Câteva cuvinte despre problema naţionalismului

De ani de zile se tot vorbeşte despre românitate, despre a fi un român şi un patriot adevărat, despre naţionalism şi naţionalitate, mai precis, despre lupta împotriva „străinilor cotropitori” prin prisma naţionalismului. Acei străini care vin să ne fure pământurile, apa şi aerul sunt sub forma unor corporaţii multi-naţionale care au sedii în alte ţări decât România, iar singurul lor scop este acela de a avea profit de pe urma exploatării „pământului românesc/strămoşesc”.

Din păcate, acest mod de gândire este unul care poate cauza situaţii violente. Suntem într-o eră a globalizării, a capitalului mondial, iar acest mod de abordare, cel naţionalist, nu crează decât mai multe situaţii de conflict între grupuri de oameni şi societăţi.

Naţionalismul românesc a apărut, cel mai vizibil, în secolul al XIX-lea, când românii transilvăneni se luptau nu contra unor grupuri etnice sau a străinilor, ci impotriva unor dorinţe imperialiste, constituite sub forma Ungariei, fie ea parte din Imperiul Habsburgic (ulterior formându-se imperiul Austro-Ungar). Acest naţionalism avea ca scop principal lupta pentru drepturile românilor din Transilvania, Banat, Maramureş şi celelalte regiuni din partea vestică de peste Carpaţi, dar toate acestea întru pace şi înţelegere multi-etnică şi multi-religioasă. Doreau doar să fie recunoscuţi ca fiind egali din toate punctele de vedere, precum erau recunoscute şi celălalte popoare, precum maghiarii şi nemţii. Şi, de asemenea, dreptul de a se auto-guverna, căci doar ei ştiau ce este bine pentru ei. Nu degeaba, cu puţin timp înaintea primului război mondial, Imperiul Austro-Ungar dorea să se federalizeze, pentru a oferi acest drept fiecărui popor aflat pe teritoriul său.

Problema a survenit în momentul când aceste idei naţionale, naţionaliste au ajuns peste Carpaţi, iar românii din Ţara Românească şi Moldova au parcurs un drum care a făcut din naţionalism ceva posibil violent: pe lângă dorinţele de auto-determinare naţională (pe care româini de peste Carpaţi nu au avut-o decât din 1916 începând, datorită războiului), au apărut idei privind faptul că românii sunt superiori celorlalte grupuri etnice, iar religia românilor, cea ortodoxă, era cea care conta, restul fiind minore. Iar toţi ceilalţi trebuiau să se asimileze modului de viaţă şi de practică a românilor.

Să amintesc şi faptul că Regatul României a intrat în acest prim război mondial numai cu condiţia de a primi Transilvania, Banatul, Basarabia şi Bucovina, fără a fi întrebat popoarele de acolo dacă doresc asta – ceea ce a dus, potrivit multor oameni importanţi din acea perioadă, precum Traian Vuia în scrisoarea sa către un avocat, la anexarea forţată a acestor teritorii, fără a se lua în calcul vre-un drept internaţional.

Ura violentă pe care o largă parte din români o resimt actualmente împotriva anumitor grupuri etnice, precum maghiarii sau ţiganii, au apărut în perioada aceea, sfârşit de secol XIX, început de secol XX, care au culminat prin apariţia fascismului românesc (un produs al naţionalismului şi al ortodoxismului pe care românii le aveau aşa de dragi). Mişcarea fascistă, vizibilă prin Garda de Fier şi generalul Antonescu au creat situaţii nemaivăzute: prima a acţionat pe străzi împotriva celor ce nu erau consideraţi de aceştia ca fiind oameni sau demni, iar statul român sub Antonescu a comis atrocităţi împotriva umanităţii, nemaivăzute decât în cadrul Germaniei naziste şi a URSS. Epurarea evreilor şi ţiganilor, masacrul de la Odesa, şi multe altele, făcute în numele ţării şi a poporului român – pentru salvagardarea acestora!

Un alt eveniment violent al naţionalismului au fost cel din martie 1990 din Târgu Mureş, când au fost bătăi de stradă între români şi maghiari, care au cauzat multiple decese – desigur, acest episod nu este elucidat nici în zi de astăzi. Nu se ştie cine a început totul, dar, fie că este vorba de români, fie că este vorba de maghiari, ambele tabere au fost mânate de naţionalism şi nicidecum de orice altceva – fie că au fost împinşi din spate de cineva sau nu.

Marea problemă a naţionalismului este faptul că a trecut printr-un proces de schimbare, de fascistoizare generală în perioada ceauşistă, când a fost apogeul restructurării istoriei. Totul se învârtea în jurul românilor, nu se vorbea deloc despre celelalte popoare din România, şi se punea un accent grav asupra dacilor, care tot ce a făcut a fost să popularizeze deja o mişcare apărută cu un secol înainte, mişcarea dacistă – care susţinea că româii sunt urmaşii direcţi ai dacilor. Această nebunie merge inclusiv la situaţia în care daciştii, dar asta după aşa-numita revoluţie, susţin că dacii au fost primul popor din Europa, iar toate celelalte se trag din daci, limba latină fiind mai precis limba dacilor...să nu mai vorbim că unii susţin că Iisus a fost dac!

Această combinaţie crează exact acelaşi context care apăruse în Germania în anii ’20, când Hitler şi ideologii nazismului susţineau că germanii sunt o rasă pură, rasa ariană, cea superioară, iar asta le oferă dreptul să facă ce doresc. Iar cum tot mai mulţi români cred în acest curent dacist, aceştia ajung la situaţia în care ei se consideră a fi urmaşii primei civilizaţii din lume. Ceea ce-i face „speciali”, dar momentan inactivi...

Actualmente, această luptă împotriva cotropitorilor economici străini crează un context de auto-apărare limitată de graniţele trasate pe hartă, cele pseudo-istorice, lingvistice şi religioase. Cu ocazia protestelor care au început pe 1 septembrie 2013, tot mai multe voci susţin că doar românii adevăraţi (orice ar însemna asta) au dreptul de a-şi salva viaţa şi ţara, iscându-se de nenumărate ori certuri în situaţiile când apăreau şi alte etnii care susţineau că, dat fiind faptul că şi ei sunt cetăţeni ai acestei ţări, au acelaşi drept de a salva, de a protesta ca oricine altcineva. Să nu mai vorbim şi de situaţiile în care au venit preoţi şi au ţinut slujbe, dar aceştia erau numai ortodocşi, ceea ce poate stânjeni (şi chiar s-a întâmplat în multe situaţii) pe cei care au o altă confesiune religioasă – sau se consideră atei. Şi toate acestea sub egida „uniţi salvăm”. Uniţi salvăm, dar doar dacă suntem români şi ortodocşi, ceilalţi, în timp şi spaţiu, fie vor fi eliminaţi (fie direct, fie din cauza situaţiile stânjenitoare), fie vor începe mişcări cu adevărat unitare întru diversitate.

Ceea ce doresc eu să spun este faptul că naţionalismul, care, momentan încă este un discurs defragmentat şi un pic ceţos, misticoid, istoricizat, dacă va avea timpul necesar, va putea să se prezinte ulterior sub forma unui ceva unitar şi „necesar”. Iar când acest fapt se va întâmpla, cei ce nu sunt români, cei ce nu sunt ortodocşi, şi mai ales cei ce fac parte din grupurile etnice considerate a fi „inamici naturali”, precum maghiarii, ţiganii, evreii, nu vor fi acceptaţi deloc în acest proces de schimbare socială, ba chiar şi mai mult, există riscul unor violenţe, ce ar putea duce la consolidarea unor antagonisme ce nu duc decât la fascism şi nazism (vezi Grecia, Ungaria, Bulgaria, Serbia, Ucraina, Polonia, Cehia şi multe alte ţări din zonele estice şi sudice ale Europei).

Dacă dorim cu adevărat să luptăm împotriva acestor corporaţii multi-naţionale, nu trebuie să ne lăsăm duşi de val de aspiraţiile naţionale, care, fie vorba între noi, sunt imposibile în această lume globalizată deja. Acestea vor crea doar violenţe între oameni în loc să creeze solidarizări între grupurile etnice, religioase, culturale, care să pună piatra de temelie pentru procesul de schimbare la care tindem foarte mulţi dintre noi – iar aceste solidarizări să nu fie doar în România, ci pretutindeni, căci cu toţii avem probleme cu aceleaşi corporaţii.

Doar uniţi putem răzbi, iar divizaţi, tot ce se va întâmpla va fi să cădem cu toţii prizonieri ai unor lupte între noi, ceea ce ne va face să pierdem războiul cu adevăratul nostru inamic: capitalismul global.