Povești eco-anarhiste

Marele Urs Negru şi pădurea de conifere

[...]

Marele Urs Negru urca domol pe panta unui deal înalt acoperit de o pădure de conifere foarte deasă. Copac lângă copac, Marele Urs Negru nu mergea drept nici o clipită căci se trezea în faţa unui brad înalt şi bătrân. De fiecare dată când păţea asta se oprea şi se uita în sus, către coroana bradului, uimit fiind de înălţimea şi vechimea acestuia. Şi zâmbea. Tot timpul zâmbea. Pădurile îl fac să se simtă fericit.

Urcând domol urechile îi captau fel şi fel de sunete frumoase. Vântul care şuieră încetişor printre ramuri şi trunchiuri de copaci. Păsărelele care îşi cântă melodioare şi-şi vorbesc cine ştie ce secrete ale pădurii. În îndepărtare susurul unui pârâu de munte care aleargă în jos pe vale, din vârf de munte până pe întinsul câmpului, unde udă cu fericire pământurile fertile şi verzi. Din când în când se mai aude câte o altă voce de urs sau orice alt animal. Iar Marele Urs Negru se simte în siguranţă, chiar dacă e mare şi puternic.

Toată forţa lui o are din tot ceea ce îl înconjoară. De nu ar fi copacii, pârâurile, fraţii şi surorile lui, animalele de pământ sau cer, de nu ar fi verdeaţa, toată fericirea asta, şi ar fi linişte, el nu ar mai fi puternic. S-ar simţi singur şi părăsit. Dar nu era cazul, căci era înconjurat de viaţă. Tot ce îi era lui drag îl înconjura.

Aproape să ajungă în vârful dealului îşi întoarse capul. Vai! Câţi copaci! Zâmbi iarăşi, mormăi ceva încet, îşi ridică privirea spre ceruri, observând strălucirea Soarelui şi cerul senin. Îl dureau ochii de la atâta lumină, dar lumina îi plăcea – ca şi copacii. Blana lui neagră ca şi cărbunele strălucea sub razele Soarelui cald de vară. Iar sub influenţa vânticelului ce abia reuşea să treacă printre copaci, blana strălucindă parcă prindea viaţă.

Mai avea puţin şi se dădea bătut – prea bine se simţea acolo ca să mai continue drumul.

Dar dintr-o dată nişte sunete de durere se auzeau. Un vultur parcă cerea ajutor, iar sunetele veneau dinspre vârful dealului. Uitând de plăcerea Soarelui şi a vântului, Marele Urs Negru a început să fugă către vârf. Sunetele scoase vultur se auzeau din ce în ce mai tare. Fugea. Fugea. Fugea. Dar nu îşi dădea seama ce anume s-a întâmplat.

Şi, odată ajuns sus şi-a dat seama care era problema…

Pe panta opsuă celei pe care a urcat nu mai erau copaci, doar cioturi ci crengi rupte…pământul se uscase, vântul era turbat, sunetul apei nu se mai auzea, nici cântecelele păsărelelor. Doar strigătul de durere şi ajutor al vulturului.

Dar oare ce s-a întâmplat?, se tot întreba Marele Urs Negru.

Şi s-a tot întrebat până când auzi un sunet diferit de toate cele de până acuma. Un sunet urât, un sunet greu, sintetic, dureros, care se apropia. Şi, undeva după un colţ de deal se putea observa dintr-o dată fum ridicându-se la ceruri. Şi o dată cu sunetul venea şi fumul. Şi dintr-o dată Marele Urs Negru putea să vadă ce era: un camion…

…iarăşi a venit Omul…şi iarăşi a distrus…iar Marelui Urs Negru i se făcuse dintr-o dată frică…

[....]

Micuţa Vrăbiuţă şi zborul de deasupra satului

[...]

Undeva într-un măr se auzea o zarvă foarte mare. Printre multele mere verzi şi mici se întrezărea un cuib mic-mic plin ochi de vrăbiuţe abia ieşite din ouă, care ciripeau de zor. Mama lor, Micuţa Vrăbiuţă se pregătea să zboare să facă rost de hrană puilor ei flămânzi. Uitându-se înduioşată la cei mici, îşi luă zborul optimistă că se va întoarce foarte repede.

De-ndată ce a ieşit din coroana pomului, s-a trezit înconjurată de fel şi fel de obiecte necunoscute ei. Lucruri care merg fără să fie trase de nimic, pe patru obiecte rotunde, care scot sunete artificiale şi fum, obiecte pătrate de diferite culori care au din când în când găuri la fel de pătrate, sau patrulatere, acoperite de triunghiuri roşii, erau Oamenii care făceau lucruri fără rost, erau beţe lungi, îndoite la vârf… Nu înţelegea nimica din ceea ce se întâmpla în afara pomului unde ea îşi creştea puii şi de câmpul de unde strângea ea hrană. Era o altă lume pentru ea.

Ţinea foarte mult la puii ei. Erau mulţi şi era greu să îi hrănească tot timpul, dar se străduia; avea voinţa necesară să facă asta. Şi îi plăcea să o facă. Îi făcea foarte mare plăcere, ştiind că într-o zi, micuţele ei fetiţe şi băieţi vor fi vrăbiuţe în toată firea.

Tot zburând în căutarea de hrană, la un moment dat Micuţa Vrăbiuţă a obosit aşa că s-a gândit să poposească pe cele mai înalte obiecte care-i era în apropiere. A! Uite un triunghi roşu care stă pe un obiect foarte înalt!

Se uita de jur împrejur şi încerca să înţeleagă rostul a tot ce există în jurul ei. Multe din obiectele îi păreau fără rost. Dacă vrei să te hrăneşti, de ce nu o faci pur şi simplu?, se gândea Micuţa Vrăbiuţă. Iar adăposturile nu sunt greu de făcut…ea şi-a făcut cuibul în doar câteva clipe, din fân şi ceva pământ, iar ploaia şi vântul nu trec pentru că stă într-un copac iar frunzele o apără pe ea şi pe puii ei. Atunci de ce au nevoie Oamenii de atâtea lucruri? Viaţa e simplă, se gândea ea…dar Omul se încurcă aşa de tare în detalii nesemnificative.

Simţindu-se odihnită, şi-a deschis aripile şi şi-a luat zborul către câmpul de unde îşi procură tot timpul grâne şi gândăcei şi alte cele. Îi făcea mare plăcere să se uite la munţii care se prelingeau la distanţă în faţa ochilor ei; asta făcea tot timpul. Dar acuma era foarte hotărâtă să înţeleagă de ce are nevoie Omul de aşa de multe lucruri. Aşa că s-a decis să se uite în jos, spre toate Obiectele omului.

Şi a fost îngrozită de ceea ce a văzut. Avea aşa de mulţi fraţi şi surori ţinuţi în cutii, în cuşti, între ziduri şi garduri…erau captivi! De ce nu erau liberi ca şi celelalte animale, ca şi ea sau altele care nu trăiesc pe pământul Omului? De ce aceste animale erau ţinute aşa? Oare Omul le ţine aşa de bunăvoie?

S-a decis să se apropie mai mult. S-a pus pe un gard.

Vedea că sunt altfel de animale decât cele pe care le ştia ea de pe câmpul de unde-şi strângea hrana. Aceste animale erau altfel…nu le mai văzuse niciodată. Mai văzuse animale care semănau cu acestea, dar acelea erau altfel…erau vesele…erau mai vioaie, mai puternice, mai pline de viaţă. Pe când cele pe care le vedea nu erau pline de nimica. Parcă ştiau că li se va întâmpla ceva rău.

Între timp a apărut o altă vrăbiuţă, care s-a aşezat lângă ea. Aceea vedea că Micuţa Vrăbiuţă era pierdută şi speriată de ceea ce vedea. Şi-a dat seama că nu mai văzuse aşa ceva până acuma, aşa că s-a decis să o liniştească spunându-i: sunt animale domestice. Îi aparţin Omului. Omul face ce vrea cu ele, se distrează pe seama lor, se hrăneşte cu ele…

Micuţa Vrăbiuţă s-a îngrozit văzând şi auzind toate astea. A încercat să se imagineze în locul lor, dar nu a putut. Înfricoşată şi-a luat zborul, fără să zică ceva celeilalte vrăbiuţe. S-a uitat în faţă şi a văzut munţii. Încetul cu încetul a început să se calmeze…

Ajunsă pe câmp, a început să strângă toate cele necesare ei şi puilor ei. A început să se înveselească şi mai tare la văzul tuturor fraţilor şi surorilor ei care se jucau în jurul ei.

…şi în acel moment se gândea dacă să le spună şi celorlalţi ceea ce făce Omul…

[...]

Somnoroasa Pisică Grasă se trezeşte…

[...]

„Ahh, ce zi minunată! Poate să nu fie Soare, poate să fie ceaţă afară, şi frig, şi toamnă, dar mie nu-mi pasă. Eu stau înauntru şi aici e cald şi bine.”

Trezindu-se cu acest gând plăcut, Somnoroasa Pisică Grasă s-a apucat să se întindă şi să caşte. După ce şi-a lins blana multicoloră, se uită în stânga şi în dreapta să vadă ce mai e nou prin cameră. Dar nu era nimic. Stăpânul iarăşi nu era acasă, cine ştie plecase iarăşi. S-a ridicat în patru labe şi s-a mai întins o dată, alungindu-şi picioarele în toate părţile. Pleoscăind din gură, o tuli către bucătărie cu coada în sus de fericire.

Dar în bucătărie nu era nimeni. Gol. Pe masă nimica.

Pe hol, unde avea ea bolurile cu mâncare, iarăşi, nimeni. Dar măcar bolurile erau acolo, şi erau cu mâncare. Bobiţe, câteva bucăţele de carne şi de brânză şi, desigur, apă. Înfruptându-se de parcă era ultima ei zi pe Pământ, Somnoroasa Pisică Grasă a terminat tot ce era de mâncat în doar câteva clipe.

Dintr-o dată i s-a făcut somn. Întorcându-se în bucătărie, s-a urcat pe frigider şi s-a pus să doarmă.

Când s-a trezit, cine ştie după câtă vreme, era aceeaşi situaţie în casă. Linişte şi pace, nu era nimeni acasă. Doar ea, pisica.

Coborându-se în grabă de pe frigider şi ajunsă pe pardosea a început să se gândească. Asta făcea tot timpul, se gândea, pentru că altceva nu avea ce să facă. Aşa că medita asupra a fel şi fel de situaţii. Iar de această dată s-a decis să se gândească la relaţia cu stăpânul ei. Nu-i plăcea acest termen, „stăpân”, dar îl tot auzea de fiecare dată când venea cineva la ei acasă şi întreba „a cui e pisica?”. Ea e pisica nimănui, ea e propriul ei stăpân. Dar se pare că în lumea Oamenilor e altfel. Ei relaţionează altfel cu obiectele şi cu fraţii şi surorile lor, animalele.

Se mai gândise la asta de multe ori. Cum Omul spune că totul e al Lui, chiar şi ceea ce nu a creat. Dar dacă Totul e al Omului, Omul cui îi aparţine? Cine îi este stăpân omului? Auzise de multe ori pe stăpânul ei vorbind despre un anume Dumnezeu care veghează asupra tuturora. Dar Somnoroasa Pisică Grasă nu ştia cine-i acest Dumneze. Nu l-a văzut niciodată, chiar dacă se spune că veghează asupra tuturora…deci, nu există!

Nu prea înţelegea de ce trebuie ca Omul să deţină lucruri. De ce nu pot fi şi ei ca şi ea? Tot ce are e blana de pe ea, şi nimic mai mult. Ea nu are casă, stăpânul o obligă ca locul unde locuieşte să-i fie casă. Ea nu deţine nimica. Hrana pe care o primeşte e sintetică, e o creaţie a Omului. Dar ea ca şi pisică nu are nevoie de hrana asta! Ea ştie să vâneze, se poate descurca şi singură! Iar bolurile în care-şi primeşte hrana…nu le prea înţelege rostul, decât în cazul apei. Deci Omul deţine posibilitatea de a o hrăni sau nu, mai ales că ea este ţinută între pereţi – nu poate ieşi în afara casei unde stă, afară unde s-ar putea descurca şi singură. Aici, în casă depinde de stăpân – dacă i se dă hrană sau nu. Viaţa ei depinde de un Om? Ce nu-i plăcea ideea asta…

Şi totuşi, ea se înţelegea bine cu stăpâ…cum să-l numească? Chiar nu-i plăcea termenul ăsta de „stăpân”. Omul cu care trăia? Omul care o hrăneşte? Pur şi simplu Om?…

…ea se înţelegea bine cu acest Om. El o hrănea destul de des, şi consistent, niciodată nu uita de ea. El o iubeşte, o mângâie foarte mult, o pupă pe creştetul capului, dorm împreună. Se înţeleg bine.

Şi totuşi, atunci ea de ce e captivă în casa asta? De ce nu poate ieşi afară când vrea ea? Chiar nu poate să înţeleagă de ce se întâmplă asta când Omul o iubeşte aşa de mult şi totuşi îi face atâta rău, pentru că nu o lasă afară, să stea cu fraţii şi surorile ei, să se joace, să vorbească. O ţine izolată…oare îi este frică Omului de ceva? O fi şi el o fiinţă izolată?

Deja obosise. Şi i se făcuse între timp şi foame. Şi somn. Mai avea timp să se gândească la asta, destul timp. Acuma trebuia să-l aştepte pe Om ca să-i dea de mâncare. În rest, ştia ea ce o să facă: să doarmă, să se lingă, să se joace cu dopul de plastic de pe jos, să mănânce – când va avea ce.

[...]

Iepurele Alb şi Şireata Vulpe

[...]

Şireata Vulpe fugărea Iepurele Alb de ceva vreme. Cel fugărit tot încerca să scape de prădător, dar tot timpul era găsit: ba se ascundea după un copac, ba într-un tufiş, tot timpul era găsit; deja începuse să fie obosit de la atâta fugă. Exact asta aştepta Şireata Vulpe.

Fugeau şi fugeau. Unul după celălalt. Treceau dealuri, treceau prin pădurici şi pajişti. Treceau peste pâraie şi văi. Iepurele Alb simţea că nu mai poate; îi era sete, foame, era obosit şi îl dureau toţi muşchii. Şireata Vulpe se simţea la fel, doar că ea nu mai mâncase de foarte multă vreme. Se întâmpla ca în ultima vreme hrana să fie tot mai puţină şi mai greu de găsit în pădure, iar Omul îşi îngrădise curtea, şi mai ales locurile unde erau animale, cu garduri înalte, uneori cu garduri care electrocutau. Din cauza asta şi-a pierdut un frate. A atins gardul cu curent electric, a fost curentat, s-a speriat, prinzându-şi coada de sârma din gard. Tot smucindu-se panicat, şi-a pierdut coada, aceasta rămânând prinsă în gard. A murit încet, sângerând, în timp ce încerca să fugă cât mai departe de satul Oamenilor.

Iepurele Alb văzuse că Şireata Vulpe începuse să obosească, aşa că s-a decis să urce pe un deal foarte abrupt, sperând că aceasta se va da bătută. Era un deal cu foarte mulţi copaci, copaci înalţi şi bătrâni. Şi urca cu greu, încercând să se distanţeze de prădător, dar îi era aşa de greu…abia putea; gâfâia.

Dar Şireata Vulpe nu se lăsa. Nu mai mâncase de atâtea zile. Nu ştia ce s-a întâmplat cu hrana, unde au dispărut păsărelele, iepurii, rozătoarele mici…unde au dispărut? Nici vulpi nu prea văzuse…de parcă toate animalele au fugit din acea parte a pădurii. Trebuia neapărat să prindă iepurele, altfel ar muri de foame.

Ajuns în vârful dealului, Iepurele Alb s-a uitat în urma lui să vadă dacă mai era urmărit; având impresia că nu, a decis să se oprească pentru câteva clipe.

Trăgându-şi suflul, se uita către pădure sperând să nu apară vulpea. Neştiind dacă mai este urmărit ori ba, a început să se uite în stânga şi în dreapta. În dreapta nimic. În stânga…în stânga era un urs. Un urs care stătea în fund, uitându-se parcă în gol, înspre panta opusă celei pe care a urcat iepurele. Un urs mare şi negru, căruia parcă îi era frică.

„Oare la ce se tot holbă?”, se întrebă Iepurele Alb. Şi şi-a îndreptat ochii către punctul în care se uita ursul şi a înţeles…o pădure de trunchiuri tăiate de copaci, cioturi, ramuri, frunze…oare ce s-a întâmplat? Cine a defrişat totul?

„Cine a făcut asta?”, întrebă Iepurele Alb.

„…Omul…”, răspunse ursul.

Undeva în spate se auzea un gâfâit…era Şireata Vulpe, care abia se mai târa pe patru picioare. Înfometată, fără pic de vlagă, mai-mai că se dădea bătută şi îşi lăsa viaţa pradă morţii. Ajunsă şi ea în vârful dealului, a căzut pe burtă cu ochii către pădurea care nu mai era. Şi, văzând ceea ce se întâmplase, ochii au început să i se umple de lacrimi.

„…Omul…”, spuse iarăşi ursul, de data asta uitându-se către vulpe.

„De ce?”, întrebă vulpea.

„…nu ştiu…”, veni răspunsul, după o scurtă pauză.

Iar pe fundal se auzea un sunet urât, un sunet greu, sintetic, dureros, de camion, care scotea mult fum negru, gros. Iar camionul transporta copacii tăiaţi.

Iar cele trei animale au rămas uitându-se fix la ceea ce mai rămăsese dintr-o pădure frumoasă. „Cred că ştiu de ce nu mai prea sunt animale în pădure”, îşi spuse Şireata Vulpe. „Au fugit din calea Omului…”

[...]

Povestea bătrânului stejar

[...]

Am văzut multe la viaţa mea.

Când eram doar un puiet trăiam în mijlocul unei familii numeroase. Am crescut nu departe de Mama-Tatăl meu, şi eram zeci şi zeci de surori-fraţi. Noi apăruserăm pentru că bunicii noştri erau deja prea bătrâni. Începeau să moară, se uscau, le picau crengile, nu mai creşteau frunze nici în cele mai minunate şi călduroase primăveri. Erau mult prea bătrâni, aşa că dispăreau şi ne făceau loc nouă. Şi în timp ce ei dispăreau, noi creşteam sub ocrotirea Mamei-Tatălui nostru şi a Mamei Naturi.

Animalele aveau mare grijă de noi. Când încă eram mici, nimeni nu se atingea de noi, ştiau că vom creşte mari şi frumoşi şi că vom putea juca rol de casă pentru foarte multe vieţuitoare. Aşa că ne lăsau în pace.

…precum ziceam, am văzut multe la viaţa mea. Am văzut evoluţia Omului pe durata a câteva decenii. Iar în majoritatea timpului i-am văzut luptându-se şi omorându-se, de parcă nu ar fi fraţi şi surori cu toţii. Iniţial fugeau unii după alţii ca să se omoare, dar cu timpul armele lor au devenit to mai sofisticate, tot mai complexe. Am ajuns la un moment dat să îl văd doar pe cel ce fugea şi cum pica, dintr-o dată, lat, pe frunzele uscate care picaseră din coaran mea şi a surorilor-fraţilor mei. Apoi veneau alţi Oameni şi luau mortul şi-l îngropau la rădăcinile mele. Iar tot ce se desprindea din trupul celui mort intra prin venele mele. Omul dispărea încetul cu încetul, în urma lui rămânând doar oasele, dar eu deveneam tot mai falnic şi mai înalt. Aş putea spune că în mine sunt mulţi Oameni, căci foarte mulţi au murit lângă mine şi au fost îngropaţi sub mine.

Dar în acelaşi timp au fost şi Oameni care se iubeau. Întinşi pe pământul plin cu frunze, se îndrăgeau şi se sărutau, iar eu, de fericire, lăsam să treacă câte o rază de Soare printre ramurile şi frunzele mele, rază care pica şi încălzea feţele celor doi. Sau Oameni care veneau să culeagă roadele pădurii, oferind în schimb dragostea lor. Cântau melodii pe care noi nu le înţelegeam. Păsările îi acompaniau cum puteau, iar copiii lor cântau după ciripituri. Era frumos când veneau astfel de Oameni, erau singurele momente când exista o legătură între noi şi ei.

Şi totuşi, nu puteam să discut cu Oamenii. Vroiam să le spun aşa de multe, căci ştiam atâtea poveşti frumoase. Ei vorbeau o altă limbă decât noi. Vorbeau o limbă pe care doar ei o puteau înţelege, aşa că eram obligat să le povestesc veveriţelor, păsărilor, viermişorilor, altor copaci, ceea ce ştiau deja, poveşti pe care chiar ei le-au trăit. Off, şi câte vroiam să le spun, despre cât de frumoasă e viaţa în pădurea de copaci – pentru că eu auzisem că ei trăiesc în altfel de păduri, păduri din piatră gri şi sumbră. Auzisem asta de la păsările călătoare care de fiecare dată când veneau acasă sau plecau în ţările calde, se opreau la noi să ne spună ce au mai văzut. Şi şi ele şi-ar fi dorit să poată vorbi cu Omul, dar nu pot. Aşa că ne povestesc nouă, copacilor, care noi le povestim veveriţelor, care veveriţele povestesc altor animale din pădure, aşa încât cu toţii vor ştii ce se întâmplă în afara casei noastre – pădurea.

Pe la mjlocul vieţii mele, a venit o perioadă în care Oamenii au început să viziteze pădurea tot mai puţin. Parcă nu le mai aducea plăcere, iar cei care veneau nu se mai bucurau la fel de mult. Am văzut Oameni care se ascundeau, iar mai apoi erau ucişi cu sânge rece. Am mai văzut şi Oameni care veneau doar ca să culeagă roadele pădurii, fără a da ceva înapoi. Apoi nu a mai venit nimeni.

Au fost ani şi ani când era linişte. Nici o voce de Om. Unele animale începuseră chiar să uite de existenţa Omului, chiar şi unii dintre noi am uitat de ei. Erau animale care se năşteau şi mureau fără să fi văzut vre-unul. Până într-o zi…

Patru Oameni îmbrăcaţi total diferit faţă de ce am văzut până acuma, au venit. Se uitau la noi foarte atent şi vorbeau foarte mult. La puţin timp după a mai apărut încă unul îmbrăcat altfel, care a început să arate cu degetul către rudele mele, printre care Mama-Tatăl meu şi câteva surori-fraţi. Apoi au plecat.

Ziua următoare au venit alţi Oameni cu obiecte care, dintr-o dată au început să scoată un zgomot oribil şi să se mişte. Şi-au îndreptat aceste obiecte către baza trunchiurilor rudelor mele, şi, fără să ne dăm seama, au început să-i taie. Auzeam cum zbierau de durere, dar parcă Oamenii nu auzeau. Am început cu toţii să zbierăm la Oameni, să protestăm, să-i întrebăm ce fac, dar ei nu ne auzeau.

Apoi rudele mele au început să cadă. Unul câte unul, au început să cadă. Şi până la apusul Soarelui am mai rămas doar jumătate din câţi eram, din câţi am fost atâţia zeci de ani.

Nu mai cunoşteam pe Om. Ajunsese să fie aşa de distrugător. Pe vremuri se distrugea pe sine şi pe alţi Oameni, acuma a venit să ne distrugă şi pe noi. Oare ce a păţit? Nu ştiu…

Dar într-o zi au venit şi după mine…şi în timp ce cădeam cu viiteză, toate păsările care îşi aveau cuib în coroana mea au zburat, plângând din cauză că nu au putut să îşi ia puii din cuiburi. Iar veveriţele nu ştiau ce să fac, aşa că s-au închis în scorburile lor, sperând că totul va fi bine.

Ajuns jos, au început să mă facă bucăţi…şi după aceea nu ştiu ce s-a întâmplat, căci Viaţa m-a părăsit.

[...]

Prima scrisoare către Om

Salut. Sunt pisica ta. Zic că sunt a ta, pentru că tu tot timpul susţii că îţi aparţin, că sunt „a ta”, că tu eşti stăpânul meu. Bine, fie. Să o lăsăm aşa de dragul aparenţelor. Căci eu nu aparţin nimănui.

Eu exist ca şi fiinţa pe care o vezi în fiecare dimineaţă uitându-se pe geam, din cauză că rasa ta a decis să mă domesticească acum câteva mii de ani. Cândva eram un mamifer mare, care era independent, ştia să se descurce singur, îşi procura mâncare singur. Acuma nu mai e aşa. Uneori îmi pare rău că nu sunt o pisică comună…ele se mai descurcă ceva mai bine atunci când nu „au” un stăpân. Dar eu…eu.

Mie nu-mi trebuiesc multe lucruri. Îmi trebuie să mă hrănesc, undeva unde să dorm (dar asta pot oriunde, deci…), şi un loc unde să-mi fac treburile. Bine, tu ca şi om, din cauză că trăieşti într-un apartament, un spaţiu al „civilizaţiei” tale, îţi faci treburile într-un loc special. Aşa că şi eu trebuie să mi le fac unde vrei tu ca eu să mi le fac. De obicei în cutia aia roşie plină cu nisip…de obicei…pentru că tu mai ai zile când uiţi de mine, şi uiţi să-mi schimbi nisipul. Poate că ai impresia că sunt „doar un animal” şi că pot să defecalizez fără nici o problemă într-un loc care e plin de urină şi fecale, dar te înşeli. Nu am aceeaşi raţiune precum ai tu, nu pot gândi la fel de matematic, logic ca şi tine, dar eu sunt mânată de nişte instincte naturale care-mi zic să nu fac asta pentru că nu e bine. Aşa că uneori urinez în patul tău, pe canapeaua ta şi mă tot plâng, ţie, stăpâne, ca să-mi schimbi nisipul. Dar tu doar îmi zici să tac, că miaun prea mult, te superi pe mine. Pe lângă faptul că din cauza rasei tale am ajuns să fiu dependent de cei ca şi tine, şi că tu ai decis că îţi trebuiesc într-un fel sau altul, că întreaga mea viaţă este o dedicaţie pentru tine, tot tu nu-mi acorzi măcar strictul necesar. Mă rog, sunt doar un animal, şi trebuie să înghit totul.

Sunt momentele alea când tu te superi pe mine că nu sunt ca şi tine. Ai impresia că eu trebuie să fiu ca şi tine. Ştii de care momente zic. Cele când tu zbieri la mine din cauză că m-am urcat pe masă, sau pe dulap, sau că-mi ascut unghiile în canapea, şi multe alte situaţii. Pe lângă faptul că deja sunt o rasă domesticită, tu vrei să mă şi civilizezi? Să fiu o pisică demnă de tine? Să te merit? Tu de ce nu ai putea înţelege că în lumea în care trăiesc eu nu există mese, sau dulapuri, sau canapele, există doar lucruri care nu au nici o definiţie, ci doar oferă senzaţii de plăcere sau de căldură sau de frig şi care au forme diferite şi înălţimi diferite. Eu nu concep ceea ce tu vezi ca fiind o masă ca fiind un spaţiu unde tu doar mănânci, unde tu doar anumite lucruri faci, unde nu ai voie să-ţi pui picioarele, ci doar zona de deasupra buricului. Tu susţii că cele două membre inferioare îţi sunt picioare şi că cele superioare-ţi sunt mâini, şi că fiecare în parte are un alt scop şi-i sunt atribuite diferite grade de plăcere sau nu. Dar cu ce sunt eu diferită că am patru membre şi că merg pe toate patru? Asta le face să fie egale cu picioarele tale? Din cauza asta nu am voie să mă urc pe masă, din cauză că mă urc cu picioarele pe ea? Nu pricep logica asta…

Eu în general nu concep multe lucruri. Eu nu gândesc în concepte, în definiţii, în cine ştie ce modalităţi ai tu în a o face. Eu nu trăiesc în timp, dacă e până acolo. Existenţa mea e totalmente diferită de a ta. Sunt lucruri pe care le recunosc, precum te recunosc pe tine, sau cutia unde-mi fac treburile sau castronul din care mănânc. Nu vă percep ca fiind lucruri diferite, sunteţi obiecte care aveţi formă, volum, greutate, înălţime, dar…cam atâta. Eu nu cred în spirit, în suflet, în viaţă, poate că nici nu sunt conştientă de faptul că exist. Pentru că eu nu percep viaţa şi moartea ca tine. Relaţiile mele de rudenie sunt simple: eu ştiu care-mi este mama, sunt dependentă de ea câteva săptămâni, iar după aceea, mulţumită ei, devin o creatură liberă, independentă. Păcat că rasa mea e cam dependentă de tine omule…

Şi, da, îmi recunosc mama. Dacă ea moare în perioada în care depind de ea, şi nimeni nu are grijă de mine, există posibilitatea ca şi eu să mor. Poate voi fi un pic depresivă, un pic supărată din cauza morţii ei, dar nu ştiu. Eu nu înţeleg ce înţelegeţi voi prin moarte. Am zis mai sus: eu nu trăiesc în timp, căci eu nu o percep. Ştiu că trăiesc când sunt trează, nu ştiu dacă ştiu că dorm când dorm, dar ştiu că am ceva imagini în perioada aia. Doar atât. Cred că voi le numiţi „vise”. Eu mănânc, urinez, defecalizez, mă joc, mă uit pe geam la păsări şi alte pisici, care-s libere. Îmi place să fiu mângâiată, să primesc atenţie, nu de alta, dar mă simt singură. Măcar să-mi fi adus un companion.

În orice caz, mi se pare foarte stupidă situaţia în care mă aflu, poate din cauză că nu o înţeleg: cum pot fi eu pisica TA, şi cum îţi permiţi tu să mă civilizezi? Nu-ţi ajunge că te-ai domesticit şi civilizat tu pe tine însuţi?

Poate o să-ţi mai scriu o scrisoare cândva. Ăsta e doar începutul. Îmi voi spune toate neplăcerile pe care le am eu în lumea asta a voastră, pentru că multe lucruri nu înţeleg şi multe lucruri mi se par fără rost.

Cu drag,

Pisica ta