectă care răspunde tuturor problemelor de astăzi. Este o perspectivă naivă, dar este fals a considera că scrierile lui Marx sunt inferioare faţă de cele ale lui Bakunin. Scrierile din tinereţea lui Bakunin sunt diferite din punct de vedere politic faţă de cele scrise la bătrâneţe.

PERIODA TIMPURIE A VIEŢII LUI BAKUNIN

Bakunin a evoluat asemenea multor revoluţionari din generaţia sa, având o origine burgheză. La fel ca şi la Marx şi Engels, acest lucru a implicat şi apropierea de hegelienii de stânga. În 1844 era membru al Federaţiei Democrate de la Paris a lui Marx, acolo unde l-a întâlnit şi a fost influenţat de Proudhon. Când revoluţia de la 1848 a izbucnit (ale cărei obiective principale erau parlamente burgheze şi guverne naţionale), el a luptat în Garda Naţională a Muncitorilor din Paris. Când revolta de aici a fost înăbuşită, Bakunin a plecat în Germania, unde în martie izbucniseră revoluţiile, sperând totodată să dea un imbold revoluţiei poloneze.

La acea vreme, ideologia politică a lui Bakunin încă nu era pe deplin formată, dar e de cele mai multe ori denumită ca „panslavistă”. Încă de atunci, numeroşi comentatori au avut probleme în a o încadra într-un context anume. Anarhiştii au avut tendinţa de a o considera irelevantă, în timp ce marxiştii l-au atacat pentru aspectul ei anti-german (prusian).

Activitatea şi scrierile sale de atunci seamănă destul de mult cu ceea ce s-a numit republicanismul de stânga în Irlanda. Ideea că „lupta naţională” ar putea fi un pas înainte către abolirea conducerii de clasă, chiar şi atunci când se obţine independenţa, poate fi găsită în multe scrieri marxiste, chiar şi în ale lui Connolly şi Troţki. Ecouri ale aspectelor sale anti-germane se regăsesc mai ales în tendinţele anti-SUA ale revoluţionarilor marxişti sud-americani, care deseori identificau în inamic pe „blonzii cu ochi albaştrii din nord”.

Tot în 1848, Bakunin participă la Congresul Slav de la Praga şi publică „Un apel către slavi”. Acest apel are multe lucruri în comun cu declaraţiile republicane de stânga de mai târziu, ca de exemplu apelul către unitatea revoluţionară a slavilor împotriva ocupaţiilor germane, turceşti şi maghiare, în timp ce „întindem mâinile frăţiei către poporul german,către Germania democratică”. El a căutat să facă din socialism o parte importantă a luptei de eliberare naţională, scriind: „Toţi trebuie să realizeze că libertatea e o minciună atunci când majoritatea populaţiei e redusă la o existenţă mizeră, şi, fiind lipsită de educaţie, libertate şi pâine, este sortită să ducă o existenţă de sclavi pentru cei puternici şi bogaţi.” Acest apel se termina cu următoarea frază: „Astfel, problema socială devine prima şi cea mai importantă a răsturnării complete a societăţii.”

ANII DIN PUŞCĂRIE

Bakunin s-a mutat la Dresda unde s-a întâlnit şi împrietenit cu compozitorul Richard Wagner. Acolo, în mai 1849, o criză constituţională a dus la o nouă revoltă. Împreună cu Wagner s-a alăturat insurecţiei, devenind ofiţer revoluţionar. Marx oferă un mic rezumat al evenimentelor în corespondenţa către New York Daily Tribune (2 octombrie 1852) intitulată „Revoluţie şi contrarevoluţie în Germania”: „în Dresda luptele au continuat pe străzi 4 zile.Proprietarii de magazine din Dresda, organizaţi în gărzi comunitare, au refuzat să lupte, dar mulţi dintre ei au ajutat trupele împotriva insurecţioniştilor. Aproape toţi erau muncitori la fabricile din împrejurimi. În refugiatul rus Mihail Bakunin ei au avut un lider capabil şi raţional”.

Bakunin a fost arestat după ce rebeliunea a fost înăbuşită. Norocul lui s-a terminat. Era deja căutat de ruşi, ţarul confiscându-i deja toate proprietăţile şi decăzându-l din drepturi încă din 1844. A stat 13 luni la puşcăria din Dresda, condamnat la moarte. Într-o noapte a fost lăsat liber afară, el a crezut că va fi executat, dar în schimb a fost dat pe mâna austriecilor. Aceştia l-au ţinut la închisoarea din Praga 9 luni înainte de a-l duce la fortăreaţa Olmutz, unde a fost legat cu lanţuri de ziduri pentru 2 luni. Ei l-au condamnat la spânzurare pentru înaltă trădare. Dar a fost dat ruşilor, care l-au închis în fortăreaţa Petru şi Pavel. Aici, el şi-a pierdut dinţii din cauza scorbutului şi a fost foarte aproape de a înnebuni. A stat aproape 10 ani prin diferite închisori până să fie exilat în Siberia în 1857. Acolo şi-a refăcut sănătatea şi prin Japonia a fugit în SUA şi apoi la Londra, la sfârşitul anului 1861. Evadarea incredibilă din Siberia (Japonia şi-a deschis graniţele pentru străini abia în 1853) s-a adăugat mistificărilor care l-au înconjurat pe Bakunin.

În închisoare a rămas panslavist şi încă nu era anarhist. Ţarul, ca şi celelalte generaţii de conducători ruşi, avea o aplecare către obţinerea de confesiuni de la victimile sale. Bakunin şi-a folosit această şansă pentru a-i prezenta programul său, unde era subliniată ideea că Rusia avea nevoie de o conducere dictatorială puternică pentru a ridica nivelul de viaţă şi educaţie. Chiar dacă unii au arătat că nu tot ce a spus Bakunin aici trebuie luat cuvânt cu cuvânt în seamă, totuşi, în 1862, „Bakunin credea că ţarul era capabil de a lucra cu oamenii, iar aceştia de a-şi impune voinţa asupra ţarului printr-o adunare naţională”.

În acelaşi timp şi contrar, el îşi dezvoltă ideile în mod clar spre o direcţie libertară. În 1862, ziarul lui Herzen, „Clopotul”, publica scrisoarea deschisă a lui Bakunin „Către ruşi, polonezi şi ceilalţi prieteni slavi ai mei”. În partea care se adresa studenţilor se putea citi: „Mergeţi la oameni. Acesta este câmpul vostru de muncă, viaţa voastră, ştiinţa voastră. Învăţaţi de la oameni cum să serviţi cel mai bine cauza lor! Ţineţi minte, prieteni, că tineretul educat nu trebuie să fie nici profesorul, binefăcătorul paternalist, nici liderul dictator al oamenilor, ci un mijloc de auto-eliberare, care îi învaţă să-şi mărească puterea acţionând împreună şi coordonându-şi eforturile.” În acea perioadă, negarea educaţiei pentru clasa muncitoare în cele mai multe ţări a făcut ca nucleul de scriitori revoluţionari să fie burghezi. Lăsând acest lucru la o parte, Bakunin sugera o relaţie între „intelectualitatea revoluţionară” şi oameni, cu care anarhiştii de azi ţin încă legătura.

Într-un final, Bakunin s-a îndepărtat de curentul panslavist după insurecţia poloneză din 1863, când a observat că naţionaliştii polonezi erau mai interesaţi de pământul Ucrainei decât să-i ajute pe slavii ucrainieni şi că le era o teamă mai mare de o răscoală a ţăranilor decât de ţar. La întoarcerea sa, l-a vizitat pe Marx la Londra. Marx l-a invitat în prima Internaţională şi i-a scris lui Engels despre el că : „este unul din acei puţini oameni, care în 16 ani nu a regresat, ci s-a dezvoltat tot mai mult”.

Bakunin nu observase încă valoarea Internaţionalei, care se afla atunci într-o formă embrionară, fiind o alianţă între sindicatele britanice şi adepţii francezi ai lui Proudhon sau Blanqui. A mers apoi în Italia, unde a lucrat la un proiect internaţional de organizare revoluţionară. După Daniel Guerin: „cei câţiva membrii ai frăţiei…erau foşti discipoli ai republicanului Giuseppe Mazzini, de la care au luat gustul şi obişnuinţa pentru societăţile secrete”. Brian Morris include în această listă şi pe exilaţii ruşi şi polonezi .

Mulţi revoluţionari moderni l-au criticat pe Bakunin pentru suportul său faţă de societăţile secrete revoluţionare din această perioadă. Aceste critici sunt totuşi făcute în ciuda faptului că sec. 20 a fost ceva mai sigur, iar în Europa de Vest şi SUA sindicatele şi revoluţionarii pot fi liberi să ţină adunări şi să publice ziare. Pe vremea lui Bakunin, acest lucru era ilegal şi putea însemna pentru autorul lor un an de închisoare sau chiar moartea. Marx şi Engels au publicat „Manifestul Partidului Comunist” printr-o astfel de organizaţie, Liga Dreptăţii, şi şi-au continuat activitatea în alta până la fondarea Internaţionalei, cu toate că trăiau în siguranţa din relativ liberala Anglie.

Grupul din jurul lui Bakunin a lucrat în societăţi secrete similare ani de zile, în Rusia şi Polonia neexistând organizaţii revoluţionare legale. În Italia şi Franţa, aceste societăţi, care aveau la bază francmasoni, reprezentau de asemenea baza. Este, aşadar, puţin surprinzător faptul că ei au concluzionat că : „asocierea cu caracter revoluţionar trebuie neapărat să ia forma unei societăţi secrete.” Ei au elaborat seturi de reguli pentru astfel de grupuri, primul fiind Asociaţia Revoluţionară/Frăţia în 1865. Arthur Lehning, editor al Arhivelor Bakunin, subliniază faptul că aceste programe şi statute sunt o reflectare a evoluţiei gândirii lui Bakunin decât „operaţia unei organizări”. Ele urmăreau să fie schiţa unei organizări „ideale” decât descrierea uneia gata organizate.

Primul dintre aceste documente, aflat clar pe drumul către organizarea libertară, este strâns legat de faza preanarhistă a gândirii lui Bakunin. Combină idei ale organizării libertare cu obiectivul contradictoriu al formării unui parlament. „Pentru rezolvarea problemelor poporului, un guvern şi o adunare populară vor trebui formate.”

De asemenea, problema revoluţiei este redusă la una organizatorică. Presupunerea e că peste tot oamenii sunt gata să se ridice la luptă şi este nevoie doar de un mic număr de revoluţionari pentru a coordona această acţiune. Această idee se regăseşte de asemenea în marxismul secolului XX, în concepţia troţkistă a „crizei de conducere”, la forţele revoluţionare guevariste.

Dacă acest program nu poate fi considerat un proiect final, acest lucru nu înseamnă că el nu trebuie luat în seamă. Modelul de societate pe care îl avansează rămâne revoluţionar pentru Europa anilor 1860 şi rămâne surprinzător de relevant. Extrasul următor este relevant pentru faptul cum era văzută de ei societatea postrevoluţionară.

PROGRAMUL „FRĂŢIEI” (1865)

a dori libertatea este incompatibil cu existenţa statului

…societatea umană liberă se va forma, într-un final, neorganizată…de sus în jos…pornind mai degrabă de la individul liber şi de la libera asociere şi comunele libere, de jos în sus.

…femeile, diferite de bărbat, dar nu inferioare lui, inteligente, muncitoare şi libere ca şi el, trebuie declarate egale cu el în toate drepturile politice şi sociale…căsătoria religioasă şi civilă trebuie înlocuită cu căsătoria liberă, iar întreţinerea, educaţia şi pregătirea copiilor trebuie să fie de datoria tuturor, o datorie a societăţii…copiii nefiind ai societăţii sau părinţilor lor ci ai viitoarei lor libertăţi

…revoluţia…poate fi…îndeplinită numai de oameni…

revoluţia…nu va avea succes decât dacă va fi o conflagraţie mondială, cuprinzând întreaga lume. Va cuprinde Europa pentru început apoi se va răspândi peste tot…

…revoluţia socială…nu se va încheia până nu va distruge toate statele...din toată lumea civilizată

Bakunin a încercat apoi să introducă un program socialist revoluţionar în LIGA PĂCII ŞI LIBERTĂŢII, care se formase la Geneva după o întâlnire unde participaseră 6000 de oameni, toţi „prieteni ai democraţiei libere”. Iată cum este descris Bakunin când a luat cuvântul la conferinţă: „un murmur a trecut peste toţi: Bakunin! Garibaldi, care era aşezat pe un scaun, s-a ridicat, a înaintat câţiva paşi şi l-a îmbrăţişat. Această întâlnire solemnă a celor doi bătrâni luptători şi încercaţi ai revoluţiei a produs o impresie adâncă asupra tuturor. Toată lumea s-a ridicat în picioare şi a aplaudat entuziast şi îndelung.”

Unii apreciază aderarea lui Bakunin la anarhism din acest moment, mai ales şi din cauza discursului său, unde a combătut naţionalismul, ceea ce reprezenta o rupere cu trecutul său panslavist. Alţii consideră că acest fapt a avut loc cu următorul congres, de la Berna (1868). Oricum, din această perioadă înainte, Bakunin va fi implicat în mod decisiv în organizarea organizaţiilor revoluţionare de masă, inclusiv Internaţionala I.

Din această perioadă el începe a promova metode de organizare aflate în legătură directă cu anarhismul. Ultima lui lucrare importantă, scrisă în 1873, scoate în evidenţă următorul program pentru tineretul revoluţionar din Rusia.

…ei trebuie să meargă la oameni, deoarece azi – şi asta e valabil peste tot, dar mai ales în Rusia – în afară de oameni, în afară de milioanele de muncitori, nu există nici viaţă, nici o cauză, nici un viitor.

Defectul principal care paralizează şi face imposibilă în ziua de azi o insurecţie populară în Rusia îl reprezintă auto-conducerea comunelor, izolarea şi separatismul lumii ţăranilor. Cu orice preţ, trebuie să zguduim această izolare şi să introducem curentul vital al gândirii, voinţei şi al faptelor revoluţionare în aceste lumi izolate. Trebuie să punem în legătură pe cei mai buni ţărani din sate, districte şi regiuni, indivizii progresişti, revoluţionarii naturali ai lumii ţărăneşti din Rusia, şi, acolo unde este posibil, să creăm acea legătură vitală dintre ţărani şi muncitori.

…Trebuie să-i convingem pe aceşti indivizi progresişti – şi prin ei un segment important, cel mai activ, din populaţie, dacă nu chiar pe toţi oamenii, că oamenii ca un tot…împart aceeaşi nenorocire şi prin urmare aceeaşi cauză comună. Trebuie să-i convingem că o forţă invizibilă este în ei, pe care nimeni şi nimic nu o înţelege, iar dacă nu i-a eliberat până acum pe oameni este datorită faptului că e puternică numai când e concentrată şi acţionează simultan, peste tot, dar acest lucru nu s-a întâmplat până acum. Pentru a concentra această forţă, satele, districtele şi regiunile trebuie puse în legătură şi organizate după un plan comun, care are un singur obiectiv – eliberarea universală a oamenilor. Pentru a crea în poporul nostru un sentiment şi o conştiinţă a adevăratei unităţi, trebuie să se pună bazele unui ziar popular…care va răspândi imediat informaţiile, în toate colţurile Rusiei, în fiecare regiune, district sau sat, despre fiecare revoltă ţărănească sau muncitorească, izbucnită într-o localitate sau alta, cât şi despre mişcările revoluţionare semnificative ale proletarilor din vestul Europei.

…Poporul rus va recunoaşte tineretul nostru educat ca pe al său numai când îl va cunoaşte în viaţa sa adevărată, cu nenorocirile sale, cu cauzele sale şi rebeliunea sa disperată. Tinerii trebuie să fie prezenţi de acum încolo nu ca martori, ci ca participanţi activi în prim-planul revoltelor şi răscoalelor, mici şi mari…activând conform unui plan fix şi bine conceput, şi subordonându-şi activitatea unei discipline severe pentru a crea acea umanitate fără de care victoria nu ar fi posibilă.

Acest citat respinge astfel cea mai comună şi greşită concepţie despre modelul lui Bakunin de organizare. Confirmă totuşi o singură critică adusă lui Bakunin şi, anume, că nu a oferit clasei muncitoare un loc central în concepţia sa revoluţionară, ea îndreptându-se foarte mult către meşteşugari şi ţărani. Chiar dacă această critică ar putea fi realistă pentru America de Nord sau Europa zilelor noastre, nu trebuie să neglijăm nici faptul că orice revoluţie, în anii 1870, care s-ar fi sprijinit numai pe muncitorii urbani ar fi fost sortită eşecului de la început. În acea perioadă, muncitorii de la oraşe reprezentau doar un procent nesemnificativ al societăţii.

De exemplu, Bakunin, când promova o strategie asemănătoare pentru revoluţionarii italieni, estima că : „Italia are un proletariat imens…format din 2-3 milioane de muncitori industriali de la oraş şi mici producători şi vreo 20 milioane de ţărani fără pământ.” Bakunin, spre deosebire de Marx, a înţeles că ţăranii pot fi câştigaţi de partea revoluţiei, iar orice revoluţie libertară nu putea fi concepută fără ei datorită numărului lor imens.

Dar Bakunin nu i-a exclus nici pe muncitori, cu toate că acest lucru e susţinut destul de des. De fapt, înaintea lui Marx şi anticipând mişcarea comitetelor de fabrică din timpul Revoluţiei Ruse, Bakunin insista că „asociaţiile cooperatiste au demonstrat deja faptul că muncitorii sunt destul de capabili să administreze întreprinderile, acest lucru putând fi înfăptuit de muncitori aleşi dintre ei şi care primesc acelaşi salariu.” Totuşi a avut o atitudine critică faţă de o anumită ramură a mişcării muncitoreşti din Anglia, Germania şi Elveţia, pe care o vedea transformată într-o aristocraţie muncitorească care ar fi putut să fie ostilă intereselor proletariatului întreg.

Concepţia lui Bakunin asupra organizării pe care ar trebui să o adopte revoluţionarii este adesea criticată, deoarece ar promova o dictatură secretă asupra oamenilor. Documentele despre organizarea revoluţionară pe care le-a elaborat în 1867 (mai jos) şi 1868 conţin într-adevăr o ciudată contradicţie, cuprinsă în citatul de mai jos:

Această asociere porneşte de la faptul că revoluţiile nu sunt înfăptuite niciodată de indivizi, nici de societăţile secrete. Ele se auto-înfăptuiesc, ca să mă exprim astfel, produse de logica lucrurilor, de cursul evenimentelor şi faptelor. Tot ceea ce poate face o societate bine organizată este, mai întâi, să facă pe moaşa revoluţiei, răspândind maselor idei apropiate de instinctele lor şi să organizeze nu o armată a revoluţiei – căci poporul întotdeauna trebuie să fie o armată – ci un fel de stat major revoluţionar format din indivizi energici, devotaţi şi inteligenţi, care sunt mai presus de orice prieteni adevăraţi ai poporului şi nu nişte lăudăroşi prezumtivi, cu capacitatea de a acţiona ca nişte intermediari între ideea revoluţiei şi instinctul oamenilor. Aşadar, numărul acestor indivizi nu trebuie să fie prea mare. 100 de revoluţionari strâns legaţi între ei şi aliaţi serioşi sunt îndeajuns pentru toată Europa. 200-300 de revoluţionari sunt suficienţi pentru a organiza ţările cele mai mari.

Această contradicţie este surprinsă în ultimile rânduri, unde pentru Bakunin sunt îndeajuns 200-300 de revoluţionari pentru ţările cele mai mari şi numai 100 pentru Europa (deci pentru o arie mult mai mare).

Această contradicţie apare iar şi iar în scrierile lui Bakunin, de exemplu în 1870 el scriind:

Astfel, singurul ţel al unei societăţi secrete trebuie să fie nu crearea unei puteri artificiale în afara oamenilor, ci stârnirea ,unirea şi organizarea spontană a puterii oamenilor; de aceea, singura posibilă şi reală armată revoluţionară este…organizaţia ,care ar trebui să fie conducerea acestei armate, care ar trebui să organizeze puterea poporului şi nu pe a sa…O idee revoluţionară este revoluţionară, vitală, reală şi adevărată numai pentru că exprimă şi reprezintă instinctele populare, care sunt rezultatul istoriei. A te lupta să impui oamenilor propriile tale idei – diferite de instinctele poporului – implică o dorinţă ascunsă pentru un nou stat…Organizaţia trebuie să accepte cu toată sinceritatea faptul că este un servitor şi un ajutor al poporului, dar niciodată comandantul său, niciodată, sub nici un pretext, conducătorul său, nici măcar pentru motivul că ar asigura poporului bunăstarea.

Organizaţia se confruntă cu o sarcină importantă: nu numai că trebuie să asigure succesul revoluţiei oamenilor prin propagandă şi unificarea puterii populare; nu numai că trebuie să distrugă cu ajutorul puterii acestei revoluţii, întreaga ordine politică, socială, economică existentă, dar trebuie să facă imposibil ca după victoria revoluţiei să se formeze o putere statală asupra oamenilor – chiar de ar fi cea mai revoluţionară, chiar puterea ta – căci orice putere, indeferent ce nume ar purta, i-ar supune pe oameni vechii sclavii într-o formă nouă…

Suntem duşmanii oricărei puteri oficiale, chiar de este ultra-revoluţionară. Suntem inamicii dictaturii recunoscute în mod public; suntem anarhişti social-revoluţionari. Dar ne vei întreba că dacă suntem anarhişti, cu ce drept dorim şi cum vom reuşi să influenţăm oamenii? Respingând orice putere, cu ce putere sau, mai bine zis, cu ce forţă vom conduce revoluţia oamenilor? O forţă invizibilă, necunoscută de nimeni, impusă de nimeni, prin care dictatura colectivă a organizaţiei noastre va fi mai puternică, care astfel va rămâne în continuare necunoscută şi invizibilă, cu atât mai mult neavând o recunoaştere şi semnificaţie legală.

Imaginaţi-vă…o organizaţie secretă care şi-a răspândit membrii în grupuri mici în tot imperiul, totuşi strâns unită: inspiraţi de un ideal comun…o organizaţie care acţionează peste tot conform unui plan comun. Aceste grupuri mici, necunoscute astfel, nu au o putere recunoscută în mod legal dar sunt puternice în idealul lor, care exprimă esenţa instinctelor, dorinţelor şi nevoilor populare…

Această dictatură nu are nici un interes, ambiţie sau vanitate pentru ea căci este invizibilă şi anonimă şi nu oferă nici un avantaj, favoare sau recunoaştere a puterii unui membru al grupurilor sau chiar grupurilor. Nu ameninţă libertatea oamenilor pentru că nu are nici un caracter oficial…

Pe de o parte, Bakunin recunoaşte că „viitoarea organizare socială trebuie să se facă de jos în sus”, dar, pe de altă parte, posibilitatea creării unei societăţi noi nu s-ar datora unei revoluţii spontane, ci ar necesita o organizaţie internaţională de revoluţionari, „uniţi de aceeaşi idee şi program”.

După cum am văzut, Bakunin avea o experienţă considerabilă a insurecţiilor. Şi el a fost, asemenea lui Marx, un discipol al lui Hegel, de aici rezultând şi metoda dialectică prin care două lucruri aparent contradictorii interacţionează dând naştere unei situaţii/idei noi, care este mai avansată decât cele două. În această etapă a scrierilor sale, Bakunin promova o metoda de a depăşi contradicţiile dintre ţelul unei societăţi libertare şi metodele organizaţionale de a distruge una autoră. Mai târziu, alţi revoluţionari, care s-au confruntat cu această contradicţie, au avut tendinţa de a propovădui ideea unui partid puternic centralizat, care urmăreşte preluarea puterii în stat, sau au susţinut că metode serioase de organizare sunt necesare. Bakunin a încercat să depăşească aceste tendinţe antitetice, căutând o soluţie care să fie în acord cu realitatea.

Concepţia lui Bakunin despre organizarea revoluţionară poate fi imaginată ca un tort de nuntă, cu reţele de revoluţionari separate, dar, în fapt, puse în legătură una cu alta. În vârf ar fi cei ”100”, acel grup de conducere, al cărui rol ar fi să stabilească şi să menţină legăturile dintre ţări. Ei vor putea să facă anumite judecăţi asupra timpului care este bun pentru insurecţia revoluţionară şi asupra metodelor prin care vor coordona această insurecţie. Acest lucru avea să rămână secret (datorită pericolului arestării) şi (după 1868) se va forma un set de contacte, care prin ideile lor vor încerca să influenţeze cursul evenimentelor.

Nivelul secund este reprezentat de o organizaţie mai mare şi mai deschisă. Aceasta e Alianţa, iar rolul ei este să introducă ideile revoluţionare organizaţiilor de masă ale proletariatului, în particular prin formarea de secţii regionale ale Internaţionalei.

După 1868, el va vedea în baza „tortului” Internaţionala. Această bază urma să fie creaţia organelor de luptă ale clasei muncitoare, care favorizau acţiunea directă şi respingeau activitatea politică (de ex. cea electorală). Alianţa urma să acţioneze din interiorul Internaţionalei pentru a împinge aceste politici în faţă. Acest lucru era necesar, scria Bakunin, deoarece marea masă a muncitorilor, analfabetă şi muncind ore întregi doar pentru a supravieţui, nu va putea fi atrasă de partea socialismului doar prin idei abstracte. Bakunin scria astfel: „pentru a emoţiona şi câştiga încrederea, aprobarea, adeziunea, cooperarea legiunilor analfabete ale proletariatului – şi din păcate, marea parte a proletarilor se află încă în această categorie – trebuie să începem să vorbim acestor muncitori nu despre suferinţele generale ale proletariatului internaţional, ci despre necazurile lor personale, de zi cu zi. Este necesar să le vorbim despre activitatea lor şi condiţiile lor de muncă din localitatea unde trăiesc; despre condiţiile grele de muncă şi orele lungi ale zilei de muncă; despre plata prea mică a muncii lor; despre răutatea patronului lor, despre costul ridicat pentru a trăi, despre cum le este imposibil să întreţină şi să întemeieze o familie.”

Aceasta era munca necesară considerată de Bakunin pentru a pregăti revoluţia. Dar el nu a observat reţelele de sus care le comandă pe cele inferioare, dimpotrivă, el susţinând că „revoluţiapopulară… îşi va desăvârşi organizarea revoluţionară de jos în sus şi de la periferie la centru, în acord cu principiile libertăţii.”

În ceea ce priveşte organizarea Comunei, va exista o federaţie de baricade şi un Consiliu Comunal Revoluţionar, format din unul sau doi delagaţi de la fiecare baricadă, unul de pe fiecare stradă sau district, aceşti deputaţi fiind investiţi cu mandate ferme, care le pot fi oricând revocate.

Un apel va fi lansat către toate provinciile, comunele şi organizaţiile pentru a urma exemplul dat de centru, să se reorganizeze după modelul revoluţionar, pentru început, şi apoi să trimită delegaţi către un loc convenit pentru adunare (toţi deputaţii vor fi investiţi cu mandate ferme, fiind răspunzători faţă de ele şi oricând putând fi revocaţi) pentru a forma o federaţie de comune, provincii şi asociaţii insurgente, având la bază aceleaşi reguli, şi să organizeze o forţă revoluţionară, capabilă să înfrângă reacţiunea. Nu vor exista comisari revoluţionari oficiali, ci mai degrabă propagandişti revoluţionari vor fi trimişi în toate provinciile şi comunele şi mai ales acolo unde sunt ţăranii care nu pot fi atraşi în revoluţie prin principii sau decrete ale vreunei dictaturi, ci prin actul revoluţionar însuşi, ca să spun aşa, prin consecinţele inevitabile pe care le va produce în fiecare comună completa desfiinţare a existenţei legale şi oficiale a statului.

Aceasta nu e o simplă întrebare istorică retorică. Este adevărat că în ţările vestice revoluţionarii sunt liberi să vândă ziarele şi să ţină întrunirile într-un mod care nu era posibil pe vremea lui Bakunin. Totuşi acest liberalism al statului se datorează în bună parte şi faptului că organizaţiile revoluţionare nu sunt considerate a reprezenta vreo ameninţare serioasă. Oriunde revoluţionarii,d e o formă sau alta, au reprezentat o ameninţare, de la Panterele Negre la mişcarea pentru drepturi civile din Irlanda şi până la Italia anilor 1970, mănuşile au căzut iar întreaga gamă a opresiunii statului a ieşit la iveală, de la infiltrări şi până la provocări, care au fost folosite împotriva lor. În acest moment, ameninţarea pe care o reprezintă Blocul Negru în cadrul demonstraţiilor antiglobalizare a dus la creşterea opresiunii folosite de stat, de acum fiind folosite şi împuşcăturile mortale.

Scrierile lui Bakunin reprezintă un punct de plecare în cercetarea aparentei contradicţii dintre dorinţa de a crea o societate libertariană şi nevoia de a distruge statul atotputernic şi opresiv pentru a realiza acest lucru.