David Graeber

Despre experiența confuziei morale

Capitolul I din „Datoria: primii 5000 de ani”

2013

Capitolul 1: Despre experienţa confuziei morale

DATORIE: substantiv, (1) o sumă de bani datorată cuiva. (2) starea de a deţine bani. (3) un sentiment de recunoştinţă pentru o favoare sau un serviciu. – Oxford English Dictionary

[DATORÍE, datorii, substantiv, feminin: 1. Sumă de bani sau orice alt bun datorat cuiva. Locuţiune adverbială: Pe datorie = pe credit. Expresie: A se băga în datorii= a face datorii, a se îndatora. A se îngloda (sau a se îneca) în datorii = a se împrumuta cu sume mari, care nu mai pot fi restituite . 2. Obligație legală sau morală; îndatorire. Locuţiune advervială: De (sau din) datorie = din obligație, pentru că trebuie. La datorie = în locul unde te cheamă obligațiile (de serviciu). Expresie: A fi de datoria cuiva să… = a fi obligația cuiva să… A crede de datoria sa să… = a se crede obligat să… –Dator + suf. -ie.Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, 1998]

„Dacă datorezi băncii o mie de dolari, banca te deţine. Dacă datorezi băncii 100 de milioane de dolari, tu eşti cel care deţine banca.” – Proverb american

Acum doi ani, în urma unor coincidenţe stranii, m-am trezit participând la o recepţie la Westminster Abbey. Nu mă simţeam în apele mele acolo. Nu din cauza faptului că ceilalţi oaspeţi nu ar fi fost plăcuţi sau politicoşi. Părintele Graeme, care organizase recepţia, era cea mai primitoare şi mai agreabilă gazdă cu putinţă. La un moment dat, Părintele Graeme m-a abordat, şi mi-a spus că, în apropierea unei fântâni, era o persoană pe care cu siguranţă mi-aş fi dorit să o întâlnesc. S-a dovedit a fi o tânără femeie, cochetă şi foarte prezentabilă, care, mi-a explicat el, era avocat – „dar mai degrabă tipul de activistă. Lucrează la o fundaţie care oferă asistenţă juridică grupurilor antisărăcie din Londra. Probabil o să aveţi multe de discutat.”

Am stat de vorbă cu ea. Mi-a spus ce făcea. Eu i-am spus că sunt implicat de mulţi ani într-o mişcare globală de dreptate – „mişcarea antiglobalizare”, aşa cum a fost poreclită de mass-media. A fost curioasă: citise desigur mult despre Seattle, Genova, bătăile de pe străzi şi atacurile cu gaze lacrimogene, dar… în fine, şi ce-am făcut cu asta? „De fapt”, i-am spus, „cred că e uimitor cât de mult am reuşit să facem în aceşti câţiva ani.”

„Cum ar fi?” „Cum ar fi, de exemplu, faptul că am reuşit să distrugem aproape cu totul Fondul Monetar Internaţional.” Cum ea nu prea ştia ce era FMI, i-am explicat că, pe scurt, FMI este organizaţia care impune datoriile lumii – „Ai putea spune că sunt echivalentul pentru marii finanţişti al tipilor ălora care vin şi-ţi rup picioarele.” Am intrat în explicaţii istorice, i-am arătat cum, în timpul crizei petrolului din anii ‘70, ţările OPEC au ajuns să verse în băncile occidentale atât de mulţi bani, peste care dăduseră recent, încât băncile nu mai ştiau pe unde să-i investească; cum Citibank şi Chase au început atunci să trimită agenţi prin toată lumea pentru a convinge dictatorii şi politicienii din Lumea a Treia să ia împrumuturi (la acea vreme se numeau „go-go banking”) ; cum la început aceste împrumuturi aveau rate ale dobânzilor extrem de mici, doar ca apoi, aproape imediat, dobânzile să crească astronomic – au ajuns la 20 la sută din cauza politicilor monetare ale Statelor Unite de la începutul anilor ‘8o–; i-am spus cum, în timpul anilor ‘8o şi ‘9o, această (politică a SUA) a dus la o criză a datoriilor în Lumea a Treia; cum FMI a intrat atunci pe scenă şi a insistat că, pentru a obţine refinanţare, ţările sărace erau obligate să abandoneze subvenţiile la preţurile pentru alimentele de bază, sau chiar politicile de păstrare a unor rezerve strategice de hrană, să abandoneze asistenţa medicală fără plată şi accesul gratuit la educaţie; şi cum toate acestea au dus la colapsul celor mai minimale ajutoare pentru unii dintre cei mai vulnerabili şi mai săraci oameni de pe pământ. I-am vorbit despre sărăcie, despre jefuirea resurselor publice, despre colapsul societăţilor, despre violenţa endemică, despre foamete, despre lipsa de speranţă, şi despre vieţile distruse.

„Dar care a fost poziţia voastră?”, m-a întrebat avocata.

„Referitoare la FMI? Am vrut să abolim FMI.”

„Nu, mă refer la ce poziţie aţi avut asupra datoriilor ţărilor din Lumea a Treia.”

„O, am vrut să le abolim şi pe ele. Prima cerinţă a fost să blocăm FMI, ca să nu le mai poată impune politici de ajustare structurală, care produceau pagube directe, dar am reuşit să obţinem asta suprinzător de repede. Scopul nostru pe termen lung era amnistia datoriilor. Ceva în genul jubileului biblic. În ce ne privea,” i-am spus, „gata, după 30 de ani în care banii s-au scurs dinspre ţările cele mai sărace către ţările cele mai bogate, asta nu mai putea continua.”

„Dar”, a obiectat ea, ca şi cum era ceva de la sine înţeles, „aceste ţări au împrumutat banii! Cu siguranţă fiecare trebuie să-şi plătească datoriile.”

În acest moment mi-am dat seama că discuţia avea să fie cu totul altfel decât anticipasem.

De unde era să încep? Aş fi putut începe prin a-i explica cum aceste împrumuturi fuseseră luate la început de către dictatori, care nu fuseseră aleşi, şi care au plasat cea mai mare parte a acestor bani direct în conturile lor personale din băncile elveţiene, şi să o rog să se gândească la ce drept mai aveau creditorii să ceară să li se dea banii înapoi nu de către dictator, nici măcar de către gaşca sa, ci literalmente luând mâncarea de la gura copiilor flămânzi.

Sau să o rog să se gândească la cât de multe din aceste ţări sărace de fapt plătiseră deja până acum de trei sau de patru ori mai mult decât împrumutaseră, numai că, prin miracolul dobânzilor acumulate, nu reuşiseră nici acum să micşoreze suma iniţială pe care o împrumutaseră.

Puteam să-i arăt şi că exista o diferenţă între refinanţarea împrumuturilor şi cerinţa ca, pentru a obţine refinanţare, ţările să fie obligate să aplice o politică ortodoxă a pieţei libere, elaborată la Washington sau Zurich, cu care cetăţenii lor nu au fost niciodată de acord şi nici nu ar fi vreodată, şi că era necinstit să insişti ca ţările să adopte constituţii democratice, şi apoi să insişti că, oricine este ales, să nu aibă oricum nici un control asupra politicilor ţării sale.

Sau ce să-i spun? Că politicile economice impuse de FMI nici măcar nu funcţionează? Dar aici era o problemă fundamentală: chiar presupunerea că datoriile trebuie să fie plătite. De fapt, aspectul remarcabil al acestei afirmaţii „fiecare trebuie să-şi plătească datoriile” este că, chiar şi aşa cum spune teoria economică standard, această afirmaţie nu e adevărată. Un creditor se presupune că acceptă un anumit nivel de risc. Dacă toate împrumuturile, nu contează cât de idioate, ar putea fi încă recuperabile – dacă nu ar exista legi ale insolvenţei, de exemplu – rezultatele ar fi fost dezastruoase. Ce motiv ar avea creditorii să nu acorde un împrumut prostesc?

„Ştiu că ce spun ţine de bun-simţ”, am răspuns, „dar chestia amuzantă e că, economic, nu aşa trebuie să funcţioneze împrumuturile. Instituţiile financiare se presupune că sunt modalităţi de direcţionare a resurselor către investiţiile profitabile. Dacă o bancă ar avea garanţia că-şi va primi banii înapoi, plus dobânda, indiferent ce-ar face, întregul sistem nu ar putea funcţiona. Să zicem că m-aş duce la cel mai apropiat sediu al Royal Bank of Scotland şi le-aş spune „Ştiţi, tocmai am primit un pont grozav despre cursele de cai. Credeţi că mi-aţi putea împrumuta 1 milion de lire sterline?” Desigur, ar râde de mine. Dar asta doar pentru că ştiu că, dacă acel cal pe care am parit nu ar câştiga, ei n-ar mai avea cum să-şi recupereze banii. Acum, imaginează-ţi că ar exista o lege care ar spune că, orice s-ar întâmpla, banca are garanţia că-şi primeşte banii înapoi. Orice s-ar întâmpla, adică, habar n-am, dacă ar trebui să-mi vând fata în sclavie, sau să-mi donez un organ sau ceva. Ei, în cazul ăsta, de ce nu? De ce să chinuim şi să aşteptăm să vină cineva care are un plan viabil pentru a deschide o spălătorie automată sau ceva similar? În fond, aceasta este situaţia pe care FMI a creat-o la nivel global: cum să faci ca toate aceste bănci să-şi dorească să-i îndoape cu miliarde de dolari pe nişte invidizi despre care, de la bun început, nu există nici o îndoială că sunt nişte şnapani.”

N-am mai putut continua discuţia, pentru că un finanţist beat mangă şi-a făcut apariţia, după ce-a văzut că discutam despre bani, şi a început să facă glume despre hazardul moral şi destul de repede, cumva, vorbăria lui s-a transformat într-o lungă, şi nu neapărat captivantă, listă a cuceririlor lui sexuale. Am tăiat-o de-acolo.

Şi totuşi, zile la rând după aceea, acea frază îmi tot răsuna în minte: „Dar trebuie să-ţi plăteşti datoriile.”

Motivul pentru care e atât de puternică e că, de fapt, nici măcar nu e o afirmaţie economică: e o declaraţie morală. La urma urmei, dacă nimeni nu şi-ar mai plăti datoriile, ce ar mai trebui să fie moralitatea? Să le dai oamenilor ce e al lor. Să-ţi accepţi responsabilităţile. Să-ţi îndeplineşti obligaţiile faţă de alţii, aşa cum te aştepţi ca şi ceilalţi să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de tine.

Ce exemplu ar putea fi mai evident că cineva se eschivează de la responsabilităţile sale, dacă nu neţinându-şi o promisiune, sau refuzând să plătească o datorie?

Era aparenţa atât de evidentă de la sine, mi-am dat seama, ceea ce făcea afirmaţia atât de perfidă. Acesta e tipul acela de linie atât de fină, că trecerea ei ar putea face ca lucruri teribile să pară total anoste şi cu nimic ieşite din comun.

Aceste cuvinte ar putea părea dure, dar nu e greu să ai sentimente atât de puternice în legătură cu astfel de lucruri, după ce-ai văzut unde duc.

Eu am văzut. Timp de aproape doi ani, am trăit în munţii din Madagascar. Cu puţin timp înainte să ajung acolo, a existat o epidemie de malarie. A fost o epidemie în special virulentă, pentru că în trecut malaria a mai făcut ravagii în acele zone muntoase ale Madagascar-ului, cu mulţi ani înainte, şi după mai multe generaţii, cei mai mulţi oameni îşi pierduseră imunitatea. Problema era că era nevoie de bani pentru a susţine un program de eradicare a ţânţarilor, din moment ce fuseseră făcute teste periodice pentru a se asigura că ţânţarii nu începuseră să se înmulţească din nou, şi erau lansate campanii de stropire dacă s-ar fi descoperit că erau acolo. Nu era nevoie de foarte mulţi bani. Dar, din cauza programelor de austeritate impuse de FMI, guvernul a tăiat cheltuielile pentru programul de monitorizare a ţânţarilor. 10.000 de oameni au murit. Am întâlnit mame tinere care îşi plângeau copiii morţi. S-ar putea crede că e greu să susţii că moartea a 10.000 de oameni poate fi justificată pentru a asigura Citibank că nu va trebui să piardă din cauza unui împrumut iresponsabil, care oricum nici nu era foarte important în balanţa sa contabilă. Dar, iată aici o femeie perfect decentă – una care mai şi lucra pentru o organizaţie caritabilă – şi care privea o asemenea situaţie ca fiind normală. La urma urmei, Madagascar datora bani, şi cu siguranţă „fiecare trebuie să-şi plătească datoriile…”

Timp de câteva săptămâni, această frază mi-a tot rămas în minte. De ce datorie? Ce face acest concept atât de puternic?

Datoria consumatorilor este sângele care dă viaţă economiei noastre. Toate naţiunile-stat moderne sunt construite pe deficitul de cheltuieli. Datoria a devenit chestiunea centrală a politicii internaţionale.

Dar nimeni nu pare să ştie exact ce anume e ea, sau cum să se gândească la ea.

Simplul fapt că nu ştim ce este datoria, chiar flexibilitatea acestui concept în sine – aici e sursa puterii sale.

Dacă istoria ne arată ceva, e că nu există nici o cale mai bună de a justifica relaţii fondate pe violenţă, de a face ca astfel de relaţii să pară morale, decât prin reîncadrarea lor în limbajul datoriei-mai-presus-de-orice, din cauză că o astfel de reîncadrare face imediat să pară că victima este cea care face ceva rău. Mafioţii înţeleg asta foarte bine.

La fel şi comandanţii armatelor cuceritoare. Timp de mii de ani, bărbaţi violenţi au putut să le spună victimelor lor că acele victime le datorau ceva. Dacă nu le datorau nimic, atunci „le datorau vieţile lor” (o expresie grăitoare), pentru că nu fuseseră masacrate.

În zilele noastre, de exemplu, agresiunea militară este definită ca fiind crimă împotriva umanităţii şi tribunale internaţionale, când sunt convocate să o judece, de regulă, cer ca agresorii să plătească compensaţii. Germania a fost obligată să plătească daune imense după primul război mondial, iar Irak-ul încă plăteşte Kuweitului daune pentru invazia lui Saddam Hussein din 1990.

Şi totuşi, datoria Lumii a Treia, datoria unor ţări ca Madagascar, Bolivia, şi Filipine pare să funcţioneze exact pe dos. Naţiunile datornice din Lumea a Treia sunt aproape exclusiv ţări care, la un moment dat, au fost cucerite de ţări europene – adesea, chiar acele ţări cărora acum le datorează bani.

În 1895, de exemplu, Franţa a invadat Madagascar-ul, a lichidat guvernul Reginei de atunci, Ranavalona a III-a, şi a declarat că, de atunci încolo, ţara avea să fie o colonie franceză. Unul dintre lucrurile pe care generalului Gallieni le-a făcut „după pacificare”, aşa cum lor le place să-i spună (colonizării), a fost să impună taxe foarte mari asupra populaţiei malgaşe, în parte ca oamenii din Madagascar să poată returna costul cheltuielilor făcute de francezi pentru invadarea ţării lor, dar şi, din moment ce coloniile franceze se presupunea că trebuia să se întreţină singure financiar, să ramburseze costurile construirii de drumuri, autostrăzi, poduri, plantaţii, etc pe care regimul francez dorea să le construiască. Contribuabilii malgaşi nu au fost întrebaţi niciodată dacă doreau acele drumuri, autostrăzi, poduri, plantaţii şi nici nu i-a întrebat nimeni măcar, dacă tot aveau să fie construite, unde era mai multă nevoie de ele. [1]

Dimpotrivă: în următoarea jumătate de secol, armata franceză şi poliţia au masacrat un număr important de malgaşi, care s-au opus prea viguros acestui aranjament (până la jumătate de milion de oameni, după unele estimări, au fost masacraţi în timpul unei singure revolte, în 1947).

Nu e ca şi cum Madagascar ar fi făcut vreodată un rău comparabil Franţei. În ciuda acestui lucru, de la bun început, poporului malgaş i s-a spus că datora francezilor bani, şi până azi, poporul malgaş încă mai datorează francezilor bani, iar restul lumii acceptă acest aranjament ca fiind drept şi just. Când „comunitatea internaţională” începe să perceapă că ar fi o problemă morală, de regulă, e doar atunci când are impresia că guvernul malgaş îşi plăteşte datoriile prea încet.

Dar, datoria nu este doar dreptatea învingătorului; poate fi şi un mod de a-i pedepsi pe învingătorii care nu ar fi trebuit să câştige de la bun început.

Cel mai spectaculos exemplu în acest sens este istoria Republicii Haiti – prima naţiune săracă ce a fost plasată permanent în situaţia de munci pentru a plăti o datorie. Haiti a fost o naţiune fondată de foştii sclavi de pe plantaţii, care au cutezat nu doar să se ridice din genunchi într-o rebeliune, în mijlocul unei măreţe declaraţii a drepturilor universale şi a libertăţilor, dar şi să învingă armatele lui Napoleon trimise să îi facă pe aceşti oameni să se întoarcă în sclavie. Franţa imediat a insistat că noua republică îi datora daune de 150 de milioane de franci pentru plantaţiile expropriate, precum şi pentru cheltuielile logistice ale expediţiilor militare eşuate, şi toate celelalte naţiuni, inclusiv Statele Unite, au fost de acord să impună un embargo asupra acestei ţări până când va plăti.

Suma a fost intenţionat stabilită pentru a fi imposibil de plătit (azi ar fi echivalentul a 18 miliarde de dolari), iar embargoul care a urmat s-a asigurat că numele „Haiti” va fi sinonim de-atunci încoace cu datoria, sărăcia şi mizeria umană. [2]

Uneori, totuşi, datoria pare să însemne chiar opusul. Începând din deceniul 1980, Statele Unite, care au insistat asupra unor condiţii foarte rigide pentru rambursarea datoriei Lumii a Treia, ele însele – în special din cauza cheltuielilor militare din ce în ce mai mari – au acumulat datorii, care le fac pe cele ale tuturor ţărilor Lumii a Treia, la un loc, să pară minuscule prin comparaţie. Datoria externă a Statelor Unite, totuşi, ia forma unor obligaţiuni financiare emise de Trezoreria SUA, deţinute de investitorii instituţionali în ţări (Germania, Japonia, Corea de Sud, Taiwan, Tailanda, Statele din Golf) care, în cele mai multe cazuri sunt efectiv protectorate militare ale SUA, împânzite de baze militare ale Statelor Unite, ale căror depozite sunt pline de arme şi echipamente, plătite exact cu acel deficit de cheltuieli. Această situaţie s-a schimbat puţin acum că China a intrat pe scenă (China este un caz special, din motive pe care le voi explica mai târziu), dar nu foarte mult – chiar şi China găseşte că a deţine atât de multe obligaţiuni financiare ale Trezoreriei americane o face într-o anumită măsură dependentă de interesele SUA, în loc să fie exact invers.

Dar care e statutul acestor bani care continuă să fie vărsaţi în trezoreria Statelor Unite? Reprezintă acești bani împrumuturi? Sau sunt biruri? În trecut, puterile militare, care mențineau sute de baze militare în afara teritoriului lor, erau de obicei numite ”imperii”, iar imperiile, în mod regulat, pretindeau tribut popoarelor vasale. Guvernul S.U.A. insistă, desigur, că nu este un imperiu – dar că așa e poate fi ușor demonstrat întrucât singurul motiv pentru care insistă ca aceste plăți să fie considerate ”împrumuturi”, și nu ”tribut”, este tocmai pentru a nega realitatea a ceea ce se întâmplă de fapt.

Acum, e adevărat că de-a lungul istoriei, anumite tipuri de datorie, și anumite tipuri de datornici, au fost mereu tratate diferit decât altele. În deceniul 1720, unul dintre lucrurile care a scandalizat cel mai tare publicul britanic, când condiţiile din închisorile datornicilor au fost dezvăluite de presa populară, a fost faptul că aceste închisori erau în mod obişnuit împărţite în două secţiuni. Deţinuţii aristocraţi, care adesea se gândeau să stea o perioadă scurtă la Fleet sau la Marshalsea – ceva în genul unei declaraţii la modă – aveau servitori care le aduceau vinul şi cina, şi li se permiteau vizite regulate din partea prostituatelor.

În „partea obişnuită”, datornicii sărăciţi erau ţinuţi în lanţuri în celule neîncăpătoare, „pline de mizerie şi şobolani”, așa cum a scris un ziar, ”şi se chinuiau pentru restul vieții, fără să-i fie cuiva milă de ei, până mureau de foame sau de carceră.”[3]

Într-un fel puteți vedea actualele aranjamente economice mondiale ca pe o versiune mai extinsă a fostelor închisori ale datornicilor: Statele Unite, în acest caz, fiind datornicul care are Cadillac, Madagascar fiind săracul care moare de foame în celula alăturată, în timp ce servitorii datornicilor cu Cadillac îi țin predici despre cum problemele sale se datorează propriei sale iresponsabilități.

Și aici se mai întâmplă ceva fundamental: o chestiune filosofică, chiar, la care am putea să ne gândim bine. Care este diferența dacă un gangster își scoate arma și îți cere să-i dai 1.000 de dolari, ca ”taxă de protecție”, sau dacă același gangster te amenință cu arma și îți cere să-i dai 1.000 de dolari ”împrumut”?

În cele mai multe feluri, evident, nici una. Dar, în anumite feluri, există o diferență.

În ce privește cazul datoriei S.U.A. către Corea sau Japonia, unde balanța de putere se poate schimba în orice moment, dacă America și-ar pierde supremația militară, dacă gansterul și-ar pierde controlul asupra călăilor, acel ”împrumut” ar putea să fie tratat foarte diferit. Acel împrumut ar deveni o îndatorare adevărată. Dar, elementul crucial ar părea să fie tot pistolul.

Există o veche scenetă comică şi ea demonstrează acest lucru mult mai elegant – iată cum a fost interpretată de Steve Wright:

”Și cum mergeam pe stradă cu un prieten zilele trecute, ne trezim faţă în faţă cu tipul ăsta, care ţâşnise de pe-o alee, şi care ne spune: ”Mâinile sus”. În timp ce-mi scoteam portofelul, m-am gândit: ”N-ar trebui să fie chiar aşa o pierdere totală.” Așa că am scos ceva bani, m-am întors către prietenul meu și i-am zis: „Hei, Fred, uite ăia 50 de dolari pe care ți-i datoram.” Tâlharul a fost atât de jignit că a scos 1.000 de dolari din banii lui, l-a forțat pe Fred să mi-i împrumute cu pistolul la tâmplă, și apoi i-a luat el înapoi din nou.”

Într-o analiză finală, bărbatul cu pistolul nu trebuie să facă nimic din ceea ce nu vrea să facă. Dar, pentru a fi capabil să conducă eficient chiar și un regim bazat pe violență, el trebuie să stabilească un anumit set de reguli. Regulile pot fi complet arbitrare. Într-un fel, nici nu contează care sunt. Sau, cel puțin, nu contează la început. Problema e, că, în momentul în care începe să formuleze lucrurile în termeni de datorie, oamenii inevitabil încep să se întrebe cine de fapt datorează ce şi cui.

Disputele legate de datorie durează de cel puţin 5.000 de ani. În cea mai mare partea a istoriei – cel puțin a istoriei statelor și imperiilor – celor mai mulți oameni li s-a spus că sunt datornici. [4]

Istoricii, și în special, istoricii ideilor, au fost în mod ciudat dezinteresaţi să arate care au fost consecințele umane; mai ales că această situație – mai mult decât oricare alta – a provocat mereu crime şi revolte.

Spune-le oamenilor că sunt inferiori, e puţin probabil că vor fi încântaţi de asta, dar acest lucru, în mod surprinzător, rareori duce la revoltă armată. Spune-le oamenilor că sunt potenţial egali care au eşuat şi că, prin urmare, chiar şi ceea ce au nu merită, că nu e al lor de drept, şi e mult mai probabil că răspunsul lor va fi furia. Cu siguranţă, asta ar părea că ne învaţă istoria.

Timp de mii de ani, lupta dintre bogaţi şi săraci a luat în mare parte forma conflictelor dintre creditori şi datornici – a disputelor despre drepturi şi prejudicii la plata cametei, munca permanentă pentru plata unei datorii, amnistie, repunere în posesie, restituire, confiscarea oilor, confiscarea viilor, și vânzarea în sclavie a copiilor celor care aveau datorii.

Tocmai de aceea, în ultimii 5000 de ani, cu o remarcabilă regularitate, insurecţiile populare au început în acelaşi fel: cu ritualul distrugerii registrelor datornicilor – tablete, papirusuri, registre contabile, orice altă formă ar fi avut acestea. (După asta, rebelii de regulă distrug registrele de taxe şi pe cele privind drepurile de proprietate asupra pământului.) Aşa cum marelui clasicist, Moses Finley, adesea îi plăcea să spună, în lumea antică, toate mişcările revoluţionare au avut acelaşi şi un singur program: „Anulaţi datoriile şi redistribuiţi pământul.” [5]

Tendinţa noastră de a trece cu vederea acest lucru e cu atât mai bizară când te gândeşti cât de mult din morala noastră contemporană şi din limbajul religios s-a născut direct tocmai din asemenea conflicte. Cuvinte ca „preţuire” sau „răscumpărare” sunt cele mai evidente, din moment ce le-am luat direct din limbajul finanţelor antice. Într-un sens mai larg, acelaşi lucru poate fi spus despre „vină”, „libertate”, „iertare” şi chiar şi „păcat”.

Dispute despre cine ce datorează cui au jucat un rol central în modelarea vocabularului nostru de bază despre bine şi rău.

Faptul că atât de mult din acest limbaj s-a format în dispute despre datorie a lăsat acest concept în mod ciudat incoerent. La urma urmei, ca să se certe cu regele, cineva trebuia să folosească limbajul regelui, chiar dacă premisa iniţială avea sau nu avea sens.

Dacă te uiţi la istoria datoriei, atunci, ce descoperi, înainte de orice, este o profundă confuzie morală. Manifestarea ei cea mai evidentă e că, aproape peste tot, cineva află că majoritatea fiinţelor umane susţineau în acelaşi timp că (1) a da înapoi banii împrumutaţi era o simplă chestiune de moralitate, şi (2) oricine avea obiceiul de a împrumuta bani era rău. E adevărat că opiniile asupra acestui ultim punct se schimbă în sensul că era când bun, când rău.

O posibilitate extremă ar putea fi situaţia pe care antropologul francez, Jean-Claude Galey, a întâlnit-o într-o regiune estică din Himalaya, unde, chiar şi în anii 1970, castelor inferioare, de jos, li se spunea „cei dispăruţi”, din moment ce se credea că descindeau dintr-o populaţie care, pe timpuri, a fost cucerită de actuala castă de moşieri, cu multe secole în urmă – şi care trăiau într-o situaţie de îndatorare permanentă şi de dependenţă. Lipsiţi de pământ şi fără nici un ban, ei erau obligaţi să ceară împrumuturi de la moşieri pur şi simplu pentru a găsi o cale să-şi asigure hrana – nu pentru bani, din moment ce sumele erau meschine, ci pentru că se aştepta ca datornicii săraci să plătească dobânda sub forma de muncă, ceea ce însemna că li se asigurau cel puțin mâncare și adăpost în timp ce făceau curățenie în casele şi dependinţele creditorilor lor și le reparau şoproanele.

Pentru ”cei dispăruți”, la fel ca și pentru cei mai mulți oameni din lume, de fapt – cele mai semnificative cheltuieli ale vieții erau nunțile și înmormântările. Acestea necesitau sume foarte mari de bani, pe care întotdeauna ei erau nevoiți să le împrumute. În asemenea cazuri, era practica obișnuită, explică Galey, pentru cei din castele înalte care dădeau aceste împrumuturi să ia fata unui datornic, ca garanție. Adesea, când un om sărac trebuia să împrumute bani pentru căsătoria fiicei sale, garanția era chiar mireasa. Fetei i se cerea ca, după noaptea nunţii, să se ducă la casa celui care împrumutase bani familiei sale, și să petreacă acolo câteva luni ca şi concubina creditorului, ca apoi, după ce el se plictisea, să fie trimisă departe în cine știe ce pădure, în vreo tabără de lucrători forestieri, unde ar fi trebuit să petreacă următorul an sau doi ca prostituată, pentru a achita datoria tatălui ei. Odată ce datoria fusese plătită, ea se întorcea la soțul ei și își începea viața de familie, ca femeie măritată. [6]

Acest lucru pare șocant, revoltător chiar, dar Galey nu relatează existența nici unui sentiment răspândit de nedreptate. Toată lumea părea să simtă că chiar așa trebuia să fie lucrurile. Nici brahmanii locali nu se arătau foarte revoltaţi, ei fiind cele mai înalte instanţe în chestiuni legate de moralitate – dar acest lucru nici nu e de mirare, din moment ce cei mai puternici oameni care împrumutau bani erau chiar brahmanii înșiși.

Chiar și aici, desigur, este greu să știm ce își spuneau datornicii în spatele ușilor închise, când nu-i auzea nimeni. Dacă un grup de rebeli maoiști ar obţine deodată controlul asupra unei zone (unii operează în această parte din India rurală) și i-ar aduce pe toți cămătarii locali la judecată, am putea auzi tot felul de păreri exprimate.

Și totuși, ceea ce Galey descrie reprezintă o posibilitate extremă: una în care înșiși cămătarii reprezentau cea mai înaltă autoritate morală. Comparaţi asta cu, să spunem, Franța medievală, unde statutul moral al celor care împrumutau bani era pus serios la îndoilală. Biserica catolică a interzis întotdeauna practica împrumutării banilor cu dobândă, dar conducătorii au căzut adesea în desuetitudine, făcând ca ierarhia bisericii să fie nevoită să autorizeze campanii de predici, să trimită călugări zdrenţuroşi să călătorească din oraș în oraș pentru a-i preveni pe cămătari că, dacă nu se pocăiau și nu dădeau înapoi toată camăta extrasă de la victimele lor, cu siguranță vor ajunge în Iad.

Aceste slujbe, multe au supraviețuit, sunt pline de povești îngrozitoare despre judecata lui Dumnezeu asupra cămătarilor care nu s-au pocăit: povești despre oameni bogați loviţi de demență sau de boli teribile, hăituiți de coșmaruri pe patul de moarte cu șerpi sau demoni care curând aveau să le sfâşie şi să le mănânce carnea de pe ei.

În secolul al 12-lea, când asemenea campanii au atins un punct culminant, sancțiuni mult mai directe au început să fie aplicate. Papalitatea a emis instrucțiuni către parohiile locale ca toți cămătarii cunoscuți să fie excomunicați; nu mai aveau voie să primească sacramentele, și cu nici o excepţie nu mai aveau voie să fie înmormântaţi în pământ sfânt. Un cardinal francez, Jacques de Vitry, scriind în jurul anului 1210, spune povestea unui anume influent cămătar ai cărui prieteni au încercat să facă presiuni asupra parohiei locale să nu respecte regulile și să permită ca el să fie îngropat în cimitirul bisericii:

”Din moment ce prietenii cămătarului mort insistau foarte tare, preotul a cedat presiunii lor şi le-a spus: „Să punem trupul lui pe un măgar şi să vedem care e voinţa Domnului, şi ce va face El cu trupul lui. Oriunde îl duce măgarul, fie că e la biserică, la cimitir, sau în oricare altă parte, acolo îl vom îngropa.” Cadavrul a fost pus pe un măgar care l-a dus direct la locul unde era spânzurătoarea, şi dintr-o opintire zdravănă, a azvârlit cadavrul fix în băligarul de sub eşafod.” [7]

Citind și altă literatură, este aproape imposibil să găsești o singură reprezentare pozitivă a cămătarilor – sau în orice caz, a unui cămătar de profesie, care înseamnă prin definiţie – om care percepe dobândă/camătă.

Nu sunt sigur dacă există o altă profesie (călăii?) care să aibă o imagine mai proastă. Este în mod particular remarcabil când te gândești că, spre deosebire de călăi, cămătarii adesea făceau parte din clasa celor mai bogați și celor mai puternici oameni din comunitățile lor. Și totuși chiar și numele „cămătar” evocă imaginea unui rechin, bani plini de sânge, carceră a trupului, vânzarea sufletului, și, deasupra tuturor acestora, a Diavolului, adesea prezentându-se el însuși ca un fel de cămătar, un contabil diabolic, cu registrele lui, cu figura care se iveşte ameninţător chiar în spatele cămătarului, aşteptând vremea când va putea lua în posesiune sufletul ticălosului, care, prin tocmai meseria sa, în mod clar făcuse un pact cu iadul.

Istoric, au existat doar două modalități efective pentru ca un cămătar să încerce să scape de oprobriul public: ori să arunce responsabilitatea asupra unei a treia părți, ori să insiste că cel care împrumuta bani de la el era chiar și mai rău. În Europa medievală, de exemplu, lorzii adesea apelau la prima modalitate, angajând evrei pe post de surogaţi. Mulți vorbeau chiar și despre evreul ”nostru” – adică evreii care se aflau sub propria lor protecție – deși în practică asta de regulă însemna că ei în primul rând le negau dreptul evreilor aflaţi pe teritoriile lor la orice alt mijloc de a supraviețui în afară de a accepta să devină cei care împrumută bani în numele lor (ceea ce garanta că evreii vor fi detestați de toată lumea), apoi periodic se întorceau împotriva lor, pretinzând că erau creaturi detestabile, și că luau banii pentru ei înșiși.

A doua abordare e desigur mai obișnuită. Dar de obicei duce la concluzia că ambele părți implicate într-un împrumut erau vinovate în egală măsură; întreaga afacere este o treabă murdară; și, cel mai probabil, amândoi erau condamnați să ardă în flăcările iadului.

Alte tradiții religioase aveau perspective diferite. În codurile de legi ale hindușilor medievali, nu doar că împrumutirile cu camătă erau permise (principala prevedere era acea că dobânda nu avea voie să fie niciodată mai mare decât suma împrumutată), ci adesea subliniau că un datornic care nu își plătea datoria avea să fie reîncarnat ca sclav în gospodăria creditorului său – sau, în codurile de mai târziu, că avea să fie reîncarnat într-un cal sau un bou. Aceeași atitudine tolerantă către cei care dădeau bani cu împrumut, și avertismente karmice împotriva datorinicilor reapar în multe secte ale budismului. Chiar și așa, în momentul în care se credea că acei cămătari au mers prea departe, începeau să apară exact același povești care circulau și în Europa. Un autor medieval japonez povestește – insistă că este o poveste adevărată – despre înfricoșătoarea soartă a lui Hiromushime, soția unui bogat guvernator al unei regiuni din jurul anului 776 era noastră.

O femeie extraordinar de lacomă, „ea adăuga apă orezului și vinului pe care le vindea pentru a face un profit uriaș din sake-ul diluat. În ziua în care împrumuta ceva cuiva folosea o oca de dimeniuni mici, dar când îşi recupera împrumutul folosea o oca de dimensiuni mai mari. Când împrumuta orezul, ocaua ei înregistra porții mici, dar când primea plata înapoi, cantitățile erau enorme. Dobânda pe care ea o colecta cu forța ajungea să fie uneori si de 10 sau de 100 de ori mai mare decât împrumutul originial. Era rigidă când era vorba să-și colecteze datoriile și nu arăta pic de milă. Din cauza asta, mulți oameni au fost împinşi într-o situaţie disperată; şi-au abandonat gospodăriile ca să scape de ea şi au luat calea altor provincii.” [8]

După ce Hiromushime a murit, timp de şapte zile, călugării s-au rugat deasupra coşciugului ei închis. În a şaptea zi, trupul ei s-a întors misterios la viaţă: „Cei care au venit o să vadă au fost izbiţi de o duhoare de nedescris. De la brâu în sus ea deja devenise un bou, şi patru coarne îi ieşeau din ţeastă. Mâinile ei deveniseră membrele unui bou, unghiile ei semnănau cu copitele. De la brâu în jos însă, trupul ei rămăsese al unui om. Detesta orezul şi prefera să mănânce iarbă. Modul în care mânca era rumegarea. Goală, zăcea în propriile ei excremente.” [9]

Mulţimile de curioşi au venit să o vadă. Vinovaţi şi plini de ruşine, cei din familia ei au făcut încercări disperate de a obţine iertarea, au anulat datoriile tuturor, au donat mult din averea lor lăcaşurilor de cult. În cele din urmă, au obţinut mila, iar monstrul a murit.

Autorul, el însuşi un călugăr, credea că această poveste reprezenta un caz clar de reîncarnare prematură – femeia fusese pedepsită de legea karmei pentru că a încălcat „atât ceea ce e rezonabil, cât şi ceea ce e drept.” Problema călugărului erau scripturile budiste, până acum ele au discutat explicit această chestiune, dar nu au prevăzut un precedent similar. În mod normal, datornicii erau cei care ar fi trebuit să se transforme în boi, nu creditorii. Prin urmare, când a venit timpul să explice morala poveştii, expunerea sa a devenit indiscutabil confuză: „Este aşa cum spune o sutra: „Când nu dăm înapoi lucrurile pe care le-am împrumutat, plătim prin reîncarnarea în cal sau bou.” „Datornicul e ca un sclav, creditorul e ca un stăpân.” Sau, din nou: „datornicul e ca un fazan, iar creditorul său e ca un vultur.”„Dacă eşti în situaţia în care ai acordat un împrumut, nu pune presiune nerezonabilă pe datornicul tău să-ţi dea împrumutul înapoi. Dacă faci asta, te vei reîncarna în cal sau bou, şi vei fi pus să munceşti pentru cel care ţi-a fost dator ţie, şi atunci vei fi nevoit să plăteşti de mult mai multe ori în plus.” [10] Deci cum e? Ei nu pot să sfârşească amândoi ca animale în grajdurile fiecăruia.

Toate marile tradiţii religioase par să se lovească de această încurcătură într-o formă sau alta. Pe de o parte, în măsura în care toate relaţiile umane au implicat datorii, toate sunt moral compromise. Ambele părţi sunt probabil vinovate de ceva chiar înainte de a intra în relaţia de datorie; în cel mai bun caz, ele sunt în faţa pericolului semnificativ de a deveni vinovate dacă datoria e amânată. Pe de altă parte, când spunem că cineva se poartă ca şi cum „nu datorează nimic nimănui”, nu descriem acea persoană ca fiind un model de perfecţiune. În lumea seculară, moralitatea constă, în general, din îndeplinirea obligaţiilor noastre către ceilalţi, şi avem tendinţa încăpăţânată de a imagina acele obligaţii ca datorii. Călugării, poate, ar putea evita dilema, detaşându-se de lumea seculară cu totul, dar noi ceilalţi se pare că suntem condamnaţi să trăim într-un univers care nu prea are sens.

Pilda lui Hiromushime este o ilustrare perfectă a impulsului de a-l acuza pe cel care acuză – exact la fel ca în povestea despre cămătarul mort şi măgar, accentul acolo fiind pus pe excremente, animale, şi umilire şi acest lucru este făcut cu intenţia clară de a fi o dreptate poetică, creditorul fiind forţat să trăiască aceleaşi sentimente de ruşine şi degradare pe care datornicii sunt mereu făcuţi să le simtă.

Totul este o modalitate mai intensă, mai viscerală de a pune aceeași întrebare: ”Cine datorează ce cui?”

Este de asemenea o perfectă ilustrare a cum, în momentul în care cineva pune întrebarea ”Cine datorează de fapt ce și cui?”, acel cineva începe să adopte limbajul creditorului. Ca și cum dacă nu ne plătim datoriile, ”plata noastră devine aceea de a fi reîncarnați în cal sau bou”; deci dacă ești un creditor nerezonabil, și tu va trebui să ”plătești”. Chiar și justiția karmică poate fi astfel redusă la limbajul tranzacțiilor de afaceri.

Aici ajungem la chestiunea esențială a acestei cărți: Ce anume înseamnă, în mod precis, să spui că sensul moralității și dreptății este redus la limbajul unei tranzacții de afaceri? Ce înseamnă când reducem obligațiile morale la datorii? Ce se schimbă când rolurile se inversează? Și cum vorbim despre ele când limbajul nostru a fost atât de mult modelat de către piață? La un nivel, diferența dintre o obligație și o datorie este simplă și evidentă. O datorie este obligația de a plăti o anumită sumă de bani. În consecință, spre deosebire de alte forme de obligații, aceasta poate fi cuantificată în mod precis. Aceasta permite datoriilor să devină simple, reci, impersonale – ceea ce în schimb le permite să fie transferabile. Dacă cineva datorează cuiva o favoare, sau viața sa altei ființe umane – acel cineva este deținut de acea persoană în mod specific. Dar dacă cineva datorează 40 de dolari la o dobândă de 12 la sută, nu prea contează cine e creditorul; nici nici una dintre cele două părţi nu trebuie să se gândească prea mult la nevoile şi necesităţile ceilalte părţi, sau la ce poate ea face – aşa cum în mod sigur s-ar gândi dacă ce era datorat era o favoare, sau respect sau recunoştinţă.

Cineva nu trebuie să calculeze costurile umane; trebuie doar să calculeze împrumutul brut, contabilitatea, penalităţile şi ratele de interes. Dacă ajungi să-ţi abandonezi casa şi să hoinăreşti prin alte provincii, dacă fata ta ajunge să trăiască într-un lagăr de mineri lucrând ca prostitutată, ei bine, e regretabil, dar e neimportant în ce-l priveşte pe creditor. Banii sunt bani, şi o înţelegere e o înţelegere.

Din această perspectivă, factorul crucial, şi un subiect care va fi explorat pe îndelete în paginile care urmează, este capacitatea banilor de a transforma moralitatea într-o chestiune de aritmetică impersonală – şi, făcând astfel, să justifice lucrurile care altfel par revoltătoare sau obscene.

Factorul de violenţă, pe care l-am subliniat până acum, poate părea secundar. Diferenţa dintre „o datorie” şi o simplă obligaţie morală nu este prezenţa sau absenţa bărbaţilor cu arme care pot impune acea obligaţie, confiscând posesiunile debitorului sau ameninţând să-i rupă picioarele. E pur şi simplu că un creditor are mijloacele de a specifica, numeric, exact cât datornicul îi datorează. În orice caz, dacă te uiţi la această chestiune mai atent, descoperi că aceste două elemente – violenţa şi cuantificarea – sunt intim legate unul de altul.

De fapt, este aproape imposibil să dai de unul fără să fie şi celălalt prezent.

Cămătarii francezi aveau prieteni puternici şi oameni care le colectau banii, capabili să intimideze chiar și autoritățile bisericii. Cum altfel ar fi putut să colecționeze datorii care, de altfel, tehnic erau ilegale? Hiromushime refuza total să facă vreun compromis cu datornicii ei – ”nu arăta pic de milă” – dar, apoi, soțul ei era guvernator. Ea nu trebuia să arate milă. Noi, care nu avem mercenari înarmaţi, nu ne putem permite să fim atât de exigenţi.

Modul în care violența, sau amenințarea cu violența, transformă relațiile umane în matematică va ieşi la iveală din nou și din nou pe parcursul acestei cărți.

Este cea mai mare sursă de confuzie morală care pare să plutească în jurul a orice ține de chestiunea datoriei. Dilemele care rezultă par să fie la fel de vechi ca însăși civilizația. Putem observa acest proces chiar în primele povestiri documentate din Mesopotamia antică; el îşi găseşte prima expresie filosofică în Vedas, reapare în nesfârştite forme de-a lungul întregii istorii, şi încă zace sub textura esenţială a instituţiilor noastre de azi – statul şi piaţa, concepţiile noastre cele mai fundamentale despre natura libertăţii, moralităţii, dorinţei de a ne asocia – toate acestea fiind modelate de o istorie a războiului, cuceririlor şi sclaviei, în moduri pe care nu mai suntem în stare să le percepem, pentru că nu ne putem imagina că lucrurile ar fi putut să fie altfel.

Există motive evidente de ce acesta e un moment în special important pentru a reexamina istoria datoriei. Septembrie 2008 a fost începutul unei crize care aproape a paralizat întreaga economie mondială. În multe feluri, economia mondială a înghețat literalmente: vapoarele s-au oprit și nu au mai traversat oceanele, mii dintre ele au tras ancora la ţărm. Macaralele de pe şantierele de construcții au fost demontate, din moment ce clădirile nu mai erau construite. Băncile în general au încetat să mai facă împrumuturi. Au existat nu doar furie publică și uluire, ci chiar şi începutul de fapt al unei conversaţii publice despre natura datoriei, a banilor, a instituţiilor financiare care au ajuns să ţină soarta naţiunilor în propriile lor mâini. Dar acela a fost doar un moment. Conversaţia nu a avut niciodată loc.

Motivul pentru care oamenii erau pregătiți pentru această discuție era că povestea care li s-a spus tututor în ultima decadă s-a dovedit a fi o minciună colosală. Nu există nici un alt mod mai politicos de a o spune. Ani la rând, toată lumea a auzit despre o grămadă de noi, ultrasofisticate inovații financiare: creditul și derivatele financiare, ipotetici colaterale, derivate de obligațiuni, asigurări hibride, conversia datoriilor in actiuni, și multe altele. Aceste noi derivative de piață erau atât de incredibil de sofisticate că – potrivit unei întâmplări relevante – o casă de investiții celebră a fost nevoită să angajeze astrofizicieni ca să asigure funcționarea unor programe atât de complexe că nici măcar finanțiștii n-aveau nici o șansă să le priceapă. Mesajul a fost transparent: lăsați lucrurile astea pe mâna profesioniștilor. Voi n-ați putea niciodată să pricepeți chestiile astea. Chiar dacă nu-i placi pe finanțiștii capitaliști prea mult (și puțini au tendința să susțină că ar fi ceva de plăcut la ei), ei au fost orice dacă nu capabili, de fapt atât de pre-natural capabili, că supravegherea democratică a piețelor financiare trebuia să fie ceva pur și simplu de neconceput. (Chiar și foarte mulți profesori universitari au fost păcăliți așa. Îmi amintesc că mergeam la conferințe în 2006 și 2007 unde teoreticienii sociali la modă prezentau hârtii susținând că acestea erau noile forme de securizare, legate de noile tehnologii ale informației, prevestind o transformare chiar în natura timpului, a posibilității, chiar a însăși realității. Îmi amintesc că îmi spuneam în gând: ”Fraierilor!” Și asta au și fost.) S-a dovedit că multe, dacă nu toate, nu fuseseră altceva decât înşelătorii foarte rafinate şi bine gândite. Constau din operaţiuni de vânzare a ipotecilor familiilor sărace, mascate într-un asemenea hal, încât să facă eventualul faliment inevitabil; făcând pariuri pe cât o să le mai ia jucătorilor la bursă să rămână lefteri; făcând pachete de ipoteci şi licitând şi vânzându-le investitorilor instituționali (reprezentând, poate, chiar fondul de pensii al deţinătorilor de ipoteci), pretinzând că vor face bani orice s-ar întâmpla, şi permiţând aşa-zişilor investitori să tranzacţioneze asemenea pachete de ipoteci ca şi cum ar fi fost bani; respingând responsabilitatea de a plăti pariul promis conglomeratelor giganţilor de asigurări, care dacă s-ar fi scufundat sub greutatea datoriei rezultate (ceea ce cu siguranţă s-ar fi întâmplat), ar fi trebuit să fie salvate de stat cu banii contribuabililor (aşa cum aceste conglomerate au fost salvate de stat).[11] Cu cu alte cuvinte, seamănă foarte mult cu o versiune nemaipomenit de elaborată a ceea ce băncile au făcut când au împrumutat bani dictatorilor din Bolivia și Gabon la sfârșitul anilor ’70: au făcut împrumuturi total iresponsabile știind foarte bine că, odată ce s-a aflat că au făcut asta, politicienii și birocrații se vor agăţa de ei ca să se asigure că își vor primi banii înapoi, nu contează câte vieți umane trebuiau distruse pentru asta.

Diferența, totuși, a fost că de data asta, bancherii au făcut-o la o dimensiune de neconceput: volumul total al datoriei ajunsese să fie mai mare decât totatul produselor interne brute ale fiecărei țări din lume – şi au aruncat lumea într-o spirală a datoriilor care aproape a distrus sistemul.

Armatele și poliția s-au înarmat pentru a combate răscoalele și rebeliunile, dar nici o astfel de manifestare nu s-a materializat. Însă, nici nu au avut loc schimbări semnificative în modul în care sistemul e condus.

La un moment dat, toată lumea presupune că din moment ce chiar instituțiile care sunt definiția capitalismului (Lehman Brothers, Citibank, General Motors) au început să se clatine, şi toate pretenţiile lor de a deţine înţelepciunea superioară s-au dovedit a fi false, am reîncepe o conversație mai răspândită despre natura datoriei și a instituțiilor de credit. Şi nu doar o conversație. Părea că cei mai mulți americani erau deschiși faţă de unele soluții radicale. Sondajele arătau că o majoritate covârșitoare de americani credeau că băncile nu ar trebui salvate, oricare ar fi fost consecințele economice, dar că cetățenii obișnuiți care s-au ales cu ipoteci incorecte ar trebui salvaţi. În Statele Unite așa ceva e chiar extrarodinar. Din vremurile coloniale, americanii au fost populația cea mai puțin înțelegătorare față de datornici. Într-un fel asta e straniu, din moment ce America a fost făcută mai ales de datornici care fugeau de creditori, dar e o țară în care ideea că moralitatea e o chestiune care ține de plata datoriilor este mult mai profundă decât în oricare altă ţară. În vremurile coloniale, urechea unui datornic care nu putea plăti era adesea agățată de oficiul poştal. Statele Unite au fost una dintre ultimele ţări care să adopte o lege a falimentului: în ciuda faptului că, în 1787, Constituţia în mod specific a însărcinat noul guvern cu crearea unei astfel de legi, dar toate încercările au fost respinse „din motive morale” până în 1898. [12] Schimbarea a fost epocală. Din exact acest motiv, poate, cei care conduc moderarea dezbaterilor în media şi legislatorii au decis că acum nu venise timpul.

Guvernul Statelor Unite efectiv a pus un bandaj de 3 trilioane de dolari peste problemă şi nu a schimbat nimic. Bancherii au fost salvaţi; datornicii mici – cu un număr meschin de excepţii – nu au fost. [13]

Dimpotrivă, în toiul celei mai mari recesiuni economice din anii ’30, deja începem să vedem o campanie de stigmatizare dusă împotriva lor – campanie condusă de corporaţii financiare, care acum s-au întors împotriva aceluiaşi guvern, care pe ele le-a salvat, pentru a-l forţa să aplice legea cu toată forţa împotriva cetăţenilor obişnuiţi aflaţi în necazuri financiare. „Nu e o crimă să datorezi bani,” relatează Minneapolis-St. Paul StarTribune, „dar a devenit o rutină ca oamenii să fie aruncaţi în închisori, dacă nu pot să-şi plătească datoriile”. În Minnesota, „folosirea mandatelor de arestare împotriva datornicilor s-a mărit cu 60 la sută în ultimii 4 ani, cu 845 de cazuri în 2009… În Illinois şi Indiana de sud-vest, unii judecători îi trimit la închisoare pe datornici dacă nu pot achita cheltuielile de judecată. În cazuri extreme, oamenii stau în închisori până când strâng o plată minimală. În ianuarie [2010], un judecător a condamnat un bărbat din Kenney, Illinois, la „indefinită încarcerare până când nu strânge cei 300 de dolari pe care îi datora unui depozit de cherestea.” [14]

Cu alte cuvinte, ne îndreptăm spre restaurarea a ceva care seamănă foarte mult cu închisorile datornicilor. Între timp, conversaţia s-a oprit – moartă –, furia populară împotriva ajutoarelor de stat pentru salvarea băncilor a devenit o bolboroseală incoerentă, şi părem să ne rostogolim inexorabil către următoarea mare catastrofă financiară – singura întrebare reală fiind cât timp va dura.

Am ajuns în punctul în care însuşi FMI acum încearcă să se repoziţioneze ca şi conştiinţă a capitalismului global, şi a început să emită avertismente că dacă vom continua pe acest drum, nici un alt ajutor de stat nu va mai pus la dispoziţie încă o dată.

Publicul pur şi simplu nu îl va accepta, şi, ca urmare, totul se va prăbuşi. „FMI avertizează că un al doilea ajutor de stat „va ameninţa democraţia” spune un titlu recent dintr-un ziar. [15] (Desigur, prin „democraţie” vor să spună, de fapt, „capitalism”.)

Cu siguranţă înseamnă ceva că chiar şi cei care simt că sunt responsabili pentru ţinerea actualului sistem global economic în funcţiune, care doar acum câţiva ani se purtau ca şi cum puteau pur şi simplu presupune că actualul sistem va dăinui pentru totdeauna, par acum să vadă apocalipsa peste tot.

De data asta, FMI are dreptate. Avem toate motivele să credem că într-adevăr suntem pe marginea unor schimbări epocale.

Fireşte, impulsul obişnuit e să ne imaginăm că totul în jurul nostru e absolut nou. Nicăieri nu e asta mai adevărat ca în privinţa banilor. De câte ori ni s-a spus că apariţia banilor virtuali, dematerializarea banilor lichizi în plastic şi a dolarilor în bip-uri de informaţie electronică ne-a adus într-o lume financiară nemaiîntâlnită?

Presupunerea că eram pe un teritoriu neexplorat era, desigur, una care a făcut atât de uşor ca unii ca Goldman Sachs şi AIG să convingă oamenii că nimeni nu putea vreodată să înţeleagă noile şi strălucitoarele lor instrumente financiare. Din momentul în care priveşti lucrurile la scară istorică mare, totuşi, primul lucru pe care îl vezi e că nu e nimic nou în legătură cu banii virtuali. De fapt, asta a fost forma originală a banilor. Sistemul de creditare, calculele, chiar şi registrele de cheltuieli, toate au existat cu mult înainte de existenţa banilor lichizi. Aceste lucruri sunt la fel de vechi ca însăşi civilizaţia.

Adevărat, aflăm şi că istoria tinde să se mişte înapoi şi înainte între perioade dominate de lingouri – în care se presupune că aurul şi argintul sunt bani – şi perioade în care banii se presupune că sunt o abstracţiune, o unitate de măsură virtuală. Dar istoric, banii de credit vin prima dată, şi ce vedem cu toţii azi e o reîntoarcere la presupunerea care ar fi fost considerată evidentă şi de bun-simţ în trecut, să spunem, în evul mediu – sau chiar şi în Mesopotamia antică.

Dar, istoria ne oferă într-adevăr indicii fascinante referitoare la ceea ce putem să ne aşteptăm.

De exemplu: în trecut, epocile banilor de credit virtuali aproape invariabil au implicat crearea instituţiilor destinate să prevină ca lucrurile să n-o ia razna—să-i oprească pe cei care împrumutau bani să nu se unească cu birocraţii şi cu politicienii pentru a stoarce pe toată lumea de ultimul bănuţ, aşa cum fac acum. Ele sunt însoţite de crearea unor instutuţii menite să-i protejeze pe datornici. Noua epocă a banilor de credit, în care suntem, pare să fi început să facă exact pe dos. A început cu crearea instituţiilor globale, ca FMI, destinate să protejeze nu datornicii, ci creditorii. În acelaşi timp, pe un fel de cadran social despre care vorbim aici, o decadă sau două nu însemnă nimic. Nu prea avem nici o idee la ce să ne aşteptăm.

Această carte este o istorie a datoriei, dar foloseşte de asemenea şi istoria ca pe un mod de a pune întrebările fundamentale despre ce sunt sau ar putea fi fiinţele umane şi societatea umană – ce am putea de fapt să ne facem unii altora, ce însemnă chiar să pui o întrebare. Prin urmare, cartea începe prin încercarea de a sparge o serie de mituri – nu doar Mitul Barterului, despre care discutăm în primul capitol, dar şi miturile rivale despre datoriile primordiale către zei, sau către stat – aceasta într-un fel sau altul formează baza presupunerii noastre de bun-simţ despre natura economiei şi a societăţii. Din perspectiva acestui bun-simţ, Statul şi Piaţa domină asupra orice, ca principii diametral opuse. Realitatea istorică dezvăluie însă contrariul: ele s-au născut împreună și întotdeauna au fost legate ombilical unul de alta.

Celălalt lucru pe care aceste concepții greșite îl au în comun, vom vedea, este că ele au tendința să reducă toate relațiile umane la schimb, ca și cum legăturile noastre cu societatea, chiar și cu cosmosul, pot fi imaginate în termeni de tranzacții financiare. Aceasta duce la o altă întrebare: dacă nu schimb, atunci ce? În capitolul 5, voi începe să răspund la întrebarea aceasta folosind roadele antropologiei pentru a descrie o perspectivă a fundamentului moral al vieții economice; apoi am să mă întorc la chestiunea legată de originile banilor pentru a demonstra cum chiar principiul schimbului a apărut în mare parte ca un efect al violenței – că originile reale ale banilor sunt găsite în crimă și în recompensă, război și sclavie, onoare, datorie și răscumpărare.

Asta la rândul ei deschide drumul începerii în capitolul opt a unei istorii actuale a ultimilor 5.000 de ani de datorie și credit, cu marea sa alternativă între veacuri a banilor virtuali și materiali. Multe dintre descoperirile de aici sunt profund neașteptate: de la orginile concepțiilor moderne ale drepturilor și libertăților în antica lege a sclaviei, până la originile capitalului de investiții din China medievală budistă, până la faptul că multe dintre cele mai faimoase argumente ale lui Adam Smith par să fi fost copiate din lucrările a trei teoreticieni ai pieței libere din Persia medievală (o poveste care, întâmplător, are multe implicații interesante pentru înțelegerea atracției pe care o exercită acum islamului politic).

Toate acestea pregătesc terenul pentru o abordare nouă a ultimilor 5.000 de ani, dominați de imperii capitaliste, și ne permit să începem cel puțin să întrebăm care ar putea fi miza a ceea ce se întâmplă în acest moment.

Pentru prea mult timp, consensul intelectual a fost că nu mai putem pune Întrebările Fundamentale. Din ce în ce mai mult se vede că nu avem de ales.

[14]> În „In Jail for Being in Debt” („Aruncat în închisoare din cauza datorii”) Chris Serres & Glenin Howatt, Minneapolis-St. Paul Star Tribune, 9 iunie 2010, http://www.startribune.com/local/95692619.html.

[1] Cu rezultatele predictibile că acestea nu erau construite de fapt pentru ca poporul malgaş să aibă o viaţă mai uşoară în propria lui ţară, ci mai ales pentru a transporta produsele de pe plantaţii la vapoarele din porturi pentru a obţine valuta cu care au plătit drumurile şi căile ferate de la bun început.

[2] Statele Unite, de exemplu, au recunoscut Republica Haiti abia în 1860. Franţa a insistat cu încăpăţânare şi Republica Haiti a fost în cele din urmă obligată să plătească echivalentul a 21 de miliarde de dolari între 1925 şi 1946, cea mai mare parte a acestei perioade de timp aflându-se sub ocupaţie militară americană.

[3] Hallam 1866 V: 269-70. Din moment ce guvernul nu a simţit că se cuvine să susţină cheltuielile de întreţinere, se aştepta ca prizonierii să asigure ei singuri întregul cost al încarcerării lor. Dacă nu puteau, pur şi simplu erau lăsaţi să moară de foame.

[4] Dacă consideăm că responsabilităţile legate de taxe sunt datorii, este majoritatea copleşitoare şi nimic altceva că cele două sunt legate una de alta, din moment ce de-a lungul istoriei, nevoia de a strânge bani pentru plata taxelor a fost întotdeauna cel mai des întâlnit motiv pentru care oamenii se îndatorau până peste poate.

[5] Finley 1960:63 ; 1963 :24; 1974:80; 1981:106; 1983 :108 . Şi astea sunt doar cele de urma cărora am dat eu. Ce spune despre Grecia şi Roma pare să fie la fel de valabil şi pentru Japonia sau China.

[6] Galey 1983

[7] Jacques de Vitry, in Le Goff 1990:64.

[8] Kyokai, Record of Miraculous Events in Japan (c. 822 AD), Tale 26, citat în LaFleur 1986:36. Vedeţi şi Nakamura 1996:257-59·

[9] ibid:J6

[10] ibid:J7

[11] Simon Johnson, şeful economiştilor FMI din acea perioadă, exprimat-o destul de concis într-un articol recent din The Atlantic: „Monitorii, legislatorii şi academicienii aproape toţi au presupus că managerii acestor bănci ştiau ce făceau. În retrospectivă, ei habar n-aveau. Divizia de produse financiare a AIG, de exemplu, a făcut profituri de 2,5 miliarde de dolari neimpozitabile în 2005, cel mai mult vânzând asigurări sub preţul pieţei pe baza unor garanţii prost înţelese şi foarte slabe. Adesea descrisă ca „adunând mărunţişul din faţa unui tăvălug”, această strategie este profitabilă în anii obişnuiţi, şi catastrofală în anii răi. Din toamna trecută, AIG avea asigurări care atârnau în gol în valoare de 400 de miliarde în garanţii. Până azi, guvernul Statelor Unite, într-un efort de a salva compania, a angajat în jur de 180 de miliarde în investiţii şi împrumuturi pentru a acoperi pierderile pe care modelul sofisticat de risc al AIG promisese că erau virtual imposibile.” (Johnson 2010) Desigur, Johnson trece peste faptul că AIG ştia perfect ce urma să se întâmple, dar pur şi simplu nu i-a păsat, din moment ce ştia că tăvălugul urma să zdrobească pe altcineva.

[12] Prin contrast, Anglia deja adoptase o lege naţională a falimentului încă din 1571. O încercare de a crea o lege federală a insolvenţei în Statele Unite în 1800 n-a reuşit; a existat una în vigoare între 1867 şi 1878, al cărei scop era de a-i ajuta pe veteranii îngropaţi în datorii, care luptaseră în Războiul Civil, dar ea a fost în cele din urmă abolită din motive morale. (vezi Mann 2002 pentru o lectură edificatoare a recentei istorii) Reforma insolvenţei în America este mult mai probabil să înăsprească condiţiile decât să le uşureze, la fel cum s-a întâmplat şi cu reformele din 2005 adoptate de Congres asupra industriei, chiar înainte de marea criză a creditelor.

[13] Fondul de ajutorare pentru ipoteci, înfiinţat după ce băncile şi corporaţiile au fost ajutate de guvernul federal, de exemplu, a oferit ajutor doar unui număr foarte mic de oameni, şi nu a existat nici o mişcare către liberalizarea legilor falimentului, care de fapt au fost înăsprite şi mai tare în urma presiunii sectorului financiar, chiar în 2005 cu doi ani înainte de criza creditelor ipotecare.

[15] „FMI averitizează că un al doilea ajutor de stat va „ameninţa” democraţia” („IMF warns second bailout would ‘threaten democracy”‘) Angela Jameson şi Elizabeth Judge, business. timesonline.co.uk/tol!business/economics/article6928147.ece#cid=OTC-RSS&attr=n85799, accesat 25 noiembrie 2009.


Preluat la 16.12.2022 de la https://iasromania.wordpress.com/