Ce înțelegem prin „Acțiunea Directă”
Negarea sistemului parlamentar
Revoluţia e munca acţiunii de zi cu zi
Un nou factor: voința muncitorului!
Acțiunea Directă este simbolul sindicalismului revoluţionar în acțiune. Această formulă este de două ori reprezentativă: atât pentru lupta împotriva exploatării, cât şi pentru lupta împotriva asupririi. Acţiunea Directă proclamă, cu o claritate inerentă, direcția și orientarea eforturilor clasei muncitoare în atacul neobosit asupra capitalismului. Acțiunea Directă este un concept de o asemenea claritate, de o asemenea transparență de la sine înțelese, încât simpla rostire a cuvintelor le defineşte şi le explică în acelaşi timp. Acest lucru înseamnă că întreaga clasă muncitoare, aflată în rebeliune continuă împotriva stării de lucru existente, nu așteaptă nimic de la oamenii, puterile, sau forțele din afara ei, ci îşi creează propriile sale condiții de luptă și caută în interiorul ei mijloacele prin care va acţiona. Înseamnă că, împotriva societății existente, care recunoaște doar cetățeanul, se ridică producătorul. Iar producătorul, după ce a înțeles că orice grup social se modelează după propriul său sistem de producție, intenţionează să atace direct modul de producție capitalist, cu scopul de a-l transforma, prin eliminarea patronului, astfel câştigându-şi suveranitatea asupra locului de muncă – condiția esențială ca un om să se poată bucura de libertate reală.
Acţiunea Directă implică, astfel, ca muncitorii să îşi însuşească noţiunile de libertate şi autonomie, şi să nu îngenuncheze în faţa principiului autorităţii. Acum, din cauza acestui principiu al autorităţii, pivotul lumii moderne – democrația fiind ultima sa încarnare -, ființa umană, prinsă într-o mie de corzi morale, dar şi materiale este lipsită de orice posibilitate de a-şi exprima voința şi iniţiativa. Tocmai din această negare a sistemului parlamentar fals și ipocrit, şi din negarea formei finale de cristalizare a autorității se nasc toate metodele de luptă sindicaliste. Prin urmare, Acțiunea Directă se naşte pur şi simplu ca o concretizare a principiului libertății, a realizării sale în rândul maselor; şi nu ca o formă abstractă, vagă, neclară, ci, dimpotrivă, ca o noțiune practică ce inspiră revolta pe care vremurile o cer. Acţiunea Directă înseamnă distrugerea spiritului supunerii și al resemnării, care degradează oamenii și îi transformă în sclavi dispuşi să-şi accepte sclavia, şi, în acelaşi timp, o înflorire a spiritului de revoltă, factorul care fertilizează societăţile umane. Această ruptură fundamentală și completă între societatea capitalistă și lumea celor care muncesc, așa cum e încapsulată în Acțiunea Directă, a fost exprimată de Asociația Internațională a Muncitorilor (Internaţionala I) în motto-ul său: „Emanciparea muncitorilor va fi opera lor înşişi”.
Şi la aducerea în realitate a acestui divorț a contribuit prin a ataşa o importanță supremă asociațiilor economice. Însă influenţa atribuită acestor asociaţii încă a rămas confuză. Totuși, Internaţionala I a intuit că munca de transformare socială va trebui să înceapă de jos, și că schimbările politice sunt doar o consecință a modificărilor aduse sistemului de producție. Acesta este motivul pentru care a salutat acțiunea asociațiilor profesionale, și în mod natural, a legitimat procedura de exprimare a vitalității și influenței lor, adecvate pentru fiecare organism în parte – iar acest lucru nu este nimic altceva decât o Acțiune Directă. Acțiunea Directă este, de fapt, funcția normală a sindicatelor și motivul pentru care ele există; ar fi o prostie imensă ca aceste asociații să se limiteze doar la a-i aduce pe salariaţi împreună, pentru a-i face să se adapteze mai bine la soarta pe care societatea burgheză le-o rezervă: producția pentru alții. E mai mult decât evident că persoanele care nu au nici o perspectivă socială clară se strâng în sindicate pentru a se auto-apăra şi pentru a putea lupta atât împreună, cât şi individual. Comuniunea de interese îi atrage spre sindicat, care acţionează ca o forţă gravitaţională asupra lor: ei se îndreaptă instinctiv spre el.
Şi acolo, în acea pepinieră a vieții, activitatea de coeziune, elaborarea și educația este făcută; sindicatul trezeşte conștiința muncitorilor, îngustată încă de prejudecățile inculcate de către clasa conducătoare; le deschide ochii larg la necesitatea imperativă de a lupta, la necesitatea de a se revolta; îi pregătește pentru luptele sociale, ordonându-le eforturile concertate. Dintr-o astfel de instruire, rezultă că fiecare individ trebuie să acționeze el însuşi şi nu să lase în seama altora sarcina de a acționa în locul lui. Această gimnastică (revoluţionară) îi dă muncitorului sentimentul propriei sale valori, şi în aprecierea acestei valori constă puterea Acţiunii Directe de a da roade! Rânduieşte ingeniozitatea umană, temperează caractere și concentrează energiile. Îi învață pe muncitori ce înseamnă încrederea în sine! Și stăpânirea de sine! Și acţiunea pentru sine!
Acum, dacă vom compara metodele folosite în asociațiile sau grupările democratice, constatăm că nu au nimic în comun cu această tendință constantă de a trezi din amorţeală conștiința oamenilor, nici cu această adaptare la acțiune, care pătrunde ființa prin înlăturarea pasivității și a apatiei în care democratismul tinde să o limiteze și să o paralizeze.
O învaţă pe această fiinţă ce înseamnă puterea voinței, în loc de supunere, și îşi asumă suveranitatea ei în loc să o lase în seama unui reprezentant. Procedând astfel, deplasează axa orientării sociale, astfel încât energiile umane, în loc să fie irosite asupra activității dăunătoare și deprimante, reuseşc ca, prin consumarea energiilor lor în mod legitim, să atingă susţinerea necesară dezvoltarii lor continue.
Acum 50 de ani, în jurul anului 1848, pe vremea când republicanii încă mai credeau în ceva, ei au recunoscut cât de mare e iluzia, cât de mare e minciuna şi cât de neputincios de fapt este sistemul reprezentativ, şi căutau soluţii pentru a-i corecta defectele. Iar Rittinghausen, fermecată şi ea de zorzoanele politice despre care presupunea că erau cruciale pentru progresul uman, şi-a imaginat că a găsit o soluţie în forma „reprezentării directe”.
Proudhon, pe de altă parte, prevestind sindicalismul revoluţionar, a vorbit despre viitorul federalism economic care ar depăşi, cu toată superioritatea vieţii, noţiunile sterile ale întregului aranjanment politic: cum federalismul economic se naşte din interiorul organizaţiilor muncitoreşti, el presupune recuperarea de către asociaţiile profesionale a anumitor funcţii utile, în numele cărora statul îşi fabrică mereu iluzii pentru a-şi motiva şi perpetua existenţa, şi, în acelaşi timp, presupune eliminarea funcţiilor sale toxice, restrictive şi represive, din cauza cărora societatea capitalistă e perpetuată.
Toată această frământare din interior, care escaladează şi se intensifică zi de zi, este Acţiunea Directă năvalnică şi nestăpânită. Iar când clasa muncitoare, a cărei putere şi conştiinţă va fi crescut, e gata să ia în posesiune şi chiar asta va face – aceea va fi şi ea Acţiune Directă!
Odată ce exproprierea capitalului începe, şi când companiile de cale ferată se trezesc că acţiunile lor – „diplomele” aristocraţiei financiare – nu mai au nici o valoare, şi atunci când cortegiile de paraziţi formate din directorii căilor ferate şi din alţi magnaţi nu mai pot supravieţui în inactivitate, trenurile vor reîncepe să circule… Şi aceasta, pentru că muncitorii de la căile ferate vor fi luat lucrurile în mâinile lor; sindicatul revoluţionar se va fi transformat dintr-o grupare de luptă într-o asociaţie de producţie, şi mai apoi va lua conducerea operaţiunilor de administrare – dar nu ca acum pentru a urmări câştigul personal, nici de dragul pur şi simplu al unor motive corporatiste, ci pentru binele tuturor. Ce se va întâmpla la căile ferate se va răsfrânge şi se va repeta în fiecare sferă a producţiei.
Dar, că această sarcină de lichidare a vechii lumi a exploatării să aibă succes, clasa muncitoare trebuie să se familiarizeze cu condiţiile pentru realizarea unei noi ordini sociale, şi trebuie să obţină capacitatea şi să realizeze acest lucru pentru ea însăşi: atunci când se va confrunta cu dificultăţile care vor apărea, clasa muncitoare trebuie să se bazeze numai şi numai pe eforturile ei proprii şi directe, pe resursele pe care le are în interiorul ei, şi nu pe gingăşia intermediarilor, a oamenilor providenţiali, aceşti noi episcopi pe stil nou. Dacă se va baza pe aceştia, exploatarea nu va fi eradicată, ci va persista sub o mască diferită.
Astfel, pentru a pregăti drumul, noţiunile restrictive, formulele moarte, care ţin de un trecut persistent, trebuie înlocuite cu idei care ne duc în direcţia unor demonstraţii indispensabile de voinţă. Acum, aceste noi idei nu pot decât să derive din implementarea sistematică a metodelor de acţiune directă. Aceste metode vin, de fapt, din curentul profund al autonomiei şi solidarităţii umane, intensificat de acţiunea practică care erupe şi construieşte ideea înlocuirii dezordinii sociale din prezent cu o formă de organizare în cadrul căreia numai munca are un loc şi fiecare individ va fi liber să dea expresie personalităţii şi abilităţilor sale.
Această sarcină de a pregăti terenul pentru viitor nu este, graţie Acţiunii Directe, în nici un fel în conflict cu lupta de clasă de zi cu zi. Superioritatea tactică a Acţiunii Directe constă mai precis în plasticitatea sa unică: organizaţiile activ implicate în acţiuni pe teren nu trebuie să se limiteze la a aştepta progresul benefic al schimbărilor sociale. Ele trăiesc prezentul cu toată combativitatea personală, nesacrificând nici prezentul viitorului, nici viitorul prezentului. De aici – din această capacitate de a face faţă simultan cererilor momentului şi celor ale viitorului, şi din această compatibilitate a misiunii bifurcate pentru a fi dusă la îndeplinire – decurge acest ideal pentru care ele luptă, şi care, departe de a fi umbrit sau neglijat, este astfel clarificat, definit şi făcut din ce în ce mai vizibil.
Şi de aceea este atât de lipsit de sens şi de fals ca revoluţionarii, care se inspiră din metodele Acţiunii Directe, să fie consideraţi că ar fi „avocaţi ai totului-sau-nimic”. Adevărat, ei sunt avocaţi ai smulgerii TOTULUI burgheziei! Dar, până când vor avea destulă putere pentru a îndeplini această sarcină a exproprierii generale, ei nu trebuie să se se aşeze pe lauri şi nu trebuie să piardă nici o şansă de a câştiga progrese parţiale, care, fiind atinse cu un anumit cost al privilegiilor capitaliştilor, reprezintă un fel de expropriere parţială şi bătătoresc calea pentru cerinţe mult mai comprehensive.
De aici reiese clar că Acţiunea Directă este pur şi simplu transpunerea în viaţă a spiritului revoltei: detaliază lupta de clasă, o coboară de pe tărâmul teoriei şi abstracţiunii pe tărâmul practicii şi faptelor realizate. Prin urmare, Acţiunea Directă este lupta de clasă trăită zi de zi, ca atac continuu şi neobosit asupra capitalismului.
Şi tocmai din acest motiv e atât de dispreţuită de politicieni – o clasă separată – care s-au autonumit pe ei înşişi „reprezentanţi” sau „episcopi” ai democraţiei. Acum, dacă această clasă muncitoare, dispreţuind democraţia, ar face un pas mai departe şi ar căuta o cale alternativă pe terenul economiei, ce ar urma să se întâmple cu „intermediarii” care au pozat ca purtători de cuvânt ai proletariatului?
De aceea e şi mai dispreţuită şi condamnată de burghezie! Aceasta vede că prăbuşirea ei e accelerată cu brutalitate de faptul că clasa muncitoare, câştigând putere şi încredere din ce în ce mai mare din Acţiunea Directă, şi rupându-se definitiv de trecut, bazându-se doar pe propriile ei resurse pentru a îmbrăţişa o mentalitate cu totul nouă, e pe cale să construiască o societate cu totul nouă.
E deja un lucru luat ca atare că trebuie să fie o luptă împotriva tuturor categoriilor de obstacole puse în calea dezvoltării omenirii încât ar putea să pară paradoxal să lăudăm necesitatea efortului.
Dincolo de acţiune, de fapt, ce altceva rămâne în afară de inerţie, acceptarea lipsită de coloană vertebrară şi pasivă a sclaviei? În vremuri de depresie şi inerţie, femeile muncitoare sunt decăzute la statutul de animale de povară, sclave prinse într-o capcană fără de ieşire a trudei; minţile lor sunt o caricatură, încuiate şi lipsite de gânduri; perspectivele lor sunt limitate; nu îşi pot imagina viitorul, nici nu pot presupune că poate exista o cale de îmbunătăţire a prezentului.
Dar aici răsare acţiunea! Ele sunt scuturate din toropeală, minţile lor decrepite încep să funcţioneze şi o energie radiantă transformă şi transfigurează masele de oameni.
Pentru că acţiunea e sarea vieţii… Sau, pentru a spune mai pe şleau, e viaţa însăşi! Să trăieşti înseamnă să acţionezi… Să acţionezi înseamnă că eşti viu!
Dar acestea sunt banalităţi! Şi totuşi, trebuie muncit ca ideea să fie bine înţeleasă şi efortul trebuie glorificat, pentru că educaţia care îndobitoceşte a trecut peste generaţiile mai în vârstă şi a plantat noţiuni care au dus la istovirea puterilor lor. Zădărnicia efortului a fost adesea ridicată la statutul de teorie şi a fost epuizată pe ideea că orice realizare revoluţionară va urma cursul ineluctabil al evenimentelor; catastrofa, s-a proclamat, va veni şi se va întâmpla automat. Chiar în momentul în care, în cursul ineluctabil al evenimentelor, instituţiile capitaliste vor ajunge la punctul lor maxim de tensiune. Când vor exploda de la sine! Efortul depus de femeia muncitoare, în termeni economici, a fost proclamat ca fiind redundant, acţiunile ei împotriva mediului restrictiv, care o hărţuia, s-a spus că erau inutile şi neserioase. A fost lăsată cu o singură speranţă: că ar putea să se infiltreze ea singură în parlamentele burgheze şi să aştepte dezlănţuirea catastrofei.
Am fost învăţaţi că acest lucru ar urma să se întâmple într-un mod mecanic şi că nu va putea fi evitat atunci când va veni timpul; concentrarea capitalului fiind completă, prin legile imanente ale însăşi producţiei capitaliste, numărul de magnaţi capitalişti, de uzurpatori şi de monopolişti va începe să se ducă pe spirală în jos… Adică, ni s-a spus că va veni această zi când, graţie cuceririi puterii politice, reprezentanţii aleşi ai oamenilor vor folosi legea şi vor decreta exproprierea acestui grup, pe care-l numeri pe degete, de baroni capitalişti.
Ce iluzie periculoasă şi batjocoritoare reprezintă o asemenea aşteptare pasivă pentru următoarea revoluţie mesianică! Şi câţi ani şi câte secole va dura până va prelua puterea politică? Şi chiar şi atunci, să presupunem că ar captura-o, se va reduce numărul de magnaţi capitalişti destul până la acel punct? Şi chiar admiţând că expansiunea trusturilor ar putea fi înghiţită de mediul burghez, asta înseamnă că ei se vor arunca înapoi în rândurile proletariatului? Nu cumva ei îşi vor fi sculptat un loc pentru ei înşişi în aceste trusturi şi numărul de paraziţi care trăiesc fără să producă un singur lucru nu va fi cel puţin la fel de mare pe cât e azi? Dacă răspunsul e da, putem presupune că beneficiarii vechii societăţi vor ieşi la luptă împotriva legilor şi decretelor de expropriere?
Un număr egal de probleme va trebui să fie puse, înainte ca clasa muncitoare să devină lipsită de putere şi năucă fără să mai ştie ce are de făcut, dacă o asemenea greşeală va fi făcută: de a o lăsa să fie fermecată de speranţa revoluţiei, care va să vină în absenţa oricărui efort de Acţiune Directă din partea muncitorilor.
Chiar în momentul când suntem traşi pe sfoară de această credinţă mesianică în Revoluţie – al cărei scop e să-şi bată joc şi mai mult de noi pentru a ne convinge că nu putem face nimic şi că nu are rost să încercăm nimic, şi să ne afunde şi mai mult în mlaştina inacţiunii –, am fost îndoctrinaţi cu „legea de fier a salariilor”.
Ni s-a spus că, sub reţeta ei neobosită (în primul rând creată de Ferdinand Lassalle), în societatea de azi, orice efort e o pierdere de timp, orice acţiune e inutilă, pentru că represaliile economice vor reface curând acoperişul sărăciei de sub care proletariatulul nu poate scăpa.
Sub această lege de fier – care a fost făcută să pară ca fiind piatra de temelie a socialismului – s-a proclamat această „regulă generală: salariul mediu nu va fi mai mare decât îi trebuie strict muncitoarei să supravieţuiască”. Şi s-a spus: „Acestă cifră e determinată doar de presiunea capitalistă şi aceasta poate să o împingă şi mai jos de minimul necesar pentru subzistenţa unei femei care munceşte… Singura regulă cu privire la nivelurile salariale e surplusul sau lipsa de forţă de muncă a femeilor pe piaţă…”
Prin dovezile oferite de modul necruţător în care funcţionează această lege a salariilor, au fost făcute comparaţii între muncitoare şi marfă: dacă pe piaţă este un surplus de cartofi, atunci cartofii vor fi mai ieftini; dacă sunt insuficienţi, atunci preţul lor va creşte… Ni s-a spus că e la fel şi cu femeia care munceşte: salariul ei fluctuează în funcţie de surplusul sau de insuficienţa numărului de femei muncitoare de pe piaţă!
Împotriva necruţătoarelor argumente ale acestei raţiuni absurde, nici o voce nu s-a ridicat: aşadar, legea salariilor a fost considerată ca fiind corectă… atâta timp cât femeia care munceşte e mulţumită să fie considerată o marfă! Atâta timp cât la fel ca un sac de cartofi, ea va rămâne pasivă şi inertă şi va îndura fluctuaţiile pieţei… Atâta timp cât îşi coboară privirea în pământ şi îndură toate ocările şefului ei… legea salariilor merge mai departe.
Dar lucrurile iau o cu totul altă turnură în momentul în care o sclipire de conştiinţă o readuce pe muncitoarea-sac de cartofi înapoi la viaţă. Când, în loc să se condamne singură la inerţie, la un trai lipsit de demnitate, la resemnare şi la pasivitate, muncitoarea se trezeşte şi îşi dă seama că, o fiinţă umană fiind, spiritul revoltei o readuce la viaţă: când o înviorează şi o face să fie plină de viaţă şi de energie, plină de voinţă şi gata de acţiune; când, în loc să ridice din umeri absentă împreună cu vecinii ei (ca un cartof lângă alţi cartofi) şi intră în contact cu ei, reacţionează împreună cu ei, şi ei îi răspund, odată ce forţa unită a muncii se trezeşte la viaţă şi se învigorează pe sine… atunci s-a terminat cu echilibrul ridicol al legii salariilor.
Un nou factor a apărut pe piața muncii: voința muncitorului! Și acest factor, necunoscut când se stabileşte prețul unui sac de cartofi, are un cuvânt greu de spus în privinţa stabilirii salariilor. Impactul său poate fi mai mic sau mai mare, în funcţie de gradul de tensiune al forței de muncă, care e produsul acordului voințelor individuale care acţionează la unison – şi care, chiar dacă e puternic sau slab, tot nu poate fi negat.
Coeziunea muncitorilor astfel se ridică împotriva puterii capitaliste, o putere care poate fi înfruntată. Inegaltatea dintre cei doi adversari – care nu poate fi negată când exploatatorul e confruntat numai de femeia muncitoare pe cont propriu – e atentuată în funcţie de coeziunea realizată de puterea de luptă a muncitorilor.
De aici înainte, rezistența proletară, fie ea latentă sau acută, va deveni un fenomen de fiecare zi: disputele dintre muncă și capital se întețessc și devin din ce în ce mai acute. Munca nu va ieși mereu învingătoare din aceste lupte parțiale: oricum, chiar și când va fi înfrântă, muncitorii implicaţi în luptă tot vor putea culege niște roade: rezistența din partea lor a obstrucționat presiunea din partea patronilor şi adesea îi va forţa pe patroni să îndeplinească o parte din cerinţele muncitorilor.
În acest caz, caracterul de solidaritate puternică în sindicalismul revoluționar este reabilitat: rezultatul luptei aduce beneficii fraților mai puțin încrezători, mai puțin conștienți, iar greviștii se bucură de satisfacția morală de a se fi luptat pentru bunăstarea tuturor. Pentru binele tuturor.
Că această coeziune a muncii duce la creșterea salariilor e recunoscut cu sinceritate de către teoreticienii „legii de fier”. Faptele sunt atât de tangibile că ei ar trebui să se chinuie imens pentru a le putea nega. Dar ei protestează că, în paralel cu creșterea salariilor, există și o creștere a costului vieții, deci nu ar exista de fapt nici o creștere în puterea de cumpărare a muncitorului și beneficiile creşterii salariului lor ar fi astfel nule.
Există cazuri în care dăm peste astfel de repercusiuni: dar creșterea costului vieții, în directă asociere cu creșterea salariului nu e atât de constantă încât să poată fi luată ca axiomă. Mai mult, când o asemenea creștere apare, aceasta este – în cele mai multe cazuri – dovada că muncitoarea, după ce a luptat, în calitatea ei de producătoare, împotriva șefului ei – a neglijat să se ocupe de interesele ei în calitatea ei de consumatoare. Foarte adesea, tocmai pasivitatea cumpărătorului față de negustor, a chiriașului față de proprietar etc este cea care permit permite proprietarilor şi negustorilor să şteargă din obligaţia lor faţă de muncitoare, ca şi consumatoare, beneficiile pe care ea le-a obţinut în calitate de producătoare.
Și mai mult, dovada irefutabilă că nivelul salariilor nu duce în mod necesar la o creștere paralelă a costului de trai e oferită de țările unde orele de muncă sunt puține și salariile mari: acolo viața e mai ieftină și mai puțin marcată de restricţii, decât în țările în care orele de muncă sunt mai multe și salariile mai mici.
În Anglia, Statele Unite și Australia, ziua de muncă este adesea de 8 ore (cel mult 9), în weekend nu se lucrează, și totuși salariile sunt mai mari decât ale noastre. În ciuda zilei de muncă scurte, viața e mai ușoară acolo. În primul rând, după șase zile muncitoare, sau mai bine spus, după 5 și jumătate (în cele mai multe cazuri, sâmbăta se muncește până la jumătatea programului), muncitoarea câștigă destul pentru a se întreține pe parcursul celor 7 zile ale săptămânii: apoi, ca o regulă generală, acest lucru e posibil şi datorită faptului că costul necesităților de bază e mai mic decât în Franța, sau în orice caz mai accesibil, în termenii nivelului salariilor.[1]
Asemenea fapte invalidează „legea de fier”. Mai ales că nu se poate susține că nivelul mare al salariilor din țările menţionate mai sus ar fi doar consecința numărului insuficient de muncitoare pe piață. În Statele Unite, la fel ca în Australia, și în Anglia, șomajul e amețitor. Deci, e foarte clar că, dacă condițiile de muncă din aceste țări sunt mai bune, acest lucru se datorează faptului că, în modul în care au fost stabilite, există un factor care acţionează, altul decât aprovizionarea mai mare sau mai mică cu forță de muncă: voința muncitorilor! Asemenea condiții îmbunătățite sunt rezultatul eforturilor muncitorilor, al hotărârii muncitoarei de a refuza să fie o legumă, să ducă o viață numai de restricții, și au fost câștigate prin lupta împotriva Capitalului. Oricât de violente au fost conflictele care au dus la îmbunătățirea acestor condiții, ele nu au putut crea însă o situație revoluționară: nu au situat munca în conflict deschis şi direct cu capitalul, într-o confruntare față în față a acestor doi dușmani. Muncitorii – în nici un caz nu ca un corp comun – nu au ajuns la conștiința de clasă: astfel, aspirațiile lor au fost nedrept de modeste, s-au redus la acomodarea cu societatea existentă. Dar vremurile se schimbă! Englezii, yankeii, și ceilalți sunt în procesul de obținere a conștiinței de clasă, care le-a lipsit până acum.
Dacă trecem de la examinarea raportului salarii mari / ore de muncă mai puține pentru a ne uita la propriile noastre regiuni de țărani, unde, încrezători că vor găsi o populație ignorantă, supusă, un număr de industriași și-au ridicat fabricile, aici găsim un fenomen opus: salariile sunt foarte mici și condițiile de muncă excesiv de solicitante. Motivul e că, în timp ce voința muncitorilor a fost letargică, doar presiunea capitalistă a determinat condițiile de muncă; femeia muncitoare, încă ignorantă și inconştientă de propria ei putere, e redusă la statutul de „marfă”, astfel că ea cade pradă aplicării până la capăt a „legii salariilor”. Dar, dacă o scânteie de revoltă ar readuce-o la viață pe victima exploatării, situația se va schimba foarte mult! Praful umanității, care e ceea ce au fost până acum masele proletare, are nevoie doar să devină compact într-un bloc sindicalist revoluționar pentru ca presiunea șefilor să fie înfruntată de o forță, care ar putea să fie slabă și neîndemânatică la început, dar care curând va crește şi în putere și în conștiință.
Și deci lumina experienței arată doar cât de iluzorie și falsă e această presupusă „lege de fier a salariilor”. „Lege de fier” ziceați? Doar trageți de ea! Nu e nici măcar o lege de cauciuc!
Dramatic e că consecințele penetrării lumii muncii de către această reţetă fatală au fost mai serioase decât argumentele greşite care au dus la impunerea acestei legi. Cine poate spune câtă suferință și câtă dezamăgire a provocat „legea salariilor”? Pentru prea mult timp, din păcate, clasa muncitoare s-a aplecat şi a moţăit pe această pernă otrăvită. Aici se vede legătură logică: teoria că efortul e inutil a născocit inacțiunea. Din moment ce acțiunea e fără rost, inutilitatea luptei şi imposibilitatea unei îmbunătățiri imediate au fost proclamate, orice resursă de de revoltă a fost înăbuşită. Într-adevăr, care ar fi fost sensul luptei odată ce efortul a fost identificat în avans ca fiind lipsit de sens și neproductiv, când cineva știa că era condamnat la eșec? Din moment ce lupta promitea numai înfrângeri – fără nici o speranță de beneficiu cât de mic – nu era lucrul cel mai potrivit şi înțelept ca muncitorii să rămână calmi?
Și acesta a fost raţiunea care a făcut regulile! Clasa muncitoare s-a moleşit în apatie și a jucat fix cum a vrut burghezia. Astfel, atunci când, sub presiunea circumstanțelor, muncitorii erau aduși într-un conflict, numai cu o inimă grea ridicau mănuşa: greva chiar a ajuns să câștige reputația că ar fi un rău care trebuie îndurat, doar dacă nu putea fi evitată, și a devenit ceva în fața căruia cineva se resemna fără nici o iluzie că orice îmbunătățire reală ar putea fi obţinută în urma unui succes al ei.
În paralel cu această credință rigidă că e imposibil ca cercul vicios al „legii de fier a salariilor” să fie rupt, și prin metoda unei deducţii strâmbe în urma acestei „legi”, pentru că se bazează pe faptul că revoluţia va veni de la sine pe măsură ce evenimentele evoluează, fără nici un ajutor din partea noastră, fără nici un efort de a interveni de partea muncitorilor, unii oameni se bucură când pot vedea că „pauperizarea” creşte chiar şi puţin, când văd o adâncire şi mai mare în mizerie, abuzuri şi mai mari din partea patronilor, o presiune şi mai sufocantă din partea guvernului, şi altele. Dacă-i asculţi pe aceşti bieţi logicieni, revoluţia ar fi trebuit să izbucnească de la sine de mult la cât de copleşitor e răul! Deci, orice adâncire şi mai mare în mizerie şi în calamitate a muncitorilor pentru ei pare a fi un lucru bun, pentru că ar grăbi ora destinului.
Cât de greşită poate fi o asemenea gândire! Ce tâmpenie! Singurul lucru pe care creşterea răului – nu contează ce formă are – îl realizează e să îi culce şi mai mult la pământ pe cei care suferă. Şi tocmai acest lucru e apreciat. În loc să răstălmăcească mereu cuvintele, aceştia trebuie doar să se uite în jur şi să vadă cu ochii lor care e situaţia de fapt.
Care sunt industriile unde activitatea unui sindicat revoluţionar e cea mai pronunţată? Singurele unde, netrebuind să îndure abuzive ore lungi de lucru, camarazii pot, când li se termină tura, să se bucure de o viaţă socială, să meargă la întâlniri, şi să se intereseze de problemele care îi afectează pe toţi. Singurele unde salariile nu sunt tăiate în măsura în care orice cheltuială pentru un abonament la un ziar sau pentru cumpărarea unei cărţi înseamnă o felie de pâine mai puţin pe masă.
Prin contrast, în industriile unde ziua de lucru e lungă şi intensitatea muncii e excesivă, odată ce muncitoarea lasă servitudea penală şefului din spatele ei, ea este, fizic şi mental, „epuizată”; deci singura ei preocupare, înainte de a ajunge acasă să mănânce şi să doarmă, e să dea pe gât două guri de tărie pentru a-şi reveni, pentru a-şi face din nou curaj şi pentru a se putea convinge să se mişte din loc. Nici nu-i trece prin cap să treacă pe la sindicat, să participe la întâlniri, atât de mult e epuizat trupul ei de trudă şi atât de epuizată e mintea ei după o asemenea zi de muncă.
Tocmai de aceea, la ce efort să se aștepte cineva din partea unei nefericite care trăieşte într-o sărăcie endemică, a unei zdrenţuroase ţinută în glod de lipsa muncii şi a lipsurilor? Poate, într-un acces de furie, ea se va aventura să se revolte… dar acel gest nu se va repeta! Sărăcia a secat-o de toată voința ei și de tot spiritul de revoltă.
Aceste observații – pe care fiecare dintre noi e liber să le verifice și pentru susţinerea cărora putem aduce și noi propriile noastre exemple – sunt o respingere a acestei bizare teorii că mizeria peste mizerie și opresiunea peste opresiune seamănă semințele unei revoluții.
Chiar opusul se întâmplă, e adevărat! Fiinţă plăpândă, aflată la mila sorții, viața ei fiind plină de restricții, ea însăși fiind o sclavă morală și materială, nu va îndrăzni să se ridice în faţa opresiunii: de teamă că se va întâmpla ceva și mai rău, ea se va retrage în vizuina ei și va refuza să se urnească sau să facă vreun efort şi se va cufunda tot mai mult în mlaştina mizeriei. Situaţia e diferită în privinţa celor care ajung să fie femei prin luptă, a celor care, având o viață mai puțin îngustată și o minte mai deschisă, se uită la exploatarorul lor în față şi îi înfruntă privirea: aceste femei ştiu că îi pot veni de hac.
Și de aceea, progresele parțiale nu au efectul de a o potoli pe muncitoare şi de a o adormi: dimpotrivă, ele vor acționa ca o reasigurare și ca îndemn pentru ea de a-şi susţine mereu cauza și a face cereri și mai mari. Rezultatul îmbunătăţirii condiţiei muncitorilor – care e întotdeauna o consecință a unei demonstraţii de putere din partea proletariatului, fie că o obţin cu forţa în urma luptei, fie că burghezia consideră că e prudent și politic să facă concesii pentru a putea să netezească ascuţimea şi pentru a putea evita ciocnirile pe care le presimte sau de care se teme – se vede în creşterea demnităţii şi conştiinţei clasei muncitoare, dar şi – mai ales, mai presus de orice! – în creşterea apetitul ei de luptă.
Pe măsură ce se scutură de sărăcia psihologică şi intelectuală, clasa muncitoare se maturizează: atinge o sensibilitate mai mare, e din ce în ce mai plină de viaţă şi mai conştientă de exploatarea pe care o îndură, iar determinarea ei de a se elibera de toate acestea e şi mai mare: câştigă de asemenea şi o percepţie mai clară a contrastului ireconciliabil între propriile sale interese şi cele ale clasei capitaliste.
Dar nu contează cât de importante ar presupune cineva că sunt, micile îmbunătăţiri nu pot ţine locul revoluţiei, şi nici nu pot să o amâne: exproprierea capitalului rămâne o necesitate, dacă muncitorii doresc să se elibereze cu adevărat.
De fapt, chiar presupunând că profiturile capitalului ar fi foarte serios afectate şi că rolul otrăvitor al Statului ar putea fi îndepărtat parţial, e puţin probabil că aceste handicapuri ar putea să ducă la dispariţia lor totală. Nici unul dintre ele nu îşi va fi alterat relaţiile: tot vor fi de o parte salariaţii şi guvernaţii, şi de cealaltă parte, şefii şi liderii.
Desigur, câştigurile parţiale (nu contează cât de important presupunem că ar fi acestea şi chiar dacă ele ar putea să pară că în mare parte au dus la dispariţia unor privilegii) nu au efectul de a schimba relaţiile economice – relaţiile rezultate între şef şi muncitor, între conducător şi cel condus. Astfel, subordonarea muncitorului în faţa Capitalului şi a Statului dăinuie. De aici rezultă că problema socială se iveşte mai mare ca oricând, și că „baricadele” care îi despart pe producători de paraziții care trăiesc pe spatele lor nu au fost ridicate, cu atât mai puțin nivelate.
Nu contează cât de mult se reduc orele de muncă, nu contează cât de mari vor ajunge salariile, nu contează cât de „confortabilă” va deveni fabrica, din punctul de vedere al igienei, etc, atâta timp cât relația dintre plătitorul de salariu și salariat, guvernant și guvernat persistă, vor exista mereu două clase, care se luptă una împotriva celeilalte. Și confruntarea va crește ca intensitate și ca răspândire pe măsură ce clasa exploatată şi oprimată va avea o putere și o conștiință din ce în ce mai mari şi mai extinse, pe măsură ce ea însăşi devine conștientă de adevărata sa valoare socială; prin urmare, pe măsură ce se îmbunătățește și se educă pe ea însăși, cu atât situația ei devine mai bună, și va aduce chiar și mai multă vigoare în subminarea privilegiilor claselor opuse, parazite.
Și această confruntare va continua mereu și mereu până când se va dezlănțui iadul! Până în ziua în care clasa muncitoare, după ce va deveni o forţă de oţel pentru ultima lovitură, după ce s-a întărit pe sine prin neîntreruptele și din ce în ce mai desele ciocniri împotriva inamicului ei de clasă, va fi destul de puternică pentru a lansa asaltul crucial… Și acea va fi Acțiunea Directă dusă până la capăt: Greva Generală!
Pentru a rezuma: analizarea cu grijă a fenomenelor sociale ne permite să ne îndreptăm privirea împotriva teoriei fataliste care proclamă inutilitatea oricărui efort, și împotriva tendinței de a presupune că vremuri mai bune vor veni după ce cele rele vor creşte în neştire. În schimb, o analiză cu acurateţe a acestor fenomene aruncă cât colo noțiunea procesului al de ţinere pe loc a acțiunii: vedem că pierderile suferite de burghezie, victoriile mici obţinute prin luptă împotriva ei alimentează flăcările revoltei: şi ne dăm seama şi că, la fel cum viaţa se naşte din viaţă, la fel şi acţiunea inspiră acţiune.
Acțiunea Directă, manifestarea puterii și a hotărârii muncitorilor, se arată pe sine în concordanță cu circumstanțele și situația de fapt, prin acțiuni care pot fi foarte bine calmante, la fel de bine cum pot fi și foarte violente. Pur şi simplu e de la caz la caz.
Astfel, nu există nici o formă specifică de Acţiune Directă. Unii oameni, cu o înţelegere foarte superficială a lucrurilor, o explică în termenii unei orgii de vitrine sparte. A ajunge la o asemenea definiţie – care nu poate decât să-i bucure pe geamgii – ar însemna să privim foarte îngust exerciţiul puterii proletare: ar însemna să reducem Acţiunea Directă la un act impulsiv, mai mult sau mai puţin, şi acest lucru va ignora ce este şi în interiorul ei ce constituie valoarea ei cea mai de preţ. Ar însemna să uităm că ea este legiferarea simbolică a revoltei muncitorilor. Acţiunea Directă este puterea muncitorilor aplicată unor scopuri creative: este forţa care acţionează ca moaşă a unei noi legi – care pune în raclă legea salariilor.
Foţa zace în spatele fiecărei mişcări şi a fiecărei acţiuni, şi, din necesitate, este punctul culminant al tuturor acestora. Viaţa e exerciţiul forţei şi, dincolo de forţă, e doar uitarea. Nimic nu e făcut manifest, nimic nu se materializează în absenţa ei.
Pentru a ne trage mai bine căciula pe ochi şi a ne face să nu vedem jugul, inamicii noştri de clasă ne-au băgat în cap că justiţia imanentă nu are nevoie să recurgă la forţă. Exploatatori lipsiţi de sens ai oamenilor! În absenţa forţei, justiţa nu e altceva decât bufonerie şi minciună. Martiriul plin de suferinţă al oamenilor de-a lungul secolelor stă mărturie pentru acest lucru: deşi cauza lor era dreaptă, forţa, în serviciul autorităţilor religioase şi a stăpânilor seculari i-a zdrobit şi i-a călcat în picioare: totul în numele unei presupuse justiţii, care nu era nimic altceva decât o monstruoasă injustiţie. Și acel martiriu continuă!
Masele muncitoare sunt întotdeauna exploatate și oprimate de o minoritate de paraziți, care, dacă ar fi avut doar propriile lor resurse pe care să se bazeze, nu ar fi putut să se mențină la putere nici măcar o singură zi, nici măcar o singură oră! Această minoritate își trage puterea din consimţirea bovină a victimelor ei: acestea din urmă – sursa tuturor puterilor – sunt cele care, sacrificându-se pentru clasa care trăiește pe spatele lor, creează și perpetuează Capitalul și mențin Statul.
Acum, dacă această minoritate ar fi să fie înlăturată, nu poate fi destul (nici astăzi cum nu a fost nici în trecut) pentru a rupe toate falsurile sociale care servesc principiilor ei, pentru a-i expune samavolnicia şi nedreptatea și pentru a-i arăta fiecare crimă. Împotriva forței brute, o idee, redusă doar la puterea ei de persuasiune, e învinsă înainte de a fi apucat să respire o clipă. Nu contează cât de frumoasă ar putea fi, o idee rămâne doar o bulă de săpun, dacă nu e susținută de forță, dar nu e ajutată de forţă să dea roade.
Deci, de ce ar fi nevoie pentru a opri sacrificiul inocent al majorității pentru o minoritate nemernică?
Organizarea unei forțe capabilă să contrabalanseze ceea ce clasa conducătorilor și a proprietarilor extrage din amăgirea şi ignoranţa oamenilor. Depinde de muncitorii conștienți să facă ca această forță să devină realitate: problema e ca cei care-şi doresc să scape de jugul pe care majorităţile l-au făcut pentru ei să ştie să reacţioneze împotriva unei atât de mari pasivităţi şi să se găsească căuta unul pe altul, pentru a ajunge la un fel de uşurinţă de a acţiona împreună şi pentru a putea cădea de acord cum să acţioneze.
Această sarcină vitală a coagulării revoluţionarilor şi a coeziunii lor se găseşte în interiorul modului în care e organizat sindicatul revoluţionar: acolo, o minoritate din ce în ce mai mare se formează şi creşte, scopul ei e să devină suficient de puternică, pentru a contrabalansa şi apoi pentru a anihila forţele de exploatare şi opresiune.
Acest potenţial pentru propagandă şi acţiune derivă în primul rând din informarea nefericiţilor care, acţionând ca apărători ai clasei burgheze, perpetuează o saga deprimantă a armatelor de sclavi conduşi de stăpânii lor să lupte împotriva rebelilor, promiţându-le eliberarea. Ar fi imposibil să ne concentrăm prea mult eforturile asupra acestei misiuni de pregătire. De fapt, trebuie să obţinem totala măsură a resurselor oferite de potenţialul reprezentat de militantism. Oamenii în arme sunt mereu asmuţiţi împotriva celor din care şi ei fac parte, sunt mai bine înarmaţi, sunt tineri. Acum există o mulţime de dovezi istorice care să arate că răscoalele populare care nu s-au bucurat nici de neutralitatea, nici de sprijinul oamenilor în uniforme – adică, al armatei – au dat greş. Deci, obiectivul nostru neîncetat trebuie să fie să paralizăm puterea neintenţionată de care beneficiază clasa conducătoare din partea unui segment al clasei muncitoare.
Odată ce aceste lucruri sunt realizate, rămâne de rezolvat chestiunea de a zdrobi puterea minorităţii parazite– şi ar fi o eroare gravă să privim acest lucru ca fiind ceva neglijabil.
Aceasta, în mare, e sarcina care cade pe umerii clasei muncitoare conştiente.
În ce priveşte anticiparea circumstanţelor şi a sincronizării ciocnirii decisive între forţele trecutului şi forţele viitorului, acest lucru ţine de tărâmul ipotezelor.
De ce putem fi siguri este că această ciocnire va fi prefaţată şi pregătită de revolte mai mult sau mai puţin spontane, de ciocniri violente, şi de lupte directe. Şi un alt lucru de care putem fi siguri e că forţele trecutului nu se vor resemna să abdice, sau bată singure în retragere. Acum, este tocmai această rezistenţă oarbă la progres care, în trecut, mult prea adesea a marcat realizarea progresului social cu brutalitate şi violenţă. Şi nu se poate sublinia destul: responsabilitatea pentru asemenea violenţă nu e a femeilor care se uită spre viitor.
Pentru ca oamenii să se decidă asupra unei revolte categorice, ei trebuie să fie împinşi de la spate de necesitate: ei cad de acord asupra ei numai după ce îndelungi serii de experienţe au demonstrat imposibilitatea de a urma o cale paşnică – chiar şi în acele circumstanţe – violenţa lor nu a fost decât o replică benignă şi umană faţă de violenţa excesivă şi barbară din partea stăpânilor lor.
Dacă oamenii ar fi fost violenţi din instinct, ei nu ar fi suportat nici măcar 24 de ore o viaţă de mizerie, de lipsuri şi de muncă istovitoare – plină de jafuri şi crime – care este existenţa cărora le este impusă de către minoritatea parazită şi exploatatoare. Aici nu e nevoie să recurgem la explicaţia filosofică pentru a demonstra că femeile nu se nasc „nici bune, nici rele”, şi că devin bune sau rele potrivit mediului şi circumstanţelor. Problema poate fi rezolvată prin observarea vieţii de zi cu zi: e dincolo de orice îndoială că oamenii, sentimentali şi blânzi, nu arată nici un fel de violenţă endemică care caracterizează clasa conducătoare, şi care e cimentul prin care ei îşi menţin puterea – legalitatea fiind numai una dintre muşalamizările străvezii ale ipocriziei lor şi fiind făcută pentru a acoperi violenţa mult mai profundă a acestei clase parazite.
Oamenii ţinuţi în genunchi de educaţia cu care au fost îndoctrinaţi, plini de prejudecăţi, sunt obligaţi să facă eforturi considerabile pentru a ajunge să se trezească. Acum, chiar şi când reuşesc acest lucru, departe de a se lăsa duşi de o urgine justificată de a se răzbuna, ei se supun principiului celei mai mici rezistenţe: caută şi se agaţă de calea care li se pare cea mai scurtă şi cea mai puţin conflictuală.
Ei sunt ca apele care se varsă în mare, paşnici acum, dar furioşi în momentul final, în funcţie de cât de multe obstacole au avut în cale. Pentru a fi siguri, ei se agaţă de revoluţie, indiferent de impedimentele care le sunt puse în cale de către cei privilegiaţi: dar începutul lor e plin de ezitări, care sunt produsul unei dispoziţii paşnice şi al dorinţei lor de a evita soluţiile extreme. Aşadar, când forţa oamenilor, după ce dărâmă toate obstacolele care-i sunt ridicate-n cale, se dezlănţuie asupra vechii societăţi ca un uragan revoluţionar, iar acest lucru se întâmplă pentru că nu are de ales. Într-adevăr, nu poate fi negat că dacă această forţă ar fi capabilă să se manifeste fără a-i fi puse oprelişti în cale, urmând cea mai mică linie de rezistenţă, nu s-ar manifesta în acţiuni violente, ci ar arăta aspectul ei calmul ei paşnic. Nu se revarsă în mare cu o lentoare olimpiană şi irezistibilă acel râul care nu aduce cu el obstacolele care-i cad în cale? La fel se întâmplă şi cu puterea oaemnilor.
Dar, dat fiind faptul că oamenii nu recurg la forţă de dragul forţei, ar putea fi periculos să sperăm că putem preveni recurgerea la forţă prin folosirea paleativelor de-a lungul liniilor parlamentare şi democratice. Astfel, nu există nici un sistem de votare – nici referendum, nici o altă procedură care ar putea găsi cheia divină a dorinţelor oamenilor – graţie căruia cineva să încerce să fure mişcările revoluţionare. Agăţându-ne de iluzii de acest fel ar fi echivalent cu a cădea înapoi în experienţele nefericite ale trecutului, când virtuţi miraculoase atribuite sistemului de vot universal erau în centrul marilor speranţe. Adevărat, este mult mai convenabil să credem în omnipotenţa sistemului de vot universal, sau chiar a unui referendum, decât să vedem lucrurile aşa cum sunt de fapt. Acest lucru scuteşte nevoia de a acţiona – dar, ca efect secundar, nu aduce cu nimic mai aproape eliberarea economică.
În analiza finală trebuie să fim mereu aduşi înapoi la această concluzie ineluctabilă: recurgerea la forţă! În orice caz, faptul că unele metode de votare, unele proceduri privind referendumul etc e puţin probabil să exprime dimensiunea şi intensitatea conştiinţei revoluţionare, nu ar trebui intepretate ca dovezi împotriva părţilor lor relativ bune. Referendumul, să spunem, ar putea să aibă rostul lui. În anumite circumstanţe, recursul la referendum poate fi cea mai bună politică.
În probleme puse cu precizie şi claritate, e convenabil să calibrezi glasul de tenor al gândirii muncitorului prin această metodă. Mai mult, organizaţiile sindicaliste revoluţionare pot apela la referendum, când apare o nevoie în acest sens (şi asta se aplică celor care, nefiind încă eliberaţi complet din frâiele capitalismului, încă se mai uită la intervenţia Statului, la fel ca şi pentru cele care sunt pe deplin revoluţionare). Şi aşa se întâmplă de multă vreme! Nici una, nici alta nu poate aştepta până când o încercare se va face pentru a o pune îngropa ca sistem şi pentru a fi făcută să devină un produs secundar al acţiunii directe.
Astfel e absurd să argumentăm că referendumului e împotriva metodelor revoluţionare – la fel cum ar fi absurd să argumentăm că e completarea lor inevitabilă. Este mecanismul pentru măsurarea cantitativă şi e chiar o foarte nepotrivită estimare a măsurii sale calitative. De aceea, nu ar fi de dorit să de depindă de transformarea lui într-un mijloc capabil să transforme societatea capitalistă din rădăcini. Chiar şi dacă ar deveni un lucru obişnuit, practicarea sa nu poate lua locul iniţiativelor necesare şi energiei indispensabile când unei idei i-a venit timpul.
E infantil să discuţi despre referendum când miza e acţiunea revoluţionară cum ar fi asaltul asupra Bastilliei … dacă gărzile franceze nu s-ar fi predat oamenilor pe 14 iulie 1789, dacă o minoritate conştientă nu ar fi atacat fortăreaţa… dacă o încercare s-ar fi făcut pentru a determina prin referendum soarta odioasei închisori, probabilitatea e că şi azi ar fi dominat intrarea în suburbia Antoine a Parisului…
Ipoteza noastră cu privire la capturarea Bastilliei e aplicabilă tuturor evenimentelor revoluţionare: să le lăsăm să fie puse testului unui referendum ipotetic şi vom ajunge la concluzii similare.
Nu! Nu există nici un leac universal bazat pe un sufragiu universal sau pe un vot la referendum care să poată lua probabil locul recurgerii la forţa revoluţionară. Dar trebuie să fim pe deplin clari asupra acestui lucru: o asemenea recurgere la forţă nu implică faptul că masele ar trebui să doarmă. Dimpotrivă, exact opusul! Şi va fi cu atât mai eficientă, cu cât aceste mase sunt înzestrate cu o conştiinţă mult mai clară.
Pentru ca revoluţia economică, pe care societatea capitalistă o duce în sânul ei, să se desfăşoare în cele din urmă şi să aibă succes şi pentru ca împleticirile care o aruncă înapoi şi ca acei curenţi sălbatici care să o tragă înapoi să fie imposibili, cei care muncesc din greu pentru realizarea ei trebuie să ştie foarte clar ce vor şi cum vor. Trebuie să fie entităţi conştiente şi nu entităţi care să acţioneze impulsiv! Acum, să nu permitem nici o greşeală în această privinţă, forţa numerică e cu adevărat eficace din punctul de vedere revoluţionar dacă e fertilizată de iniţiativa indivizilor, de spontaneitatea lor. În sine, nu e nimic mai mult decât o acumulare de femei nehotărâte care ar putea fi comparate cu o grămată de materiale inerte pradă impulsurilor.
Astfel se vede că Acţiunea Directă, în timp ce proclamă că folosirea forţei nu poate fi evitată, pregăteşte terenul pentru ruinarea regulii forţei şi a violenţei, pentru a o înlocui cu o societate bazată pe conştiinţă şi liberă înţelegere. Acest lucru se întâmplă din cauza popularizării, încă din existenţa vechii societăţi a autoritarismului şi exploatării, a noţiunilor creative care îl eliberează pe om: dezvoltarea individului, cultivarea voinţei şi galvanizarea pentru acţiune.
Şi astfel ajungem la concluzia că Acţiunea Directă, chiar foarte diferită de valoarea ei ca o binefacere pentru societate, poartă în sinea ei o valore a fecundării morale, prin faptul că cizelează şi emancipează pe cei pe care îi pătrunde, eliberându-i de cămăşile de forţă ale pasivităţii şi făcându-i să radieze putere şi frumuseţe.
Eseul clasic al lui Emile Pouget asupra acţiunii directe în lupta de clasă. Publicat de Fresnes-Antony Group al Federaţiei Anarhiste franceze, în 1994. Tradus în engleză de Kate Sharpley Library.
[1] Despre faptul că aşa spun obervatorii superficiali, mulţi oameni fără să îşi pună întrebări înghit şi repetă povestea că „viaţa e scumpă” în ţările menţionate mai sus. Advărul asupra acestei chestiuni e că produsele de lux sunt foarte scumpe acolo: viaţa de „societate” e foarte împovărătoare: pe de o parte, necesităţile de bază sunt foarte accesibile, au preţuri pe care oamenii şi le permit. Mai mult, nu ştim că din, să spunem, Statele Unite noi importăm grâu, fructe, conserve şi produse de manufactură etc., care (în ciuda costurilor adiţionale impuse de costul transportului şi în ciuda taxelor vamale) pot face concurenţă produselor similare care se găsesc pe piaţa internă de aici? Trebuie astfel să fie de la sine evident că în Statele Unite acele bunuri nu sunt la vânzare la preţuri mai mari decât cele la care ajung să fie vândute aici… am putea cita multe alte dovezi concludente. Dar limitele acestui eseu nu ne permit.