Vor fi plânsetele şi scrâşnirea dinţilor

Odată cu creşterea militarizării frontierei croato-bosniace şi într-un mediu general ostil faţă de migranţi, în ultimele luni ruta balcanică s-a mutat către România. Din octombrie 2020, a existat o creştere bruscă a numărului de persoane care trec graniţa în Serbia şi ajung în sau în jurul Timişoarei, cel mai mare oraş din sud-vestul României. Numai în 2020, numărul cererilor de azil din România s-a triplat, de la media anuală de 2.000 la aproximativ 6.000 de persoane. LOGS – Grup de Iniţiative Sociale, un ONG local care oferă zilnic ajutor migranţilor, raportează între 500-1.000 de persoane noi care sosesc în Timişoara în fiecare lună. Un segment mare reuşeşte să părăsească ţara prin Ungaria şi cel mai frecvent spre Austria, Germania şi Belgia.

Noi suntem un mic colectiv cu orientare anarhistă din Timişoara. Domeniile noastre de interes sunt justiţia în domeniul locuinţelor şi dreptul la oraş. În ultimele luni, am oferit asistenţă migranţilor şi refugiaţilor, în special persoanelor multiplu-marginalizate în funcţie de locaţia lor socială, care nu se încadrează în logica compartimentată a ajutorului umanitar. În acest articol, vrem să împărtăşim câteva dintre lucrurile pe care le-am văzut şi auzit în ultimele săptămâni de la prietenii noştri aflaţi în mişcare prin regiune.

Centrul local de refugiaţi este o tabără cu mai multe dormitoare şi un spaţiu deschis, conceput pentru 100-150 de persoane. Nu există nicio modalitate rezonabilă în care centrul ar putea gestiona în mod corespunzător 300-350 de persoane cu o ocupaţie mare a locurilor, aşa cum se întâmplă în prezent. Imaginile trimise în ultimele săptămâni de prietenii care locuiesc acolo sunt şocante: spaţii supraaglomerate, amenajări de locuit improvizate şi precare, cu saltele la sol, bucătării şi băi murdare. F., o tânără din Siria care a mers pe jos pe tot traseul din Grecia până în România, spune că nu a văzut nimic asemănător acestor condiţii în nicio altă ţară. Dacă la început această situaţie era de înţeles din cauza rapidităţii cu care au avut loc aceste schimbări neaşteptate, acum – şase luni mai târziu – fără extinderea personalului, ba mai mult, fără canalizarea resurselor, fără extinderea spaţiilor, poate fi această realitate interpretată în alt mod decât ca neglijenţă (ne)gestionată?

Lipsiţi de orice altă acomodare, majoritatea migranţilor care ajung în Timişoara se adăpostesc ilegal în diferite locuri din oraş. În orice moment, există în jur de 200-300 de migranţi care dorm fără adăpost, în clădiri abandonate sau pe câmpuri deschise, uneori la temperaturi sub zero grade. Mulţi sunt copii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 15 ani, iar unii au vârsta de până la 8 ani.

Dacă eşti bolnav, ai dizabilităţi, probleme mentale sau neurodivergent, situaţia este şi mai gravă. Ne-am întâlnit cu H. într-un din taberele informale de la marginea oraşului. Prietenii săi – cu care am fost în contact – ne-au chemat să ajutăm pentru că trecea printr-un episod psihotic legat de faptul că este bipolar. Într-un trecea printr-un episod destul de acut de psihoză, lipsit de resursele necesare pentru a gestiona situaţia la nivel comunitar, ne-am decis să-l ducem la o clinică de psihiatrie. Ceea ce a urmat a fost o desfăşurare kafkiană a evenimentelor. În primul rând, personalul medical, nu a dorit să-l vadă deloc, apoi l-au plimbat de la o facilitate la alta fără să ne informeze şi, în cele din urmă, a încercat să-l externeze fără nicio formă de sprijin. Toate acestea s-ar fi întâmplat, chipurile, cu acordul lui. Este greu de crezut că aşa ar sta lucrurile, având în vedere că nu vorbeşte engleza şi că nu i s-a oferit un traducător (ca să nu mai vorbim de faptul că trecea printr-un episod psihotic). De-a lungul acestui proces, personalul medical a furnizat informaţii înşelătoare şi chiar a minţit în mod flagrant în legătură cu situaţia sa. În cele din urmă, a fost transferat la un centru de detenţie pentru ,,străini’’ (în satul Horia, din judeţul Arad din apropiere), cu ajutorul poliţiei de frontieră – întărind încă o dată conivenţa istorică a psihiatriei cu statul carceral, aflat în serviciul capitalismului heteropatriarhal şi abilist. UE a exportat responsabilităţile de gestionare a frontierei către România, dar fără beneficiile deschiderii depline a frontierelor UE către statul român şi poziţiei sale în capitalismul global. Iar instituţia psihiatriei se dovedeşte a fi doar un instrument în plus pentru această poliţie a frontierelor; este folosită încă o dată pentru controlul sau dispariţia corpurilor necontrolate – în acest caz, corpurile migranţilor.

Încă nu ştim – aproape o lună mai târziu – nimic despre starea actuală de sănătate a lui H. Când încercăm să-l contactăm, suntem trimişi peste tot, precum K în Castelul lui Kafka. De la centrul de detenţie din Horia, el va fi trimis înapoi în Serbia sau direct în ţara sa natală. Sau va aştepta ca cererea sa de azil să fie respinsă şi abia după aceea să fie trimis înapoi. Acestea sunt opţiunile sale.

Majoritatea migranţilor sunt bărbaţilor. Dar uneori sunt femei şi familii întregi. A fi femeie face ca navigarea geografiilor precare să fie mult mai complicată. Ne-am întâlnit cu M. şi S. în urmă cu câteva zile, două femei din Siria şi, respectiv, din Tunisia. Au solicitat azil în România şi aşteaptă răspunsul – un proces care ar putea dura câteva luni. Ar dori să rămână aici în ţară şi să obţină statutul de refugiat. Cu câteva zile în urmă, ele ne-au contactat pentru a-i ajuta cu cazările temporare. Tabăra este prea murdară şi nesigură pentru ca femeile singure să locuiască în prezent, mai ales dacă e vorba de perioade mai lungi, în mare parte din cauza ameninţării violenţei de gen.

Fiecare vector de marginalitate adaugă un strat suplimentar de oroare în interacţiunile cu statul. Am asistat la tratarea prietenilor queer şi trans cu o totală lipsă de umanitate; în mod constant numiţi greşit, identităţile lor invalidate, corpurile lor supuse unui control meticulos şi constant. Este sfâşietor de fiecare dată când ne confruntăm cu oameni care fug de război sau persecuţii guvernamentale şi pentru care această ţară nu este dispusă să le ofere nici măcar un pat decent. Sau chiar şi un cort. Sau un duş. Sau o toaletă. Simţim o ruşine de nedescris. Şi lipsă de speranţă. Şi furie.

Pe lângă toate nenorocirile şi suferinţele, am auzit multe relatări legate de violenţă din partea poliţiei (sau a persoanelor care se prezintă ca poliţişti) atât la graniţă, cât şi în jurul oraşului. Când un ONG local a încercat să facă publice astfel de cazuri, poliţia a răspuns nu prin iniţierea unei anchete, ci prin ameninţarea ONG-ului cu un proces. Indiferent dacă aceştia erau poliţişti de serviciu sau în afara serviciului sau gunoaie de extremă dreapta care se prefăceau a fi poliţişti, rezultatele sunt cicatricile, vânătăile şi celularele sparte, obligaţia probei ar trebui să revină celor aflaţi la putere. Cu puţin timp în urmă, am primit un mesaj cu fotografii că într-un din taberele informale un tânăr migrant a fost bătut cu un baston de către oameni în uniformă de poliţie şi a trebuit să fie adus la spital. Este un copil de 15 ani din Afghanistan. Ce ar mai fi de spus? Ce cuvinte s-ar potrivi?

Abuzul se extinde dincolo de centrele de refugiaţi sau de zonele de trecere a frontierei. La sfârşitul lunii aprilie, după un incident violent comis între două grupuri de migranţi şi cu puţin înaintea Paştelui ortodox, autorităţile din Timişoara s-au folosit de opinia publică (ne)favorabilă pentru a ridica toţi migranţii din oraş. Asemenea razii ale poliţiei au loc nu numai asupra locurilor unde se află migranţii şi în adunările lor obişnuite, ci şi prin pensiuni şi în alte locuri, ca urmare ponturilor primite de la poliţie. Acest lucru este deosebit de îngrijorător, deoarece în Timişoara există o istorie a ,,denunţării indezirabililor’’. Am auzit de la prietenii migranţi că poliţia îi ,,vânează’’ prin tot oraşul. Am auzit chiar de la personalul de hosteluri că poliţia i-a ameninţat să nu accepte niciun refugiat drept chiriaş.

Această situaţie se desfăşoară zilnic de la incidentul menţionat la sfârşitul lunii aprilie. În primul rând, migranţii arestaţi sunt aduşi la sediul poliţiei de frontier (aflat în oraş). Din experienţa trecută, oamenii sunt ţinuţi acolo ore-n şir, fără mâncare sau apă sau chiar fără cele mai elementare facilităţi. De acolo sunt trimişi la unul dintre centrele de refugiaţi fie în Timişoara, fie la unul dintre celelalte cinci împrăştiate prin ţară. (Despre procesul şi problemele solicitării azilului politic în România, a se vedea transcrierea episodului podcast Radio Leneşx, aici). Din câte ştim, în momentul de faţă li se va interzice să părăsească centrele de refugiaţi. Toate acestea încalcă flagrant legile naţionale şi internaţionale – este ceva nu doar imoral, ci şi ILEGAL!

Nimeni nu spune nimic. Nici UNHCR, a cărui misiune pe bune este să documenteze încălcările drepturilor migranţilor şi refugiaţilor. Nici mass media locale, care sunt predominant conservatoare pe tema migraţiei. Există doar vocea unui ONG, a câtorva jurnalişti independenţi şi a câtorva personaje din biserică. Altfel, este linişte totală. Sub mirajul civilităţii, noul primar al Timişoarei, Dominic Fritz, şi actualul preşedinte, Klaus Iohannis, ne-au adus cu un pas mai aproape de state poliţieneşti de extremă dreapta precum Ungaria şi Polonia. Cu toate acestea, totul este în regulă!, cel puţin am rezolvat problema coruoţiei… [sarcasm] Acum vor urma bătăi de tobă şi valuri de aplauze liberale…

Într-o prelegere din 2016, Naomi Klein a declarat că ,,[o] cultură care pune atât de puţin preţ pe vieţile oamenilor de culoare încât este dispusă să lase fiinţele umane să dispară sub valuri, sau să se incendieze în centrele de detenţie, va fi, de asemenea, dispusă să lase ţările în care locuiesc oamenii de culoare să dispară sub valuri sau să se deshidrateze sub căldura aridă. Când acest lucru se va întâmpla, teoriile ierarhiilor umane – că mai întâi trebuie să avem grijă de ai noştri – vor fi folosite pentru a raţionaliza aceste decizii monstruoase. Deja facem această raţionalizare, chiar dacă doar implicit.’’

Acest lucru se întâmplă deja. Autorităţile o spun mereu în mod deschis. Gurile lor spun ,,trebuie să respectăm drepturile tuturor’’, însă faptele lor spun ,,Timişoara pe primul lor, România pe primul loc.’’ Pentru reprezentanţii statului (la toate nivelurile), refugiaţii nu sunt oameni, ci un flux de corpuri care trebuie gestionate. Ca un blocaj într-un curent fluvial care acumulează gunoi, acest surplus de populaţii care se acumulează la graniţele Fortăreţei Europa trebuie să fie îndepărat. Exportat (înapoi) în ţările mai sărace, întemniţat pe termen lung, orice ar putea funcţiona. Ceea ce vedem la firul ierbii este că migranţii de astăzi sunt homo sacer: oameni care sunt în mod legal personae numai în măsura în care sunt făcute vizibile de către şi pentru stat, dar altfel ale căror corpuri pot fi închise, aruncate sau distruse fără consecinţe.

În locul unui final, am dori să-i salutăm pe toţi tovarăşii din alte ţări care fac de mulţi ani munca vitală de a sprijini oamenii aflaţi în mişcare, şi tuturor celor care riscă totul în căutarea unei vieţi mai bune pentru ei şi pentru familiile lor. Niciun număr de cărţi citite nu vă poate pregăti pentru nivelul de violenţă zilnică pe care statul capitalist îl aduce asupra migranţilor. Doar dacă rezistăm împreună ferm, în dragoste, grijă şi solidaritate – începând cu cei care sunt cei mai vulnerabili – putem spera la o lume radical diferită.