Unde este clasa muncitoare?

Nu o poţi vedea pentru că o cauţi în poveştile (şi nu istoria) despre 1 Mai şi în afişele Partidului Comunist cu ciocane şi seceri şi marşurile interminabile pentru Ceauşescu. Nu e acolo.

Nu o poţi vedea deoarece te uiţi la analize şi la statistici, ştirile de la TV, talk-show-uri interminabile şi în ziare de scandal. Nu e acolo.

Nu o poţi vedea din cauza ochilor tăi injectaţi cu sânge căci toată ziua loveşti tastatura şi te simţi uşurat uitându-te la celălalt care are dureri de spate din cauză că nu stă niciodată jos, pentru că face copii xerox toată ziua. Dar tu îţi spui “Ce bine că nu sunt eu acela.”

Din cauză că spatele te doare toată ziua din cauză că faci copii xerox, dar te simţi bine uitându-te la curierii uzi leoarcă din cauza ploii, care vin şi pleacă înjurând. Şi-ţi spui din nou “Ce bine, nu sunt eu acela.”

Din cauză că, ud leoarcă fiind din cauza ploii, treci pe lângă femeia de serviciu care stă în genunchi, frecând scările şi te gândeşti “Vai, ei o duc mai rău.”

Din cauză că, ajuns acasă cu dureri groaznice de genunchi şi talie, cu ochii injectaţi, cu hainele ude, cu mâinile bătătorite, întotdeauna vei găsi ceva “mai rău” la care să te gândeşti despre tine, întotdeauna ceva “mai bun” la care să te gândeşti pentru copiii tăi.

Din cauza asta nu poţi vedea clasa muncitoare. Deoarece şefii şi toţi sclavii lor mici sau mari, şcolile lor, universităţile lor, jurnaliştii lor, sindicalismul lor cumpărat, au o singură preocupare, munca noastră neîncetată şi de a ne menţine iluzia cum că (noi) muncitorii (bărbaţi şi femei) acestei lumi suntem doar o grămadă de nenorociţi mizerabili, sau eşuaţi, sau incompetenţi, sau nefericiţi. Lor le pasă doar ca să ne facă să fim sinonimul oportunităţilor pierdute, drumurilor pecetluite, sinonimul incapacităţii de a fi precum ei.

Dar noi, muncitorii (bărbaţi şi femei), suntem cei care produc şi susţin lumea lor, în fabrici, în case, pe străzi, în magazine, în birouri. Mâinile şi minţile noastre crează totul care este furat de mâinile şi minţile şefilor. Nu putem vedea clasa muncitoare atâta vreme cât nu putem vedea faptul că în spatele realizărilor lor e durerea noastră de spate, ochii noştri obosiţi, mâinile noastre murdare, hainele noastre ude, trezirile noastre de devreme, munca noastră. Lumea ne aparţine. Ei ne-o fură şi ne-o vând înapoi nouă. Noi o cumpărăm şi ei ne cumpără pe noi: noi cumpărăm telefoane mobile, televizoare, excursii, divertisment, două bătăi prietenoase pe spate, un 1 Mai numai cu mici, bere şi manele, şi un “ar fi putut să fie mai rău“, şi mai spunem şi un “mulţumesc“.

Acesta este cercul închis al tăcerii noastre. Se învârte, mereu, iar şefii sunt dotaţi la fiecare pas ca lupta să nu înceapă. Pentru că ei ştiu că dacă va fi să înceapă, când sărăcia se va transforma în mândrie, când recunoştinţa se va transforma în intransigenţă, când înfrângerea se va transforma în furie, când vom începe să vedem clasa muncitoare de aici de unde ne vedem noi soarta proastă, atunci frumoasa şi luminoasa lor lume va începe să scârţâie. Atunci ne vor băga în seamă. Atunci se vor teme de noi.