Libertari și pacifiști din România

O primă versiune a acestui text a fost publicată în limba spaniolă, în primul număr al revistei Cenit – Revista de Sociología, Ciencia y Literatura (1951), care apărea la Toulouse; vezi Eugen Relgis, „Los libertarios de Rumania“, Cenit, nr. 1, 1951, p. 19-23. Traducerea de faţă s-a făcut după versiunea în limba franceză, apărută un an mai tîrziu; vezi Eugen Relgis, „Libertaires et pacifistes de Roumanie“, Contre-Courant, nr. 1, februarie 1952, p. 12; nr. 2, martie 1952, p. 28; nr. 3, aprilie 1952, p. 3; nr. 4, mai 1952, p. 75-76. Recent, textul din Contre-Courant a fost reeditat ca broșură în limba franceză; vezi Eugen Relgis, Libertaires et pacifistes de Roumanie, Marseille: Centre International de Recherches sur l’Anarchisme, 2018.

---

Cei care citesc presa libertară[1], anarhistă și pacifistă găsesc frecvent articole semnate de tovarășii bulgari și – după al Doilea Război Mondial – numeroase documente, apeluri și dări de seamă privitoare la represiunea feroce îndreptată de noul regim totalitar împotriva diferitelor mișcări libertare din Bulgaria. În această ţară, toate concepțiile antiautoritare, de la anarhismul individualist și pînă la tolstoism, de la pacifismul integral la etica vegetariană, își găsesc mii de militanți fideli. Azi, în ciuda martiriului lor, ei înfruntă tirania unui stat proclamat în numele „dictaturii proletare și țărănești“. Strigătele lor de revoltă, refuzul lor de a accepta jugul unui partid militarizat, acțiunea lor subterană stăruitoare au cîștigat simpatia conștiințelor libere din celelalte ţări, solidaritatea activă a tovarășilor lor din Europa și America. Nu putem spune același lucru și despre România, despărțită de Bulgaria de apele Dunării albastre. Situaţia socială și politică este aceeași cu cea din celelalte „ţări-satelit“, așa-numitele „republici populare“. Același regim apasă și aici, acelea și revoluții dirijate, aceea și opresiune polițienească. Dacă există vreo opoziție în România, ea este mai degrabă opera elementelor reacționare. Trebuie s-o zicem pe de-a dreptul: nu avem nicio rezistență activă a libertarilor, așa cum există în Bulgaria. Grupurile anarhiste n-au fost niciodată la fel de dezvoltate în această ţară considerată latină, acum scufundată în valurile slavismului „eliberator“. Mișcarea era mai degrabă într-un stadiu embrionar în România. Individual, puteam găsi libertari de toate nuanțele, cititori asidui ai revistelor și cărților care le parveneau mai ales din Franța. Un număr însemnat dintre acești libertari „de tinerețe“ au devenit „înțelepți“ sau „practici“ către maturitate, militînd în cadrul vreunui partid care le asigura, dacă nu o poziţie de invidiat, cel puțin subzistența.

Nu vreau să exagerez cu nimic. Nu voi expune în acest studiu condițiile vieții politice și sociale din România, ci doar voi face cîteva precizări despre oamenii care au fost consideraţi libertari sau anarhiști în această ţară.

L’Adunata dei Refrattari a reprodus, în numărul său din 29 ianuarie 1949, declaraţiile făcute pentru Umanità Nova de un tînăr anarhist român. Această voce a României este singura pe care am auzit-o de mulţi ani. Tînărul bărbat, care a scăpat de tirania bolșevică, se bucură acum de puțină libertate într-un… lagăr de concentrare italian. Ne spune diferite lucruri despre situaţia din România, dar prea puține despre activitatea libertarilor din această ţară. Voi încerca s-o fac eu din memorie, căci mi-am lăsat biblioteca și arhivele acolo.

Ideile anarhiste au circulat în România începînd cu cea de-a doua jumătate a veacului al XIX-lea, graţie refugiaţilor ruși și bulgari care găsiseră azil în ţară și care au plecat mai apoi în Occident. Au trecut frontiera română adepți ai lui Bakunin, precum și alți revoluționari ruși persecutaţi de ţarism. Unul dintre aceștia din urmă, cu numele de Constantin Dobrogeanu-Gherea[2], a devenit principalul teoretician al socialismului românesc. Însă partizanii lui Bakunin sau Kropotkin nu au lăsat urme profunde. Mai degrabă refugiaţii bulgari – printre care se număra și marele poet revoluționar Hristo Botev[3] (către 1870-1880) – sînt cei care și-au continuat la București, la Brăila și în alte orașe dunărene activităţile în vederea eliberării Bulgariei din robia turcească. Urmele ospitalităţii de care acești proscriși s-au bucurat în România pot fi lesne recunoscute, căci influența lor în această ţară a fost cea a exemplului: indirectă sau individuală. La fel și cea a italienilor atinși de ideile lui Errico Malatesta, care veneau să lucreze ca zidari sau ca lucrători în marmură. Printre intelectuali trebuie căutaţi însă cititorii cei mai pătrunzători ai scrierilor anarhiste și în special printre studenți.

Pentru a indica o acțiune, chiar și sporadică, în sensul care ne interesează aici, trebuie să ne întoarcem mai înainte, pînă la tinerii revoluționari români de la 1848, care, după revenirea lor de la Paris, au încercat să schimbe ceva în structura socială a ţării. Unul dintre ei, Teodor Diamant, a reușit să aplice teoriile lui Fourier, realizînd pe domeniul unui boier o comună agricolă cunoscută sub numele de „Falansterul de la Scăieni“.[4] A fost un succes, însă unul de scurtă durată. Exemplul fiind prea contagios, comuna liberă a fost distrusă de latifundiarii alertaţi.

În Bucovina, provincie românească anexată pînă-n 1918 de Austro-Ungaria și care s-a aflat sub influenţa culturii germane, operele lui Erich Mühsam, Gustav Landauer, Pierre Ramus, Rudolf Rocker, Max Nettlau au pătruns cu mult mai mult printre anarhiști. Tinerii mai ales au emigrat, iar unii dintre ei au ajuns în Spania în timpul Războiului Civil din 1938 -1936, unde i-au înfruntat pe legionarii fasciști români care luptau alături de Franco.

În Transilvania putem să reținem numele lui Viktor Arady[5], publicist maghiar cu tendințe libertare, care a studiat revoltele ţăranilor români aflaţi sub dominaţia habsburgică. Atras de mirajul comunist, el a dispărut mai apoi undeva în Uniunea Sovietică.

În general, adevăraţii libertari din România trebuiau să-și caute altundeva un mediu ceva mai favorabil. În mare parte ei au emigrat în Occident, mai cu seamă în America de Nord. Marcus Graham[6], redactor al periodicului MAN! din San Francisco, este de origine română. În antologia poeților revoluționari pe care a scos-o, a publicat o poezie de George Coşbuc, „Noi vrem pămînt!“, care este strigătul ţăranilor români cerînd împărţirea marilor moșii boierești.

Îl avem, de asemenea, și pe Joseph Ishill.[7] Acesta era un tînăr muncitor tipograf din Botoșani, oraș pe care l-a părăsit în urmă cu patruzeci de ani pentru a realiza în New Jersey această minunată colecție de opere libertare, aceste cărți perfecte din punct de vedere grafic și artistic, pe care el însuși le-a tradus, adnotat și imprimat și care sînt apreciate nu numai în toate mediile anarhiste, dar și de cei mai exigenți bibliofili.

Și Panait Muşoiu, cea mai remarcabilă figură a anarhismului din România, și-a făcut ucenicia în străinătate. A trăit o vreme, către finalul secolului trecut, la Bruxelles, iar odată întors la București a condus împreună cu doctorul Panait Zosîn[8] publicaţia Mișcarea socială, una dintre primele reviste românești consacrate noilor chestiuni sociale, după Contemporanul lui Ioan Nădejde.[9] Doctorul Panait Zosîn, stabilit la Iași, a devenit promotorul pozitivismului lui Auguste Comte.

Muşoiu a continuat, am putea spune, de unul singur opera de răspîndire a ideilor libertare prin intermediul Revistei Ideei, a cărei colecție, din 1900 pînă în 1916, reprezintă o adevărată enciclopedie. Spirit eclectic, Muşoiu a fost la început socialist și s-a aflat în relaţii cu supraviețuitorii Internaţionalei I.[10] Și-a adunat în două broșuri articolele de critică socială: Orientări și Alte zări. Mai apoi s-a îndreptat către diferitele izvoare ale anarhismului, traducînd din autorii cei mai reprezentativi, de la Bakunin și Kropotkin pînă la Malatesta și Sébastien Faure, fără să neglijeze nici operele de istorie, de sociologie, de literatură care puteau ajuta la răspîndirea ideilor și spiritului libertar. A publicat cam o sută de lucrări, scoase în ediții populare, pe care le împrăștia cu perseverență în toate mediile. Înainte de propaganda socialistă și comunistă sistematică, el a contribuit, prin traducerile sale, la acea cultură sociologică elementară pe care tinerele generaţii din România o găseau în colecția „Biblioteca Revistei Ideei“. Foarte puțini dintre acești tineri i-au rămas fideli lui Panait Mușoiu. Ulterior mulţi au fost atrași către partidele politice. Însă tenacele traducător continua să-și răspîndească generos broșurile, adăugîndu-i la „clasicii“ libertari pe clasicii literaturii și filosofiei universale. Deseori scotea și texte ciudate ca Memoriile lui Iuda de Ferdinando Petruccelli della Gattina, fragmente din Platon sau din Leonardo da Vinci. Însă nu uita nici Walden de Thoreau, Morala întemeiată pe legile naturii de Deshumbert, Micul manual individualist de Han Ryner, studiile lui Antioco Zucca, Jean Maréchal, Auguste Boyer, Bertrand Russell, paginile zguduitoare ale lui Most, ale lui Lafargue, Reclus, Cœurderoy, Grave, Paraf-Javal; și cărțile de educaţie raţionalistă, de morală anarhistă, de popularizare a știinţei, de filosofie umanistă (Paul Gille) și chiar nuvele și romane care dezvoltau spiritul critic: Ce-i de făcut? de Nikolai Cernîșevski, Păstorii cei răi de Octave Mirbeau, Memoriile lui Silvio Pellico. Ar trebui să mai cităm și alte nume și titluri pentru a arăta cît de bine a știut Mușoiu să aleagă din toate domeniile ceea ce putea fi folositor acţiunii de emancipare intelectuală, socială și răspîndirii culturii profund umane în păturile populare.

Panait Muşoiu nu era un editor în sensul comercial al termenului, ci un slujitor dezinteresat al culturii, făcînd el însuși întreaga muncă de traducător, de comentator și de propagandist. Trăia ca un anarhist sărac într-o societate mercantilă. Era însă bogat în năzuinţe, în dăruire și solidar cu tovarășii din alte ţări.

I-am schiţat portretul în peregrinările mele europene, atunci cînd Max Nettlau[11], pe care l-am vizitat la Viena în 1930[12], mi-a cerut noutăţi despre el. Mica odaie a lui Nettlau, plină toată de hîrţoage, mi-a adus aminte de camera lui Mușoiu. Acesta locuia pe atunci într-o căsuţă spoită cu var, pe jumătate îngropată într-o curte noroioasă, undeva pe la periferia Bucureștiului. Broșurile alcătuiau un zid dublu, pînă la tavan. Acesta era depozitul „Biblioteca Revistei Ideei“. În mijloc, un pat de fier și o masă mică. Ușa era mereu deschisă. Dacă nu era acolo, un capăt de creion pus pe o foaie albă te poftea să-i lași un cuvînt.

O sută de manuscrise își așteaptă rîndul la tipar. Mușoiu știe foarte bine să îndese în broșurile lui o literă măruntă care îţi dă o carte întreagă în patruzeci și opt de pagini. Are colportori benevoli și abonaţi fideli. Trăiește ca un schivnic, dar e liber. Primește cămașa lînoasă de la un amic din New York, bocancii din Italia, paltonul nu mai știu de unde. Mănîncă pentru două zile în familia unui tovarăș, dispare pentru o lună sau două la ţară, la via unui amic „parvenit“ sau la casa de odihnă a scriitorilor din Ardeal. E totdeauna plin de energie, calm, cumpănit, cu buzunarele doldora de manuscrise și tipărituri. Editează fără oprire traduceri, căci de cînd nu mai scoate revista[13], nu mai scrie studii proprii. Generozitatea lui e livrescă. Îţi oferă broșuri de cum îi dai bună ziua. Economisește banul, însă îl păstrează pentru tipografi. Și găsește linotipiști care lucrează pentru el ore suplimentare, din pură amiciţie.

Cînd Nettlau m-a întrebat cîţi anarhiști adevăraţi sînt în România, a trebuit să mărturisesc că „în ţara noastră anarhistul e considerat o sperietoare“. Pentru copii și pentru burghezi, el e un sălbatic cu mutră fioroasă, părul lung și vîlvoi, purtînd uneori o lavalieră înnodată la gît ca un ștreang. În buzunar are mereu o bombă sau cel puţin un pumnal. Max Nettlau m-a înţeles foarte bine.

În afară de Mușoiu, n-aș putea numi un alt „anarhist adevărat“. Totuși, Mușoiu era cel mai blînd și mai pașnic om. Forţa-i explozivă se găsea în broșurile sale, pe care le răspîndea neobosit, indiferent de schimbările de regim. Mai tîrziu și-a părăsit camera de la periferie pentru a ocupa alte trei camere în centrul orașului. A scăpat în timpul războiului de bombardamente. Bulversările dictaturii, ocupaţia nazistă și „revoluţia“ l-au lăsat sănătos și întreg. A murit la 14 noiembrie 1945[14], după „eliberarea“ României, la fel de lucid și de activ, în chiar ziua celei de-a optzecea aniversări. Bineînţeles că noul regim – deja subordonat bolșevicilor – a făcut elogiul… acestui „precursor al socialismului“. Însă presa aservită nu mai știa nimic despre imensa muncă libertară pe care Mușoiu o înfăptuise fără partid, fără sinecuri, fără confortul birocraţiei politice și poliţienești care domnește acum în România, ca și în toate celelalte ţări unde s-a instalat absolutismul etatist, care nu e nici „revoluţionar“, nici „popular“, nici măcar „democratic“. Cît despre ceilalţi libertari români, dacă mai există cumva, ei nu se mai pot manifesta în mod deschis, asemenea tovarășilor noștri din Bulgaria. Opoziţia este mai degrabă subterană. Dacă mai găsim încă prin presă un articol semnat de vreun vechi prieten de-al lui Mușoiu, asta este pentru că și-a făcut deja mea culpa sau pentru că încearcă să împace și capra, și varza.

În sfîrșit, Iuliu Neagu-Negulescu[15] a publicat înainte de război cîteva lucrări de literatură socială. C. Brudariu[16] are două broșuri despre progresul popoarelor, despre pace și cultura umanităţii. A. Gălăţeanu[17] a lăsat și el o colecţie mică de broșuri, „Pagini libere“, în același spirit ca Revista Ideei. Ulterior a scos două reviste sporadice, Cultura omului și Pagini libere, ambele cu un aspect eclectic. În ciuda preferinţelor sale pentru clasicii libertari, s-a lăsat însă antrenat în compromisurile politice ale momentului.

Tînărul autodidact Ion Ionescu-Căpăţînă a fost un zelos propagandist al esperantoului, al vegetarianismului, al pacifismului și al diferitelor tendinţelor libertare pe care le-a exprimat în revista sa Vegetarismul (București, 1932-1933) și într-o serie de broșuri. Către 1935 a părăsit ţara și a coordonat la Paris, în timpul Războiului Civil din Spania, un serviciu de presă în esperanto. În 1938 s-a stabilit la Soutraine, aproape de Rantigny (Oise), la marginea unei păduri, într-o căbănuţă din lemn, unde și-a amenajat o bibliotecă și o mică tipografie. Cultiva legume în grădină, își tipărea singur broșurile și scotea Cahiers de l’Artistocratie (1939-1940) în patru limbi: esperanto (Căpăţînă), franceză (Gérard de Lacaze-Duthiers), spaniolă (Benjamín Cano Ruiz), română (Eugen Relgis). Își dorea să facă un centru de relaţii internaţionale, iar întîlnirile libertare pe care le găzduia erau destul de animate. N-a mai avut timp să-și facă griji din pricina naziștilor, căci a murit în luna aprilie a anului 1942[18], după ce a mîncat – el, vegetarianul integral – ciuperci otrăvitoare, pe care le culesese din pădurea învecinată. Medicul era prea departe pentru a putea ajunge la „Pădurea singurătăţii“.[19] A fost o pierdere dureroasă pentru noi, căci Ion Căpăţînă clocotea de energie și de iniţiative. Ultima broșură pe care a tradus-o, a comentat-o și a tipărit-o conţine cîteva mărturii ale lui Panait Istrati, „omul care nu a aderat la nimic“.[20]

Acest mare vagabond a cunoscut tîrziu gloria literară, graţie înţelegerii și sprijinului lui Romain Rolland, după un gest de disperare – un suicid neizbutit la Nisa. Poate fi așezat printre libertari pentru spiritul său de independenţă, pentru căutarea fraternităţii omenești, pentru refuzul său de a accepta minciunile politice și pentru setea sa de justiţie, care l-a făcut să scrie, după o lungă ședere în Uniunea Sovietică, cele trei cărţi Către cealaltă flacără.[21]

Acest povestitor, ale cărui mărturisiri emoţionante ne sînt cunoscute, s-a născut aproape de Brăila, dintr-un tată grec și o mamă româncă. A militat în tinereţe alături de socialiști, a străbătut mai apoi ţările Levantului, după care întreaga Europă, pentru a descoperi într-un final, în spatele mirajului comunist, toată grozăvia tiraniei etatiste și a birocraţiei asasine. Zidurile tăcerii l-au izolat. În perioada ultimilor săi ani, petrecuţi la București, ros de tuberculoză, și-a afirmat adevărurile în faţa calomniatorilor săi și i-a cerut în van lui Romain Rolland – ajuns între timp apărător al URSS – să răspundă tulburătoarelor sale întrebări. Am schiţat acest proces de conștiinţă în prefaţa mea la versiunea spaniolă a Cruciadei mele (traducere de Tito Livio Bancesco, Buenos Aires, Armonia, 1937), culegere postumă a ultimelor articole ale lui Panait Istrati. Va veni timpul să i se facă dreptate și omului, și operei sale.

Printre declaraţiile tînărului român refugiat în Italia și publicate în Umanità Nova, menţionate deja la începutul acestui studiu, găsim și următorul pasaj: „Tovarășul nostru ne vorbi și despre mișcarea «umanitaristă», foarte apropiată de anarhism, pe care o răspîndea Eugen Relgis, acum emigrat în Uruguay și în continuare apropiat de ideile tovarășilor noștri din această ţară. Din acest motiv, mișcarea umanitaristă a fost interzisă de dictatura Anei Pauker și de controlul sever al bolșevicilor asupra tuturor activităţilor din România“.

Sînt, prin urmare, nevoit să vorbesc puţin și despre mine. Nu e locul aici să expun în detaliu o activitate socială și culturală care s-a manifestat în România și în diverse centre internaţionale timp de treizeci și cinci de ani (1912-1947). Am povestit în alte părţi circumstanţele plecării în America de Sud, de pildă în micul volum dedicat profesorului Georg Friedrich Nicolai[22] (Buenos Aires, Reconstruir, 1949). Acum nu fac decît să-mi continui munca, dublă de această dată, căci trebuie să recuperez anii pierduţi în timpul războiului și ai dictaturii din România. Ceea ce trebuie să precizez aici este că „umanitarismul“, ale cărui principii le-am expus în 1921, este o concepţie pozitivă, defel dogmatică, în continuă dezvoltare și care conţine toate elementele favorabile individului și personalităţii umane, fără a neglija nici idealurile și interesele permanente ale întregii umanităţi, ale „organismului speciei“. Primul grup umanitarist pe care l-am înfiinţat la București în 1923 a fost înainte de toate un centru de studii. Ideea a determinat acţiunea. Douăzeci și trei de grupuri s-au format între 1924 și 1932 în România, numeroase fiind și publicaţiile care s-au inspirat din acest „umanitarism“. Nu organizare birocratică, ci liberă emulaţie. Venea cine vrea, vorbea cine vrea. Toţi acești ani am fost secundat de fidelul meu prieten Ion Mehedinţeanu, care, atins de o boală incurabilă, a sfîrșit prin a se sinucide în 1929.

În revistele mele, Umanitatea (Iași, 1920), Cugetul liber (1927-1928) și Umanitarismul (București, 1929-1930) am publicat articole semnate de libertari de toate nuanţele, din România și din alte ţări. „Umanitarismul“ meu este și el antiautoritar, antietatist, apolitic (chiar antipolitic). El proclamă pacifismul integral, principiul individualităţii și nu ignoră nici ceea ce numim revoluţia economică și revoluţia socială.

În Enciclopedia anarhistă[23] am expus pe larg semnificaţia umanitarismului. Principiile umanitarismului[24], traduse în paisprezece limbi și în cîteva idiomuri, au fost în egală măsură publicate în broșuri sau în periodicele editate de diferitele grupuri libertare. Ar fi nevoie de o lungă bibliografie pentru a pune în evidenţă buna primire pe care am găsit-o în mediile anarhiste, socialist-libertare, individualiste, anarho-comuniste, fără a mai vorbi de mișcările pacifiste și umanitariste.

Nu sînt deci surprins să mă văd gratificat cu numele de umanitarist-libertar, anarhist individualist sau alte calificative asemănătoare. Este o dovadă a afinităţii care leagă această mare „familie umană“ ai cărei membri, răspîndiţi prin această vastă lume dominată de intoleranţă și violenţă, urmăresc aceleași ţeluri: libertatea și dezvoltarea individului, dreptatea care să nu se sprijine pe opresiune și pe sclavie, fraternitatea care înseamnă solidaritatea socială și spirituală a umanităţii, ea însăși un organism mondial ale cărui celule, indivizii, pot și trebuie să trăiască, prin ajutorul reciproc, într-o armonie creatoare. Tocmai în acest sens îmi asum și această năzuinţă:

Sîntem asiguraţi că anarhismul nu se va putea reorganiza în România, nici orice altă mișcare care nu corespunde orientării despotice a regimului bolșevic. Ajunge să observăm lupta clandestină, rezistenţa împotriva tuturor opresorilor susţinută de anarhiștii din Bulgaria, Spania, Portugalia și din alte ţări pentru a nega validitatea acestei afirmaţii. În ciuda despotismului, omul aspiră dintotdeauna la libertate. În profunzimile poporului trăiește și fierbe veșnic un sentiment instinctiv de repulsie faţă de tiranii săi. Pe acest sentiment ne bazăm părerea atunci cînd declarăm că avem încredere în revirimentul poporului român, în pofida acţiunii nefaste a dictaturii roșii.

---

Eugen Relgis (1895-1987) , poet modernist, scriitor, traducător și militant pacifist. Este unul dintre cei mai importanți publiciști libertari din România. După Primul Război Mondial a început să dezvolte și să răspîndească doctrina umanitaristă − antiautoritară, pacifistă și nondogmatică −, reușind să adune în jurul proiectului său nume sonore ca Romain Rolland, Stefan Zweig sau Upton Sinclair. Ideile sale au inspirat apariția peste tot în țară a unor grupuri umanitariste, organizate după principii antiautoritare. Eugen Relgis a fost singurul contributor român la Enciclopedia anarhistă a lui Sébastien Faure. În 1947 a trebuit să fugă în Uruguay, unde s-a bucurat de o primire entuziastă, textele sale fiind traduse în numeroase ediții și publicate peste tot în lume: din America de Sud și Statele Unite, pînă în Europa (Italia, Franța, Germania, Spania).

[1] Joseph Déjacque, scriitor și publicist anarhist, a fost cel care a folosit pentru prima dată termenul de „libertar“ într-un pamflet adresat lui Pierre-Joseph Proudhon, publicat în 1857. Joseph Déjacque îi reproșa acestuia ieșirile misogine, incompatibile, în ochii săi cu principiile anarhiste pe care Proudhon pretindea că le îmbrăţișează. Astfel, termenul a fost folosit iniţial pentru a marca dimensiunea socială, egalitaristă, feministă și revoluţionară a anarhismului. Noţiunea s-a încetăţenit ulterior în limba franceză ca variantă sinonimă alternativă pentru „anarhist“. În limba română, cuvîntul a fost iniţial preluat și folosit în același sens, mai ales în publicaţiile anarhiste de pînă la al Doilea Război Mondial. Ulterior, toate aceste nuanţe semantice s-au pierdut, cele cîteva voci socialist-libertare de la noi căzînd și ele în uitare. Noţiunea de „libertarian“, cu care deseori se face confuzia, a pătruns în vocabular mult mai tîrziu, după 1989, venind de această dată pe filieră anglo-americană. Nu este vorba, în acest caz, doar de o ușoară alterare fonetică, ci și de un înţeles fundamental diferit al termenilor. Fără a intra în detaliile metamorfozelor suferite în Statele Unite ale Americii de noţiunea născocită de Déjacque, ajunge să remarcăm că libertarianismul unor gînditori ca Ludwig von Mises sau Murray Rothbard nu are nimic în comun cu înţelesul dat de Déjacque (sau de Eugen Relgis) termenului de „libertar“.

[2] Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920), care la venirea sa în ţară fusese mai degrabă simpatizant al ideilor bakuniniste, a devenit ulterior iniţiatorul unui amplu proces de lămurire doctrinară, care viza tocmai îndepărtarea influenţelor libertare și angajarea mișcării socialiste din România pe calea marxismului și a parlamentarismului. Procesul, început în 1885-1886, odată cu apariţia la Iași a manifestului „Ce vor socialiștii români?“, a culminat cu înfiinţarea în 1893 a Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR), ce lua ca reper social-democraţia germană. În tot acest timp, Dobrogeanu-Gherea a publicat o serie de articole în care încerca să fundamenteze teoretic necesitatea (și urgenţa) delimitării de anarhism.

[3] Hristo Botev (1848-1876), poet și revoluţionar bulgar, inspirat de ideile bakuniniste. A murit în 1876, în luptele de eliberare de sub dominaţia turcească. Primul volum de poezii în limba română de Hristo Botev, tradus de D. N. Mincev și intitulat Dreptate și libertate, a apărut abia în 1937. Ediţia a fost îngrijită de Ion Ionescu-Căpăţînă, anarhist și unul dintre apropiaţii lui Relgis.

[4] Pentru o istorie detaliată a falansterului iniţiat de Teodor Diamant și Manolache Bălăceanu, vezi I. Cojocaru și Z. Ornea, Falansterul de la Scăieni, București: Editura Politică, 1966.

[5] Viktor Arady (1883-1937?), geolog și publicist cu simpatii socialiste, s-a implicat în organizarea la Cluj a unor școli populare și sindicate. Inspirat de munca Ecaterinei Varga, care luptase în secolul al XIX-lea pentru drepturile minerilor și ţăranilor din Transilvania, Viktor Arady a scos în anii ’20 o colecţie de broșuri intitulată „Proletárok Könyvtára“ [Biblioteca proletarilor], iar în 1925 revista A Jövő Társadalma [Societatea de mîine], apărută tot la Cluj. La începutul anilor ’30 a fost închis pentru presupusele sale legături cu puterea sovietică. La eliberarea sa din închisoare, în 1933, a plecat în Uniunea Sovietică, unde se pare că a căzut victimă epurărilor staliniste.

[6] Marcus Graham (1893-1985), născut la Dorohoi, a plecat din ţară în 1907, stabilindu-se în Statele Unite ale Americii, unde a colaborat de-a lungul anilor la mai multe publicaţii anarhiste în limbile idiș și engleză. Începînd cu anii ’30 a fost editorul revistei MAN!, una dintre cele mai importante publicaţii anarhiste nord-americane. A reușit să scoată revista pînă în 1940, în ciuda șicanelor din partea autorităţilor, nu de puţine ori fiind ameninţat cu deportarea. În 1929 a publicat An Anthology of Revolutionnary Poetry, menţionată și de Eugen Relgis în textul de faţă, iar în 1974 i-a apărut antologia Man: An Anthology of Anarchists Ideas, Essays, Poetry and Commentary. O bună parte a corespondenţei și arhivei sale personale se găsește azi în Colecţia Labadie de la Universitatea din Michigan.

[7] Joseph Ishill (1888-1966), originar din Botoșani, a emigrat la începutul secolului al XX-lea în Statele Unite ale Americii, unde a înfiinţat o editură, lucrînd în tot acest timp ca tipograf. Este recunoscut drept unul dintre cei mai importanţi editori și tipografi anarhiști. Arhiva Ishill poate fi găsită în Colecţia Labadie de la Universitatea din Michigan.

[8] Panait Zosîn (1873-1942), medic psihiatru și, cel puţin în prima parte a vieţii sale, fervent publicist și militant socialist. Alături de Panait Mușoiu a scos mai multe reviste, dintre care amintim aici Carmen Sylva – revistă literară și științifică (1895) și Mișcarea socială (1897), dar și traduceri din clasicii anarhiei, Élisée Reclus sau Max Stirner, de pildă. Panait Zosîn a fost adept al liberei-cugetări și un propagator al ideilor pozitiviste; vezi Panait Zosîn, Socialism și pozitivism, Iași: Tipografia „Lumina Moldovei“, 1920.

[9] Ioan Nădejde (1854-1928), publicist, om politic și redactor al revistei Contemporanul din Iași, apărută între 1881 și 1891, a făcut parte din „cercul socialist ieșean“ aflat, cel puţin la început, sub influenţa ideilor anarhiste. Convins de Constantin Dobrogeanu-Gherea să îmbrăţișeze calea parlamentarismului, a devenit deputat și a susţinut organizarea în partid a socialiștilor români. Ulterior a adoptat poziţii ostile mișcării socialiste.

[10] Cunoscută și ca Asociaţia Internaţională a Muncitorilor, organizaţia a fost înfiinţată în 1864 la Londra, reunind sindicate, muncitori și militanţi socialiști de diferite tendinţe din întreaga Europă: de la mutualiștii inspiraţi de concepţiile lui Pierre-Joseph Proudhon la comuniștii germani, adepţi ai lui Karl Marx, sau la anarhiștii din jurul lui Mihail Bakunin. În urma conflictului dintre socialiștii marxiști (sau etatiști) și cei anarhiști (sau federaliști), Internaţională I s-a destrămat în 1872, încetîndu-și formal activitatea în 1876.

[11] Max Nettlau (1865-1944), unul dintre cei mai importanţi istorici ai anarhismului și biograf al lui Mihail Bakunin. În 1895 a îngrijit primul volum din ediţia de Opere a anarhistului rus, iar în 1897 a publicat o amplă lucrare în care încerca să inventarieze toate scrierile și publicaţiile libertare apărute pînă atunci în lume. Cartea, prefaţată de Élisée Reclus și intitulată Bibliographie de l’anarchie, conţine și un minuţios capitol dedicat României.

[12] Întîlnirea de care amintește aici Eugen Relgis apare relatată mai pe larg în capitolul „O duminică printre libertari – Max Nettlau“ din volumul său Zece capitale; București: Editura Socec & Co., 1947, p. 143-164.

[13] La sfîrșitul anului 1915, înainte de intrarea României în război, autorităţile au interzis apariţia Revistei Ideei.

[14] Panait Mușoiu a murit de fapt cu un an înainte, la 14 noiembrie 1944.

[15] Iuliu Neagu-Negulescu (1878-1940), traducător, scriitor și militant sindicalist, a fost unul dintre cei mai prolifici publiciști anarhiști de la noi și un colaborator apropiat al lui Panait Mușoiu. A publicat numeroase articole, mai multe volume de nuvele, traduceri (inclusiv traducerea din 1930 a Haiducilor de Panait Istrati), fiind implicat în editarea și răspîndirea mai multor reviste anarhiste sau anarho-sindicaliste: Sociala (1898), Vremuri noi – organ comunist-libertar (1908), Mișcarea socială (1911), Viața liberă (1911) etc. Alături de traducerile din Kropotkin și alţi clasici ai anarhiei, s-a preocupat și de popularizarea sindicalismului revoluţionar. A luat parte la înfiinţarea de sindicate muncitorești și de școli populare, participînd activ la mai multe greve. Cea mai cunoscută lucrare a sa rămîne utopia Arimania sau Țara buneiînțelegeri, apărută iniţial în 1923, la Brăila, și republicată într-o nouă ediţie în 2018; vezi Iuliu Neagu-Negulescu, Arimana sau Țara buneiînțelegeri, București: Pagini Libere, 2018.

[16] Constantin Brudariu (1866-1945), învăţător, poet și unul dintre colaboratorii lui Eugen Relgis. Provenit dintr-o familie ţărănească din judeţul Iași, și-a consacrat întreaga viaţă chestiunii ţărănești și educaţiei din mediul rural, ţinînd de-a lungul timpului o serie de conferinţe pe această temă, apărute și ca broșuri: Progresul popoarelor, Pace și cultură, Convertirea țăranului la școală, Societățile cooperativiste, Învățămîntul poporului, Școala țăranului, Dreptate și umanitate etc. Viziunea lui Brudariu era infuenţată de umanitarismul promovat de Relgis, însă în textele sale pot fi identificate și urmele unor lecturi din Kropotkin sau Lev Tolstoi. Arhiva cu documente personale și publicaţii se găsește azi la BCU Iași, într-un fond care-i este dedicat. În această arhivă se află și textul inedit al memoriilor sale, scris în versuri și intitulat Memoriile lui Costache din Osoi.

[17] Militant și publicist socialist de tendinţă anarhistă. Alături de N. Gogoneaţă, A. Gălăţeanu a publicat în 1970 o monografie dedicată lui Panait Mușoiu, în care însă încerca să minimizeze retrospectiv dimensiunea libertară a vieţii și operei acestuia din urmă; vezi Panait Mușoiu, studiu, note și antologie de A. Gălăţeanu și N. Gogoneaţă, București: Editura Politică, 1970.

[18] După alte surse, Căpăţînă ar fi murit de fapt un an mai tîrziu, în vara anului 1943.

[19] „Bois de la solitude“, în original, numele locului unde se afla cabana lui Căpăţînă. În anii ’60, Guy Malouvier, militant anarhist francez, i-a vizitat la Rantigny ruinele, încă vizibile, cu pereţii acoperiţi de afișe din timpul Războiului Civil din Spania. În iarba care năpădise locul în întregime mai puteau fi zărite și rămășiţele micii biblioteci pe care originalul publicist reușise s-o adune.

[20] Vezi Ion Ionescu-Căpăţînă, Panaït Istrati, ou l’homme qui n’a adhéré à rien: Étude suivie d’articles inédits en français, Soutraine par Rantigny (Oise): Artistocratie, 1941.

[21] Deși toate cele trei volume care alcătuiesc Vers l’autre țamme au apărut sub semnătura sa, Panait Istrati a fost autorul doar uneia dintre părţi, Après seize mois dans l’URSS – Confession pour les vaincus (tradusă la noi ca Spovedanie pentru învinși). Celelalte două volume, Soviets 1929 și La Russie nue, îi aparţineau lui Victor Serge și, respectiv, Boris Souvarine. Istrati a acceptat să-și asume toate cele trei texte pentru a-i proteja pe ceilalţi doi coautori de eventualele represalii. Victor Serge, de pildă, anarhist individualist care după Revoluţia Rusă din 1917 se alăturase regimului sovietic, încă se afla la vremea apariţiei cărţii în Uniunea Sovietică.

[22] Georg Friedrich Nicolai (1874-1964), om de știinţă și pacifist german.

[23] Iniţiat de pedagogul și scriitorul anarhist Sébastien Faure, proiectul Enciclopediei anarhiste era menit să prezinte concepţiile, istoria, dar și literatura, arta și practicile anarhiste. Prima parte a enciclopediei, un vast lexicon al anarhismului, a apărut între 1925 și 1934. A rămas, de altfel, și singura parte publicată din cele cinci preconizate. Eugen Relgis a fost singurul contributor român la Enciclopedia anarhistă, semnînd articolul dedicat umanitarismului.

[24] Vezi Eugen Relgis, Principiile umanitarismului, București: Umanitatea, 1922.