Despre atacul asupra sentimentelor religioase – în casa spânzuratului nu vorbim de funie

În fiecare sărbătoare religioasă majoră, în mod ritualic reînvie pe facebook prea-cunoscuta controversă dintre atei şi credincioşi cu diverse comentarii ironice şi batjocoritoare la adresa religiei, pe de o parte, şi pe de o altă parte, reacţiile nervoase care uneori ajung în pragul agresivităţii. Credincioşii [în special cei mai puţin fanatici] acuză ateii care jignesc sentimentele şi credinţele lor religioase şi insistă la a avea dreptul de a nu fi subiecţii unor batjocuri doar din cauza credinţei lor.

Şi totuşi, credincioşii [în mod special ei care nu sunt fanatici] greşesc. Ceea ce batjocoresc ateiştii nu este sentimentul religios al credincioşilor, ci expresia publică a religiei şi incarnarea acesteia sub forma unei instituţii imense de putere cunoscută sub numele de “biserică”. Cu toţii au dreptul să creadă în orice doresc ei a crede, dar când aceştia exprimă credinţa în public, trebuie să fie pregătiţi să accepte critici, din moment ce expresia publică – care afectează pe toţi cei din jurul lor şi societatea mai mult – este o acţiune politică. În special atunci când religia în care cred aceştia este religia oficială de stat, este constituţionalizată şi afectează aspecte importante ale vieţii oamenilor, chiar şi a acelora care nu cred.

Acei credincioşi care se simt contrariaţi de către comentariile ironice ale ateilor, ar trebui să se gândească la cum sunt ateii deranjaţi de prezenţa imperativă în viaţa de zi cu zi a religiei în sfera publică. Cât de supăraţi pot fi (ateii) văzând diverşi reprezentanţi ai bisericii lansând din când în când instigări la ură şi cer restricţionarea drepturilor anumitor grupuri sociale (homosexuali, femei care avortează, minorităţi etnice, imigranţi, etc). Văzând potopul discursului public – mai ales în perioada sărbătorilor religioase (crăciun, paşti) – de la propagandă religioasă, diverse mituri şi credinte iraţionale care afirmă statutul adevărului unic şi oficial.

Dar credincioşii mai puţin fanatici vor răspunde că ei nu adoptă aceste mituri simpliste, şi nu agrează cu multe practici ale bisericii. Dar dacă e să fie aşa, aceştia nu ar trebui să fie deranjaţi de acele comentarii ale ateilor care ţintesc exact această propagandă religioasă crasă şi rolul reacţionar al bisericii. Mai degrabă, aceştia ar trebui să fie aliaţi în acest effort. Faptul că ei nu doresc (să fie aliaţi) prezintă că acceptă cumva (unele dintre) aceste mituri şi puterea bisericii. Totuşi, aceştia consideră că aceste mituri ar putea avea un înţeles diferit, mai umanist şi eliberator în timp ce structura eclesiastică ar putea juca un rol diferit, mai spiritual şi un rol non-opresiv decât cel jucat acuma.

Acei credincioşi care sunt deranjaţi de comentariile ironice ale ateilor ar trebui să se gândească cât de nervoşi devin ateii de la impunerea religiei în vieţile lor. De la îndoctrinarea obligatorie a copiilor în şcoli, la puterea enormă politică şi economică a bisericii, de la bun-venitul aprinderii “sfintei lumini” cu onoruri de stat, de la discursul religios omniprezent impus de către mass-media, publică sau privată. Ei (credincioşii) ar trebui să considere faptul că pot evita comentariile de insultă doar prin închiderea contului de pe Facebook pentru câteva zile. Pe de altă parte, ateii nu pot evita ofensarea esteticii şi logicii lor prin implicarea în intervenţii publice religioase chiar dacă se izolează în cameră. Căci aceştia sunt de asemenea forţaţi să sufere/accepte influenţa bisericii asupra vieţii lor. Deci, atunci când un credincios al unei credinţe şi cristalizarea sa instituţională – biserica – devin problemele strict personale care nu vor mai revendica sau reuşi în a stabilui dreptul asupra întregii societăţi, chiar şi acelor care nu acceptă dogma, noi – ateii – ne vom opri din a critica discursul şi pe ai săi reprezentanţi. Până atunci, aceia care atacă ateii care derâd de două ori pe an religia dominantă (şi nici o religie în general) de fapt nu apără propriile lor convingeri ci o putere autoritară şi opresivă care revendică să păzească sfera publică pentru proprii săi credincioşi.