O revoltată în Rusia bolșevică

Cuvânt-înainte: O viaţă incredibilă

Trebuie să o spunem de la început: această carte îşi va ului cititorul. îl va amuza, îl va indigna, îl va scutura, îl va face să râdă şi să plângă, într-un sfârşit poate că îl va pune pe gânduri, în orice caz, nu are cum să-l lase indiferent. Deşi reprezintă un document istoric, încadrat fără dubiu în domeniul realităţii, autobiografia acestei cvasinecunoscute, Evghenia Iaroslavskaia-Markon, are un aer persistent de ficţiune. O ficţiune aflată la intersecţia dintre Victor Hugo şi Dostoievski: eroina romantică, exaltată, fată de familie burgheză, care visează la izbăvirea lumii, soţie de poet anarhist, anarhistă ea însăşi, fiică de profesor universitar devenită regină a borfaşilor, hoaţă, vagabondă şi prezicătoare, agitatoare netratabilă împotriva regimului bolşevic, deţinută într-un lagăr de muncă, iar la sfârşit, executată ea însăşi în împrejurări atroce, descrise în detaliu de un fost gardian, într-un fel de post-scriptum care pare imaginat cu măiestrie epică de un mare scriitor. Aşa arată rezumatul concentrat al acestei vieţi sfârşite brutal la douăzeci şi nouă de ani.

„Vă avertizez: nu vă miraţi şi nu vă tulburaţi de sinceritatea mea. În general, sunt convinsă că sinceritatea este întotdeauna în avantajul omului, deoarece, indiferent cât de negre ar fi faptele şi gândurile lui, sunt totuşi mult mai luminoase decât ceea ce presupun despre ele cei din jur”. Aşa îşi începe Evghenia Iaroslavskaia-Markon autobiografia scrisă într-o celulă de izolare a lagărului sovietic din arhipelagul Solovetki, având în faţa ochilor perspectiva condamnării la moarte. Cât de sigură era în sinea ei de un asemenea sfârşit, e greu de spus. Cert este că, pe parcursul acestor pagini, care constituie declaraţia sa în anchetă, îşi respectă pe deplin promisiunea de sinceritate absolută şi nu face niciun efort de a-şi îndulci nici ostilitatea, nici dispreţul, nici sarcasmul faţă de puterea sovietică şi de aparatul său represiv. Şi mai ştim, din relatările altora, că autobiografia de faţă a fost redactată după ce protagonista aflase despre execuţia soţului său într-o secţie a aceluiaşi lagăr, după două încercări eşuate de sinucidere şi după o tentativă de atac cu pietre asupra unuia dintre şefii de la Solovki. Putem conchide deci că, în afară de propria viaţă, Iaroslavskaia-Markon nu mai avea prea multe de pierdut.

Şi totuşi, istoria personală a acestei tinere de familie bună ar fi putut arăta altfel. S-a născut în casa unor evrei înstăriţi. Tatăl ei, Isaac Markon (1875 – 1949), era un respectat orientalist, bibliotecar şi profesor la Universitatea din Petrograd care, după 1926, şi-a continuat cariera în exil, în instituţii academice din Germania şi Marea Britanie. Evghenia a primit o educaţie burgheză, cu guvernantă şi supraveghere atentă din partea unor părinţi educaţi, şi-a început studiile de filologie şi istorie ebraică sub influenţa intelectuală a tatălui său, dar, cum singură încearcă să se explice, „vâna revoluţionară” a moştenit-o de la fraţii mamei ei, revoluţionari idealişti, participanţi direcţi la evenimentele din 1905. Temperamentul de rebelă al Evgheniei, dorinţa ei secretă de a cunoaşte şi împărtăşi viaţa sărăcimii din Rusia şi-au găsit un teren propice în împrejurările Marii Revoluţii din Octombrie 1917. Avea pe atunci doar treisprezece ani şi o mare dorinţă de a lua parte la acţiune. Avea un temperament nestăvilit şi convingerea, de pe atunci fermă, că lumea se împarte în asupriţi şi asupritori, o convingere pe care o aplică în mod personal la propria viaţă de şcolăriţă: profesorii, spune Evghenia, erau asupritorii, iar elevii, asupriţii. La paisprezece ani devine o revoluţionară fugită de acasă, care participă la eliberarea puşcăriaşilor de drept comun din Fortăreaţa Litovski. Dacă dăm crezare mărturisirilor sale autobiografice, tot de atunci datează şi insolita ei convingere – pe care o dezvoltă într-o adevărată doctrină politică personală – că marginalii, interlopii, borfaşii şi oamenii fără adăpost, aflaţi în număr mare pe străzile oraşelor ruseşti, reprezentau unica, adevărata forţă revoluţionară. Pentru că, explică Evghenia, cei care conduc o revoluţie se transformă, odată cu victoria acesteia, din asupriţi în asupritori, pe când marginalii, excluşii tuturor societăţilor, cei care nu iau niciodată cu adevărat parte la victorie, rămân în continuare interesaţi să lupte împotriva asupririi. Prin aceeaşi logică îşi explică şi ostilitatea manifestă faţă de bolşevici: aceştia erau învingătorii, aşadar profitorii revoluţiei, transformaţi din asupriţi în asupritori.

Ideile originale ale Evgheniei găsesc un teren propice în mediul agitat de revoluţie al studenţimii din Petrograd şi Moscova. Aici se întâlneşte cu poetul anarhist Aleksandr Borisovici Iaroslavski, cu care se căsătoreşte şi pe care îl însoţeşte în toate acţiunile lui de propagandă revoluţionară, antireligioasă şi, în acelaşi timp, antibolşevică. După un prim conflict cu puterea sovietică, cei doi soţi părăsesc URSS în 1926, locuind o vreme la Berlin şi Paris. Dar depărtarea de atmosfera revoluţionară din URSS nu le prieşte, aşa că Iaroslavski hotărăşte să revină la Moscova în 1927, asumându-şi riscul de a fi arestat şi trimis în lagăr. Aceasta i se şi întâmplă în 1929. Soţie devotată şi profund îndrăgostită, Evghenia îşi începe din acel moment, pe cont propriu, aventura de „femeie a străzii”, printre hoţi, borfaşi şi prostituate pe care era convinsă că i-ar putea mobiliza la revoluţie, urmărind tot timpul un singur obiectiv: eliberarea din detenţie a soţului ei, chiar dacă, pentru aceasta, ar fi trebuit să răstoarne mai întâi însuşi regimul bolşevic. Consideraţiile pe care le face, în acest punct al autobiografiei sale, cu privire la mentalitatea şi modurile de relaţionare socială printre „scursurile societăţii” sunt o dovadă că această femeie, exaltată şi dotată cu o mare doză de naivitate, era excentrică, dar nu era lipsită de inteligenţă.

Ultimii cinci ani din viaţa Evgheniei Iaroslavskaia-Markon sunt povestea unei aventuri din ce în ce mai incredibile. Este arestată de mai multe ori pentru furt, în cele din urmă condamnată, dar reuşeşte să evadeze şi porneşte să îşi elibereze şi soţul, străbătând aproape la pas vastul teritoriu al Uniunii Sovietice. Banii necesari pentru temerara misiune i-a adunat exercitând ad-hoc, pentru femeile din satele şi oraşele sovietice prin care trecea, profesia – pe cât de insolită, pe atât de productivă – de prezicătoare. Sfârşitul tragic al poveştii a venit însă la scurtă vreme, căci tentativa de organizare a unei evadări a fost descoperită de autorităţi, iar cei doi soţi au fost executaţi în secţia aceluiaşi lagăr, Solovetki, la câteva luni diferenţă. Evghenia a apucat să afle de moartea lui Aleksandr Iaroslavski şi, într-un ultim elan de rebeliune disperată, să încerce să îl răzbune aruncând cu o piatră în comandantul adjunct al lagărului.

Nu e nici scenariu de film, nici ficţiune literară, e o poveste adevărată, reconstituită cu minuţie în arhivele ruseşti. Cartea de faţă prezintă documentul autobiografic redactat de protagonistă, dimpreună cu o întreagă documentaţie de arhivă care i s-a alăturat spre completare. O veţi citi însă ca pe un roman, iar la sfârşitul lecturii nu veţi reuşi să o uitaţi prea curând.

Prefaţă

Fotografia acestei femei, din faţă şi din profil, gravă, chiar cu ceva inflexibil care te frapează de la bun început, îmbrăcată cu un palton gros, semănând cu o manta soldăţească, mi-a fost arătată pentru prima dată în insulele Solovetki, în 2012, printre alte fotografii de deportaţi, de către o bătrână doamnă încântătoare, astăzi decedată. Antonina Socina era istoric, una dintre amintirile acestui loc a cărui amprentă, alcătuită din frumuseţe şi din suferinţă, nu se mai şterge, odată ce l-ai cunoscut. Fortăreaţă alungită spre mare, dominată de turnuri ca nişte pălării ascuţite de vrăjitoare şi de bulbii catedralelor, magnifică şi malefică, incinta mănăstirii Solovetki a adăpostit, de la începutul anilor 1920, primul lagăr al Gulagului. În interiorul zidurilor sale venerabile, făcute din blocuri ciclopice, a început să fie pusă la punct una dintre marile maşini de ucis ale timpurilor moderne.

Fotografia, îmi spune Antonia, este a unei condamnate la ceea ce limbajul politic numea „cea mai înaltă măsură de protecţie a societăţii”. Fusese executată la începutul anilor 1930. Foarte mult timp nu am mai aflat nimic altceva despre ea. Continuam să mă interesez de istoria tragică a insulelor Solovetki, dar din altă perspectivă: turnam un film documentar despre biblioteca dispărută a lagărului, scriam o carte, Meteorologul, despre destinul unuia dintre deţinuţi. Dar nu simt specialist în istoria Rusiei, nici măcar a insulelor Solovetki. Un scriitor nu trebuie să fie specialist în nimic. Un scriitor trebuie să fie un curios, un nemulţumit, un scrupulos. Din această istorie a unor alte vremuri, a unei alte ţări, mi se părea că voi afla lucruri care vorbeau despre noi – despre speranţele, despre iluziile, despre legendele, minciunile şi laşităţile secolului din care venim. Istoria comunismului real nu se referă numai la ruşi. În timp ce lucram la film, la carte, puteam conta pe sprijinul generos şi erudit al directoarei Centrului de cercetare şi informare, asociaţia Memorial din Sankt-Petersburg, Irina Flige. Nu aş putea să vă dau o idee mai bună despre ea, decât reluând rapid portretul pe care i l-am făcut în Meteorologul: „Slabă, vioaie, pasionată, nelăsând telefonul din mână decât ca să tragă dintr-o ţigară (şi le mânuieşte foarte bine pe amândouă în acelaşi timp), emană acest entuziasm dezinteresat care face câteodată frumuseţea figurii – astăzi atât de depreciată – a militantului”.

În tot acest timp, nu o uitasem de tot pe tânăra din fotografie. Am evocat pe scurt în Meteorologul figura acestei „femei extraordinare” care, în lagăr fiind, într-o zi îşi pusese în jurul gâtului o pancartă pe care scrisese: „Moarte cekiştilor[1]”. Nu putea rămâne un simplu clişeu. Forţa, chiar violenţa care emana din acest profil de războinică parcă chemau o istorie. Trăsăturile acestea trebuiau să prindă viaţă, să vorbească. Te puteai gândi că este una din acele fotografii făcute de ucigaşii GPU[2] pentru a-şi identifica victimele. În realitate, fusese făcută în 1926 la Berlin: aşa îmi spusese Irina. Nimeni nu putea să-mi spună mai bine decât ea cine este Evghenia Markon, fiică de intelectuali burghezi evrei din Petrograd, soţia poetului Aleksandr Iaroslavski, anarhistă, hoaţă, deportată la Solovetki, condamnată la moarte, executată la vârsta de 29 de ani. Ea fusese cea care descoperise, în arhivele FSB – fosta KGB – „autobiografia” acesteia, elaborată cu puţin timp înainte de execuţia sa. Acesta este documentul pe care îl vom citi.

Impresia pe care o lasă este profundă şi nu numai pentru că a fost scris în pragul morţii. Rareori mi-a fost dat să citesc confesiunea unui suflet atât de înclinat spre absolut (cuvinte vechi, cuvinte à la Dostoievski; dar ce altfel de cuvinte să folosim aici?). Este absolutul pasiunii iubirii şi al pasiunii politice care parcă au fuzionat în văpaia acestei scurte vieţi. Extraordinar pasaj unde, în câteva rânduri, evocă accidentul cumplit care a lăsat-o infirmă şi pe care era cât pe-aici să uite să-l menţioneze: într-adevăr, ce era acesta „în comparaţie cu iubirea noastră atât de mare, cu această fericire atât de orbitoare”? Am putea considera îngrijorătoare această propensiune spre extrem, dar nu putem în niciun caz s-o calificăm drept fanatism: „germenul iertării universale” este şi el prezent şi o îndepărtează radical de decizia implacabilă a teroristului. Violenţa sentimentelor Evgheniei, panta abruptă a caracterului său fac din ea, dacă vrem, o eroină destul de „rusă”, dar un opus al nihilismului lui Neceaev sau al lui Verhovenski din Demonii. Nu ar ezita nicio clipă să ucidă un cekist în exerciţiul funcţiunilor lui, dar l-ar salva dacă ar fi pe cale să se înece. Şi crede că toţi călăii, chiar şi cel care l-a executat pe soţul ei, sunt ei înşişi victime, pe care ea va trebui „să le răzbune”, dacă rămâne în viaţă; mărturisesc că la început nu am înţeles bine această frază sub formă de jurământ, în care îşi ia acest angajament şi m-am întrebat (Valéry Kislov mă va ierta!) dacă nu era cumva o greşeală de traducere, dar nu, asta era, jură să-i răzbune, odată cu poeţii asasinaţi, şi pe cei care i-au asasinat, pentru că nu ştiau ce fac.

Poate părea ciudată convingerea ei că scursurile societăţii alcătuiesc singura clasă cu adevărat revoluţionară. (Ciudată, totuşi nu este sigur că astfel de convingeri nu există şi la noi, în zilele noastre.) Pretinde să stabilească acest lucru pe cale raţională, dincolo de orice considerente estetice sau morale: formează singura „clasă” de care este sigură că nu va prelua niciodată puterea. Demonstraţia ei are ariditatea unui enunţ de fizică politică (această pasionată mărturiseşte şi o pasiune pentru ştiinţă). Cu toate acestea, este evident că aderarea ei la stratul inferior al societăţii, opţiunea pentru o viaţă de hoaţă şi vagabondă, ascultă de o înclinaţie mai profundă, mai romantică, mai puţin reductibilă la analiza forţelor sociale. Simţim un adevărat entuziasm pentru lumea de la marginea societăţii. Ochii unui deţinut eliberat în timpul Revoluţiei din februarie 1917 sunt atât de limpezi, încât nu pot să aparţină – crede ea – decât unui asasin – sau unui sfânt. Ameţeala pe care o simte atunci când fură şi pe care o descrie foarte bine nu porneşte dintr-un calcul, ci din exaltarea produsă de o viaţă periculoasă. „Furatul îmi provoca o adevărată încântare”. Relatarea ei ne lasă să aruncăm o privire într-o lume a proxeneţilor şi a prostituatelor, a declasaţilor şi a copiilor străzii, destul de îndepărtată de Moscova şi de imaginea sovietică. Şi-a trăit pasiunea cu sinceritatea, cu ardoarea pe care o punea în tot, recidivând cu o obstinaţie nonşalantă până la catastrofa finală. Însă calculul politic – trebuie totuşi să spunem – s-a dovedit în întregime greşit. S-a înşelat amarnic văzând în lumea interlopă armata neregulată a revoluţiei permanente. Toate marile confesiuni despre lagăre, de la Soljeniţîn la Halamov, de la Evghenia Ghinzburg la Julius Margolin, sunt unanime în descrierea deţinuţilor de drept comun, urka[3], drept ajutoare ale administraţiei Gulagului, duşmani feroce ai deţinuţilor politici.

Faptul că s-a înşelat nu micşorează cu nimic curajul ei, care trezeşte obligatoriu admiraţia. Când vrea ceva, Evghenia vrea acel ceva până la capăt, până la ultimele lui consecinţe. Când se gândeşte la ceva, se gândeşte la acel ceva şi îl proclamă până la capăt, fără să-i pese câtuşi de puţin de pericolul care o paşte. Nu dispreţuieşte nimic mai mult decât declaraţiile care nu angajează la nimic, ceea ce numim astăzi atitudini (şi numai Dumnezeu ştie cât de mult ne-am obişnuit cu ele). Evaluarea pericolului nu pare să facă parte din relaţia ei cu lumea. Majoritatea victimelor terorii staliniste ajungeau „să mărturisească” nişte crime imaginare a căror listă le fusese dictată. Dar ea, ea proclamă în mod liber, doreşte să consemneze cu mâna ei opinii despre care se ştie că şi cea mai puţin gravă se pedepseşte cu moartea. În procesul-verbal al interogatoriului – redactat chiar de mâna ei! – spune că militează pentru insurecţiile ţărăneşti, pentru dezertarea din rândurile Armatei Roşii, pentru revoltele din lagăre şi chiar „pentru acte teroriste izolate împotriva agenţilor GPU”! Nu ştiu dacă mai există alte exemple de asemenea curaj uluitor, de libertate afirmată cu atâta insolenţă de cineva în cătuşe.

Sekirnaia gora, Muntele Securii, se înalţă în nord-vestul insulei mari din arhipelagul Solovetki. Cuvântul gora, „munte”, este puţin cam emfatic pentru a desemna o înălţime care nu atinge o sută de metri, este totuşi destul de abrupt şi punctul cel mai înalt al insulei, de unde descoperim un peisaj absolut plat: păduri întrerupte de lacuri, scăldate de mare. Acolo a fost construită o biserică, depăşită în înălţime de un far, înconjurată de o mică mănăstire, dedicată înălţării şi Arhanghelului Mihail. Pe vremea când exista lagărul, acolo aveau loc execuţiile. Acolo a luat sfârşit viaţa ca o văpaie arzând a Evgheniei Iaroslavskaia-Markon, într-o zi de iunie 1931, la câteva luni după cea a soţului ei, Aleksandr Iaroslavski, care credea în posibilitatea unei nemuriri pământeşti. La poalele muntelui, în vegetaţia măruntă, sunt marcate cruci: „9 celovek”, „3 celoveka”, 26 celovek” etc. 9, 3, 26 de oameni. Acestea sunt gropile comune. Dar nu există cruce în locul ultimei odihne a Evgheniei, propagandistă înfocată a ateismului (de altfel, dintr-o familie evreiască) şi nu s-ar potrivi nici steaua sovietică de tinichea. Aici îşi doarme somnul de veci o revoltată[4], fără partid, fără Dumnezeu şi fără stăpân.

AUTOBIOGRAFIA MEA de Evghenia Iaroslavskaia-Markon

Va avertizez: nu vă miraţi şi nu vă tulburaţi de sinceritatea mea. În general, sunt convinsă că sinceritatea este întotdeauna în avantajul omului, deoarece, indiferent cât de negre ar fi faptele şi gândurile lui, sunt totuşi mult mai luminoase decât ceea ce presupun despre ele cei din jur… încă din copilărie îmi spuneam întotdeauna – ce bine dacă eu şi toţi ceilalţi oameni am fi transparenţi, ei, ca şi când am fi cumva de sticlă, şi prin cutia de sticlă s-ar putea vedea dintr-o parte în alta toate gândurile noastre, dorinţele, adevăratele motive ale faptelor noastre; atunci fiecare l-ar vedea pe celălalt aşa cum gândeşte acela despre sine; şi doar nimeni dintre noi nu gândeşte nici pe departe rău despre sine însuşi!

Şi vă mai avertizez că scriu această autobiografie nu pentru voi, organele de urmărire judiciară (dacă v-ar fi fost necesară numai vouă, nu m-aş fi apucat deloc s-o scriu!) – pur şi simplu doresc „să-mi fotografiez” viaţa pe hârtie, dar de hârtie nu pot să fac rost decât de la Biroul de informaţii şi securitate al lagărului (hârtia a dispărut din Uniunea noastră – nu degeaba „producţia renaşte şi economia se pune la punct”) – Scriu pentru mine însămi. Să scrii ca să denaturezi realitatea nu este interesant. Şi, în plus, nu am nimic de pierdut. Iată de ce sunt sinceră.

M-am născut la 14 mai 1902 în cartierul Zamoskvorecie, pe strada Bolşaia Poleanka. Am crescut sub influenţa a trei forţe „cu acţiune egală”. În primul rând, influenţa tatălui meu[5] – cercetător ştiinţific (filolog şi istoric ebraist), un om de factură mai curând vest-europeană decât rusă, care iubea şi în viaţă, şi în ştiinţă tot ceea este concret, meticulos şi detaliat, cotidian. Ochii lui erau întorşi spre Evul Mediu, dar nu spre Evul Mediu mistic al medieviştilor de factură filosofică, ci spre cotidianul medieval (de exemplu, tema preferată a prelegerilor tatălui meu era „Călătorii medievali evrei”) – şi mai ales Evul Mediu târziu, cu tenta Renaşterii şi a Reformei. De la tata am moştenit iubirea pentru aceeaşi epocă, dragostea de ştiinţă în general – nu strădania aridă de a acumula cunoştinţe şi de a le aplica în viaţă, cu dragostea faţă de ştiinţă ca faţă de ceva colorat, plin de imagini, în plus cunoscut de mult, apropiat, aproape familial… Tot de la tata am moştenit atitudinea zeflemitoare şi gândirea ironică; cel mai probabil este că datorez toate ace6stea faptului că, studiind filosofia, am evitat ceţurile metafizicii şi am îndrăgit domeniile exacte, precise: logica şi teoria cunoaşterii. Şi am mai moştenit de la tata şi spiritul de observaţie, o curiozitate aparte pentru orice fel de psihologie şi faţă de orice mod de viaţă (aceasta m-a condus în cele din urmă la experimentele sociale, la dorinţa de a studia şi de a-mi însuşi modul de viaţă al „drojdiei societăţii”, dar numai parţial…).

A doua „forţă cu acţiune egală” a fost influenţa fraţilor şi surorilor mamei mele. Era o familie de intelectuali cu atitudine revoluţionară, participanţi activi la evenimentele din 1905, militanţi politici mărunţi, cinstiţi până la extrem, principiali până la prostie, idealişti până la miopie. Sub influenţa lor am început să mă ruşinez în mod dureros de îndestularea senină din casa părintească, să-mi fie ruşine că nu-mi fusese dat să sufăr de foame şi de nevoi şi să mă jenez mai ales de faptul că eu creşteam ca „fetiţa mamei”, protejată de toate intemperiile, ba chiar păzită (şi mă păzeau necruţători: până la vârsta de paisprezece ani nu mi-au dat voie singură pe stradă şi chiar la şcoală până la vârsta de paisprezece ani mă ducea o bonă!); iar eu nu visam decât ce bine ar fi să trăiesc într-un subsol igrasios, ca fiica spălătoresei din curtea noastră, să port basma în loc de pălărie (pălăria era „pecetea lui Cain” care trăda originea burgheză), să alerg cu picioarele goale şi să muncesc încă din adolescenţă în fabrică… Faptul că, atunci când voi creşte mare, voi deveni revoluţionară şi ilegalistă era pentru mine o hotărâre deja luată; dar mai aveam încă un vis, mai intim: să renunţ la orice era intelectual, chiar şi la studii, să mă las de învăţătură, să-mi părăsesc familia şi să plec pentru totdeauna ca simplă muncitoare în fabrică şi chiar să mă mărit nu cu un intelectual, nu cu un conducător revoluţionar, ci neapărat cu un muncitor simplu… Şi aş fi plecat pentru totdeauna de acasă, dar îmi părea tare rău de mama şi de tata, eram singură la părinţi.

A treia forţă „cu acţiune egală” dintre cele care mi-au influenţat educaţia a fost influenţa bonei nemţoaice, care m-a crescut de la vârsta de trei ani. Francheţea ei brutală şi de bună-credinţă a fost la originea sincerităţii mele, care multora li se pare o pălăvrăgeală naivă (poate că aceşti „mulţi” au dreptate!…). Această bătrânică nemţoaică a ştiut să-mi inculce iubirea pentru natură, o afecţiune profundă faţă de trecut şi chiar – ceea ce este ciudat pentru o moscovită ca mine – un patriotism faţă de tot ceea ce este german. Literatura germană, Rinul german mă umplu şi astăzi de emoţie. Până şi monarhia Hohenzollernilor nu mi-a fost niciodată atât de nesuferită cum îmi este monarhia Romanovilor… Şi, în sfârşit, prin faptul că am fost crescută de o fată bătrână se explică de ce nu am ştiut niciodată în toată viaţa mea cum să mă îmbrac cu gust şi cu eleganţă; chiar şi în anii mei „tandri de fecioară” am mers îmbrăcată în haine neobişnuit de rezistente, transformate din rochiile mamei, croite alandala şi neîndemânatic şi intenţionat demodate. Hainele au stat pentru mine întotdeauna pe ultimul plan şi nu numai problemele culturale, ca, de exemplu, literatura şi arta, dar pur şi simplu o mâncare gustoasă mă interesau şi mă interesează incomparabil mai mult decât cele mai estetice (indescifrabil) cârpe.

Am fost pur şi simplu copil până la şase ani… între şase şi doisprezece ani mi s-au format primele trei idei mari – de ultimele două dintre ele nu m-am despărţit toată viaţa. Prima idee este vegetarianismul; a doua idee este egoismul absolut („chiar atunci când se sacrifică, omul face aceasta de dragul lui însuşi, ca să scape de suferinţe şi să dobândească, fie şi numai pentru un minut, bucuria conştientizării eroismului său”…). Mult mai târziu, cam peste zece – doisprezece ani, am citit opiniile mele la Stirner, peste care nu dădusem mai înainte. A treia idee este ideea inocenţei universale, a lipsei de responsabilitate şi de vinovăţie a oamenilor pentru faptele lor: o înlănţuire de cauze, care depind de ansamblul lumii şi nu depind de o persoană în mod special, acesta creează caracterul fiecărui om, atunci când se ciocneşte de anumite împrejurări, antrenează, cu o fatalitate implacabilă, anumite consecinţe şi nu altele. Un aşa-numit „ticălos” este tot atât de puţin vinovat de faptul că ereditatea, mediul şi chiar şi împrejurări superioare, „întâmplătoare” – sub forma unei lovituri primite de mama lui în timpul sarcinii sau a unei impresii fugare produse în copilăria timpurie de conversaţia dintre oameni cu totul necunoscuţi pe care a auzit-o fără să vrea – l-au modelat în ultimă instanţă, făcându-l să devină un fel de coală de hârtie de tipar care, dintr-un motiv sau altul, iese de sub presa tipografiei ca „rebut”… Rebutul trebuie înlăturat, uneori chiar distrus, dar poate fi oare învinovăţit? Acest spin al iertării universale eu îl port în mine în momentul de faţă şi urăsc sistemul, de exemplu, sistemul vostru „sovietic”, dar niciodată nu-mi voi transfera ura asupra oamenilor. Şi dacă aş vedea un cekist care se îneacă în timp ce se scaldă, fără să stau pe gânduri i-aş întinde mâna ca să-l salvez, ceea ce, se înţelege, nu mă împiedică să-l împuşc ca pe un câine (sau ca pe un cekist – de fapt, este acelaşi lucru) pe acelaşi om atunci când se află în exerciţiul funcţiilor sale. O cârpă murdară nu este vinovată pentru că au curăţat cu ea toaleta, dar atunci când cârpa murdară stă prea la vedere, trebuie aruncată la gunoi!

Al treisprezecelea an al vieţii mele a fost un an pustiu. Este singurul an în care nu mă recunosc. Toată viaţa mea, şi înainte şi după aceea, am fost cinstită – în cuvântul meu de onoare, încă de pe când aveam trei ani, mama avea o încredere neclintită – şi iată că dintr-odată, la doisprezece ani, am devenit extrem de mincinoasă, prefăcută şi pe deasupra şi superficială: ideile mele, cele cu care trăisem până atunci, au început să mă intereseze numai în măsura în care aş fi putut să mă fălesc cu ele în faţa cuiva, iar în realitate acum nu mă mai gândeam la ele, ci numai la băieţi…

Peste un an, la treisprezece ani, m-am îndrăgostit definitiv, cu un entuziasm sincer, de ideea de revoluţie. Acest entuziasm amintea atât de mult de patima iubirii, încât atunci când cineva vorbea întâmplător în prezenţa mea de revoluţie, mă roşeam şi mă fâstâceam, exact la fel ca prietenele mele atunci când cineva pomenea în prezenţa lor, fără să-şi dea seama, de cavalerul ales… Şi un cor anemic care îngâna nepriceput „Dubinuşka”[6] îmi provoca tresărirea dulce pe care o trăieşte o nepmanşa[7] de astăzi atunci când aude un foxtrot voluptuos. La această vârstă am început să-l citesc pe Plehanov[8], ca să spun drept, nu fără plictiseală. Dar mă obligam – fără asta nu vei deveni o propagandistă citită.

La liceu am învăţat binişor, deşi cu oarecare indolenţă. La geografie, ştiinţele naturii, germană, literatură rusă, istorie învăţam bine; cele mai proaste rezultate le aveam la ortografie şi nici până astăzi nu am învăţat să scriu cu totul corect, fără greşeli. Scriu cu greşeli gramaticale în toate cele patru limbi străine pe care le stăpânesc: rusă, germană, franceză şi ebraică veche. Pe lângă aceasta, eram vestită în tot liceul prin proasta purtare, dar o purtare proastă într-un mod aparte: nu mă zbenguiam precum ceilalţi copii (Cum să-mi ardă de zbenguială, când nu aveam în cap decât revoluţia! Şi de aceea eram distrată şi la ore; şedeam acolo, rezolvam o problemă de algebră, dar în cap mi se învârteau masele muncitoreşti. Ei, păi cum să nu greşeşti! Cum să nu pui plus în loc de minus şi gata, problema nu mai iese!…) Aşa că nu eram neastâmpărată, eram chiar departe de destrăbălarea sexuală care se numeşte adesea în liceele pentru fete „proastă purtare” – nu, pur şi simplu, îmi luasem obligaţia să fiu cât mai obraznică faţă de conducerea liceului, să nu mă plec în faţa nimănui, să iau apărarea colegelor, „să stau neclintită ca un munte!” Gândeam în felul următor: direcţia, pedagogii sunt puterea; elevele – masele asuprite… gândire de copil, naivă până la prostie, profund incorectă, mai ales dacă ţinem seama de faptul că era un liceu particular, scump, majoritatea fetelor proveneau din familii burgheze, în schimb profesorii şi chiar directoarea erau cei mai buni reprezentanţi ai intelectualităţii muncitoare progresiste… Indiferent cum a fost, am întins coarda atât de tare, că, în noiembrie 1917, deja sub puterea sovietică, am fost exmatriculată din liceu „pentru comportament scandalos” care luase o direcţie cu totul absurdă, într-adevăr deplasată… Cu toate acestea, exmatricularea din liceu mi-a prins bine. Pentru că m-au exmatriculat în clasa a VI-a, m-am străduit şi în jumătatea de an care mai rămăsese, din noiembrie până în mai, m-am pregătit şi pentru clasa a VI-a şi pentru a VII-a[9], iar în mai am dat examen şi toamna, la vârsta de şaisprezece ani, am intrat la a Treia Universitate de Stat (fostele Cursuri Bestujev[10]). Am uitat complet să menţionez că am crescut şi am urmat liceul nu la Moscova, ci la Leningrad, unde se stabiliseră părinţii după ce m-am născut ea La Moscova mergeam în fiecare an vara, la rudele mamei.

Acum am să descriu cum am întâmpinat şi cum am trăit revoluţia ca atare. Aşa cum spuneam, până la vârsta de paisprezece ani, fără o însoţitoare (bona mea sau altcineva) nu mi-au dat voie pe stradă, iar acum, în zilele din februarie 1917, profitând de haosul general, pur şi simplu am fugit de acasă, am hoinărit puţin şi am strigat „Călăii!” sub tirul cu cartuşe oarbe de la colţul dintre Nevski Prospekt şi strada Sadovaia şi m-am întors atât de curând acasă, încât nici nu au băgat de seamă că lipsisem.

A doua zi am fugit din nou, dis-de-dimineaţă… Lângă fortăreaţa Litovski[11], de unde încă în ajun fuseseră eliberaţi toţi deţinuţii politici – se fâţâiau neputincioase ca nişte cloşti două femei, probabil soţiile deţinuţilor de drept comun… De la una din ferestrele de sus ale închisorii a zburat în jos o bucată de hârtie şi s-a aşezat pe caldarâm. Pe hârtie scria: „Gardienii au fugit cu toţii… De două zile n-am mâncat nimic… Ajutaţi-ne, eliberaţi-ne!” şi un post-scriptum înduioşător din Nekrasov[12]: „Mergi cu cei obidiţi, mergi cu cei umiliţi – pe urmele lor; unde se-aude durerea, unde se respiră greu – primul acolo să fii…” Imediat am alergat după ajutor la „raion”. Acolo mi-au spus că pe deţinuţii politici îi eliberaseră deja, „iar celor de drept comun nu putem să le dăm drumul”.

M-am repezit la cazărmile militare, chemându-i în ajutor pe soldaţi. Curând după aceea, soldaţii au spart cu gloanţe porţile fortăreţei Litovski, iar noi – mulţimea – am năvălit înăuntru şi ne-am împrăştiat în şuvoaie prin celule. Îmi amintesc cum am intrat prima într-o carceră întunecoasă. Abia am intrat şi un puşcăriaş înalt şi lat în umeri, cu o barbă mare blondă şi ochi limpezi, albaştri-albaştri, mi s-a aruncat în braţe. Îmi amintesc că atunci mi-am spus: „Cu siguranţă, un ucigaş; un tâlhar, un escroc, un borfaş nu poate avea ochi atât de limpezi, atât de larg deschişi, ca un sfânt…”

Iar puşcăriaşul tremura la pieptul meu, plângea de bucurie şi gemea înfiorat:

— Lăsaţi-mă să-mi vin în fire, dragii mei, să-mi vin în fire!

Un borfaş oarecare ar fi reacţionat cu totul altfel la libertatea necerută.

— Eh! a spus el înciudat. Mai aveam numai puţin de ispăşit şi mi-aş fi primit hainele înapoi, dar acum trebuie să merg în uniforma de puşcăriaş!

Dar s-a despăgubit luând toate păturile de pe cele patru paturi învecinate, a făcut patru boccele, iar pe două din ele l-am ajutat chiar eu să le ducă, fapt pentru care la despărţire mi-a mulţumit cu o galanterie de negustor şi mi-a sărutat mâna!

Între timp, acasă mi se descoperise lipsa, când m-am întors s-au văitat puţin şi s-au împăcat neaşteptat de repede cu această nouă independenţă a mea. Din acea zi am început să plec singură zile întregi de acasă şi nici măcar nu mă întreba nimeni încotro şi pentru ce… în aceeaşi primăvară, fiind în vizită la bunica, la Moscova, m-am înscris în Partidul Social-Democrat unificat[13], unde prestam muncă tehnică; făceam de gardă la comitetul raional, împărţeam prin uzine ziare social-democrate şi le vindeam în Hamovniki[14].

— Se vede că asta e o modă nouă la domnişoare – să vândă ziare! mă zeflemiseau femeile.

Domnişorii priveau chiorâş la titlurile din ziarele mele. Muncitorii le cumpărau veseli şi cu empatie… Un armean m-a apostrofat:

— Ei, eu niciodată nu cumpărat ziar, eu nu ştiu citeşte ruseşte doi cuvinte! Numai pentru tine, duduca, cumpăr – că are ochi frumos, negru…

Toamna, când m-am mutat înapoi de la Moscova la Leningrad, am ieşit automat din organizaţie. Revoluţia din octombrie mi-a plăcut chiar mult mai mult decât cea din februarie. Cea din februarie parcă spunea la tot pasul: „Scuzaţi, eu simt o fată cinstită!” Cea din octombrie s-a dezgolit imediat: „Poftim, priviţi tot ce am! Şi voi aveţi la fel! Vreau şi gata!” (Notă pentru lucrătorul imbecil al organelor de miliţie: aceasta este o metaforă literară. E. Iar.) Atunci am început să sufăr de foame – trăiam în mod principial, numai cu raţia, deşi puteam să obţin alimente de la speculanţi şi cei mai mulţi oameni cumpărau de la ei câte ceva – să trăieşti numai cu osmuşka[15] nu e de glumă; şi mai trebuia să mă pregătesc intens pentru examenele de la liceu, ba mai intrasem şi la studioul de artă dramatică al Proletcult[16].

Mă îngălbenisem de foame, eram costelivă şi bătrânicioasă ca o preacuvioasă dintr-o icoană veche, dar principalul era că foamea are o trăsătură specifică: ucide „spiritul” cu mult mai temeinic decât ucid vergile trupul, în lupta „spiritului” cu trupul, victoria este reciprocă. „Spiritul” poate numai să-i interzică trupului: „Să nu îndrăzneşti! Nu primeşti nicio bucăţică mai mult decât îţi îngădui eu!” Şi trupul se supune, ţine post, dar pentru asta se răzbună cumplit pe „spirit”: „Uite, tu nu te gândeşti la nimic altceva decât la mine, nu poţi să te gândeşti, de acum înainte toate gândurile tale vor fi despre mine”. Şi aşa a fost şi cu mine, făceam conştiincios foamea pe raţie, dar gândurile mele nu mai erau la revoluţie, nici la proletariat, ci la pâine, la pâinea fierbinte, grea, gustoasă, la cartofi, delicaţi şi pufoşi, la meiul fiert gros… Din cauza foamei am început să sufăr de dureri ciudate de stomac, dar nu m-am lăsat – doar şi alţii suferă de foame! Şi între timp ideile care mă conduseseră la înfometarea de bunăvoie îmi deveneau tot mai nesuferite… Şi mă gândeam: dacă mie îmi este atât de greu să suport foamea, deşi am „idei de rumegat”, ce să mai spună un sărman oarecare, pentru care foamea nu este înfrumuseţată de niciun fel de conţinut de idei, care a nimerit în toată această mizerie revoluţionară ca musca în lapte!… Şi atunci am dat totul naibii, am început (ce e drept, nu fără oarecare remuşcări, mai ales la început) să mănânc nu după raţie, ci atât cât puteau să-mi facă rost părinţii, care se străduiau să-şi hrănească fiica jigărită… Am părăsit şi studioul Proletcultului, tocmai pentru că era proletcultist. L-am anunţat pe superiorul meu direct, regizorul:

— Am să plec de la studio…

— Da’ de ce?

— Păi pentru că simt dezamăgită de tot acest comunism!

— Ei şi ce? Cel puţin eşti sinceră! a ridicat din umeri regizorul.

Din toamnă am început să frecventez Cursurile Bestujev. În acelaşi timp, tatăl meu, care până la revoluţie fusese cercetător şi bibliotecar (fiind evreu, în Rusia ţaristă nu putea deveni profesor universitar), primise datorită noului regim o catedră tocmai la Cursurile

Bestujev, care îşi schimbaseră deja numele în cea de-a Treia Universitate de Stat din Petrograd. Se întâmpla să mergem împreună la universitate, eu şi tata, ca nişte colegi, ca frăţiorul cu surioara lui, iar interesele mele şi ale lui deveniseră comune; eu studiam istoria medievală şi literatura germană şi, la fel ca el, trăiam nu în prezent, ci în trecut. Domeniul lui, ca şi al meu, era alcătuit din două epoci: 1) Evul Mediu târziu şi 2) epoca romanticilor germani ai secolului al XIX-lea. Heine, Hoffmann erau pentru mine absolut contemporani.

Cu toate acestea, de istorie m-a îndepărtat curând cronologia, iar de filologie – lingvistica şi tocmai atunci trebuia să mă pregătesc pentru colocviile la materiile filosofice: logica şi psihologia. Încă din copilărie, mie îmi stătea capul mai mult decât orice la problemele filosofice, de înscrierea la secţia de filosofie mă speria imaginea ştiinţei filosofice: ceva ceţos şi mistic, nedefinit şi împrăştiat. O asociam cu acele orientări „intuitiviste” şi „teozofice” şi de alt fel care înfloreau de pildă la Volfila[17] şi care îmi rămăseseră întotdeauna străine, iar mie îmi place cel mai mult precizia: dacă e „da”, atunci da, dacă e „nu” atunci nu; dacă începem cu „nu ştiu”, păi nu ştiu! Şi iată că am descoperit cu entuziasm manualele incomparabile, geniale ale lui Vvedenski[18], după care trebuia să mă pregătesc. Era un sistem precis, riguros consecvent: „nu ştim! – nu vom şti niciodată! – nu putem şti!”; o expunere mai clară şi mai explicită a kantianismului chiar decât la însuşi Kant, întărită de logica precisă şi de nezdruncinat a lui Vvedenski. Am trecut la secţia de filosofie (pe care am şi terminat-o în primăvara anului 1922, dar nu din cadrul celei de-a Treia Universităţi de Stat, ci de la Prima Universitate de Stat, cu care fuzionase a noastră, a treia) şi am devenit o discipolă devotată a lui Aleksandr Ivanovici Vvedenski, pe atunci încă în viaţă.

La secţia de filosofie era uşor de învăţat, trebuia să faci dovadă nu de memorie, ci de inteligenţă… în acea perioadă a vieţii mele, mă pasionau treburile casnice; după foamea îndurată de curând, însuşi procesul de preparare a mâncării mi se părea neobişnuit de captivant; simpla vedere a alimentelor de o strălucitoare diversitate era mai ademenitoare decât pietrele preţioase; pe lângă aceasta, în tot apartamentul neîncălzit, plita era singurul loc lângă care te puteai încălzi complet. Mai compuneam şi versuri în care îi chemam pe burghezii fricoşi să-şi arunce în sfârşit „jugul călăilor josnici şi răi” (se subînţelege, bineînţeles, bolşevicii); erau versuri cu forme extrem de slabe şi nereuşite, dar, în privinţa conţinutului, chiar şi acum, ce e drept, absolut de actualitate!… Cam tot pe atunci se desfăşurau „evenimentele de la Kronstadt[19]”… iar eu, lingându-mă pe bot ca motanul lângă oala cu smântână, le urmăream de departe…

Mâinile îmi furnicau şi sufletul îmi fremăta de dorinţa de a participa activ la revolta din Kronstadt – doar nu era vorba de cine ştie ce conspiraţie banală a albgardiştilor – aici era revoluţia autentică şi nu una bolşevică, îndobitocită de autorităţi, şi fusese declanşată, această rebeliune din Kronstadt, de aceiaşi oameni care, la vremea lor, o făuriseră pe cea din octombrie: marinarii din Baltica. Din păcate, pe atunci nu aveam cunoştinţe în cercurile serioase ale anarhiştilor şi ale eserilor[20] şi am fost nevoită să mă limitez la cercurile studenţeşti şi la propaganda antibolşevică preelectorală (înainte de alegerile pentru soviete) … îmi amintesc că la una din întâlnirile studenţeşti am încercat să demonstrez, cu limba împleticită (pe atunci încă vorbeam prost de la tribună – după aceea am învăţat de la Aleksandr Iaroslavski cum să vorbesc), caracterul şovăielnic al mişcării pur studenţeşti:

— Din două una, am spus, fie lucraţi cuminţi în organizaţiile voastre de culturalizare şi educaţionale, fie, dacă simţiţi în voi forţa necesară pentru o luptă adevărată, duceţi-vă acolo unde simt cei mai mulţi, faceţi agitaţie nu numai printre studenţi, ci şi în rândul maselor largi!…

Atunci am simţit cum o studentă menşevică mă trăgea energic de mânecă… Fireşte, înţelegeam încă de pe atunci că revoluţia este la Kronstadt, iar contrarevoluţia la Smolnîi[21] şi nu invers. Însăşi noţiunea de revoluţie încremenită în victoria revoluţiei este la fel de absurdă ca şi noţiunea de „mişcare oprită”: dacă s-a oprit înseamnă că nu mai este revoluţie! Căci revoluţia, în esenţă, este „mişcarea îndreptată spre răsturnarea regimului existent”.

Indiferent care ar fi regimul existent, chiar şi cel mai progresist, nu poate fi nicicum revoluţionar, pentru că se străduieşte să se menţină, nu să fie destituit… în virtutea acestui fapt, orice partid care sprijină ordinea victorioasă dintr-o anumită ţară – inclusiv VKP[22] din Rusia – nu mai este revoluţionar, ci conservator. Şi astfel, comunismul este revoluţionar în toată lumea în momentul de faţă, în afară de URSS, şi numai în Uniunea noastră este total conservator, în timp ce până şi cel mai reacţionar complot la noi, în Rusia sovietică, este fără îndoială revoluţionar, deoarece se străduieşte să răstoarne orânduirea existentă… Şi ar fi aşa, chiar dacă puterea sovietică ar fi cu adevărat socialistă şi revolta împotriva ei ar fi cel puţin monarhică; dar în esenţă, aşa cum ştim, revolta din Kronstadt a fost nu numai revoluţionară faţă de puterea sovietică, ci şi din punct de vedere ideologic a fost cu mult mai de stânga, mai consecventă şi mai cinstită decât aceasta. De aceea s-a speriat puterea sovietică aşa de tare de ea şi a înăbuşit-o atât de sângeros! Prin aceasta, puterea sovietică a devenit nu numai conservatoare, ci pe deasupra şi contrarevoluţionară.

Şi astfel, niciun stat din lume nu poate fi revoluţionar, prin însuşi conceptul său. În schimb, orice revoluţie are întotdeauna dreptate, deoarece se străduieşte întotdeauna să reinstaureze dreptatea călcată în picioare, care, de altfel, nu se restabileşte niciodată – pur şi simplu bâta se întoarce pentru o perioadă nedefinită de timp cu capătul celălalt, iar asta este bine: cel bătut se odihneşte, cel care bate simte pe pielea lui loviturile şi după aceea se întoarce din nou şi tot aşa mai departe. Lumea este dialectică, principiul negativ şi cel pozitiv simt două părţi ale unui sistem logic; exact la fel sunt şi revoluţia şi statul – două jumătăţi ale unui sistem de existenţă. Amândouă au dreptate, amândouă sunt inevitabile, amândouă sunt necesare. Şi întotdeauna vor exista oameni ai statului: jandarmi, agenţi GPU, poliţişti, procurori, comisari ai poporului etc. Prin însăşi profesia lor, aceştia nu pot deveni oameni ai revoluţiei (pot să devină aşa ceva numai dacă îşi schimbă profesia). Vor fi întotdeauna sprijiniţi de o clasă sau alta…

Dar cine sunt oamenii revoluţiei? Este clar, numai acea clasă care nu poate ajunge niciodată la putere. Iar această clasă nu este decât lumpenproletariatul, într-adevăr, care acţionează în toate revoluţiile şi revoltele şi care rămâne în afara problemelor, imediat ce mişcarea susţinută de el învinge… Lumea interlopă constituie noile cadre ale oamenilor revoluţiei. Lor li se adaugă „boema” literară şi artistică mereu pusă pe scandal şi neastâmpărată şi profesioniştii revoluţiei: teroriştii clandestini şi expropriatorii clandestini, precum şi, în general, grupările ilegale cele mai intransigente: anarhiştii şi maximaliştii[23]… exact aşa după cum statul este întotdeauna sprijinit de o clasă sau alta, iar revoluţia, într-o epocă sau alta, este sprijinită de o clasă sau alta. Dar o clasă poate deveni din revoluţionară dominantă (de exemplu, burghezia franceză) şi invers – însă clasa principală a revoluţiei (hoţi, borfaşi) nu poate deveni dominantă, tot aşa după cum clasa principală a statului (funcţionarii, militarii) nu poate deveni revoluţionară, ci poate numai să treacă din slujba unui regim în slujba altui regim. (Aici prin „militari” îi înţeleg pe specialişti, corpul de comandă, mi pe soldaţii chemaţi sub arme.) Astfel, rezumând totul: statul şi revoluţia sunt cele două talere ale balanţei care se străduiesc tot timpul să se tragă în jos unul pe celălalt şi, în acelaşi timp, nu au absolut niciun rost unul fără altul…

Dar să mă întorc la autobiografia mea. În 1922 am terminat în grabă universitatea – obosisem să tot învăţ, împlinisem 20 de ani, pur şi simplu, şi, ca să fiu foarte sinceră, voiam să mă mărit… Doream să iubesc un om cu toate gândurile mele, fără rezervă, să-l răsfăţ, să-i fac de mâncare… Pe vremea aceea se interesa de mine un speculant destul de important din Leningrad (pe atunci încă Petersburg); îmi plăcea la el îndrăzneala, dorinţa de a risca, cutezanţa – cum de scăpase omul acesta de CEKA[24]? Faptul că era speculant nu mă dezgusta absolut deloc, dimpotrivă: doar îşi risca viaţa, în orice clipă putea fi arestat şi deci avea exact acelaşi drept la pradă ca un hoţ, ca un tâlhar… Un speculant din perioada comunismului de război[25] nu este acelaşi lucru cu cine ştie ce descendent degenerat al lui Rothschild care se îmbuibă cu de-a gata… încă puţin şi m-aş fi îndrăgostit probabil de acest speculant, dar l-am cunoscut cu totul întâmplător la o seară a „biocosmiştilor” pe Aleksandr Iaroslavski, care venise de la Moscova la Leningrad pentru mai multe seri şi conferinţe care aveau la Leningrad un succes răsunător, condimentate puţin cu gust picant de scandal. „Comitetul pentru poezie al biocosmiştilor” era o organizaţie literară în fruntea căreia se afla Aleksandr Iaroslavski. Biocosmismul este o orientare literară[26]… Când l-am văzut pentru prima dată, Aleksandr Iaroslavski mi-a făcut impresia unui pisoiaş încă foarte mic (ca vârstă), dar uriaş (ca dimensiune) şi am simţit imediat în suflet dorinţa să-i mângâi buclele neobişnuit de mătăsoase, moi-moi, castaniu aurii; mi-am dorit neapărat să-i văd încă o dată ochii căprui, de o viclenie tristă… Dar m-am îndrăgostit de el treptat, cu fiecare întâlnire ceva mai mult şi ne-am îndrăgostit cu adevărat unul de altul abia după căsătorie, cu fiecare an, cu fiecare zi a convieţuirii, tot mai mult şi mai puternic… Poţi să nu te îndrăgosteşti de Aleksandr Iaroslavski, nu oricui îi este dat să-l aprecieze, dar să încetezi să-l mai iubeşti este imposibil… Un talent genial, deşi cam necizelat, o înţelepciune atotcuprinzătoare, cea mai deplină lipsă de prefăcătorie lăuntrică, cel mai măreţ dispreţ pentru aşa-numita opinie „publică” – acestea erau trăsăturile lui sufleteşti. Iubea mai mult decât orice cosmosul, stihiile, ritmul… îşi pleca întotdeauna urechea la fantezia lui creatoare, la antena interioară a creierului lui, acordată fin la lungimile de undă ale universului – se încrunta înciudat la auzul fiecărui sunet discordant, detesta să fie tulburat din starea sa şi de aceea multora li se părea încrezut, arţăgos, capricios… Deşi neprietenos cu oaspeţii neanunţaţi, reacţiona cu sensibilitate la orice necaz şi acorda ajutor oricui avea nevoie. Despre el se poate spune că se purta cu oamenii „după îmbrăcăminte”: cu cât era cineva îmbrăcat mai sărăcăcios, cu atât era mai inimos faţă de el; cu cât era mai dichisit şi mai bogat, cu atât îl respingea mai tare.

Iubirea noastră era iubirea a doi copii care se joacă împreună, iubirea mamei faţă de fiu, iubirea tatălui faţă de fiică şi marea prietenie dintre doi camarazi de arme; nu am avut niciodată secrete unul faţă de altul, ne împărtăşeam chiar şi ceea ce era mai intim, uneori pur şi simplu mărunt, alteori de-a dreptul jenant… Ţineam prelegeri împreună (eu eram coreferentă) pe teme literare şi antireligioase. Disputele noastre antireligioase cu preoţii erau aproape sincere: zdrobeam cu convingere sinceră toate argumentele adversarului în favoarea idealismului şi a fiinţei divine, trecând sub tăcere în mod înţelept faptul că, deşi nu este contestabil din acest motiv, exact la fel de nedemonstrabil este şi materialismul… Şi îmi era dragă această viaţă de pribegie, de creaţie, de iubire – viaţă pe care Iaroslavski a descris-o în cele două romane ale lui Conferenţiarul rătăcitor şi Şapte zile ale creării iubirii[27]

Turnee de conferinţe prin toată Uniunea: regiunea Murmansk, Taşkent, Urali, Valea Volgăi; trenuri, vapoare, călătoria comodă şi savuroasă cu sania – oh, să tot scrii despre asta! Şi nopţile nedormite, de o frumuseţe insesizabilă pentru cel care nu le-a cunoscut – nopţi creatoare, când îmi dicta lucrările lui… Crea într-un mod cu totul iraţional, exclusiv în funcţie de dispoziţia sufletească; cel mai mult îi plăcea să creeze noaptea, când focul arde în soba din cameră; se întoarce către sobă, îşi acoperă ochii cu mâinile şi dictează, dictează, de parcă ascultă ce-i şopteşte vocea cuiva, vocea stihiilor, poate vocea ritmului lăuntric? Am menţionat deja cât de mult iubea tăcerea, muţenia: acestei stări sufleteşti îi este dedicată poezia Pauza, care a avut un mare succes în străinătate, tradusă în germană şi în engleză… Trebuia să trăieşti bucuria creaţiei noastre împreună pentru a-i percepe toată încântarea; de fapt, la drept vorbind, numai el crea, el singur, eu îndeplineam un rol pur tehnic, băteam la maşină, dar el mă lua cu el, în creaţia lui… Şi cu toate acestea, cu toată prietenia noastră, cu toţi cei opt ani trăiţi în iubire, de abia acum am apreciat pe deplin uimitoarea lui personalitate (pe deplin – oare?), de-abia acum iubirea mea pentru el a atins punctul culminant, acum când…

În 1923 (în martie), când trăiam cu Iaroslavski exact de trei luni, am căzut sub un tren şi a fost nevoie să mi se amputeze ambele picioare – un eveniment atât de nesemnificativ pentru mine, că era cât pe-aici să uit să-l menţionez în autobiografia mea; în fond, ce contează pierderea membrelor inferioare în comparaţie cu o iubire atât de mare ca a noastră, în faţa unei fericiri atât de orbitoare ca a noastră?!

În 1926 am plecat în străinătate. A. Iaroslavski a organizat (singur, cu ajutorul unui impresar, niciun fel de organizaţie, nici sovietică, nici a emigraţiei, nu a luat parte la aceasta) o mare conferinţă-dezbatere pe tema „Adevărul despre Rusia sovietică”. Ideea fundamentală a referatului lui era: nici „raiul socialist”, nici „iadul bolşevic”, ci o ţară capitalistă oarecare, asta este în prezent Rusia sovietică (în anul 1926). Cu o amărăciune dureroasă de scriitor, vorbitorul critica „presiunea” grea a cenzurii, care strivea şi zdrobea literatura şi poezia ţării sovietice. Critica şi politica (în acel moment de dreapta) faţă de ţărănime a Comitetului Central. Publicul a fost oarecum decepţionat: se aştepta la alte dezvăluiri senzaţionale despre „beciurile CEKA” şi „prunci torturaţi”. După conferinţă a venit un bilet cu o întrebare din public: „Care nume se bucură de mai multă popularitate în momentul de faţă în Rusia:

Nikolai Nikolaevici sau Kiril Vladimirovici?”[28]. Înmărmurit, Iaroslavski s-a grăbit să explice că Rusia se gândea în general puţin la bieţii monarhi abandonaţi, că este ocupată cu probleme mult mai serioase şi mai presante şi, pe lângă aceasta, ideea de monarhie era compromisă pentru totdeauna – totuşi întrebarea i-a lăsat o impresie apăsătoare.

— Încep să regret conferinţa de astăzi, mi-a spus în aceeaşi seară, imediat ce ne-am întors acasă. Ce-i făcut e bun făcut… De ce, de ce am vorbit în faţa acestor lepădături?… Bineînţeles, tot ce era socialist în Rusia s-a dus! Bineînţeles, scriitorului îi este imposibil să trăiască aici: cenzura striveşte totul ca o cizmă de oţel! Aşa este… Dar despre toate acestea trebuie să vorbeşti numai cu ai tăi, nu în faţa duşmanilor… Iar pentru mine ai noştri simt totuşi bolşevicii: sunt nişte lepădături, dar sunt lepădăturile noastre!

Această conferinţă avusese loc în toamna anului 1926 la Berlin în clădirea Logenheim[29]; un mic trepăduş comunist de la reprezentanţa comercială a încercat să demonstreze într-o limbă împleticită şi în râsetele vesele ale publicului că în Uniunea Sovietică este electrificare şi că, în general, „noi mergem spre socialism”…

Eram coreferenta lui Iaroslavski şi, dacă el vorbea în special despre situaţia literaturii sovietice şi despre problema ţărănească (subliniind mereu că în problema agrară, fireşte, nu poate exista nicio întoarcere la situaţie veche, de dinainte de octombrie, că viitorul aparţinea ţărănimii mijlocaşe şi că aceasta are toate drepturile la acest viitor), eu îmi consacram conferinţa, în principal, absurdităţii şi făţărniciei josnice a politicii represive a bolşevicilor, îndreptată nu împotriva contrarevoluţiei şi a duşmanului de clasă, ci împotriva lumpenproletariatului, împotriva celor mai amărâţi coate-goale (printre altele, stenograma acestui coreferat al meu, înregistrată la Berlin de un agent secret al GPU, se află la Moscova, în str. Lubianka nr. 2[30], în dosarul Aleksandr Iaroslavski).

A doua noastră conferinţă despre Rusia sovietică a avut loc la Berlin, într-o încăpere de la Café Leon, la clubul menşevicilor. La începutul prelegerii sale, Aleksandr Iaroslavski a subliniat că el personal nu este menşevic, nici chiar anarhist, ci, dacă se poate exprima aşa, „literat anarhizant”. Prima impresie a lui Iaroslavski despre menşevici a fost favorabilă… L-au emoţionat în special… pantalonii lui Iudin[31]. Într-o zi, Iaroslavski a trecut pe la redacţia revistei Mesagerul socialist[32] şi când s-a întors acasă mi-a spus:

— Uite, asta nu are nimic de-a face cu domnii aceia sclivisiţi ai lui Hessen[33]. Iudin s-a întors să ia nu ştiu ce carte şi avea pantalonii peticiţi! Poate că într-adevăr este socialist…

Mai târziu, după ce i-a observat mai de aproape pe menşevicii ruşi berlinezi cu toată prefăcătoria lor pretenţioasă, Iaroslavski spunea pe un ton dezamăgit:

— M-au indus în eroare pantalonii! Mi-a licărit gândul că poate este un socialist sincer, dacă poartă nişte pantaloni vechi; acum îl bănuiesc foarte tare că este o lepădătură – pur şi simplu s-a aşezat undeva din întâmplare pe un cui! O să mă întorc în Rusia şi, dacă n-am să fiu împuşcat, am să scriu neapărat un foileton cu titlul „Pantalonii menşevicului”!

Pe lângă „scrisoarea lui deschisă adresată Comitetului Central al partidului şi comisarului poporului Lunacearski[34]”, cunoscută de GPU şi de publicul larg, precum şi polemica nu mai puţin cunoscută cu Emelian Iaroslavski[35], Aleksandr Iaroslavski a publicat la Berlin Scurte povestiri şi câteva poezii. Tot la Berlin a mai publicat o culegere de poeme Moscova – Berlin, pătrunsă de dorul după Rusia sovietică. După aceea am lucrat amândoi la agenţia telegrafică Asien – Osteuropa-Dienst. Plasându-şi fără să se gândească în Rul[36] scrisorile deschise „Către comisarul poporului Lunacearski…” şi „Către E. Iaroslavski” – două scrisori cruciale Iaroslavski s-a necăjit foarte tare şi a decis să nu mai aibă nimic de-a face cu ziarul Rul… Eu, dimpotrivă, am colaborat întotdeauna cu Rul în calitate de cronicar permanent, sub pseudonimul G. Svetlova. Din seria mea de foiletoane reunite sub titlul „Prin oraşe şi sate” am să amintesc numai câteva; Interviu cu hoţii de buzunare din Astrahan, Un Bagdad rus – Taşkent, Cabaretul. Am continuat în ele aceeaşi linie a mea cu „desculţii”… încercam să-l conving pe Iaroslavski:

— Important este conţinutul foiletoanelor mele şi nu unde apar. Şi, în general, ce mofturi de intelectual mai sunt şi astea? Ce este un literat? Un specialist în arta cuvântului, un lucrător calificat al atelierului literar… Ca orice lucrător, literatul lucrează pentru patronul editor, sub supravegherea unui maistru – redactorul… Nu are nimic de-a face cu convingerile acestora doi, tot aşa după cum muncitorilor nu le pasă de convingerile fabricii. De ce să-l învinovăţeşti pe angajatul unei gazete burgheze de trădare a liniei de clasă şi nu-l învinovăţeşti de acelaşi lucru pe zeţarul care culege gazeta? Căci dacă vom continua consecvent raţionamentele celor care condamnă colaborarea cu presa burgheză, ar însemna că muncitorii de la Krupp sunt nişte trădători încă şi mai periculoşi ai clasei muncitoare şi nişte fascişti, căci lucrează pentru un fascist, Krupp, şi din mâinile lor proletare ies armele imperialismului!

Vorbind despre Rul, voi mai menţiona că acest ziar era perfect informat despre tot ceea ce se întâmpla în Rusia sovietică. În general, dacă vrei să ştii adevărul despre ţările capitaliste, citeşte presa sovietică! Vrei să ştii ce se întâmplă în Uniunea Sovietică, citeşte Rul. Câteodată, ce e drept, Rul anticipează evenimentele: chiar înainte ca în Rusia să se manifeste una sau alta din crizele următoare, Rul informează despre ea într-un editorial panicard ca despre un fapt deja întâmplat; dar nu a existat nici un singur caz în care, în cel mai scurt interval de timp, să nu se producă într-adevăr în URSS criza prevestită prematur de Rul… Parcă îţi venea să crezi că Uniunea noastră se jena să nu confirme părerea pe care şi-o făcuse despre ea Iosif Vladimirovici Hessen…

După prima lui conferinţă de la Logenheim, Iaroslavski începuse să vorbească despre întoarcerea neîntârziată în Rusia sovietică… Eu tăceam, posomorâtă; îmi doream mult mai mult să cutreier orăşelele de pe valea Rinului, ca nişte jucării de-abia ieşite dintr-un atelier al Kustprom[37] şi pe care le ţineam minte şi le îndrăgisem din copilărie, când mergeam acolo cu părinţii, apoi să stau puţin la Paris, pe care încă nu-l văzusem.

— Să stăm în străinătate până la sfârşitul anului măcar, până ne expiră paşapoartele, am încercat eu să-l conving o dată sau de două ori.

— De fapt, a admis el o dată, mă duc în Rusia ca să fiu împuşcat… Atunci de ce să nu văd Parisul la sfârşit, înainte de a muri… Exact aşa: până ne expiră paşapoartele, dăm o fugă până la Paris, dus-întors…

Am aşteptat timp de două luni viza franceză – după două luni ne-a fost refuzată. În general, dacă ai paşaport sovietic nu prea te lasă să intri în Franţa. Şi Iaroslavski considera că este sub demnitatea lui să accepte un paşaport Nansen[38], iar aici eram perfect solidară cu el.

— Sigur, simt fiul risipitor al Rusiei sovietice, totuşi sunt fiul ei… Aceste paşapoarte sovietice au pentru mine un fel de importanţă simbolică, spunea el.

Am decis să mergem la Paris fără viză. Am plecat spre frontiera franceză fără să avem niciun plan clar cum vom trece de fapt graniţa… Ca bagaje nu ne-am luat cu noi decât un schimb de lenjerie şi ce aveam mai scump: manuscrisele şi maşina de scris. Faţă de maşina de scris ne purtam ca şi când ar fi fost o fiinţă însufleţită, îndrăgită; şi cum altfel, din moment ce era al treilea membru în jocul nostru creator! Nu întâmplător într-una din poeziile sale, Ш („Radical din Я”)[39], Iaroslavski numise în glumă maşina de scris a doua sa soţie… Sărmană maşină atât de credincioasă! Cine şi-ar fi imaginat că va împărtăşi soarta noastră: la Leningrad, când a fost arestat Iaroslavski, a fost confiscată şi ea, aşa că a rămas la GPU! Dar atunci în străinătate era încă la noi şi în timp ce ne pregăteam să trecem graniţa, Iaroslavski, neglijent, de altfel ca şi mine, faţă de celelalte lucruri, o purta cu grijă în spate, în rucsac, ca pe un copilaş…

Am ajuns până la Saarbrücken şi acolo am decis să amuşinăm puţin aerul şi apoi să hotărâm ce facem mai departe… Saarbrücken este un oraş mic, care prin voinţa Tratatului de la Versailles devenise oraş de frontieră. Datorită acestui fapt, pentru localnici apăruse o nouă sursă de câştig – contrabanda; orăşelul înflorise, atrăsese o mulţime de elemente străine, fusese iluminat de focurile amăgitoare ale restaurantelor şi cafenelelor şic, unde se practicau jocuri de cărţi… Dar pentru scopurile noastre s-a dovedit mai potrivită o speluncă, numită Volksküche („Bucătărie populară”), unde ne-am dus intenţionat. Acolo, pentru o sumă nu prea mare, se oferea printr-un ghişeu dintr-un perete singurul fel de mâncare – supă într-un castron de tablă care amintea de o scuipătoare curată. Doritorii puteau primi şi o lingură de cositor, în schimbul unei mici garanţii. Dar cei care depuneau garanţia erau puţini, cei mai mulţi sorbeau supa direct din castron. Porţia turnată era mare, aşa rămâneai pe săturate, supa era făcută din orez şi apă chioară, dar din cine ştie ce motiv era cenuşie, ca şi cum ar fi fost din lut cenuşiu… Era un stabiliment municipal şi avea caracter semicaritabil…

Şi aici, la un castron de supă, un contrabandist blajin şi vorbăreţ ne-a lămurit pe unde şi cum să trecem graniţa… Ne-a sfătuit să mergem cu trenul până la satul german Großrosseln. Großrosseln este despărţit printr-un pârâu de satul francez Petite-Rosselle… Când se duc la târg la Petite-Rosselle, femeile din Großrosseln trec liniştite pe un podeţ; totuşi pe podeţ este amplasat un post de frontieră francez care nu lasă să treacă graniţa persoane străine de sat, cu marfă de contrabandă… în timp ce mergeam pe podeţ, grănicerul ne-a privit bănuitor. Atunci ne-am oprit demonstrativ în mijlocul podeţului, Iaroslavski a scos din buzunar o butelcă de vin, luată pentru drum (în acelaşi timp am început să ne clătinăm ca şi când am fi fost beţi), mi-a dat să beau direct din sticlă, a tras şi el o duşcă, ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat, santinela din post a râs, iar noi am ajuns cu bine în Franţa… De la Petite-Rosselle am mers cu un tramvai care trecea direct printre păşunile verzi şi câmpurile arate (tramvai rural nemaivăzut în Rusia!) şi am ajuns la Forbach, gara franceză oficială de frontieră. Acolo, din precauţie, nu ne-am urcat în tren, ci am mers pe jos 5 km până la următoarea gară, Cocheren… Mergeam ziua, prin natura europeană „civilizată” – nu era o trecere a frontierei, ci o fermecătoare plimbare prin „sânul naturii”, în stilul lui Karamzin[40] La Cocheren am luat trenul şi am ajuns direct la Paris, dar Parisul (Parisul „rus”) ne cunoştea deja. Pe când eram încă la Berlin, ziarele Poslednie Novosti („Ultimele ştiri”), Dni („Zilele”), Vozrojdenie („Renaşterea”)[41] scriseseră despre peregrinările noastre prin Berlin şi retipăriseră din Rul scrisorile deschise ale lui Aleksandr Iaroslavski.

Dar Iaroslavski decisese ferm să nu mai aibă nimic de-a face cu presa emigranţilor. A.F. Kerenski[42], căruia Iaroslavski i-a dat să citească manuscrisul povestirii Lectorul rătăcitor, i-a spus când i l-a înapoiat:

— De ce îl retrageţi? Am începe să-l publicăm chiar de mâine în Dni. Uitaţi, şi Minor[43] consideră că merge.

Dar Iaroslavski hotărâse deja:

— Decât s-o tipăresc în Dni, mai bine n-o tipăresc deloc.

La Paris, Iaroslavski s-a apropiat mai mult de anarhişti, mai ales de Bergman şi Volin (Eichenbaum)[44]. Acesta din urmă era un personaj mai interesant şi mai simpatic; în perioada Războiului Civil fusese cel mai apropiat tovarăş al lui Mahno[45] şi, ca să spunem aşa, teoreticianul „mahnovismului”.

În timp ce Iaroslavski tânjea de dor după patria lui sovietică, eu, personal, m-am grăbit să studiez viaţa de la Paris (cum studiasem pe când fusesem la Berlin pe cea berlineză), în special o anumită latură a acestei vieţi: azilurile de noapte, cârciumile, lumea interlopă, prostituţia… Nu întâmplător Iaroslavski îmi spunea încă din Rusia:

— E suficient să te las un minut să stai singură undeva într-o piaţetă şi pot să fiu sigur că, atunci când mă întorc, o să fii înconjurată de prostituate şi de hoţi de buzunar!

Există la Paris o stradă care se numeşte rue des Saules. Nu este cunoscută de toţi parizienii adevăraţi. Dar vagabonzii o ştiu bine. Cu toate acestea, este situată într-un cartier destul de burghez. Printre străzile burgheze s-a rătăcit şi această stradă nu chiar atât de burgheză, foarte scurtă şi strâmbă, ca pipa unui cârciumar bătrân. Când intri pe rue des Saules, toate casele ei se văd dintr-odată, aliniate în şir… Pe una dintre ele, îngustă, înghesuită între alte două, atârnă la intrare aproape jalnic un steag roşu decolorat…

La baza scării, pe trepte şi lângă această casă se înghesuie vagabonzii: bărbaţi, femei şi cu ei şi copii… I-a adunat pe toţi aici sub steagul roşu nu Cominternul, nu Lenin, nu MOPR[46], nu, ci baronul Rothschild. Şi, în general, steagul roşu, în cazul de faţă, joacă rolul nu de steag, ci de semn distinctiv: în această casă se află un azil de noapte israelit, întreţinut din banii donaţi de reprezentanţii burgheziei evreieşti de la Paris, în principal de Rothschild[47]…

Nu mi s-a întâmplat niciodată să înnoptez acolo, dar am petrecut zile întregi acolo, venind sub pretextul că „iau masa de prânz”… Stăteam ore în şir la taclale cu obişnuiţii locului şi studiam viaţa lor cotidiană. În acest zile, fiecare – indiferent că era parizian sau total străin, nu conta – putea obţine gratuit timp de două luni adăpost peste noapte, ceai cu pâine, o masă de prânz şi una de seară. Se mânca aproape pe săturate şi, oricum, mesele erau mult mai hrănitoare şi mai săţioase decât în lagărul din insula Solovetki şi în centrele de reeducare sovietice.

Azilul de noapte din rue des Saules era un azil evreiesc, dar după acelaşi model la Paris existau şi aziluri de noapte luterane şi catolice… Când ne amintim că în

Rusia sovietică la azilurile de noapte se plăteşte, iar mâncarea se primeşte acolo tot pe bani, dacă ne gândim că Ermakovka[48] a fost lichidată de tot, ne vine în minte fără să vrem că activitatea burgheză de caritate nu este chiar atât de inutilă şi în orice caz, cu toată sentimentalitatea ei ridicolă, este totuşi superioară faţă de asistenţa „socialistă” lipsită de orice sensibilitate a bolşevicilor! Baroane Rothschild, daţi-mi mâna! Nu vă cunosc, dar este adevărat că sunteţi mai cinstit decât lepădăturile prefăcute din Mossoviet[49]! Cu mult mai cinstit!

Despre viaţa de noapte a Parisului voi spune numai că în cabaretele din Montmartre ospătarii şi beţivanii se încaieră şi îi aruncă afară pe săraci la fel de vulgar şi dureros ca şi la Moscova în Samotioka[50], că apaşii parizienii sunt flăcăi la fel inimoşi ca şi „Mitka Malai” şi „Serioja Roşcatul” ai noştri şi că, în general, viaţa este pretutindeni la fel… am stat puţin timp la Paris, două luni în total. Iaroslavski insista să ne întoarcem în Rusia. Eu nu prea aveam chef, aveam planurile mele, cu totul altele: să iau legătura cu Mahno, care se afla şi el la Paris, şi să încingem eventual un joc amuzant în Ucraina, un joc disperat, un joc de stânga, autentic revoluţionar, revoluţionar în „argoul hoţilor”! Dar planurile mele nu-l ispiteau, se gândea cu obstinaţie numai la Rusia sovietică şi nici eu nu consideram că am dreptul să încerc prea mult să-l conving: cum poţi să sileşti conştiinţa unui om? Iar omul se simţea cu siguranţă vinovat în faţa revoluţiei şi a ţării sovietice şi dorea să-şi răscumpere vina…

— Mă duc în Rusia ca să fiu împuşcat… Iar dacă bolşevicii nu mă împuşcă, cu atât mai bine! Şi a plecat în patria sovietică, care nu-l înţelegea, într-un mod atât de dezgustător şi imbecil.

Pentru Aleksandr Iaroslavski – nu numai ca iubit, dar şi ca tovarăş de arme, complice, „client” (ca să mă exprim în argoul nostru de puşcăriaşi) şi mai ales ca poet genial, distrus de incapacitatea voastră – jur să mă răzbun! Şi nu numai pentru el: pentru Gumiliov, Lev Cernii, enigmaticul Fain, pentru Esenin, cel hăituit şi împins la sinucidere[51]! Şi încă mai jur să-l răzbun şi pe nefericitul trăgător a cărui mână s-a ridicat ca să stingă cu un glonţ de revolver torentul genial de gânduri din înţeleptul creier al lui Aleksandr Iaroslavski, pe toţi trăgătorii care au împuşcat, hipnotizaţi de cuvintele voastre prefăcute, pseudorevoluţionare, au comis crime cu nepăsarea unui mercenar sau a unui sclav – pe toţi aceştia „care nu ştiau ce fac”, jur să-i răzbun cu vorba şi cu sângele… Şi îmi voi respecta acest jurământ, se înţelege, numai dacă această „autobiografie” a mea nu va fi destinată să-mi fie „autonecrolog”…

Dar deocamdată continui. De la Szczecin ne-am întors cu vaporul în Rusia, după un an de absenţă. Iaroslavski, ca un copilaş, se bucura de sunetul limbii ruse de pe stradă, de afişele antireligioase din vitrinele librăriilor şi, mai mult decât de orice, de demonstraţiile din octombrie…

— Mă bucur să m-am întors… Şi eşti supărată pe mine, Jenicika? şoptea el, privind înduioşat demonstraţia şi strângându-mă de mână. Ştiu că ai fi vrut să mai rămâi. Acestea au fost câteva dintre cele mai fericite zile din viaţa noastră.

Când l-au arestat pe Aleksandr Iaroslavski, m-am dus imediat la „pleava societăţii”. Am vorbit în detaliu mai sus despre importanţa deosebită pe care o acord „zdrenţăroşilor” şi de ce anume. Dacă aş fi o intelectuală de tipul „Abramovici-Danovski”[52], totul s-ar fi rezumat la recunoaşterea teoretică şi gata. Dar aşa cum am menţionat, mie îmi place concretul! Şi de aceea am în mine încă din copilărie o mare dorinţă să explorez totul pe propria piele… Ce vulgar este să-ţi fie milă de lumea interlopă privind-o dintr-o parte, s-o observi de departe sau chiar să te dedai la „experimente sociale”, să te deghizezi, ca unii ziarişti occidentali excentrici care, îmbrăcându-se în zdrenţe, veneau o noapte la azil sau pătrundeau într-o mahala dubioasă, pentru ca a doua zi să meargă de acolo direct acasă, să-şi facă baia de dimineaţă ca să-şi dea jos de pe ei murdăria şi vai, ce coşmar, vreun păduche! Nu, eu hotărâsem să mă cufund în lumea interlopă de-adevăratelea şi nu ca o „străină nobilă”, ca una de-a lor, am hotărât să învăţ să fur…

Înainte avusesem anumite reţineri din cauza ataşamentului meu faţă de Aleksandr Iaroslavski – acum eram liberă, în sfârşit, aveam şi acum obligaţii faţă de el, dacă „o încurcam” puteam să-l compromit, dar ispita era prea mare, nu reuşeam să mă stăpânesc…

E uşor de spus „să furi”! Este ca şi când ai spune „Mă duc să dau concerte de pian pentru că sunt foarte trist!” în felul acesta, prima dată – numai pentru că ai nevoie de bani cu orice preţ şi, în cele din urmă, te-ai hotărât să furi – îţi va fi imposibil să furi! Pentru furt nu este suficient să ai intenţii infracţionale, furtul – în cel mai deplin sens al cuvântului – este o meserie. Aici poţi să te descurci în ultimă instanţă fără talent, dar fără a exersa, fără o pregătire prealabilă, în niciun caz!

La început nu ştiam nici măcar cum să mă apuc de treaba asta (chiar din prima zi am reuşit să iau fructe şi delicatese de pe tejghelele cu alimente, dar asta nu este interesant!). Şi aşa am învăţat să fur, dar nu dintr-odată, şi la început am vândut ziare… îmi plăcea să-mi petrec toată ziua pe stradă printre băietanii puţin hoţi, puţin huligani…

Momentul cel mai încordat, cel mai patetic pentru un vânzător de ziare este momentul în care apare Vecerneala Krasnaia („Ziarul roşu de seară”) … Ediţia de dimineaţă se vinde pe neobservate, aproape comod… iei dimineaţa câteva exemplare din toate ziarele, te aşezi cu ele în linişte undeva, pe treptele de pe Nevski Prospekt, şi începi să declami:

— Pravda („Adevărul”)! Leningradskaia Pravda („Adevărul de Leningrad”)! Krasnaia Gazeta („Gazeta roşie”)! Moskovskaia Raboceala Gazeta („Gazeta muncitorească din Moscova”)! 3 copeici! Moskovskaia Raboceala Gazeta…

Şi apoi din nou:

— Pravda! Leningradskaia Pravda!

Şi cine are nevoie de ziar, îşi ia singur. Te uiţi şi vezi – o gazetă, să zicem Pravda, se cumpără mai puţin decât celelalte. Atunci o parcurgi în grabă (numai titlurile) şi încerci imediat „s-o măriţi”, ca un tată care vrea să-şi mărite fata cea mai mare, „peste capul” căreia se străduiesc să se mărite cele mai tinere şi mai sprinţare:

— Pravda! Raportul tovarăşului Troţki! Noile luări de cuvânt ale opoziţiei!

Ziarul de seară este cu totul altceva. Acum între vânzătorii de ziare se declanşează lăcomia, patima, lupta concurenţială! Se adună cu mult timp înainte şi se aşază la coadă în Gara Nikolaevsk, în faţa chioşcului cu ziare, unde se aduce ziarul de seară pentru a fi distribuit. A venit! Vânzătorii de ziare se aruncă ţipând pe tejgheaua chioşcului, fiecare înşfacă însetat un teanc de ziare ca pe o pradă de război şi o ia la goană, numărând exemplarele în fugă. Se împrăştie de la Gara Nikolaevsk ca nişte raze: pe Nevski Prospekt, pe Ligovka, pe Staro-Nevski… Vânzătorii de ziare aleargă precum nişte evanghelişti moderni, ducând „vestea fericită” că a apărut Gazeta roşie de seară! Şi fiecare vânzător de ziare se grăbeşte, se teme că n-o să nimerească la el cel mai bun cumpărător… Cu ediţia de seară e rău: dacă n-o vinzi din primul moment, n-o mai vinzi deloc – „retur”!

Am vândut ziare la Leningrad timp de o lună; după aceea, arestatul Iaroslavski a fost transferat la Moscova, iar eu m-am mutat imediat acolo după el. Să vinzi ziare la Moscova s-a dovedit a fi incomparabil mai greu decât la Leningrad: concurenţa e mai mare, oameni cu ştiinţă de carte, adică cititori, mai puţini… Iar oamenii din Moscova sunt răutăcioşi, insensibili! Se întâmplă să te aşezi undeva pe trepte să mănânci – şi imediat te alungă de acolo portarii şi ticăloşii de poliţişti. Te duci să oferi ziare într-o cantină mai acătării şi „te scoate din luptă” responsabilul… Vinzi toată ziua, pleci de acasă la ora şase dimineaţa, te întorci acasă la opt seara – bani puţini, picioarele numai sânge, zgârieturi… Şi asta încă n-ar fi nimic, dacă ar fi numai pentru tine, pentru de-ale gurii, dar ştii prea bine că până vineri (ziua autorizată pentru pachete) trebuie să strângi cel puţin 3 – 4 ruble ca să-i duci un pachet iubitului!

Fireşte, aveam şi o diplomă universitară şi aş fi putut să-mi iau o slujbă, dar îmi părea rău să mă despart de stradă, doream să trăiesc viaţa „declasaţilor”, să învăţ să fur… în plus, chiar şi aspectul instituţiilor sovietice – curate, îngâmfate şi inaccesibile – îmi trezea un fel de rău de mare… Şi să mă duc să slujesc într-un astfel de cuib de scârţa-scârţa pe hârtie şi farisei! Preferam să mă lupt pe trotuare cu braţele pline de ziare. Şi, în plus, du-te la GPU după o adeverinţă, apoi pierzi o jumătate de zi ca să predai pachetul sau fugi la procuror în strada Spiridonovka (sau, cum spuneam eu, „să mulg ţapul” – ca analogie cu productivitatea efortului). Se întâmpla să iau ziarele de dimineaţă, să mă aşez la coadă la procuror şi acolo, în rând, în clădirea procuraturii, vindeam ziarele. Câte o femeie se mira:

— Uite ce muiere energică, descurcăreaţă! Asta sigur o să găsească un mijloc să-şi elibereze bărbatul!

Da, ce să zic, chiar l-am găsit!

Vânzarea ziarelor mi-a mers deosebit de bine de două ori (pe atunci eram încă la Leningrad). Prima dată când au aruncat o bombă la GPU[53]. În ziua aceea, vânzătorii de ziare strigau fără vlagă „tezele” date de redacţie; eu am fost singura care am frunzărit ziarul şi am sesizat această ştire picantă şi senzaţională. Şi stăteam aşa pe Nevski

Prospekt şi cum trecea cineva rosteam clar şi răspicat, privind într-o parte:

— Bombă la GPU din Moscova! Gazeta de seară!

„Bombă la GPU din Moscova” – trecătorul se opreşte ca lovit cu un ciomag în cap. Scoate portofelul cu mâinile tremurând de emoţie şi desface ziarul… Pentru oricine este ca un cadou de ziua lui – căci cine nu urăşte GPU în Rusia sovietică…

A doua oară ziarele s-au vândut foarte bine atunci când doi huligani au violat în parcul Ekaterinovsk o femeie de 83 de ani… Cinste şi glorie huliganilor care violează bătrâne de 83 de ani! Să le dea Domnul ani mulţi şi succese în isprăvile lor măreţe, întru bucuria vânzătorilor de ziare!

Ca să mă afund definitiv în viaţa celor fără căpătâi, am plecat de la mătuşa la care locuiam la Moscova şi am decis să trăiesc împreună cu cei fără adăpost… Am anunţat-o pe mătuşa că plec de la ea de tot şi m-am dus, ca de obicei, să vând ziare… Spre seară, am început să mă gândesc că ar fi timpul să chibzuiesc unde voi dormi la noapte. Mă apropii de im băiat care cerea de pomană în faţa unei brutării.

— Băiatule, nu cumva eşti întâmplător un copil fără familie?

— O, nu, tuşică! O privire înspăimântată în ochii fără culoare. Am tată, mamă… Locuiesc cu mama.

— Păi nu… nu despre asta e vorba… numai că nu am unde să înnoptez… şi mă gândeam că poate tu… dacă eşti din cei fără casă, o să-mi arăţi şi mie unde pot să înnoptez fără bani şi unde nu ţi se cer documente.

— Asta pot să fac, acolo unde înnoptez şi eu. Mergem împreună?

— Mergem, e perfect. Dar nu chiar acum… Mai am ziare de vândut…

— Atunci mai cerşesc şi eu puţin pe-aici.

Noaptea mă duce într-un scuar din Piaţa Arbat, se aşază alături de mine pe o bancă şi cu o limbuţie naivă îmi povesteşte viaţa lui: fusese ciobănaş la ţară, venise la oraş de curând, ziua „vânez”, seara mă ţin de năzbâtii prin buzunare…

Ne pregătim de culcare; eu pe o bancă, el pe cea de alături… Numai ce adorm şi mă trezesc într-o strânsoare nedorită; în faţa mea stă o matahală de om elegant îmbrăcat şi destul de beat… îl rog să mă lase în pace. Micul meu vecin îmi sare în ajutor:

— Tu pe tuşica asta să n-o baţi la cap, asta nu e din alea „plimbăreţe”, numai vinde ziare!

— Dar tu cine eşti de te amesteci? Sau poate vrei chiar tu s-o… Uite ce e, vezi că poate îţi rup gura!

— Vezi numai să n-o încasezi tu de la mine! spune serios băiatul şi după aceea îmi şopteşte la ureche:

— Nu te teme, am un cuţit!

Disputa continuă. Rămân culcată sub „înjurăturile celor două părţi”. În cele din urmă, matahala se îndepărtează, promiţând s-o necinstească într-un mod contra naturii pe bunica răposată a adversarului său… Mă hotărăsc în sinea mea să-mi iau în fiecare noapte cu mine un băiat ca acesta, care nu este periculos, dar îi alungă pe alţii… Şi îmi continui somnul întrerupt; dimineaţa, micul meu tovarăş îmi spune:

— Ei, acum trebuie să te speb.

Am pe faţă cerneală tipografică de la ziarele de ieri, întinsă de rouă şi amestecată cu praful de pe trotuare… Nu trebuia să întârzii la ziare, iar toaletele publice erau închise până la ora opt, aşa că a trebuit să mă spăl sub un burlan, din fericire în ajun plouase şi apa continua să curgă de pe acoperiş prin burlan…

Pe micul meu apărător nu l-am mai văzut, iar să mă duc să înnoptez fără el în micul scuar, unde orice matahală putea să facă cu mine orice voia, am considerat că este prea riscant şi de aceea, a doua zi, când s-a lăsat noaptea, „am rătăcit” de pe o stradă pe alta, evitând să mă opresc pe cele devenite pustii şi trecând pe cele care încă mai aveau viaţă de noapte… Berăriile şi-au stins luminile mai întâi pe bulevardul Smolensk, apoi pe Arbat… S-au stins şi cinematografele… Oraşul se stingea şi murea treptat, ca trupul unui muribund, de la extremităţi spre centru… în felul acesta, mergând spre lumină, am pornit spre strada Tverskaia, încercând pe drum să plasez cuiva ziarele rămase nevândute… Şi cu totul pe neaşteptate chiar şi pentru mine însămi, m-am trezit pe strada Tverskaia şi m-am bucurat: aici nu erau niciun fel de semne de moarte nocturnă; aici în cel mai rău caz puteai pur şi simplu să te pbmbi până dimineaţa, fără să trezeşti niciun fel de bănuieli…

M-am oprit în colţ şi am descifrat treptat caracterul aparte al fluxului de oameni: toţi se plimbau, erau aceiaşi, într-о parte şi în alta, ca într-un cadril sau într-o poloneză pe parchetul sălii de bal, uneori între grupuri se schimbau glume, se interpelau unii pe alţii, majoritatea păreau că se cunosc între ei… Printre aceste prostituate şi oaspeţi obişnuiţi ai „casei de toleranţă sub cerul liber” m-am simţit imediat ca la un bal într-o casă străină, unde nu cunoşti pe nimeni şi unde pe deasupra te-ai dus şi cu o îmbrăcăminte nepotrivită: prostituatele, în virtutea obligaţiilor profesionale, erau puse la patru ace, eu aveam im palton jerpelit, îmbibat de mai multe straturi de praf de pe străzile Moscovei… Croindu-mi drum prin mulţime, am aterizat ca un peşte pe un banc de nisip în piaţa Strastnaia (Patimilor)[54]… Dar acum şi acest „banc de nisip” era inundat de mulţime. Aici se limpezea ceea ce se întâmpla pe Tverskaia: nu se plimbau pur şi simplu aşa cum părea la prima vedere, ci se expuneau privirilor, acolo se făcea evaluarea, apoi aici, pe Strastnaia, se încheia târgul, se negocia… La marele chioşc al Mosselprom[55], ca lângă un far, se opreau ca să negocieze între ei câte ceva cei care timp de un minut nu voiau să fie luaţi de valul uman… în umbra toaletei publice, lângă pubele, nişte tineri lipiseră pe o ladă de gunoi un capăt de lumânare aprinsă şi jucau cărţi, câtuşi de puţin tulburaţi de apropierea „copoilor” şi a „sticleţilor” (se vede că erau fatalişti – oricum, tot la închisoare ajungeau!) …

Iată, asta era ceea ce îmi trebuie! Mă duc direct la ei. Rămân un timp pe loc, uitându-mă la ei ostentativ, îmi aruncă timp de o frântură de secundă câte o privire piezişă, dar profund nepăsătoare, fără să se întrerupă din joc… încep intenţionat fără niciun fel de introducere:

— Tovarăşi, nu ştiţi din întâmplare unde se poate dormi fără documente şi fără bani?

— Nu ştim, nu ştim… Dă-le, e rândul tău!

— Bun, atunci tai!

— Bura[56] de atu!

— Uitaţi ce mi s-a întâmplat: soţul meu este la închisoare… Documentele mele le-au luat odată cu ale lui când l-au arestat… Am plecat de la mătuşica… ne-am certat; şi acum nu am unde să dorm la noapte…

— O să mergi cu mine, am să-ţi arăt eu un loc… Dar acum, după cum vezi, simt ocupat… După ce terminăm jocul… Treci pe aici din nou peste o jumătate de oră…

Peste o jumătate de oră merge înaintea mea. De talie mijlocie, bine făcut, cu o faţă nu frumoasă, dar cu trăsături destul de regulate şi nu ştiu de ce interesantă, îmbrăcat modest, dar îngrijit, „la patru ace”, nici mai mult nici mai puţin decât un hoţ „nobil” ieşit din filmele nemţeşti. Mă conduce într-o casă foarte aproape de Strastnaia, urcăm o scară destul de şubredă până la ultimul nivel. Pe palierul de la ultimul nivel este o ladă mare, goală.

— Uite, poţi să te instalezi aici, pe lada asta! Noapte bună!

Apoi se întoarce încă o dată după ce începuse deja să coboare scara:

— Poţi dormi liniştită. Pot garanta că nimeni n-o să te atingă aici. În schimb, nu garantez că n-o să te jefuiască.

Adorm… Dar destul de curând, aud prin somn:

— Cine e ăsta? Cine doarme aici?

Mâna cuiva împinge în mine ca într-un aluat, uimită… Este unul dintre locuitorii casei care s-a întors acasă. Este beat, dar în stare să gândească. Se aşază pe ladă alături de mine. Am reuşit şi eu să-mi schimb poziţia din orizontală în şezând… îi explic cum am ajuns aici… Idila conversaţiei noastre este întreruptă de o voce furioasă de femeie venind dintr-un apartament:

— Iar a adus pe cineva aici, ticălosul! îţi arăt eu ţie să aduci fufe aici… cară-te imediat de aici! Şi iar eşti beat, jigodie!

— Vă rog să mă iertaţi, cetăţeană, am venit singură aici. Dânsul a dat peste mine când dormeam deja, a început să mă întrebe cum de am ajuns aici… Simt o femeie sărmană, invalidă… Am rămas fără casă… nu aveam unde să dorm… Nu m-a adus dânsul… eu singură…

— Ei, dacă ai venit singură, cară-te tot singură de aici! Dacă nu pleci singură, îl chem pe portar! Aici nu e azil de noapte! Poate eşti una din alea molipsitoare?

Plec şi mă întorc în Strastnaia, la „Jilotdel”[57], lângă pubele… Acolo mă întâmpină cel care mă „încartiruise”.

— Ei, cum e, ai dormit bine?

Îi povestesc. Zâmbeşte:

— Fleacuri! în locul dumitale m-aş întoarce imediat acolo.

— Mulţumesc, mai bine mă abţin.

Ridică din umeri.

— Cum vrei.

Văzând purtarea reţinută şi plină de demnitate a interlocutorului meu, îi pun cea mai banală întrebare:

— Dumneavoastră cu siguranţă că aţi ajuns din întâmplare într-o astfel de situaţie. În ce mediu aţi crescut?

— Eu? Sub o barcă.

Şi dispare din nou în valurile fluviului de pe Strastnaia.

Până dimineaţa, când o să mă duc după ziare, nu am ce să fac. Aşa că examinez detaliile vieţii de pe Strastnaia. Aici pasiunea se încinge mai ales spre dimineaţă, când încă mai poţi pune mâna pe un „chilipir” disperat; dacă eşti străin, mai bine nu te bagi! Patimile se dezlănţuie, fiecăruia i se oferă acum ultima „şansă”, uneori serioasă, pe care trebuie s-o înhaţe, să nu scape ocazia: prostituatei – aceea de a „agăţa” în sfârşit un „fraier” şic, care s-a destrăbălat şi s-a întărâtat peste măsură la „Filippov” şi care aseară, pe jumătate treaz, nici nu s-ar fi uitat la o femeie de stradă; hoţului – să prindă în undiţă un casier sau un delapidator cherchelit ca să-l „cureţe” de bani; birjarului – să-l transporte pe un funcţionar sovietic care a cheltuit atât de mult, că acum nu mai contează dacă îi îndeasă în mână vizitiului o bancnotă de trei ruble sau una de douăzeci, sau, pentru o sumă frumuşică, să-l facă scăpat de „copoi” pe un „manglitor” încununat de succes; florăresei – prima încasare din zorii zilei, alergând cu buchete de flori în urma perechilor duse de trăsuri elegante. Fetele le şoptesc cavalerilor:

— Cumpără-mi!

Iar cavalerul, ca să se dea mare în faţa fetei, nu se tocmeşte, îndeasă din trăsură o hârtie de trei ruble în mâna florăresei, cavalerul o îmbrăţişează strâns pe fată şi vâră florile sub banchetă – amândoi au şi uitat de ele – ce nevoie are ea de flori? Numai aşa, ca să-l facă pe „fraier” să „se dea mare”! Iar florăreasa i-a asigurat între timp câştigul unui golănaş care face comerţ clandestin cu votcă – nu la preţul „de la miezul nopţii”, a, nu, la preţ triplu faţă de aseară; şi apare imediat dornic de câştig şi un vânzător de piroşti[58]:

— O piroşcă fierbinte, ca să meargă votca?

M-am simţit brusc contaminată de această râvnă, mă cuprinsese o dorinţă irepresibilă să devin dintr-un „om al zilei un om al nopţii”, să-mi câştig existenţa aici împreună cu ei, să am şi eu partea mea din această pradă matinală, voiam să fur cu şic, să fur „pe rămăşag”…

Când s-a luminat de ziuă, şuvoiul de pe Strastnaia a scăzut, au rămas numai grupuleţe de „peşti” şi de „afacerişti”, ca nişte cochilii lăsate pe nisip de refluxul mării, pe alocuri, rezemat de câte un zid, câte un „fraier” beat şi definitiv „curăţat” încerca să „dea la raţe”… Şi câteva fete lângă toaleta publică, dintre acelea pe care nu le ia nimeni, mai bătrâioare, mai ofilite – se înjurau una pe alta cu ciudă (ciudă nu pentru că trupul femeii este de vânzare, ci pentru că nu-l mai vrea nimeni!) şi încercau să se rănească una pe alta cu cea mai dureroasă şi mai urâtă dintre jigniri, deosebit de dureroasă şi jignitoare aici, în Strastnaia, unde jignirea seamănă prea mult cu adevărul, simbol al cele mai cumpbte înjosiri a femeii:

— Ei, tu, sugătoare de…!

M-am apropiat de chioşcul Mosselprom, unde „peştii” şi „afaceriştii” se adunaseră ca să discute despre afaceri. Una dintre prostituatele cele mai şic de pe Strastnaia se întoarce după ce făcuse o partidă. Este mulţumită şi se apropie cu un aer preocupat de „peştele” ei.

— A, Mirrocika! Ei, cum a mers?

— Mulţumesc, bine. Şi tu, ce mai faci?

În ce mă priveşte, atrag privirile şi atenţia tuturor: o figură nouă în piaţă. Trebuie să le povestesc istoria mea tuturor. La început se arată neîncrezători: mă cred o prostituată nou-venită care nu are succes. Evreica Mirrocika mi se adresează cu ironie binevoitoare:

— Cinstită doamnă vânzătoare de ziare, dacă într-adevăr, aşa cum spui, nu ai unde să dormi, de ce nu te duci la vreun comitet care îi ajută pe cei nevoiaşi, pe doamnele cinstite?

Nu rămân datoare cu răspunsul: mă adresez „adunării” cu un discurs glumeţ ca formă, dar sincer şi profund serios în conţinut, în care demonstrez că tocmai ei, cei adunaţi aici, simt „sarea pământului”… La început au râs zdravăn, apoi compătimitor, după aceea cineva a observat:

— Păi nu spune aşa de rău ce spune!

— Da, dacă stai să te gândeşti, chiar are dreptate!

Într-un cuvânt, nimeni nu protesta, recunoşteau că sunt „sarea pământului”.

În zilele următoare, m-am străduit să mă menţin în Strastnaia. Ziua vindeam aici ziare, noaptea flori… Să vinzi noaptea flori în Strastnaia era (mai ales cu invaliditatea mea) profund umilitor. Prostituatele mă bănuiau tot timpul că intenţionez să le fac concurenţă… „Clienţii” păreau să creadă la fel despre mine. Se ţineau scai de capul meu sau mă respingeau batjocoritori.

— Cetăţene, cumpără flori!

— Florile dumitale s-au veştejit şi dumneata la fel… N-am nevoie nici de dumneata, nici de florile dumitale.

Răspund rar, cu pauze, în şoaptă:

— Poţi să preţăluieşti florile mele, căci sunt de vânzare, dar pe mine nu are rost să mă preţăluieşti, eu nu sunt de vânzare…

Şi pentru că nu mă pricepeam deloc la comerţ, cumpăram florile la de trei ori preţul lor şi tot timpul eram neliniştită că se vor ofili înainte să mi le cumpere cineva; şi atunci, în loc de câştig, voi avea o pagubă netă! Cu toate acestea, nu voiam să plec din Strastnaia. Aici trebuia să stabilesc şi să dezvolt legături, ca să-mi desfăşor activitatea…

Vă avertizez: m-am dus la borfaşi nu ca la nişte „fraţi mai tineri”, ca să-i învăţ, nu, m-am dus ca să învăţ eu de la ei meseria de hoţ, etica lor de pungaşi. Şi nu intenţionam să le duc niciun fel de nouă învăţătură, ci să consolidez, chiar în rândurile lor, vechile lor „legi tâlhăreşti”, care se cam clătinau în ultima vreme: ură neîmpăcată faţă de „copoi” şi „sticleţi”, „mărinimie” tovărăşească (şi întrajutorare) între borfaşi etc. Un timp, m-am jucat chiar cu ideea excentrică a „faptei bune de o singură zi” (mai bine zis „a unei singure nopţi”): „o prostituată pentru un infractor”. Chiar pe atunci mai bine de jumătate din hoţii de pe Strastnaia au fost adunaţi de miliţie; aşa că am propus: o noapte prostituatele să lucreze pentru a trimite pachete tovarăşilor arestaţi! Dar ideea s-a dovedit irealizabilă, deoarece erau cunoscuţi numai după numele lor „conspirative”, nu sub cele adevărate… Atunci pe ce nume să se predea pachetele la MUR[59]?

Ideile mele mai serioase constau în următoarele: visam – nu dintr-odată, fireşte, ci printr-o răbdare îndelungată, infinită, după eşecurile dure şi înfrângerile grele care se vor produce fără îndoială – să organizez un comitet al deţinuţilor politici fără partid, care să reunească toate elementele antisovietice şi pur şi simplu interlope, comitet care să-şi propună drept scop eliberarea din locurile de detenţie, în primul rând a celor condamnaţi la moarte şi după aceea în general a celor mai mari delincvenţi, atât de drept comun, cât şi politici… Pentru aceasta, fireşte, este nevoie de mijloace financiare uriaşe, pe care le vom procura cu ajutorul „atacurilor tâlhăreşti”, al „exproprierilor”, nu contează cum le numim… Politicii – îmi spuneam eu – vor veni alături de noi din considerente ideologice, cei de drept comun vor fi suficient de cointeresaţi material: că doar un condamnat la moarte căruia comitetul îi aranjează evadarea nu va refuza „să mulţumească” comitetului cu prima sa „afacere” reuşită…

Iar dacă povestesc toate acestea acum atât de sincer, este pentru că oricum mă aştept fie să fiu împuşcată, fie să fiu închisă mult timp şi în orice caz voi fi plasată sub supraveghere strictă, în consecinţă, aşa sau altfel, nu voi putea să-mi transpun în viaţă acest plan!

Mă întorc la autobiografia mea: Vindeam ziare când ziua, când noaptea pe Strastnaia (uneori şi ziua, şi noaptea, în continuu) şi mă duceam cu tramvaiul să dorm la Sokolniki. Acolo era deosebit de bine de dormit ziua, în iarba frumoasă şi proaspătă, sub soarele adormitor… Am petrecut două nopţi acolo, în parc, în deplină singurătate, fără să mă tem de nimeni, în afară de miliţieni… Şi nu degeaba îmi era frică de ei: unul mi-a furat odată poşeta cu ultimii bani; o scăpasem din întâmplare pe jos şi a spus că el o luase de jos, asta însemnând că a găsit-o şi este obligat s-o ducă la „obiecte găsite”. Al doilea miliţian a încercat să mă violeze în parcul Sokolniki ziua-n amiaza mare. Din spatele tufişurilor din apropiere priveau curioşi şi se amuzau nişte borfaşi, dar miliţianul cherchelit conta pe faptul că niciunul din aceşti flăcăi fără documente nu se va decide niciodată să se prezinte ca martor în vreun dosar… Şi cu toate acestea, unul dintre aceşti băieţi m-a salvat într-un mod original: în momentul decisiv, cel mai picant, când îl imploram şi mă zbăteam, s-a apropiat cu un zâmbet cât se poate de naiv de miliţianul aplecat peste mine:

— Tovarăşe, nu aveţi cumva un foc?

Fireşte că miliţianul mi-a dat drumul, a scos chibriturile şi le-a întins băiatului, dar când acesta s-a întors după ce şi-a aprins ţigara şi a dat să plece, a scos naganul[60] şi timp de o clipă a ochit în spinarea băiatului care se îndepărta.

— La naiba, nu merită!

I-am mulţumit după aceea salvatorului meu.

— Bravo, tinere! Se poate spune că m-ai salvat de la o mare nenorocire! Mulţumesc! Da’ ce, te-ai hotărât să mă salvezi şi de asta te-ai apropiat?

— Nu, m-am dus aşa, de sanchi…

Şi a izbucnit într-un râs poznaş.

Până la urmă m-am instalat într-o locuinţă permanentă – într-o gheretă de sticlă de la tramvaie… De fapt, noul meu apartament nu se putea numi o locuinţă chiar permanentă, căci era când ghereta acarului de la Ohotnîi Riad, când cea de la Piaţa Revoluţiei… Mă alungau dintr-una – mă duceam în cealaltă. Câteodată mi se întâmpla să schimb trei gherete într-o singură noapte. Eram mulţi dintre aceştia fără adăpost care ne petreceam noaptea în gheretă, aşa că uneori era cam înghesuială… erau cerşetori, hoţi mărunţi, prostituate fără locuinţă… Aici îmi găsisem adevărata familie, în cel mai deplin sens al cuvântului. O dată pe săptămână mă duceam în vizită la mătuşica; se întâmpla să zăbovesc mai mult şi atunci insista să rămân peste noapte… Aproape că mă speriam:

— Nu, în niciun caz, nu pot, trebuie să mă duc „acasă”!

Numai gândul că aş putea să dorm în alt loc şi mi se părea o trădare josnică faţă de „hogeagul” meu, faţă de „copiii mei”. Mătuşii îi spusesem că îmi găsisem o cameră. Iar ea, şi încă şi mai mult mama, care venise de la Leningrad în vizită la mătuşa şi ca să mă vadă pe mine, mă implorau cu lacrimi de jignire în ochi, să le spun adresa mea.

— Sunt mama ta. Am dreptul s-o ştiu! Dacă nu vrei, nu vin la tine acolo… Dar vreau s-o ştiu, pentru orice eventualitate! insista mama.

Sărmana de ea! Cum puteam să-i spun adresa mea, când eu nu aveam aşa ceva! între timp, era sfârşitul lui septembrie. Noaptea, în „hogeag” era frig. Mergeam să ne încălzim la focul în aer liber din Piaţa Teatrului, din apropierea cazanelor cu asfalt. Micii vagabonzi dormeau de-a dreptul în ele. Într-o zi, când băieţii au reuşit să spargă un chioşc cu produse alimentare, am prăjit carnaţii pe foc şi am copt mere, folosind în loc de vătrai maneta de fier a macazului aflată în preajmă. Acum dormeam cu toţii de-a valma în gheretă – femei, copii – ne strângeam grămadă; fiecare se culca pe picioarele celui de dinainte, ca să le încălzească… în felul acesta tuturor le era mult mai cald şi numai cel mai de jos spre sfârşitul nopţii nu mai rezista şi ţipa:

— Da ce v-aţi prăvălit cu toţii peste mine? Ce, credeţi că am picioare de fier?

Între timp, cercetările în dosarul Iaroslavski se încheiaseră, GPU central mă căuta ca să-mi comunice că aveam voie să-l văd, dar nu putea să mă găsească, pentru că nu eram înregistrată cu domiciliul nicăieri. Iar între timp Iaroslavski, deţinut la Lubianka, făcea greva foamei, cerând o întrevedere cu mine… Ştia că sunt la Moscova, căci mă duceam în fiecare săptămână cu un pachet şi deci nu putea să creadă că nu reuşiseră să mă găsească nicăieri, deşi GPU îi adusese la cunoştinţă în scris acest lucru, ca răspuns la greva foamei…

Şi în această privinţă şi în altceva, mult mai grav, simt nesfârşit de vinovată faţă de Aleksandr Iaroslavski! în momentul în care soarta lui se decidea în mod atât de tragic, eu nu mă gândeam atât la el, cât la „interlopi” şi la importanţa lor socială, entuziasmată în mod meschin şi vanitos de rolul pe care mă pregăteam să-l joc în rândurile lor!

În episodul cu întrevederea, un singur lucru îmi rămâne neclar: de ce nu m-au anunţat că am primit autorizaţia de vizită când veneam să predau pachetele?

Ne revăzusem deja la Leningrad, unde se afla Iaroslavski înainte să fie trimis în lagărul de concentrare şi unde m-am dus imediat după el (adică la Leningrad). În timpul vizitei am apucat să-i povestesc unde şi cum trăiam în ultima vreme, iar Iaroslavski m-a făcut să-i dau cuvântul că voi locui în apartamentul obişnuit, adică dacă eram la Leningrad, la mama, iar dacă eram la Moscova, la mătuşa… M-am ţinut de cuvânt, dar nu am rupt legăturile cu „interlopii” din Moscova şi am stabilit legături şi cu cei din Leningrad… iar un an mai târziu, când m-am întors la Moscova, prima mea grijă, încă din gară, a fost să alerg să-i revăd pe „băieţi”. Dar între timp, toţi fuseseră prinşi, iar unii se risipiseră de bunăvoie, iar acum în „hogeag” dormeau alţii, unii de la ţară, care nu aveau nimic comun cu lumea interlopă…

O lună mai târziu, Iaroslavski a fost mutat din Leningrad în nord, iar eu m-am dus la Kem[61] ca să obţin o întrevedere… întrevederea de astă dată n-am obţinut-o, doar mi-am cheltuit toţi banii şi înapoi de la Kem la Leningrad am călătorit clandestin; când într-un vagon cu traverse de cale ferată, când pe tampoanele unui marfar, când sub bancheta unui vagon de pasageri…

După toate brutalităţile împotriva deţinuţilor pe care le-am văzut la Kem, am simţit o ură şi un dispreţ şi mai neîmpăcate faţă de puterea „sovietică”, dar, temându-mă să nu-i fac rău lui Iaroslavski, m-am străduit să nu-mi manifest prea mult sentimentele… Ideea de a lucra într-o instituţie sovietică mi se părea respingătoare.

Dar nici n-am pierdut vremea degeaba: încetul cu încetul, am început să fur. Este caraghios şi jenant să spun cu ce fleacuri am început; aşa, de pildă, am dus unui cunoscut deţinut la poliţia judiciară un pachet şi la plecare am scos lacătul mare şi greu de la poarta miliţiei şi l-am vândut în piaţa Aleksandrovsk cu 40 de copeici.

Când m-am întors la Moscova, mi-am inventat o specializare: am început să merg pe la dentişti şi să caut în buzunarele paltoanelor care atârnau în sala de aşteptare, ca să fur banii găsiţi acolo, iar când reuşeam să mă strecor neobservată pe uşă luam şi paltoanele, căciulile, pălăriile… Nu m-au prins niciodată cu treaba asta, dar după ce am făcut turul principalilor dentişti din Moscova, a trebuit să-mi schimb „specializarea”. Am început să „merg la cules”: dis-de-dimineaţă, când aproape toţi locuitorii dintr-o curte dormeau, cutreieram cu cea mai mare răbdare curţile una după alta şi luam de pe frânghii lenjeria pusă la uscat, rochiile, precum şi paltoanele, păturile, pledurile de postav puse la aerisit (dar plăpumile matlasate sunt prea voluminoase, pe astea n-ai cum să le cari). Mai rar intram chiar şi în locuinţă pe uşa lăsată din întâmplare neîncuiată şi luam din bucătărie primusul, încălţămintea pusă acolo spre a fi curăţată… mai departe de bucătărie nu îndrăzneam să merg, căci protezele mele au defectul de a bocăni puţin şi era aproape imposibil să merg cu ele fără să fac niciun zgomot… „Luam” numai din curţile înstărite; dacă se nimerea vreun obiect preţios în preajma unei locuinţe dintr-un subsol, nu puneam mâna!

Furatul îmi provoca o adevărată încântare; emoţia impăcată de riscul unui furt chiar mărunt îmi provoca un sentiment de înălţare sufletească. Totuşi aceste furtişaguri obţinute „pe tăcute” nu mă satisfăceau nici din punct de vedere material, nici în privinţa orgoliului… Mă ademenea forma superioară, ca să spunem aşa, clasică: furtul din buzunare. Deşi, de regulă, nu numai „furtul cu şişul”, dar chiar şi „spargerea” şi cu atât mai mult „furtul cu mână armată” sunt clasificate înainte de birtul din buzunare ca gravitate, pentru mine furtul din buzunare reprezintă gradul suprem de furt, când meseria se transformă în artă. Când priveşti cum lucrează hoţii de buzunare nu se poate să nu cazi în admiraţie în faţa graţiei şi îndemânării lor… Dacă este suficient de hotărât, în principiu orice lăcătuş poate da o spargere; să comită un jaf cu mână armată, dacă are noroc, poate să reuşească chiar din prima încercare orice flăcău viteaz şi sănătos; dar să încerce un om fără experienţă să extragă portofelul din buzunarul interior de la piept!

N-o să reuşească în veci! Personal, m-am dovedit absolut incapabilă de furt din buzunare. Singura dată în viaţă când am încercat să bag mâna în buzunarul cuiva, m-au prins, m-au bătut cu o sticlă goală şi cu un baston în cap, iar pe deasupra după aceea m-au dus şi la miliţie. Spre norocul meu, în aceeaşi zi pierdusem o mănuşă… Acum, la miliţie, am scos din buzunar mănuşa desperecheată şi am spus că „păgubitul” se legase de mine şi îmi scosese în glumă mănuşa şi o pusese la el în buzunar, iar când m-am apropiat de el să-mi iau mănuşa, m-a lovit… Şi cum reclamantul nu era tocmai treaz, povestirea mea a părut plauzibilă, aşa că miliţianul milos mi-a dat drumul şi l-a mustrat zdravăn pe reclamant la despărţire…

Şi dacă de la bun început nu mi-a mers cu furtul din buzunare, preferatul meu a devenit în curând furtul din gări… Te aşezi de pildă la coadă la casa de bilete (şi cel mai des în apropiere de „Biroul de păstrare a bagajelor de mână”) şi imediat ce cineva se îndepărtează o clipă sau pur şi simplu se întoarce cu spatele sau cască, sustragi valizele mici şi alte bagaje care nu sunt grele, chiar de sub nasul proprietarului… Aici condiţia principală a succesului constă în faptul că trebuie să acţionezi fără grabă nervoasă, cu aplomb, pentru ca oamenii din jur, care văd aproape întotdeauna că „păzeşti” ceva, să fie convinşi că ţi-ai luat propriul bagaj… Cât despre calm, cu caracterul meu, am să-mi prisosească! De altfel, problema calmului sau a emoţiei se pune numai până în momentul în care „ai luat”, după aceea acţionezi ca într-o stare de somnambulism. În momentul în care ai luat, în creier se aprinde o licărire: „s-a terminat”! După aceea mâinile parcă se lipesc de geamantanul furat, nu mai vezi chipurile celor din jur şi nu le mai deosebeşti, mulţimea se contopeşte în ochi într-o pată confuză (ca pe scenă, în primul moment, atunci când ieşi să joci) şi nu te mai gândeşti: „O să-mi iasă sau n-o să-mi iasă numărul?” Pur şi simplu, ca un mecanism setat pentru o anumită perioadă de timp, atât timp cât acesta nu se opreşte, te grăbeşti automat spre ieşire, repede spre staţia de tramvai, te urci într-un tramvai şi abia acolo îţi revii la starea normală…

Odată, la Gara Kursk, dimineaţa foarte devreme, când un tren tocmai sosise din sud cu „lumea bună” sovietică, remarc un cetăţean care se instalase în hol, înconjurat de bagajele lui… Fără îndoială că acel cetăţean are un suflet de poet: ochii lui simt aţintiţi fix înainte, iar lucrurile sunt răspândite în cea mai mare parte în spatele lui… Mă ademeneşte în special un cufăr mic de lemn, de care este atârnat im lacăt… Mă strecor pe la spate şi înşfac cufăraşul. Dar pe atunci nu cunoşteam prea bine planul interior al Gării Kursk şi de aceea am comis o greşeală fatală: M-am îndreptat cu acel cufăraş nu spre ieşire, ci în direcţia opusă, sperând că mai departe voi găsi o altă ieşire. Dar n-a fost aşa. Acum nu mai puteam să mă întorc şi să mă duc spre ieşire trecând pe lângă pasagerul care fără îndoială între timp îşi dăduse seama de dispariţia bagajului său cu acel cufăr în braţe! Deocamdată, intru în toaleta pentru femei, o rog pe o femeie să se uite la cufăraşul meu, iar eu pornesc în cercetare ieşind pe uşă; văd doi „băieţi”, pe care nu-i cunosc, însă zdrenţele lor îmi inspiră încredere… îi chem la mine, le prezint problema şi îi implor să-mi arate o ieşire de rezervă, le promit să împart cu ei „prada”. Flăcăii mă privesc cu neîncredere – nu prea semăn a hoaţă! Dar îmi promit să aranjeze ceva! Mă ascund din nou la adăpost, în toaletă… Peste câteva minute, uşa se întredeschide şi se iţesc mutrişoarele băieţilor, care mă cheamă… Străbatem nişte coridoare subterane care îmi amintesc de metroul parizian – simt pasajele care duc la peroanele trenurilor de periferie… Unul dintre pasaje – o, ce noroc! – dă în stradă. Acum nu mai rămâne decât să facem împărţirea… dar unde? Propun o „tavernă” pe care o cunosc bine. Dar ca să ajungem acolo trebuie să ajungem în Dragomilovo[62]… Dar, întâmplător, nu am la mine nicio copeică… Aşa că decidem să facem blatul la tramvai… Pentru mine, de altfel, este ceva obişnuit. Mie, ca invalidă, îmi este uşor. Băieţii se instalează pe bara de legătură. La fiecare staţie sar jos şi se uită în interiorul vagonului, să vadă dacă mai sunt acolo. Nu cumva s-o şterg cu valiza şi să-i las fără pradă… Odată ajunşi la tavernă, un cunoscut sparge lacătul cufărului… înăuntru este un aparat de fotografiat de firmă străină (de la Bruxelles), un portofel nou-nouţ (din păcate, gol), un costum de vară, un brici, „ciuveaki”[63], două cearşafuri, lenjerie de corp, un album, documente pe numele „inspectorului financiar Ptiţân”, corespondenţă personală a proprietarului şi un album cu propriile desene dovedind talent. Îmi opresc aparatul, un cearşaf, corespondenţa, cărţile, albumul şi documentele. Restul îl dau băieţilor! Plasez aparatul de fotografiat şi cearşaful, fac un pachet cu corespondenţa şi albumul şi îl trimit la adresa din documente: Leningrad, Griboedovski Kanal nr. Şi introduc în pachetul următorul bilet: „Ştiind cât de dragi îi sunt oricărui artist propriile opere, vă înapoiez albumul cu aceste schiţe splendide, executate cu gust şi, de asemenea, corespondenţa personală, care nu prezintă valoare pentru mine. Hoţul”.

O, Doamne, câtă bucurie îţi dăruieşte fiecare valiză furată! Este ca în copilărie când primeam o minge de ciocolată cu surpriză! O ştergi cu geamantanul şi abia aştepţi să afli – oare ce poate fi în el? Poate că e aur? Sau poate lovele? De cele mai multe ori, sunt fleacuri, mărunţişuri de care trebuie să te descotoroseşti cât mai repede, cât sunt încă „proaspete” şi păgubitul n-a apucat să depună reclamaţie.

La începutul verii anului 1929 m-am dus la întâlnire, la Solovetki. Ni se permisese o întrevedere numai în termeni generali, o oră pe zi. În cele 10 zile cât am stat la Solovetki, au fost depuse două rapoarte în legătură cu mine la comandantul Borisov. Unul din aceste rapoarte a fost elaborat de un colaborator contractual pe nume Romanek, al doilea, dacă nu mă înşel, de responsabila Centrului de vizite, M.D. Lobanova…

După ce m-am întors de la Solovetki, am continuat cu furturile (renunţasem deja de peste un an să mai vând ziare) … Mă duceam la furat întotdeauna de una singură; cel puţin dacă sunt prinsă, nu trag pe nimeni după mine; iar în caz de succes, fac ce vreau cu toată „prada”…

În felul acesta, mi-am păstrat bunele relaţii cu „lumea interlopă”, nu aveam nicio socoteală personală cu nimeni… Mă cunoşteau numai puţini dintre „julitori”, dar cei care mă ştiau mă tratau cu respect (sau cel puţin aşa mi se părea mie). Hoţii respectă întotdeauna o femeie care fură de una singură şi nu se prostituează. Iar atunci când îşi asuma un asemenea risc o invalidă şi chiar absolut singură, o apreciau în mod deosebit… Spre toamnă, m-au prins cu două geamantane la Gara Aleksandrovsk şi m-au trimis la Butârki. Acolo, în a patra zi de detenţie, ca să mai aduc puţină diversitate în monotonia de la Butârki, aproape i-am spart unei gardiene capul cu un capac metalic de găleată, faptă pentru care am fost transferată într-o carceră rece din „Turnul de nord”… După 13 zile de şedere la Butârki, m-au dus la tribunal. La tribunal am descris într-un mod atât de vioi şi de nostim cum „păgubita” schimba ocheade cu un cekist „interesant”, iar eu în acest timp „am lucrat” la valijoarele ei „apetisante”, legate între ele cu o sfoară – încât nu numai toată sala de judecată, dar chiar şi judecătorii se prăpădeau de râs şi mi-au dat în total numai o lună de muncă silnică…

Cum am ieşit de la Butârki m-am dus fără întârziere la cea de-a doua întrevedere. Despre evenimentele petrecute în legătură cu această întrevedere pe şantierul liniei Parandovo (unde se afla atunci în cele mai chinuitoare condiţii, într-un izolator de pedeapsă, Aleksandr Iaroslavski) nu voi scrie, voi aminti numai că există absolut suficient material despre ele (depoziţia mea şi cea a lui Aleksandr Iaroslavski) la serviciul judiciar din Kem (Secţia 1), dacă nu cumva a fost trimit odată cu dosarul Iaroslavski la „centru”… Un lucru este sigur: evenimentele acestea au reprezentat un pas către catastrofa finală, deoarece Aleskandr Iaroslavski nu este omul care să accepte o favoare cu miros dubios din nişte mâini murdare (chiar dacă acestea erau mâinile mele!) – aşa cum se obişnuieşte la voi, la USLON[64]…

Continui: când mă întorceam la Moscova, trecând prin Leningrad, am fost prinsă din nou pentru furtul unui sac de voiaj la Gara Nikolaevsk…

Am stat 17 zile la Ardom[65] de pe lângă GPU, am fost eliberată de tribunal şi am plecat la Moscova. După 12 zile petrecute la Moscova m-au înhăţat din nou, de astă dată pentru un furt din locuinţă fără efracţie.

Deşi de fiecare dată îmi dădusem alt nume, MUR a descoperit, fireşte, o condamnare şi un mandat de aducere (de la Moscova) şi aşa, pentru un fleac – două rochii evaluate la 35 ruble –, Tribunalul Poporului din raionul Baumansk m-a condamnat la trei ani deportare într-o „zonă îndepărtată”, sentinţă comutată în urma apelului meu la Casaţie în trei ani de exil în oraşul Ustiujna, din raionul Cerepoveţ.

La Ustiujna, m-am instalat într-o casă gata să se dărâme (Cheiul Molot nr. 4), oferit de Departamentul administrativ exilaţilor ca „azil de noapte”. Această clădire era mai cunoscută în oraş sub numele de „Casa albă” sau „Casa de piatră”. Noaptea, locuitorii din Ustiujna evitau să treacă prin apropierea ei, iar să intre înăuntru nu îndrăzneau nici ziua… Departamentul administrativ repartizase această clădire exilaţilor, dar nu le dăduse nici măcar paturi – încăperile erau complet goale, dacă nu punem la socoteală gunoaiele. Casa nu era administrată de nimeni, intra cine voia, făcea foc în sobă cu lemne de furat (atunci când nu se duceau să rupă gardul vecin pentru lemne de foc) – şi înnopta acolo. În „Casa albă” formam o comunitate mică, foarte unită, de hoţi (unii furau, alţii se mulţumeau doar să cerşească, dar cu toţii contribuiau la oala comună), alcătuită cam din 9 – 10 persoane… Eu eram singura femeie (celelalte femei care veniseră împreună cu mine în exil, chiar şi dintre cele mai „îndrăzneţe”, nu au avut curaj să meargă la „Casa albă”). Băieţii se mândreau cu mine că nu mi-era frică să vin la ei şi se sfătuiau cu mine înainte de fiecare lovitură. Unul dintre băieţi spunea în glumă:

— Le e frică de noi, de parcă am fi tâlhari, dar noi trăim aici fără încăierări, fără beţii… Rareori când mai bem câte ceva… O femeie locuieşte cu noi aici ca o soră, nu ne atingem de ea…

Toate acestea erau adevărate… Spre sfârşit, am reuşit să atrag la noi încă o deportată…

La Ustiujna m-am apucat de o nouă meserie: Mi-am făcut reclamă în oraş că sunt prezicătoare… succesul a fost incredibil; femeile şi tinerele cele mai dornice de preziceri s-au hotărât să vină la mine, la „Casa albă”, ce e drept, numai ziua şi într-un grup mai mare… Celelalte mă rugau:

— Vino pe la noi să ne ghiceşti, fii aşa drăguţă… Că nouă ne e frică să mergem acolo… Şi o să te omenim: punem samovarul, facem cornuleţe!

Eram invitată în „cele mai bune” case din oraş… Mă plăteau cu bani, mă ospătau… îmi dădeau asigurări că nicio prezicătoare locală din Ustiujna nu se compară cu mine… Sinceritatea mea obişnuită era şi aici arma cea mai bună… Când mă duceam să le ghicesc, îi spuneam fiecăreia:

— Eu ghicesc aşa cum mă pricep… O fi, n-o fi adevărat, cine poate să ştie? O să vedeţi singure! Sunt unii care nu cred deloc în ghicit – poate că ăştia au dreptate?!

Iar femeile oftau înduioşate:

— Spune numai adevărul! Măcar un cuvinţel de ar greşi!

Şi când m-au săltat încă o dată pentru ghicit, conform art. 169 din Codul Penal, una dintre femeile aflate în sala de judecată a spus cu voce destul de tare:

— Ştim noi bine de ce e judecată… Pentru că spune omului adevărul… Dacă ar minţi, atunci ar fi altă treabă!

În casele chiaburilor şi burghezilor din Ustiujna se dădeau bine pe lângă mine şi mă răsfaţau şi din alt motiv, nu numai din cauza ghicitului: ştiind câtă influenţă am asupra borfaşilor din „Casa albă”, familiile înstărite îmi dădeau de mâncat şi de băut şi mă rugau:

— Să le spui băieţilor dumitale să nu se atingă de noi… Nici nu au ce să ia de la noi, anul trecut am fost jefuiţi de două ori… Mai bine să se ducă vizavi, la alde Z.; acolo au şi făină, şi fel de fel de fleacuri… Şi sacii cu făină stau chiar la vedere…

— Ei, da’ ce tot spuneţi! Băieţii noştri nu sunt aşa! Băieţii noştri nu fură; poate pe ici-colo mai apucă vreun cartof… Şi apoi, cei de vizavi cum de nu se tem să ţină faina la vedere?

— De fapt, au un câine rău, se vede că pe el se şi bizuie…

În felul acesta se străduiau să mă ademenească, văzând în mine un instrument prin care să îndepărteze piaza rea de la casa lor şi s-o arunce pe casa vecinilor lor, cu care voiau să se răfuiască. Iar eu nu uitam niciodată unde eram primită cu pâine şi sare. Le spuneam băieţilor:

— În casa asta oamenii simt foarte binevoitori cu mine, de ăştia nu trebuie să vă atingeţi! mai bine ceva de la stat, asta nu face rău nimănui! Iar comuniştii sunt nişte ticăloşi: de trimis ne-au trimis aici, dar de lucru nu ne dau!

La trei săptămâni după ce sosisem în Ustiujna eram din nou la pârnaie, ca inculpată în dosarul unui furt din magazinul Asociaţiei Vânătorilor. Intrasem prin efracţie şi luasem cuţite finlandeze, un mare număr de puşti şi bani din casă, dar nu pe toţi; o parte erau în casa de fier şi nu am reuşit s-o deschidem… Mi-au dat trei ani „de îndepărtare” şi m-au expediat în Siberia cu următorul transport de deţinuţi… în timp ce stăteam în închisoarea din Ustiujna, citeam cu entuziasm în ziare despre colhozuri… Simţeam în această idee ceva vechi comunist, ceva „octombrist”… Şi m-am grăbit să-i scriu despre aceasta lui Aleksandr Iaroslavski, căci ştiam cum îi va tresări inima de bucurie – inima lui de fost partizan al lui Kalandarişvili[66] (nu ştiu dacă am scris bine numele acestui detaşament) – pentru fiecare realizare autentică, cu adevărat revoluţionară, autentic revoluţionară a bolşevicilor…

Cu toate acestea, când am ajuns în Siberia prin voinţa „preaînţeleptei” administraţii, scufundată chiar în inima ţărănimii, am văzut ce reprezintă în realitate vestitele colhozuri şi am sărbătorit deplina nimicnicie a bolşevicilor în prezent şi indubitabila lor înfrângere politică (sub mâna grea a ţărănimii) în viitorul cel mai apropiat… în ceea ce mă priveşte pe mine personal, în Siberia, în timp ce ne mânau dintr-un sat în altul, mă simţeam ca în sânul lui Avraam. După o înfometare prelungită într-un lagăr de tranzit din Novosibirsk (cu 200 g de pâine şi o ciorbă de varză o dată pe zi în cantitate insuficientă), după acelaşi regim de 200 g pâine, dar fără nicio ciorbă în orăşelul Kansk, am fost repartizaţi, în sfârşit, în satul Taseevo, unde ne-au adus sub escortă, dar fără niciun fel de alimente… Ziua ne mânau cu puştile, noaptea ne puneau câte doi-trei în izbele ţăranilor, lăsându-ne la mila gazdelor să ne hrănească… Cred că toţi ţăranii din lume, în afară de ospitaherii cealdoni[67], ne-ar fi trimis la naiba cu tot cu convoaiele noastre şi ar fi spus:

— Din moment ce voi îi mânaţi, voi să-i şi hrăniţi! Ce treabă avem noi cu asta?

Fireşte, eu am profitat de aceste opriri ca să „ghicesc”; în izba în care eram cazată peste noapte se organiza imediat un adevărat pelerinaj – nu mai apucam să dorm decât vreo trei ore şi, în zori de zi, deja vedeam chipul unei ţărănci care se apleca peste mine căci venise să-i ghicesc „un pic mai devreme, până nu se adună prea multă lume; că pe urmă, drăguţă, nu mai apuc rând la dumneata” şi ţinea în mână două-trei ouă mari. După aceea, când se refăcea convoiul ca să ne mâne mai departe, aduceau pentru mine cu roaba saci întregi cu pâine, colaci, ouă… Fireşte, toate acestea erau destinate „comunităţii noastre caiero-interlope[68]” (cum numeam eu frăţia noastră de exilaţi, alcătuită din hoţi recidivişti şi din ţărani „desculacizaţi”) … în felul acesta, m-am transformat într-o intendentă sui-generis a întregului convoi şi lucrul acesta devenise atât de notoriu, încât imediat ce soseam într-un alt sat, exilaţii, nu mai puţin interesaţi decât mine, se grăbeau să răspândească zvonul că aveau cu ei o „clarvăzătoare”…

Mă grăbesc să adaug aici că, în acea perioadă, dacă la hoţie mă îndemnaseră considerente de ordin ideologic, la ghicit recurgeam ca să mă descurc cumva în exil (căci trebuia să mă hrănesc şi să câştig bani pentru drumul înapoi), ba să mai întreţin şi restul convoiului care, ca şi mine, nu avea nicio copeică… Şi abia treptat mi-a venit ideea să folosesc această comunicare prin „preziceri” în scopul propagandei şi agitaţiei antibolşevice… Mai trebuie să adaug că eram încântată de cinismul picant al situaţiei mele: fosta referentă antireligioasă în rol de prezicătoare! Acesta era întregul meu scepticism atotpătrunzător, tot uriaşul meu respect faţă de filosofii din vechime – sofiştii, care, contra unei sume de bani, se angajau pe faţă să demonstreze orice adevăr, precum şi un fermecător dispreţ atât faţă de materialişti, cât şi de idealişti, mai departe de care nici nu ai unde să mergi!

La Taseevo ne-au dispersat, fiecare a trebuit să meargă în alt sat. Am primit „repartiţia” şi nu m-am grăbit să-i dau curs, preferând să mai câştig ceva bani în Taseevo cu ghicitul – ca să evadez… Succesul meu din Taseevo a fost atât de răsunător, că miliţia a fost nevoită să ia măsuri urgente: am fost arestată şi reţinută o zi la miliţie, spre seară mi-au dat drumul şi mi-au ordonat să pornesc de îndată, indiferent că se lăsa noaptea, spre satul unde fusesem repartizată… Dar n-am reuşit să plec din Taseevo în acea noapte, căci pe unde treceam prin sat, ferestrele se deschideau şi oamenii mă invitau în izbă, „să le ghicesc”…

Am pornit la drum a doua zi. Fusesem repartizată în satul Karaulnoe. Cu banii obţinuţi pe „ghicit”, am închiriat o căruţă şi am pornit în direcţia opusă… Am străbătut taigaua şi am ajuns la un debarcader pe de Enisei (parcursesem cam 150 – 200 de verste[69]) şi am mers cu vaporul până la Krasnoiarsk. Acolo mi-am făcut rost de hârtii false pe numele de Anna Iosifovna Sucikova, ţărancă din regiunea Tambov (numele, patronimul şi prenumele le alesesem în amintirea prietenei mele decedate) … Mai departe am mers cu trenul din oraş în oraş; în fiecare oraş câştigam bani ca să merg mai departe…

Dar când am ajuns la Kazan, m-am plictisit de încetineala asta şi am decis să nu mai zăbovesc şi să fac blatul de la Kazan la Moscova…

Restul îl ştiţi: nici Moscova, nici Leningradul nu mă atrăgeau; din toată lumea, din tot universul, nu voiam să fiu decât la Solovetki!…

Iată, aceasta este viaţa mea – viaţa unei liceene revoluţionare, a unei studente visătoare, a prietenei celui mai mare om şi poet, Aleksandr Iaroslavski, eternă călătoare, antireligioasă itinerantă, foiletonistă la Rul, vânzătoare de ziare pe stradă, hoaţă recidivistă, prezicătoare rătăcitoare!

Scrisă cu propria mână.

Evghenia Iaroslavskaia

3.02.1931.

Secţia de izolare disciplinară Zaiciki[70]

ANEXE

Interogatoriul E.I. Iaroslavskaia din 12.01.1931

Clasa căreia îi aparţin, după părerea mea, este cea din care fac parte toţi declasaţii, atât criminalii de drept comun, cât şi intelectualitatea declasată şi, în general, toţi cei care dispreţuiesc opinia publică, o provoacă şi luptă sincer pentru afirmarea personalităţii lor în toată strălucirea ei. Consider politica represivă a puterii sovietice faţă de lumea interlopă de o ipocrizie scandaloasă (exilările şi deportările nu înseamnă rezolvarea problemei criminalităţii, ci eludarea ei), o trădare faţă de o grupare care încă de la început a sprijinit cu ardoare revoluţia şi nu a fost niciodată legată de nicio noţiune de proprietate.

Cândva am simpatizat cu partidul bolşevicilor şi am fost chiar timp de câteva luni (începând din 1917) membră a grupului mejraioneţilor[71], care îşi propuneau drept scop să reunească fracţiunile menşevice şi bolşevice într-un singur partid social-democrat, dar în prezent nu admit niciun fel de colaborare cu puterea sovietică, care discreditează idealurile revoluţiei şi se ascunde în mod ipocrit sub numele sovietelor, de care în realitate nu ţine absolut deloc seama, guvernând în conformitate cu lozincile unei mâini de intelectuali – Comitetul Central, cramponat de putere. Consider în special acest Comitet Central, dar şi restul masei de membri ai VKP care nu au curajul să-şi exprime dezacordul cu linia politică şi preferă să dea afirmativ din cap şi să consimtă la orice, drept duşmanii mei indubitabili, precum şi duşmani ai revoluţiei şi ai poporului muncitor (ai ţărănimii în mod special), pe care îi exploatează sub pretext că îi protejează. Bolşevicii au pus clasa muncitoare „sub tutelă”, aşa cum se procedează cu persoanele minore sau slabe la minte; în toate privinţele îşi impun părerea lor deja formată, de teamă ca aceasta să nu se revolte şi să nu ia cu adevărat puterea în mâinile sale.

În lupta mea împotriva puterii „sovietice”, consider că toate mijloacele sunt permise şi în primul rând organizaţia insurecţiilor ţărăneşti. Este de asemenea de o importanţă extremă să se facă propagandă în unităţile Armatei Roşii, pentru a-i convinge pe soldaţi să dezerteze, să se întoarcă în satele lor natale cu puştile şi să constituie acolo o forţă armată antibolşevică. Aş merge, fireşte, până la a accepta sprijinul unei intervenţii străine, dar consider că aceasta este superfluă, căci puterea „sovietică” este deja total putredă şi se va prăbuşi probabil foarte repede. Ca mijloc auxiliar de luptă, cred că este necesar să se sprijine lumea criminală, ca veşnic „bacii al revoltei”, deşi ţărănimea este aceea, fireşte, care va avea o importanţă decisivă, şi nu cerşetorimea neorganizată şi neorganizabilă. Fireşte, activitatea antibolşevică de bază nu este de conceput decât în libertate, dar se poate desfăşura o anumită activitate şi în contextul lagărului de la Solovetki. Este important să se consolideze prin propagandă sentimentul de revoltă în rândul deţinuţilor, mai ales al celor recrutaţi ca supraveghetori de către administraţie[72], dar şi în parte la contractuali; se poate organiza o insurecţie chiar şi în interiorul lagărului de concentrare. Fireşte, aceasta nu va fi suficient pentru răsturnarea regimului, dar va permite organizarea strălucită a unei evadări în masă.

Acord o mare importanţă propagandistică actelor teroriste izolate îndreptate împotriva agenţilor GPU; din acest punct de vedere, mi-am conceput atacul împotriva lui Uspenski, atentat la care am meditat cu mult timp înainte, dar, din păcate, în contextul detenţiei în izolare şi sus-pusă unei supravegheri stricte, nu am putut să-mi procur altă armă decât o cărămidă.

Văd în puterea „sovietică” duşmanul meu încă de la insurecţia din Kronstadt, când mai mulţi social-revoluţionari şi anarhişti au fost împuşcaţi.

Semnătura E. Iaroslavskaia

Anchetator/adjunct al delegatului ISC Lukaciov

Scris cu mâna proprie.

pagina 19 dactilografiată / paginile 16 – 17 manuscris

Ordonanţă de trimitere[73]

Cu privire la deţinuta IAROSLAVSKAIA-MARKON Evghenia Isaakovna, acuzată de crime prevăzute de art. 58/8 şi 58/10 Cod Penal.

Speţa nr. 507

Declanşarea prezentei cercetări judiciare a fost motivată de un raport din data de 28.X.30 al şefului misiunii de pe „Zaiaci Ostrova”[74], deţinutul GOLUNOV, adresat în numele delegatului superior ISC[75] din sectorul IV, prin care se afirmă că acuzata IAROSLAVSKAIA Evghenia Isaakovna, internată pe „Zaiaci Ostrova”, în ziua 18.X.30, în timpul anunţului făcut în faţa tuturor deţinuţilor referitor la un ordin al direcţiei lagărului Solovetki, a intervenit pentru a ţine un discurs de propagandă antisovietică, având şi intenţia de a comite un act terorist contra unui reprezentant al administraţiei lagărului.

În urma cercetării cazului, s-a stabilit că, în ziua de 18.X.30, tovarăşul NIKOLSKI, responsabilul cu documentele scrise din sectorul IV, s-a deplasat la secţia pentru femei de pe „Zaiaci Ostrova”, cu scopul de a efectua o inspecţie şi de a le citi deţinuţilor nota de serviciu nr. 289, în care figura, printre alţii, numele soţului acuzatei, IAROSLAVSKI, condamnat la cea mai severă măsură de protecţie a societăţii, adică la moarte prin împuşcare.

În timpul citirii notei în care se enumerau persoanele condamnate la măsura punitivă supremă, numele soţului numitei IAROSLAVSKAIA a provocat din partea acesteia strigăte de „călăilor, monştrilor, vampirilor, veţi avea curând cu toţii aceeaşi soartă, dar nu datorită unui glonţ, ci unei bombe! Viaţa mea nu va avea alt scop de acum înainte decât de a prejudicia puterea sovietică, păcat numai că soţul meu nu va mai apuca să vadă cum este răsturnată, dar sunt convinsă de căderea ei iminentă!”

După ce s-a încheiat citirea notei, în momentul în care tovarăşul NIKOLSKI părăsea baraca, IAROSLAV-SKAIA l-a lovit în picior cu proteza. Apoi a început să facă propagandă antisovietică printre deţinuţi, chemându-i să manifesteze împotriva puterii sovietice şi să refuze să muncească. Şi-a scris pe piept cu litere mari „Moarte cekiştilor” şi a cerut celor care o înconjurau să-i tatueze această propoziţie pe sâni.

În aceeaşi seară, în timpul toaletei, a încercat să se sinucidă, dar a fost observată la timp şi a fost împiedicată, în dimineaţa de 19.X.30, după ce s-a dat deşteptarea, IA-ROSLAVSKAIA a făcut scandal în mijlocul deţinuţilor şi a ajuns până acolo că a stropit cu urina ei pâinea primită de deţinuţi, precum şi pe deţinuta ZUBOROVSKAIA[76]. În aceeaşi zi la ora 13.00, transferată în secţia de izolare, a fost surprinsă în plină tentativă de sinucidere prin tăierea venelor cu ajutorul unui ciob de sticlă; în aceeaşi noapte, la ora 12.00, a încercat să se spânzure de pat cu ajutorul unui prosop.

La 11 noiembrie 1930, în timpul unei inspecţii pe „Zaiaci Ostrova” efectuată de tov. USPENSKI[77], directorul lagărului, deţinuta IAROSLAVSKAIA, acţionând în conformitate cu un plan premeditat, a avut intenţia de a comite un act terorist împotriva sus-numitului, aruncând împotriva tovarăşului USPENSKI o piatră pe care o pregătise din timp, cu intenţia de a-l lovi în tâmplă, şi numai întâmplarea a făcut ca piatra să nimerească în piept, fără să provoace vătămare. În momentul în care tovarăşul Uspenski părăsea baraca în care se afla Iaroslavskaia, aceasta a avut intenţia să-i aplice o a doua lovitură în cap şi numai o lovitură scurtă ce i-a fost aplicată peste mână de tovarăşul DEGTEARIOV, şeful Detaşamentului de securitate armată, a făcut-o să lase cărămida pe care o ţinea şi a împiedicat gestul ei.

Interogaţi în cadrul prezentei speţe, în calitate de martori, deţinuţii KACIUBEI, CIPOVA şi tovarăşul DEGTEARIOV, şeful detaşamentului, au confirmat cu exactitate faptele mai sus prezentate şi au adăugat (KACIUBEI şi CIPOVA) că IAROSLVSKAIA făcea propagandă printre deţinuţi, îndemnându-i să refuze să muncească şi să manifesteze împotriva puterii sovietice.

Interogată în calitate de acuzată în prezenta speţă, deţinuta IAROSLAVSKAIA-MARKON Evghenia Isaakovna a mărturisit că scopul ei final era: „lupta împotriva puterii sovietice prin toate mijloacele, propaganda şi incitarea la revoltă, pregătirea maselor de ţărani şi militari pentru insurecţia armată împotriva puterii sovietice prin toate mijloacele, propaganda şi incitarea la revoltă, comiterea de acte teroriste împotriva colaboratorilor GPU, sprijinirea prin orice formă a lumii interlope, a «drojdiei societăţii», pentru a o utiliza în acelaşi scop”. Consideră că puterea sovietică discreditează ideea de revoluţie, ascunzându-se în spatele numelui sovietelor, de care nu ţine deloc seama, şi că ţara este condusă de un mic grup de intelectuali, având în frunte Comitetul Central al VKP (b).

Afirmă că puterea sovietică este în întregime putredă şi se va prăbuşi curând. La Solovetki avea intenţia să-şi extindă acţiunile şi asupra deţinuţilor de drept comun pentru a organiza insurecţii în lagăre, precum şi evadări masive şi reflecta de mult timp cum să comită acte teroriste împotriva colaboratorilor GPU care lucrează în lagăre cu mult înainte de episodul încercării de asasinat împotriva directorului lagărului. Din autobiografia Evgheniei IAROSLAVSKAIA, redactată de ea însăşi şi anexată la dosar, reiese că înainte de arestare, fiind încă în libertate, se ocupa de furturi sistematice şi organizarea lumii interlope.

Date fiind faptele expuse, deţinuta IAROSLAV-SKAIA-MARKON Evghenia Isaakovna, născută în 1902, originară din Moscova, absolventă de învăţământ superior, evreică, vorbitoare de germană şi franceză, de profesie ziaristă, fără partid, invalidă (labele picioarelor amputate), judecată în prealabil de trei ori în conformitate cu art. 162 CP, o dată conform art. 169 CP şi o dată în conformitate cu art. 76 CP şi condamnată în sesiune itinerantă de Colegiul Special al GPU la 6.X.30 în conformitate cu art. 82 şi 17 – 82 CP[78] la o pedeapsă de trei ani detenţie, expirând la 17. VIII.33.

ESTE ACUZATĂ

că, aflându-se la secţia pentru femei de pe „Zaiaci Ostrova”, a făcut o propagandă sistematică antisovietică printre deţinuţi, s-a străduit să le trezească acestora sentimente antisovietice, îndemnându-i să refuze să muncească; că şi-a scris pe piept „Moarte cekiştilor” şi s-a plimbat printre deţinuţi cu această lozincă în ziua de 11. XI.30; că a încercat să comită un act terorist împotriva tovarăşului USPENSKI, directorul sectorului IV, lovindu-l în tâmplă cu o pavea, cu alte cuvinte, crime prevăzute la articolele 58/8 şi 58/10 CP şi în consecinţă conform art. 208 al Codului de procedură penală.

S-A HOTĂRÂT:

de comun acord cu substitutul de procuror al raionului 2 al AKSSR[79], ca dosarul judiciar nr. 507 (referitor la inculparea deţinutei IAROSLAVSKAIA E.I./MARKON) să fie deferit Troicii[80] Reprezentanţei plenipotenţiare a

GPU din Regiunea Militară Leningrad în vederea examinării extrajudiciare;

să se menţină măsura precedentă de coerciţie în privinţa deţinutei IAROSLAVSKAIA, adică detenţia ei în secţia de izolare pentru femei de pe „Zaiaci Ostrova”, sus-numita fiind din acest moment de competenţa Troicii Reprezentanţei plenipotenţiare a GPU din ÎMI.

Insula Solovetki [ziua lipseşte] februarie 1931

delegat adjunct al sectorului special al ISC/Lukaciov/

aprobat: delegat-şef al ISC/sector IV/Fedorkevici/

aprobat: şef al ISO uslag[81]/ Linin/

Confirmat: şef al Direcţiei slag/Ivancenko/

Extras din Procesul-verbal[82] al sesiunii itinerante a Col GPU

A FOST AUDIAT: S-A DECRETAT:

135. Dosarul nr. 1981 – 31 Să fie EXECUTATĂ

IAROSLAVSKAIA-MARKON EVGHENIA ISAAKOVNA

Dosarul va fi predat la arhivă

Pe baza Ordinului de trimitere referitor la deţinuta IAROSLAVSKAIA-MARKON Evghenia

Isaakovna, în conformitate cu art. 58/8 şi 58/10 CP

Originalul cu semnăturile ad-hoc

Verificat:

Delegat adjunct al RSO al SOU al PP al OGPU din LVO[83].

Extras din relatarea unui gardian[84]

[…] Da, destinele noastre, în acele locuri blestemate, sunt uneori de-a dreptul fantastice. Iată, eu, ofiţer rus, participant la Războiul Civil de partea albgardiştilor, simt obligat să asist şi, să zicem, să contribui la partea cea mai atroce – execuţia sumară a unei persoane dezarmate, condamnată la moarte – să joc rolul unui element al GPU, a cărui labă grea apasă peste lagăre şi peste Rusia. […] Blestemată epocă. Acum voi trăi în libertate. Sau, mai bine zis, ca să spun drept, în exil, ca oricare locuitor din Solovetki. Şi toată această oroare a rămas în urma mea. Dar cred că până în clipa morţii mele nu voi putea uita ceea ce am văzut pe parcursul celor două luni de domnie ale lui Uspenski […]

Acum două luni, Consiliul Comisarilor Poporului a emis un decret secret: cei care refuză să muncească să fie împuşcaţi. În conformitate cu acest decret, în fiecare lagăr s-a constituit o „troică” a cekiştilor. Pentru fiecare refuz de a munci, şeful echipei de supraveghetori cekişti elaborează un document. Troica îşi pune avizul pe document şi recalcitrantul este expediat în secţia de izolare de pe Muntele Sekirnaia[85]. Şi de acolo la groapa comună. O bandă de derbedei se întâlneşte ca să salute noua conducere a lagărului, care în această perioadă ţine în lagărul Sekirnaia şase călăi şi le dă de lucru în fiecare zi. Şi directorul proaspăt numit al lagărului, Uspenski, le face onoarea de a lua parte personal la execuţii.

Astfel, acum câteva zile, Uspenski a ordonat să se redacteze un document de refuz referitor la imeaslavţii[86] aflaţi acolo. Şi toţi au fost împuşcaţi. N-am să uit niciodată această oroare, chiar dacă aş vrea s-o uit. În ziua aceea fusesem desemnat să fac de gardă la Sekirnaia. Până atunci reuşisem întotdeauna să obţin alte posturi, dar atunci, nicio şansă, a trebuit să mă duc.

Postul meu era lângă poartă, în faţa pronaosului bisericii. De acolo îi scoteau pe condamnaţii la moarte şi îi împuşcau în curte. Opt gardieni primeau cadavrele calde încă, zguduite de convulsii, le încărcau în căruţe şi le cărau de acolo. Dacă i-aţi fi văzut pe gardienii aceia: chipurile lor nu aveau nicio expresie – privirile le erau pierdute, gesturile incoerente – erau complet debusolaţi. Încărcau căruţele cu această masă de cadavre calde încă şi mânau caii ca nişte nebuni pe panta care ducea la poalele colinei, ca să se îndepărteze cât mai repede de ţăcănitul sec al împuşcăturilor. Fiecare împuşcătură marca, nu-i aşa, despărţirea unui suflet viu de un corp defunct. Execuţiile au durat aproape două ore. Efectuate de şase călăi şi de Uspenski în persoană.

Dar lucrul cel mai cumplit se desfăşura acolo, în pronaosul bisericii, în faţa celulei de izolare de jos. Condamnaţilor li se legaseră deja mâinile la etajul de sus. Vă puteţi imagina această mulţime de mujici duri, bărboşi, cu mâinile legate la spate? Ieşiseră afară şi acum stăteau nemişcaţi, într-o tăcere profundă. Călăii încă nu erau gata şi victimele aşteptau. Cât timp, asta nu ştiu. Dar după părerea mea, cam două ore bune. Stăteam de pază înăuntru, lângă uşă, şi eram singurul care vedea toată această scenă. Stăteau în picioare, abătuţi, umăr la umăr, pierduţi în gândurile lor. Liniştea era atât de desăvârşită, încât îţi ţiuiau urechile.

Şi dintr-odată, uşa s-a deschis, dându-se de perete. Doi călăi au intrat în pas alergător: uitaseră o victimă în celula de sus – o altă condamnată la moarte. Au adus-o pe sus, femeia scotea strigăte sfâşietoare, se împotrivea, pur şi simplu scuipa cuvintele. Au târât-o prin pronaos, au aruncat-o pe jos, apoi au plecat trântind uşa. Femeia a încetat imediat să urle. La vederea mulţimii de mujici tăcuţi, cu chipuri mohorâte şi cu mâinile legate la spate, înţelege de abia acum totul şi îi fixează cu priviri stupefiate.

Atmosfera din pronaosul baricadat devine încă şi mai lugubră. Condamnaţii la moarte păstrează tăcerea, de afară nu răzbate niciun sunet. Cât timp am stat în această linişte agonizantă? Nu ştiu. Aud un şuşotit foarte încet, ca un suspin […]:

— O să murim. Ar fi bine să ne rugăm pentru sufletele noastre.

Un bărbos roşcat tresare ca şi când s-ar fi trezit din somn. Dă să-şi facă cruce, dar mâinile îi sunt legate solid la spate. Mai trage o dată de legături, apoi chipul îi este străbătut de o grimasă.

— Antihristul nu rabdă crucea, ne leagă mâinile. Fraţilor, faceţi-vă cruce în gând.

Condamnaţii ridică frunţile, buzele lor livide repetă rugăciunile agoniei, cu ochii îndreptaţi spre cer – către cel Veşnic, către Cel pentru care îşi vor da vieţile aici: Doamne Dumnezeule, ai milă de noi, robii Tăi, care vom muri pentru Tine în credinţă şi în nădejdea vieţii veşnice…

Şi fiecare îşi murmură numele, păstrat cu sfinţenie departe de atingerea Antihristului şi pe care îl înalţă acum cu ardoare în faţa Celui Veşnic.

— …adevărul Tău, adevărul Tău, în vecii vecilor, amin.

Câteva clipe lungi, condamnaţii şoptesc şi repetă cuvintele rugăciunii. Apoi liniştea se aşterne din nou. […]

Pe chipurile aspre ale unora dintre ei şiroiesc lacrimile, privirile se aţintesc în ochii celorlalţi şi se uită fix. Şi iată că femeia aceea dintr-odată se prăbuşeşte cât este de lungă pe pardoseala cu dale. Au lăsat-o nervii. Este văduva poetului sovietic Iaroslavski, împuşcat recent pentru tentativă de evadare. În curtea fortăreţei[87] aruncase cu o piatră în Uspenski, cel care îl executase pe soţul ei. Iar acum va muri pentru asta.

Aud zgomot de cizme afară. Sosesc călăii. O mână viguroasă trage brutal de uşă; primul care intră este călăul amator, însuşi directorul lagărului, tovarăşul Uspenski. A dorit să se răfuiască personal cu această femeie pentru piatră…

Cuvintele rugăciunii mai răsună încă, buzele livide ale condamnaţilor încă le mai murmură. Uspenski este lovit de acest murmur ca de o măciucă. Scutură din umeri, scoate naganul cu un gest nervos, îl pune din nou în buzunar, apoi porneşte de-a lungul pronaosului spre colţul din dreapta. Parcă începuse brusc să-i urască pe aceşti oameni, gata să moară pentru credinţa lor murmurând rugăciuni, căci orice împotrivire îl agasa, aşa cum îl enervează pe taur o cârpă roşie. Era obişnuit să-i vadă pe condamnaţii la moarte tremurând livizi, cu sufletul pe jumătate plecat deja pe lumea cealaltă. Murmurul rugăciunii şi rugăciunea însăşi îi uneau pe aceşti oameni cu chipuri cenuşii într-o singură şi aceeaşi aspiraţie, iar Uspenski a simţit un frison în spate. Nu se născuse totuşi călău, trebuia să mai fi rămas unele resturi din trecut undeva, în sufletul lui. […] Devenise nervos. Ca să-şi ascundă starea, a aprins o ţigară şi a rostit un ordin peste umăr către călăi.

Între timp, Iaroslavskaia îşi revenise. S-a ridicat anevoie, rezemându-se de zid, apoi s-a dus drept la Uspenski. Acesta a părut încântat de ocazia care i se oferea să iasă din starea de angoasă şi a înjurat-o în termeni cei mai abjecţi.

— Ei, cum e? Acum ţi-a venit şi ţie rândul să te duci pe calea lui bărbatu-tău! Uite, cu revolverul ăsta am băgat un glonţ în capul de imbecil al lui Iaroslavski al tău.

Dintr-odată, femeia a început să urle şi să tragă de legături. Uspenski s-a uitat la ea şi a plecat râzând forţat. Un râs fals: nu-i venea deloc să râdă.

— Dezleagă-mi mâinile, mortăciune răpănoasă ce eşti! urla Iaroslavskaia, isterică, apropiindu-se de el cu spatele, ca şi cum chiar s-ar fi aşteptat să-i dezlege mâinile legate la spate. Apoi s-a răsucit brusc, a urlat isteric şi l-a scuipat în faţă.

Uspenski a devenit cumplit la vedere. Vomita înjurături din el, a doborât-o pe femeie cu patul revolverului şi a început s-o piseze cu picioarele după ce aceasta a căzut inconştientă la pământ.

Şi atunci a început… Luau oamenii din primul rând şi îi duceau afară. Nu vedeam scena execuţiei, nu auzeam decât împuşcăturile seci ale călăilor şi un murmur neînţeles de voci. Din când în când, câte unul dintre cei care erau ucişi striga:

— Blestemat fie Antihrist!

Postfaţă: „Jur să-i răzbun cu vorba şi cu sângele”.

Manuscrisul de faţă – 39 de pagini acoperite cu un scris dens, strâns – a fost descoperit de autoarea acestor rânduri în 1996 în arhivele Direcţiei FSB din Regiunea Arhanghelsk[88]. În text sunt numeroase greşeli de ortografie (autoarea suferă în mod vizibil de disgrafie şi, de altfel, recunoaşte chiar ea acest lucru: „Scriu cu greşeli gramaticale în toate cele patru limbi pe care le stăpânesc”). În partea de sus a primei pagini figurează un titlu, nici acela chiar foarte corect gramatical: „Autobiografia mea”. Textul este scris curat, fără corecturi, ne putem întreba dacă a mai existat sau nu şi o ciornă. La sfârşitul manuscrisului este menţionată data: 3 februarie 1931. Fără îndoială, aceasta este data la care a terminat lucrul asupra textului, căci este dificil de crezut că a fost redactat într-o singură zi. Dar nu este nici imposibil: autoarea manuscrisului, Evghenia Isaakovna Iaroslavskaia-Markon, a fost o femeie fantastică şi, în plus, ziaristă profesionistă. Este cunoscut cu certitudine numai faptul că, patru luni şi jumătate mai târziu, la 20 iunie 1931, Evghenia Iaroslavskaia-Markon, în vârstă de 29 de ani, a fost executată în curtea secţiei de izolare a lagărului Solovetki al OGPU de pe Muntele Sekirnaia. Dosarul de investigaţie referitor la E.I. Iaroslavskaia-Markon, la care manuscrisul era anexat ca probă materială, a fost expediat la arhivă, unde se află şi astăzi.

Despre viaţa acestei femei incredibile ştim foarte puţin. Esenţialul referitor la ideile, la sentimentele şi la viaţa ei l-a povestit chiar ea în însemnările făcute înainte să moară. Despre soţul ei, poetul Aleksandr Iaroslavski, cu care s-a căsătorit în decembrie 1922 sau în ianuarie 1923, trebuie să facem câteva precizări, cu atât mai mult cu cât, începând din 1923, viaţa şi apoi moartea Evgheniei Markon vor fi strâns legate de această personalitate talentată şi originală, destul de bine cunoscută printre poeţii Rusiei sovietice de la începutul anilor 1920, precum şi în cercurile anarhiste şi, mai general, de stânga.

Aleksandr Borisovici Iaroslavski s-a născut în 1896 la Moscova, a crescut la Vladivostok, şi-a pubbcat primul poem în 1912, pe când era încă elev de Uceu, în revista Dalekaia Okraina („Zări îndepărtate”) din Vladivostok. Între 1914 şi 1916 locuieşte la Petrograd, începe studii universitare, dar le abandonează destul de repede, cufundat până peste cap în viaţa literară şi artistică a capitalei. La sfârşitul anului 1916 se întoarce la Vladivostok şi devine o figură de marcă printre futuriştii din Extremul Orient rus. În 1917 publică la Vladivostok prima culegere de poezii, Un scuipat în infinit. După aceea publică mai multe culegeri, una după alta, peste cincisprezece volume în zece ani. Implicarea sa activă în Războiul Civil – detenţia în închisoare „pentru propagandă revoluţionară” în timpul ocupaţiei americano-japoneze a regiunii Primorie[89], apoi intrarea în detaşamentul de partizani condus de celebrul comandant anarhist Nestor Kalandarişvili, care opera în apropiere de Irkutsk şi în Transbaikal (Iaroslavski răspundea de „munca educativă şi culturală”) – nu l-a împiedicat câtuşi de puţin să scrie şi să-şi publice operele. Numai titlurile se schimbă puţin: Manifestul stelar şi Potopul care va veni (Vladivostok) cedează locul altora ca Sânge şi bucurie (Irkutsk) şi Trotuare însângerate (Nijni-Udinsk). În 1920 – 1921 a fost chiar membru al VKP (b) – nu se ştie dacă a fost exclus din cauza poziţiilor lui anarhiste sau a plecat din proprie iniţiativă.

În primăvara anului 1922, Iaroslavski soseşte la Moscova, unde se alătură „biocosmiştilor”, un mic grup literar înfiinţat în 1920, în cadrul secţiei ruse a anarhiştilor universalişti. În iulie 1922, rupe legăturile cu biocosmiştii moscoviţi şi pleacă să înfiinţeze la Petrograd „grupul nordic al biocosmiştilor imortalişti”, precum şi revista Nemurirea. Anticipându-i pe partizanii moderni ai criogeniei, lansează ideea anabiozei, ca un pas spre obiectivul esenţial al biocosmiştilor – nemurirea fiecăruia. În toamna anului 1922, după publicarea culegerii lui Iaroslavski Sfânta bestială, puterea sovietică începe să acorde „biocosmiştilor-imortalişti” o atenţie ostilă. În noiembrie, prezidiul Comitetului Executiv al Petrogradului interzice revista Nemurirea, sub acuzaţia de „pornografie” şi îi trasează sarcină „tovarăşului Messing (şeful CEKA din Petrograd) să ancheteze organizaţia biocosmiştilor şi persoanele aflate în fruntea ei şi, cu ajutorul cenzurii, să confişte şi să distrugă toată literatura lor pornografică” Dar aceasta nu pare să-l tulbure foarte tare pe Aleksandr Iaroslavski. La o serată a clubului biocosmiştilor, cunoaşte o tânără de 20 de ani: Evghenia Markon. Urmarea este relatată destul de detaliat în autobiografia acesteia.

Cei doi organizează conferinţe pe teme literare şi antireligioase. În 1926, Iaroslavski publică un roman science-fiction, Argonauţii Universului (după propria definiţie, roman-utopie), care a devenit foarte popular printre amatorii genului. Călătoriile lui Iaroslavski au avut un rezultat neaşteptat, la care textul Evgheniei nu face decât o aluzie vagă. În 1925 a fost înfiinţată în Uniunea Sovietică o organizaţie „neguvernamentală”, botezată „Uniunea Ateilor”, căreia i s-a încredinţat toată propaganda antireligioasă din ţară. Un vechi bolşevic, apropiat al cadrelor superioare din VKP (b) (un timp a fost chiar membru al Comitetului Central), M.I. Gubelman – mai cunoscut sub pseudonimul Emelian Iaroslavski – a preluat conducerea. Existenţa unui ziar antireligiös, independent şi activ, purtând acelaşi nume ca şi preşedintele lor, era, pentru conducătorii Uniunii, o sursă potenţială de conflicte, problemă pe care au rezolvat-o în modul cel mai simplu: o circulară adresată comitetelor executive din diferite regiuni le sugera acestora să ia toate măsurile pentru a împiedica ţinerea de conferinţe publice de către A.B. Iaroslavski, pentru a se evita orice confuzie.

Ne putem imagina furia lui Aleksandr Borisovici, deposedat de propriul nume de familie! în orice caz, soţii Iaroslavski îşi pierduseră sursa de existenţă – ceea ce a contribuit fără îndoială în mare măsură la decizia lor de a pleca în străinătate, dacă nu definitiv, cel puţin pentru un timp. La începutul toamnei anului 1926, au plecat la Berlin. Acolo Iaroslavski s-a grăbit să publice în Rul, revista emigraţiei, un articol în care prezenta istoria conflictului său cu Uniunea Ateilor. Articolul se termina astfel: „Am propria personalitate literară şi propriul nume literar până acum fără pată; nu am nici cea mai mică dorinţă ca în urma unei uzurpări neruşinate de identitate să fiu confundat cu un mic-burghez vulgar, funcţionar sovietic obtuz, însărcinat cu ateismul guvernamental”[90].

În toamna anului 1927, după un sejur la Paris, cei doi soţi se întorc în URSS şi se stabilesc la Leningrad, Bulevardul Englez nr. 18, ap. 9. În mai 1928, Iaroslavski este arestat la Leningrad. Este acuzat că „a discreditat URSS în timpul şederii în străinătate prin calomniere în presa străină şi a ruşilor albi”. În iulie este expediat la Lubianka. La 1 octombrie 1928 este condamnat de Colegiul GPU la cinci ani de lagăr (pentru „ajutor acordat burgheziei mondiale în desfăşurarea unei activităţi ostile faţă de URSS”; art. 58 – 4). Sentinţa a fost pronunţată şi Iaroslavski este trimis la Leningrad. Evghenia îl urmează şi obţine dreptul de a-i face o vizită soţului înainte de transferul acestuia la Solovetki, unde soseşte în primele zile ale lunii noiembrie. În vara anului 1929, primeşte permisiunea să meargă să-l vadă la Solovetki. La întoarcere, pleacă din nou la Moscova. De la simpatie absolut teoretică pentru lumea interlopă, alimentată de nenumăraţi anarhişti, trece la practică, justificând această opţiune prin considerente ideologice.

Evghenia este arestată pentru furt prima dată în toamna anului 1929, la Moscova; este expediată la închisoarea Butârka şi condamnată la o lună de muncă forţată. La eliberare, se duce să-i facă o vizită soţului ei. În acel moment, Iaroslavski nu se află pe insula Solovetki, ci, nu se ştie de ce, într-una din anexele lagărului de pe continent; la sosirea soţiei lui, este deţinut într-o secţie de izolare, pe drumul spre Parandovo. Cu toate acestea, vizita este autorizată, ceea ce reprezintă o excepţie cu totul aparte pentru un prizonier căruia i s-a aplicat o sancţiune disciplinară. Nu avem nicio explicaţie pentru aceasta şi nici altceva care să clarifice afirmaţiile nebuloase ale Evgheniei cu privire la anumite „evenimente” legate de această vizită şi care au constituit, după părerea ei, „încă un pas spre catastrofa finală”. Poate că am putea avansa o ipoteză referitoare la aceste evenimente dacă acceptăm ca un fapt stabilit o aluzie figurând în memoriile lui D.S. Lihaciov, după care

A.B. Iaroslavski, la sosirea sa la Solovetki, ar fi fost recrutat ca informator al GPU. Dar nu suntem deloc înclinaţi să avem încredere în părerile pe care le formulează Lihaciov despre colegii săi de detenţie. Indiferent cum ar fi, după această vizită, Evghenia Iaroslavskaia se întoarce la Moscova, unde este din nou surprinsă în flagrant delict de furt. La finele anului 1929 este condamnată la trei ani de deportare şi expediată la Ustiujna, în regiunea Vologda. Acolo este arestată din nou – pentru furt dintr-un magazin – şi condamnată la alţi trei ani de deportare, de astă dată în Siberia. Abia sosită în regiunea Krasnoiarsk (în primăvara anului 1930), fuge de la locul de reşedinţă care îi fusese stabilit şi se duce direct la Kem – port la Marea Albă care serveşte ca punct de tranzit spre insulele Solovetki.

„Restul îl ştiţi”, declară ea în ultimele rânduri ale autobiografiei sale. Din păcate, nu am reuşit să găsim în arhive dosarul de investigaţie deschis în iulie 1930, astfel încât nu ştim ceea ce era „ştiut” de destinatarii direcţi ai acestui text – judecătorii ISO USLON. Dar dispunem de elemente ale ultimei speţe judiciare care o priveşte, începând din luna octombrie acelaşi an, precum şi de o copie a fişei ei de înregistrare de la direcţia lagărului cu destinaţie specială de la Solovetki. Aceste documente ne permit să reconstituim destul de sigur destinul ulterior al Evgheniei Isaakovna Iaroslavskaia-Markon.

Este arestată din nou la Kem, la 17 iulie, şi inculpată în temeiul articolelor 82 şi 17 – 82 ale Codului Penal. Articolul 82 se referă la răspunderea penală în caz de evadare

(a unui exilat, deportat sau deţinut); aplicat la Iaroslavskaia, se referă probabil la evadarea ei din regiunea Krasnoiarsk. Articolul 17 se referă la răspunderea penală în caz de „complicitate în comiterea unei infracţiuni; astfel, 17 – 82 înseamnă complicitate la tentativa de evadare”. Pe cine îşi propunea să ajute să evadeze Evghenia Iaroslavskaia, venită ilegal la Kem? Pentru noi, răspunsul este evident. Aproape în acelaşi moment un nou dosar de cercetare este deschis în legătură cu Aleksandr Iaroslavski. După relatarea lui A.I. Mâsliţîn, reprodusă aici în anexă, ancheta se referea la o evadare sau un proiect de evadare. Nu ne îndoim că este vorba de una şi aceeaşi speţă: Iaroslavskaia a încercat să-l ajute pe soţul său să evadeze din insulele Solovetki. De notat că mai apare încă o altă persoană drept complice în dosar: un anume „Povarov, alias Ilin, alias Evdokimov Ustin Fiodorovici”, fără îndoială un deţinut (în dosar a primit următorul verdict: „cinci ani suplimentari de lagăr”) şi, judecând după numeroasele lui pseudonime, era probabil un deţinut de drept comun. Este de presupus că Evghenia, fidelă simpatiei sale pentru lumea interlopă, a încercat să-şi ducă planul la bun sfârşit cu ajutorul borfaşilor. Nu ştim maniera concretă în care avea intenţia să procedeze şi în ce etapă a realizării sale planul a fost descoperit.

După o lună de detenţie la închisoarea din Kem, Evghenia este expediată la Solovetki şi internată în secţia de izolare disciplinară de pe insula Bolşoi Zaiatki, în calitate de „acuzată”. La 6 septembrie 1930, Colegiul

Special al GPU, reunit în sesiune itinerantă, o condamnă la trei ani de lagăr. Cam în acelaşi timp, împotriva lui Aleksandr Iaroslavski se dispune „cea mai înaltă măsură de protecţie a societăţii”, adică este condamnat la pedeapsa capitală. Evghenia Iaroslavskaia va rămâne să-şi ispăşească pedeapsa pe insula Bolşoi Zaiatki. Acolo, în mijlocul criminalilor de drept comun şi al altor membri ai lumii interlope, a început, după propriile cuvinte, „să desfăşoare activitate”, încercând să-i convingă pe ceilalţi deţinuţi să refuze să muncească şi publicând o revistă în manuscris intitulată Gazeta Urkanskaia Pravda („Pravda lumii interlope”), unde, cu o mare abundenţă de expresii obscene şi argotice, chema lumea borfaşilor să se răscoale şi să răstoarne puterea bolşevicilor. Au reuşit oare soţii să comunice într-un fel sau altul în timpul acestor câtorva săptămâni? Ştiau unul de soarta celuilalt? Nu ştim, dar răspunsul la aceste două întrebări este probabil negativ.

La 18 octombrie, responsabilul cu documentele de la sectorul IV al lagărului de la Solovetki, Nikolski, debarcă pe insula Bolşoi Zaiatki pentru a le citi deţinuţilor nota de serviciu nr. 289, în care sunt enumeraţi deţinuţii care au încălcat regulamentul lagărului şi au fost condamnaţi la diverse pedepse. Publicarea notelor de acest fel şi citirea lor la toate posturile şi secţiile din lagăr era o practică curentă la vremea respectivă în instituţiile penitenciare ale GPU şi avea, după părerea cekiştilor, o mare importanţă educativă. Pe Ustă figura şi numele lui Aleksandr Borisovici Iaroslavski. Evghenia a părut să fie imediat convinsă de moartea soţului ei. Altfel, nu s-ar fi purtat aşa cum descrie textul, riscând să agraveze cazul lui Aleksandr Borisovici. O dovedesc şi cele trei tentative de sinucidere de după citirea notei, în urma cărora a fost trimisă la carceră. Nu ştim dacă certitudinea ei era justificată: dosarul individual al lui A.B. Iaroslavski indică următoarele: „decedat 10.12.1930”. Dar nu putem avea totală încredere în această notă: pe atunci, în documentele lagărului se trecea ca dată a morţii data curentă a consemnării acesteia în registru.

La 11 noiembrie, D.V. Uspenski, director adjunct al lagărului Solovetki şi comandant al sectorului IV (inclusiv al secţiei pentru femei de pe Zaiatki), decide să viziteze secţia de izolare disciplinară din insula Bolşoi Zaiatki. Este posibil ca această vizită să fi fost programată intenţionat. Dar dacă în acel moment Iaroslavski era deja mort, cunoscând caracterul şi obiceiurile stăpânului de la Solovetki, aşa cum este descris în numeroase surse, nu putem exclude ideea că Uspenski era curios s-o vadă pe soţia poetului pe care îl executase. Iar dacă este aşa, curiozitatea lui a fost satisfăcută cu vârf şi îndesat[91].

După „atentatul” împotriva lui Uspenski, Iaroslavskaia a fost aruncată în carceră, unde se pare că a rămas aproape până la sfârşit. Acolo şi-a scris autobiografia. Dosarul de urmărire penală s-a încheiat în februarie 1931; speţa a fost examinată la 10 aprilie în sesiune itinerantă de

Troica Reprezentanţei permanente a GPU de pe lângă Regiunea Militară Leningrad. Evghenia Iaroslavskaia a fost găsită vinovată în temeiul articolelor 58 – 8 („act terorist”) şi 58 – 10 („propagandă contrarevoluţionară”) ale Codului Penal şi condamnată la moarte prin împuşcare. După toate aparenţele, sentinţa a fost pronunţată în absenţa inculpatei. Sentinţa a fost executată mai târziu, în mai puţin de trei luni. La 16 iunie, după primirea unui extras din sentinţa de judecată, direcţia lagărului a publicat o notă prin care se ordona executarea condamnatei. În aşteptarea executării sentinţei, condamnata a fost transferată din secţia de pe Zaiatki pe insula Bolşoi Solovetki şi închisă în secţia de izolare de pe Muntele Sekimaia, unde fusese împuşcat cu câteva luni mai înainte soţul ei. Acolo a fost executată Evghenia Isaakovna Iaroslavskaia, la 20 iunie 1931, cu participarea activă a tovarăşului Uspenski.

Textul autobiografiei a fost publicat pentru prima dată în 2001, tradus în limba engleză în culegerea Remembering the Darkness: Women în Soviet Prisons[92]. A apărut în rusă în 2008, într-un număr al revistei Zvezda („Steaua”)[93], consacrat celei de-a 90-a aniversări a CEKA. Pe lângă aceste publicaţii oficiale, numele şi viaţa Evgheniei Iaroslavskaia, la fel ca şi autobiografia ei, apar de câţiva ani într-o versiune mai mult sau mai puţin detaliată pe mai multe site-uri ale militanţilor de stânga sau anarhişti, precum şi în anumite publicaţii de orientare similară. Majoritatea acestor articole – cu caracter apologetic – reiau în mod vizibil lucrările mele apărute în 1995 şi 2008[94]. Trebuie să menţionăm separat studiile istorice şi literare consacrate lui Aleksandr Iaroslavski. Odată publicată, autobiografia Evgheniei Iaroslavskaia a devenit o sursă importantă pentru istoricii culturii, specialiştii care se ocupă de futuriştii ruşi şi de grupările postfuturiste ruse, printre care şi cea a „biocosmiştilor”. Aceste lucrări rezervă un loc considerabil sfârşitului tragic al poetului şi al soţiei acestuia.

Şi un ultim punct. Voi cita câteva extrase din corespondenţa pe care am început-o într-un mod cu totul neaşteptat după publicarea autobiografiei în Zvezda. Totul a început cu o scrisoare din Israel:

Dragă doamnă Flige.

Am citit cu un imens interes lucrarea dumneavoastră publicată în nr. 1/2008 al revistei Zvezda. În copilăria sa şi în anii ei de liceu, Evghenia Markon a fost una dintre prietenele apropiate ale răposatei mele mame. Multe din elementele care apar în notele autobiografice ale E.M. Îmi sunt cunoscute datorită relatărilor mamei mele: tatăl ei, Isaak Iulievici, atmosfera din casa familiei

Markon de pe strada Ofiţerskaia nr. 50, guvernanta germană (acasă i se spunea Fräulein), greva foamei declarată de E.M. („să trăieşti numai din raţie”), căsătoria, accidentul în urma căruia a devenit invalidă, călătoria ei în străinătate.

Ştiu puţine lucruri despre viaţa E.M. după întoarcerea în ţară; îmi amintesc numai de arestarea lui A. Iaroslavski, de călătoria la Solovetki făcută de E.M. pentru a-şi vedea soţul, de execuţia acestuia din urmă, de revolta E.M., de condamnarea şi de executarea ei. Ştiam, în general, că după întoarcerea din străinătate, E.M. cunoscuse foamea şi mizeria, mai ales după arestarea soţului ei. Nu auzisem de deportarea ei în Siberia, nici de încercarea ei de a organiza evadarea lui A.I. de la Solovetki. După cum susţinea mama mea, Iaroslavski a fost judecat şi împuşcat pentru că participase la o încălcare colectivă a regulamentului lagărului (în treacăt fie spus, nici în Amintirile E.M., nici în documentele publicate, nu se vorbeşte despre evadare)[95].

Înainte de plecarea noastră în Israel, în apartamentul nostru din Leningrad erau mai multe lucrări ale lui A.I.: revista Biokosmist, romanul lui, Argonauţii Universului, un exemplar dactilografiat din Lectorul itinerant. Mama a luat în Israel o fotografie a E.M., pe care o mai avem şi acum. Înainte de apariţia articolului dumneavoastră, eu şi cei apropiaţi mie eram probabil singurii din lume care ne aminteam de E.M. şi de soarta ei cumplită. Vă simt sincer recunoscător că aţi scos la lumină numele acestei femei nefericite. Dacă vă interesează puţinul pe care îl cunosc despre viaţa E.M., voi fi fireşte încântat să vi-l comunic. În orice caz, v-aş fi recunoscător dacă mi-aţi confirma primirea acestei scrisori.

Cu respectele şi gratitudinea mea, David Vladimirovici Ioffe, Haifa, Israel

Şi aşa a început corespondenţa noastră. David Ioffe mi-a trimis o fotografie a Evgheniei Iaroslavskaia, pe care aceasta o trimisese în 1926 de la Berlin mamei ei, Berta Ioffe[96], precum şi amintirile acesteia din urmă. La rugămintea mea, a notat şi câteva detalii referitoare la Evghenia Markon, rămase în memoria familiei. Citez câteva fragmente din scrisorile lui:

Tatăl lui E.M., Isaak Iulievici Markon, era im savant eminent şi o personalitate publică. Era absolvent al Facultăţii de Limbi Orientale şi al Facultăţii de Drept de la Universitatea din St Petersburg. Înainte de revoluţie, a lucrat la Biblioteca Publică, după revoluţie a fost decan al Universităţii din Petrograd (1918 – 1921) şi profesor la Universitatea Bielorusă (1922 – 1924). A fost şi redactor al părţii iudeo-elenice a Enciclopediei evreieşti în 16 volume (St. Petersburg, Brockhaus 8 c Effon, 1908 – 1913); în vol. X al acesteia se află un articol consacrat chiar lui.

Familia Markon era foarte credincioasă; în acest context, conferinţele antireligioase ale E.M. par un fel de ruptură cu trecutul […]

[…] Povestirile mamei mele cu privire la E.M. se refereau în general la anii de liceu şi de universitate; mama evoca entuziasmul lui E.M., uneori chiar exaltarea ei, tendinţa de a lua hotărâri pe moment. De exemplu, E.M. scrie: „În acea epocă am început să rabd de foame”. După cum spunea mama mea, lucrurile s-au petrecut în felul următor: în primăvara anului 1918, două tinere de 16 ani, E.M. şi mama mea, s-au urcat într-un tramvai şi un pasager a exclamat apropo de ele:

— Astea două nu ştiu ce e foamea.

Într-adevăr, nu cunoşteau încă înfometarea. După cum îşi amintea mama, foamea şi frigul au afectat familiile lor mai târziu, în iarna 1918 – 1919. Dar E.M. a declarat imediat, chiar înainte să coboare din tramvai, că, din principiu, nu se va mai hrăni de acum înainte decât cu raţia rezervată fiecăruia, „ca toată lumea”. La fel de impulsivă a fost şi decizia ei de a trece de la Facultatea de Istorie (unde era colegă cu mama mea) la Facultatea de Filosofie, decizie luată sub influenţa unei conferinţe a Volfila – Asociaţia Filosofică Liberă – la care asistaseră cu interes […]

[…] Ultima dată când a văzut-o mama pe E.M. a fost la Leningrad, după întoarcerea ei din străinătate şi cu siguranţă după arestarea lui A.I. După cum susţinea mama mea, în străinătate, E.M. şi A.I. s-au trezit fără resurse; în Franţa, trăiau în mizerie, sufereau de foame (fapt confirmat şi de amintirile E.M., care vorbeşte despre aziluri de noapte, supa populară şi recunoştinţa pentru baronul Rothschild). Întoarcerea lor în URSS a fost în mare măsură determinată de situaţia fără ieşire în care se găseau. La întoarcere, în toamna anului 1926, A.I. şi-a continuat aproape un an şi jumătate activitatea literară (romanul Argonauţii Universului a fost publicat în 1926, în 4.000 exemplare). A.I. a întâlnit absolut din întâmplare într-o redacţie un ziarist care asistase la conferinţa lui de la Berlin – un agent secret, foarte probabil. Ziaristul s-a arătat surprins (nu ştia că A.I. se întorsese în Rusia), apoi l-a întrebat cu multă înţelegere cum o mai duce, i-a promis să-l ajute să-şi găsească de lucru şi i-a cerut adresa; câteva zile mai târziu, A.I. era arestat. Nu am mai auzit nimic despre E.M. după arestarea soţului ei, nici despre deportarea ei şi despre viaţa pe care o trăise împreună cu drojdia societăţii. Ştiam numai despre călătoria ei la Kem, de executarea lui A.I., de un gest de protest al E.M. şi că fusese împuşcată. Nu ştiu de unde aveam aceste informaţii. Mi-a rămas în memorie un amănunt: cineva a spus că înainte să fie împuşcat, A.I. strigase: „Trăiască monarhia!” Dar mama, când povestea acest episod, spunea că, de fapt, strigase: „Trăiască anarhia!”, dar că acest cuvânt necunoscut fusese deformat de persoana care relatase întâmplarea.

S-ar părea că acest text cutremurător nu are nevoie nici de postfaţă, nici de explicaţii sau comentarii: eroina a povestit singură totul despre ea însăşi şi despre epoca ei. Însă cititorul îşi poate pune întrebări cu privire la originea documentului. De ce se apucă inculpata în toiul urmăririi judiciare care se va termina aproape inevitabil cu o sentinţă de condamnare la moarte să-şi scrie memoriile? Desigur, chiar de la primele rânduri ne oferă motivele care au împins-o să facă aceasta: „Scriu această autobiografie nu pentru voi, organele de urmărire judiciară (dacă v-ar fi fost necesară numai vouă, nu m-aş fi apucat deloc s-o scriu!) – pur şi simplu doresc «să-mi fotografiez» viaţa pe hârtie, dar de hârtie nu pot să fac rost decât de la Biroul de informaţii şi securitate al lagărului”. Dar cum de i-a permis anchetatorul să facă acest lucru? (Fără avizul anchetatorului nu ar fi putut să-şi procure hârtia, cerneala şi tocul într-o celulă din secţia de izolare disciplinară din insula Zaiatki şi gardienii cu siguranţă că nu ar fi închis ochii în faţa unei activităţi atât de reprobabile.)

Cel mai probabil este că, la începutul anchetei, fie în momentul completării „fişei arestatului”, fie la primul interogatoriu, cel „preliminar”, la care de regulă arestatului i se adresau întrebări cu caracter biografic, Iaroslavskaia a refuzat să răspundă şi a cerut hârtie şi cerneală ca să-şi scrie cu mâna ei biografia. Această presupunere este confirmată indirect de faptul că procesul-verbal al cel puţin unui alt interogatoriu, şi anume cel din 12.01.1931, reprodus în anexe, care cuprinde o expunere detaliată a concepţiilor ei politice, este scris tot de mână. Prin urmare, aceasta este poziţia ei: când este vorba de propria persoană, despre viziunea ei despre lume, despre felul în care s-a modificat aceasta, Iaroslavskaia vrea să scrie ea singură despre ea însăşi, să-şi aştearnă singură pe hârtie opiniile politice şi să prezinte strategia imaginată de ea pentru răsturnarea bolşevismului. Aceasta se referă m şi mai mare măsură la „autobiografie”. Dar aici autoarea nu se limitează la declararea opiniei despre lume şi a părerilor politice: nu numai că în mai puţin de 40 de pagini îşi povesteşte toată istoria scurtei sale vieţi, dar include în naraţiunea biografică o întreagă serie de crochiuri jurnalistice de adevărat profesionist: scene din viaţa cotidiană, situaţii, portrete.

Nu, Evghenia Iaroslavskaia nu scria numai pentru ea. În text apare adesea adresarea „către cititor”, deşi nu este întotdeauna clar cine este acest cititor. Cui se adresează, de pildă, această ultimă frază din însemnări: „Iată, aceasta este viaţa mea – viaţa unei liceene revoluţionare, a unei studente visătoare […] hoaţă recidivistă, prezicătoare rătăcitoare!” Câteodată, dar nicidecum în toate cazurile, acest „cititor” nedefinit coincide cu un destinatar formal: „Restul îl ştiţi” – nu se poate adresa decât anchetatorilor GPU; o menţiune vagă şi obscură la unele evenimente legate de întrevederea cu soţul ei pe drumul spre Parandovo, cu trimitere la depoziţiile amândurora, păstrate la ISO din Kem.

Şi totuşi: cui se adresează Evghenia Iaroslavskaia-Markon? Soţul ei a fost ucis, tovarăşi de arme nu are (şi, în general, nu a avut niciodată), legăturile cu familia sunt rupte, pentru această revoluţionară răzvrătită de 29 de ani generaţiile viitoare necunoscute reprezintă o abstracţie prea mare, masele de deţinuţi de drept comun nu simt interlocutori pe măsura ei. Şi deşi uneori nu-şi refuză plăcerea de a-i scuipa în faţă pe „cititorii săi oficiali” – „să-l împuşc ca pe un câine (sau ca pe un cekist – de fapt, este acelaşi lucru)”; „Notă pentru lucrătorul imbecil al organelor de miliţie: aceasta este o metaforă literară. E. Iar”. – în ansamblu, nu este vorba de un dialog cu călăii, textul autobiografiei este un monolog. După moartea soţului său, Iaroslavskaia simte nevoia să-şi înţeleagă viaţa, acţiunile, să stabilească o coerenţă în cunoaşterea de sine. Este puţin probabil ca Iaroslavskaia să se fi gândit că acest text va deveni, peste mai bine de 80 de ani, un fel de best-seller al noii stângi. Mai degrabă este de presupus că nu se gândea deloc la un cititor real şi cu atât mai puţin la publicarea lui, altfel l-ar fi numit într-un mod mai explicit şi ar fi ales o altă formă artistică, de exemplu „testament pentru tovarăşii mei de luptă” sau „scrisoare către urmaşi”.

Este greu de spus în ce măsură Evghenia Isaakovna era conştientă de faptul că aceste însemnări erau pentru ea ultimele înainte de a muri. Imaginea pe care o avea despre destinul care o aştepta este destul de neclară: „Jur să-i răzbun cu vorba şi cu sângele… Şi îmi voi respecta acest jurământ, se înţelege, numai dacă această «autobiografie» a mea nu va fi destinată să-mi fie «autonecrolog»”… Pe de o parte, pe tot parcursul textului Evghenia repetă că soarta ei este decisă, că nu are ce pierde, citează de trei ori cuvintele lui Aleksandr Iaroslavski „… Mă duc în Rusia ca să fiu împuşcat…” Pe de altă parte, noi, cititorii de astăzi, percepem „autonecrologul” ei ca pe o cumplită realitate inevitabilă, ca ultimul cuvânt înainte de execuţie – dar pentru Evghenia Iaroslavskaia execuţia rămâne totuşi oarecum o abstracţie. Realitatea ei este viaţa şi lupta pentru libertate. S-ar putea spune chiar că acesta este motivul principal al întregului text – lărgirea propriei libertăţi. În fiecare nenorocire care o loveşte, găseşte posibilitatea realizării celor mai nebuneşti şi mai aventuroase idei ale sale. Chiar şi în arestarea bărbatului iubit cu înfocare descoperă o nouă libertate – libertatea de acţiune: „Când l-au arestat pe Aleksandr Iaroslavski, m-am dus imediat la «pleava societăţii». […] înainte avusesem anumite reţineri din cauza ataşamentului meu faţă de Aleksandr Iaroslavski – acum eram liberă, în sfârşit, aveam şi acum obligaţii faţă de el, dacă «o încurcam» puteam să-l compromit, dar ispita era prea mare, nu reuşeam să mă stăpânesc…”

Dar indiferent cum a fost, într-o anumită privinţă – în planul prezicerii politice – ultimul cuvânt al Evgheniei Iaroslavskaia s-a dovedit cu adevărat profetic. Lumea delincvenţilor a învins în cele din urmă bolşevismul şi ideea comunistă. Dar aceasta s-a întâmplat nu într-o luptă deschisă, nu pe calea răsturnării regimului ei detestat, ci treptat, pas cu pas, prin criminalizarea elitelor sovietice.

[1] Angajat al serviciului de securitate sovietic СЕКА (ЧК – чрезвычайная комиссия), înfiinţat în 1917 de Lenin (n. trad.).

[2] Prescurtare a denumirii Государственное политическое управление (Administraţia Politică de Stat), poliţia politică a RSFSR, din cadrul Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne – NKVD (Народный комиссариат внутренних дел РСФСР – НКВД) (n. trad.).

[3] în jargonul penitenciarelor, bandit, hoţ, deţinut de drept comun de cea mai joasă speţă (n. trad.).

[4] Postfaţa Irinei Flige ne informează în ce condiţii a fost redactată această relatare autobiografică a Evgheniei Iaroslavskaia, care, fireşte, nu avea titlu. Eu i-am dat titlul de Revoltata, care mi se pare că nu o trădează pe autoarea sa. Aş fi putut la fel de bine să-i spun Rebela. [Ediţia în limba română are titlul O revoltată în Rusia bolşevică.]

[5] Isaak Markon (1875-1949), ebraist, bibliotecar la Biblioteca Publică Imperială, profesor la Universitatea din Petrograd (1920-1922), apoi la Universitatea din Minsk. In 1926 a emigrat in Letonia, apoi a locuit în Germania; în 1929-1933 este bibliotecar principal al comunităţii evreieşti din Hamburg; după 1940 a trăit în Marea Britanie.

[6] Dubinuşka (sau Edecarii de pe Volga) – cântec tradiţional al ţăranilor ruşi, apoi al edecarilor (cei care trăgeau la edec). Publicat de compozitorul Mili Balakirev (1866), l-a inspirat pe Ilia Repin în celebrul său tablou Edecarii de pe Volga (1870-1873). în anii 1860, a fost completat şi aranjat de Vasili Bogdanov şi Aleksandr Olhin şi amplu popularizat ca simbol revoluţionar, mai ales de cântăreţul Feodor Şaliapin.

[7] Nepmanşa – reprezentantă a micii burghezii îmbogăţite în perioada NEP (Noua Politică Economică – Новая экономическая политика, НЭП).

[8] Gheorghi Plehanov (1856-1918) – revoluţionar rus, teoretician marxist, inspirator al mişcării social-democrate din Rusia, cofondator al grupului „Eliberarea muncii”, autorul lucrărilor Concepţia materialistă a istoriei, Chestiuni fundamentale ale marxismului şi al altor texte destul de critice faţă de Revoluţia din Octombrie 1917, condusă de fostul lui discipol, Lenin.

[9] Clasa a VII-a este clasa terminală.

[10] Cursurile Bestujev (1878-1917) – instituţie de învăţământ superior pentru tinerele fete, prima de acest fel din Imperiul Rus.

[11] Fortăreaţa Litovski – între 1824 şi 1917 închisoarea oraşului, în timpul Revoluţiei din Februarie, la 12 martie (27 februarie pe stil vechi) 1917, a fost luată cu asalt de muncitori şi de soldaţi; toţi deţinuţii au fost eliberaţi şi clădirea incendiată.

[12] Nikolai Nekrasov (1821-1878) – poet, scriitor, critic, autor de poeme care stigmatizează iobăgia şi deplâng soarta poporului rus. Citatul este din poezia lui cea mai cunoscută Cui i-e bine în Rusia (Кому на Русй жить хорошо).

[13] Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din Rusia – organizaţie politică marxistă revoluţionară fondată în martie 1898 şi divizată mai târziu în două facţiuni: bolşevicii şi menşevicii.

[14] Zonă administrativă în partea centrală a oraşului Moscova (n. trad.).

[15] Osmuşka – veche măsură rusă de greutate, egală cu 50 g.

[16] Proletcult (în rusă Пролеткульт) – „Cultura proletariatului”, organizaţie din Uniunea Sovietică care milita pentru intemeierea unei arte proletare veritabile, eliberată de orice influenţă burgheză.

[17] Volfila (în rusă Вольфила – Вольная философская ассоциация – Asociaţia Filosofică Liberă) – asociaţie (1918-1924) înfiinţată la Petrograd „pentru a studia şi a difuza creaţia culturală inspirată de temele filosofiei şi socialismului”. Printre membrii ei s-au numărat: A. Blok, A. Belii, V. Meierhold, N. Losski, L. Karsavin.

[18] Aleksandr Vvedenski (1856-1925) – filosof neokantian, logician şi psiholog, profesor la Universitatea din Sankt-Petersburg, cofondator şi preşedinte al Societăţii de Filosofie din Sankt-Petersburg.

[19] Revolta din Kronstadt (martie 1921) – după reprimarea de către bolşevici a grevelor muncitoreşti, insurecţia marinarilor antirevoluţionari a fost zdrobită de o intervenţie militară, urmată de executarea insurgenţilor.

[20] Membri ai Partidului Socialist-Revoluţionar (Партия социа- листов-революционеров – prescurtat eS. eR.).

[21] Smolnîi – clădire construită lângă mănăstirea Smolnîi care adăpostea „Institutul pentru educaţia tinerelor fete nobile”; în timpul loviturii de stat din 1917, a fost cartierul general al bolşevicilor şi reşedinţa lui Lenin.

[22] VKP (b) – Partidul Comunist (bolşevic) din URSS (în rusă: Всесоюзная коммунистическая партия – большевиков – Partidul Comunist al întregii Uniuni – bolşevicii), denumit astfel în 1925. în 1934 a devenit Partidul Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice – PC(b)US – , iar în 1952 Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS).

[23] Maximalişti (Uniunea Socialiştilor Revoluţionari Maximalişti – Союз социалистов-революционеров-максималистов) – grupare radicală de tendinţă anarhistă, care s-a desprins din Partidul Socialist- Revoluţionar în 1906 şi s-a dizolvat în 1919-1929.

[24] CEKA – Comisia extraordinară panrusă pentru combaterea contrarevoluţiei şi a sabotajului (in rusă: Всероссийская чрезвычайная комиссия по борьбе с контрреволюцией и саботажем, pe scurt ЧК) – denumire folosită între 1917 şi 1922.

[25] Comunism de război – măsuri adoptate de puterea sovietică în timpul Războiului Civil din 1918-1920: naţionalizarea industriei şi a comerţului; producţie planificată central de către guvern; disciplină strictă pentru muncitori (greviştii puteau fi arestaţi, deportaţi şi chiar împuşcaţi); muncă obligatorie pentru ţărani; interzicerea întreprinderilor private; rechiziţionarea producţiei agricole care depăşea necesarul minim pentru supravieţuirea ţăranului; raţionalizarea şi distribuţia centralizată a alimentelor.

[26] Biocosmism – doctrină utopică apărută în secolul al XX-lea la limita dintre filosofie şi „cosmismul rus”, dintre practica artistică futuristă şi ideile politice ale anarhismului. Principiile şi obiectivele „biocosmiştilor” (A. Aghienko, alias Sveatogor, A. Iaroslavski ş.a.) sunt libertatea absolută a individului şi a operei sale, inclusiv libertatea de a se deplasa în spaţiu, puterea de a crea şi de a recrea Universul, de a controla timpul. Ideea centrală este progresul omenirii pentru a atinge, prin „metode ştiinţifice”, nemurirea personală a fiecărui individ, reînvierea morţilor – tot prin metode ştiinţifice (N. Fiodorov) şi popularea cosmosului de către oameni (K. Ţiolkovski). în 1921-1922, biocosmiştii au întemeiat un Creatorium al anarhiştilor biocosmişti (rus. KpeaTOpnn 6mokocmmctob) şi au lansat două reviste: Biokosmist (Moscova) şi Bessmertie („Nemurirea” – Petrograd). în 1922, grupul biocosmiştilor de la Petrograd, în frunte cu Iaroslavski, se desparte de organizaţie, dar continuă să organizeze seri şi conferinţe despre regenerescenţă, eugenie, reîntinerire, anabioză. în noiembrie, revista Bessmertie este interzisă de prezidiul Comitetului Executiv din Petrograd, care o acuza de pornografie.

[27] Romanele Conferențiarul rătăcitor (Бродячий Лектор) şi Şapte zile ale creării iubirii (Семь Дней Творения Любви) nu au fost publicate niciodată.

[28] Nikolai Nikolaevici (1856-1929) – marele duce al Rusiei, general rus. Presupus succesor al lui Nicolae al II-lea, a refuzat toate propunerile, a părăsit Rusia în 1919, a luat numele de Borisov şi s-a instalat în Antibes. Kiril Vladimirovici (1876-1938) – mare duce al Rusiei, contraamiral în marina imperială. Exilat din 1917, s-a stabilit în Franţa, s-a proclamat împărat al tuturor Rusiilor (1924) şi şi-a instalat curtea în satul breton Saint-Briac, în apropiere de Dinard. Aceşti doi mari duci erau consideraţi de o parte a emigraţiei ruse drept pretendenţi la tronul Rusiei.

[29] Clădirea Logenheim – un local al organizaţiei evreieşti UOBB (Unabhängiger Orden Bne Briss – Ordinul Independent B’nai B’rith, Fiii Alianţei), înfiinţată în 1843 şi copiată după organizaţiile masonice pentru a realiza un sistem de întrajutorare.

[30] Adresa sediului principal al Securităţii Statului din RSFSR şi URSS între 1919 şi 1991 (n. trad.).

[31] Isaia Iudin (pe numele lui adevărat Aisenstadt; 1867-1937) – om politic, unul dintre liderii Bund (Uniunea generală a muncitorilor evrei din Lituania, Polonia şi Rusia), membru al organizaţiei anarhiste teroriste „Voinţa poporului”, de două ori exilat in Siberia; în 1922 este expulzat din URSS; între 1922 şi 1937 este director comercial al revistei Социалистический вестник („Mesagerul socialist”).

[32] Социалистический вестник („Mesagerul socialist”) – revistă editată între 1921 şi 1965 de către reprezentanţii Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din Rusia (menşevic) în străinătate, succesiv la Berlin, Paris şi New York.

[33] Iosif Hessen (1866-1943) – avocat, ziarist, imul dintre fondatorii Partidului Constituţional-Democrat, a emigrat în 1919 (1920?), co- fondator al Editurii Slovo, coeditor al cotidianului Rul („Cârma”) şi autor al unor culegeri de documente (22) – Arhivele Revoluţiei Ruse.

[34] Anatoli Lunacearski (1875-1933) – tovarăş al lui Lenin în emigraţie, înalt funcţionar sovietic, comisar al poporului pentru instrucţiunea publică (1917-1929), a acţionat pentru alfabetizarea generală şi salvarea monumentelor istorice, director al Institutului de Literatură, de Artă şi Limbă (1931), autor al mai multor eseuri literare (despre Puşkin, Gorki, Proust, Ibsen, Romain Rolland), precum şi al unor studii despre artă şi teatru.

[35] Emelian Iaroslavski (pe numele său adevărat Minei Gubelman, 1878-1943) – a se vedea postfaţa Irinei Flige.

[36] Rul („Cârma”) – ziar al emigraţiei ruse, purtătorul de cuvânt al Partidului Constituţional-Democrat, întemeiat la Berlin de Iosif Hessen, August Kaminski şi Vladimir Nabokov (profesor de drept, unul din membrii fondatori ai Partidului Constituţional-Democrat, fiul lui Dmitri Nabokov, ministrul justiţiei din Imperiul Rus, şi tatăl scriitorului Vladimir Nabokov), publicat între 1920 şi 1931 în 20 000 exemplare. Tânărul Vladimir Nabokov a publicat aici poezii, dar şi probleme de şah, sub pseudonimul Sirin; la 7 ianuarie 1921, revista a publicat prima nuvelă a lui Nabokov, Нежить („Strigoii”).

[37] Kustprom (în rusă: Кустпром, Кустарная промышленность – Asociaţia Micilor Producători).

[38] Paşaport Nansen – document recunoscut de numeroase state care permitea refugiaţilor apatrizi să călătorească, în situaţia în care sistemul internaţional de paşapoarte care a luat naştere după Primul Război Mondial supunea deplasările formalităţilor vamale. A fost creat în 1922 din iniţiativa lui Fridtjof Nansen, primul înalt comisar pentru refugiaţi al Societăţii Naţiunilor. în perioada interbelică, aproape 450 000 de persoane au obţinut paşaport Nansen, printre care Rahmaninov, Stravinski, Chagall, Nabokov, Onassis, Capa. La primirea paşaportului Nansen, deţinătorul lui îşi pierdea automat cetăţenia anterioară.

[39] Joc de cuvinte: în limba rusă Я înseamnă „eu”, dar este şi prima literă cu care începe numele Iaroslavski (Ярославский) (n. trai).

[40] Nikolai Karamzin (1766-1826) – scriitor şi istoric rus, autorul Scrisorilor unui călător rus în 6 volume (1797) şi al Istoriei generale a Rusiei în 12 volume (1818-1828), precum şi al unor nuvele care marchează debutul sentimentalismului literar în Rusia.

[41] Poslednie Novosti („Ultimele ştiri”) – ziarul cel mai popular şi mai influent al emigraţiei ruse editat la Paris din 1920 până în 1940 (redactori-şefi M. Goldstein, apoi P. Miliukov). Dni („Zilele”) — ziar editat la Berlin, apoi la Paris, din 1922 până în 1933 (redactori-şefi A. Kerenski şi A. Milașevski). Vozrojdenie („Renaşterea”) — ziar editat la Paris din 1925 până în 1940 (redactori-şefi P. Struv, I Semionov).

[42] Aleksandr Kerenski (1881-1970) – avocat şi om politic rus, membru al Partidului Socialist-Revoluţionar. După Revoluţia din Februarie, a ocupat diverse posturi ministeriale în primele două guverne, apoi a luat el însuşi conducerea guvernului provizoriu, înainte de a fi alungat de bolşevici, în timpul Revoluţiei din Octombrie. A participat la editarea ziarului Dni.

[43] Osip Minor (1861-1932) – jurist, membru al „Voinţei poporului”, de mai multe ori condamnat la închisoare şi la exil în Siberia, activist şi delegat al Partidului Socialist-Revoluţionar; după emigrarea din 1919, redactor al ziarului Volia Rossii („Voinţa Rusiei” – Praga) şi coredactor al ziarului Dni.

[44] Bergman – ortografiere incorectă a numelui lui Aleksandr Berkman (1870 – 1936) – scriitor şi militant anarhist. Emigrat în Statele Unite ale Americii, membru important al mişcării de eliberare, organizator a numeroase campanii antimilitariste împotriva recrutării obligatorii din timpul Primului Război Mondial şi pentru drepturi civile. În 1892 a fost condamnat la 22 de ani de închisoare pentru o încercare de asasinat împotriva industriaşului Henry Clay Frick. Eliberat în 1906, devine colaborator la revista Mother Earth, apoi editor la revista The Blast. După o nouă pedeapsă de doi ani de închisoare, este extrădat în Rusia. Berkman îşi povesteşte periplul prin Rusia sovietică (1919 – 1920) şi dezamăgirea în Rebeliunea de la Kronstadt (1922) şi Mitul bolşevic (1925). În Franţa organizează un fond pentru bătrânii anarhişti şi lucrează la Scrisorile prizonierilor ruşi şi la cartea Ce este anarhismul? (1929). Vsevolod Eichenbaum, zis Volin (1882 – 1945) – poet, militant pentru libertate, teoretician al anarhismului, unul dintre fondatorii primului soviet de la Sankt-Petersburg (1905); arestat şi condamnat la deportare pe viaţă în Siberia (1906), evadează în timpul transportului şi ajunge în Franţa, unde devine corespondentul parizian al hebdomadarului anarho-sindicalist Golos Truda („Vocea muncii”). Revenit în Rusia după 1917, devine redactorul-şef al acestuia. În 1919 luptă împotriva bolşevicilor în rândurile Armatei revoluţionare insurecţionale ucrainene a lui Nestor Mahno. Volin traduce în franceză Reprimarea anarhismului în Rusia sovietică şi Istoria mişcării mahnoviste. Rezident în Franţa din 1925, aderă la Grupul de Studii Sociale, colaborează cu principalele reviste ale mişcării, printre care Libertaire şi Revue anarchiste, face parte din echipa de redactare a Encyclopédie anarchiste a lui Sébastien Faure. Este autorul lucrării Fascismul roşu (1934), unde, ca o premisă a criticii regimurilor totalitare, compară regimul stalinist cu regimurile fascist şi nazist, şi al lucrării majore Revoluţia necunoscută (1947).

[45] Nestor Mahno (1889 – 1934) – comunist anarhist; condamnat în 1910 la muncă silnică pe viaţă pentru „activităţi teroriste”, eliberat în 1917 după Revoluţia din Februarie, în 1918 organizator al sovietelor de ţărani şi muncitori, fondator al Armatei revoluţionare insurecţionale ucrainene, care va număra până la 50.000 de oameni şi va lupta atât împotriva armatelor albgardiste (Denikin, Wranghel), cât şi a Armatei Roşii bolşevice. în 1921, învins, a fugit din Rusia; expulzat din Polonia, apoi din Germania, s-a stabilit în cele din urmă, în 1925, la Paris, unde pentru a supravieţui a lucrat ca muncitor la Uzinele Renault de la Boulogne-Billancourt.

[46] MOPR (în rusă Международная организация помощи борцам революции – МОПР: Organizaţia Internaţională pentru Ajutorarea Luptătorilor Revoluţiei), creată de Comintern (1922-1947). Denumirea secţiunii franceze era: Secours rouge internaţional (Ajutorul Roşu Internaţional).

[47] Începând din 1910, „Azilul israelit”, la care s-a adăugat o creşă, s-a instalat în cartierul de pe colina Montmartre. Acolo, pe rue des Cloys, apoi pe rue des Saules şi, în sfârşit, de la finele anilor 1920 în clădirile din strada Lamarck, azilul de noapte, azilul de zi şi creşa primeau refugiaţi veniţi din Polonia, Rusia sau România, apoi şi din Germania. Vocaţia Azilului israelit, recunoscut ca utilitate publică începând din 1914, era de a oferi „gratuit un adăpost provizoriu indigenilor în trecere sau persoanelor fără loc de muncă, fără distincţie de naţionalitate sau de cult” şi de „a primi gratuit copii cu vârsta cuprinsă între cincisprezece zile şi trei ani”.

[48] Reţea de aziluri de noapte pentru muncitorii din Moscova, construite în 1909 şi 1915 cu fondurile lăsate de antreprenorul şi mecenatul rus E Ermakov. Au fost închise după 1917.

[49] Mossoviet (în rusă: Моссовет – abreviere de la Московский городской совет – Sovietul oraşului Moscova sau consiliul municipal al Moscovei) – numele organului administrativ al oraşului, utilizat între 1917 şi 1993.

[50] Samotioka – cartier moscovit în jurul lacului Samotecinîi, înlocuit în secolul al XlX-lea de parcul situat la nordul Kremlinului, între Sadovoe Kolţo şi piaţa Suvorov.

[51] Poetul Nikolai Gumiliov (soţul poetei Anna Ahmatova) a fost executat în august 1921. Lev Cernii (P. Turceaninov), unul dintre fondatorii Federaţiei Lucrătorilor Intelectuali, liderul Asociaţiei Libere a Anarhiştilor, a fost împuşcat în septembrie 1921. Gavriil Fain – unul din pseudonimele lui Gavriil Matveev (aprox. 1900-?), poet futurist rus, fratele mai mic al poetului Venedict Mart (Vene- dict Matveev). Conform unor surse, a murit de tifos în 1922; după alte păreri, a fost arestat şi executat. Celebrul poet Serghei Esenin, deprimat şi alcoolic, s-a spânzurat la 28 decembrie 1925, lăsând un poem scris cu propriul sânge.

[52] Aluzie la liderii menşevicilor, R. Abramovici (Rein) şi F. Dan (Gurevici).

[53] Evenimentul a avut loc la 6 iulie 1928. Bomba a fost aruncată împotriva postului de control al GPU din Moscova de Gheorghi Rakevici şi Dmitri Monomahov, membri ai ROVS (Русский общевоинский союз – Uniunea Generală a Combatanţilor Ruşi). Autorii antenatului au fost urmăriţi şi încercuiţi în apropierea oraşului Podolsk. Radkevici s-a sinucis, Monomahov a reuşit să fugă.

[54] Astăzi Piaţa Puşkin.

[55] Mosselprom (în rusă: Моссельпром – Московское объединение предприятий по переработке продуктов сельскохозяйственной промышленности) – Asociaţia moscovită pentru prelucrarea produselor agricole, înfiinţată pentru a reuni producătorii de ciocolată, morăritul, berăriile şi manufacturile de tutun (1922-1937).

[56] Bura (în rusă: Козырная бура – bura cu atu) – joc de cărţi specific rusesc în care jucătorii trebuie să totalizeze 31 de puncte pentru a fi câştigători. O culoare este declarată atu şi le bate pe toate celelalte, în afară de pică; aceasta poate fi bătută numai cu o carte cu valoare superioară (n. trad.).

[57] Jilotdel (în rusă: Жилотдел / Жилищный отдел) – comisie de pe lângă Comitetul Executiv al sovietului local, însărcinată cu înregistrarea şi repartizarea locuinţelor de stat.

[58] Specialitate rusească, colţunaş umplut cu came, varză, ciuperci etc. (n. trad.).

[59] MUR (în rusă: МУР – Московский уголовный розыск) – divizie specială a Ministerului de Interne (echivalentul poliţiei judiciare) pentru oraşul Moscova, înfiinţată în 1918.

[60] Revolver conceput de firma belgiană Nagant şi fabricat pentru armata rusă, apoi sovietică, între 1895 şi 1944. în anii 1920 o versiune cu ţeava scurtă a fost livrată NKVD. Naganul a devenit revolverul emblematic al Revoluţiei din 1917 şi al Războiului Civil.

[61] Lagăr de tranzit pentru îmbarcarea către Soloveţki, pe ţărmul vestic al Mării Albe.

[62] Dragomilovo (ortografia corectă: Dorogomilovo) – cartier din vestul Moscovei.

[63] Încălţăminte foarte flexibilă din piele purtată în Caucaz şi în Asia Centrală.

[64] USLON (în rusă: УС ЛОН / Управление лагеря принудительных работ особого значения) – Direcţia lagărelor de muncă forţată cu importanţă specială de la Soloveţki, creată în 1923, aflată la originea lagărelor din nord, administrate de GPU.

[65] Ardom (în rusă: Ардоме – Арестный дом) – arest preventiv (n. trad.).

[66] Escadron de anarhişti format în 1918 de Nestor Kalandarişvili (1876 – 1922), revoluţionar, anarhist, unul din şefii partizanilor din Siberia Orientală în timpul Războiului Civil.

[67] Cealdon: în dialectul siberian, locuitor autohton al Siberiei.

[68] Caiero: prescurtare de la KR – contrarevoluţionar (KP – контрреволюционный).

[69] Verstă – unitate de măsură rusească pentru lungime, egală cu 1066,8 m (n. trad.).

[70] „Iepuraşii” – diminutiv utilizat de autoare pentru a desemna, cu o tristă ironie, insula Zaiaţki („a iepurilor”).

[71] Mejraioneţ (межрайонец) – membru al Organizaţiei social-de- mocraţilor interregionali reuniţi, creată la Sankt-Petersburg în 1913; organizaţia îi grupa pe troţkişti, pe unii menşevici şi bolşevici moderaţi. Mejraioneţii îşi propuneau să reconcilieze şi să reunească diversele mici grupări, curente şi fracţiuni politice pentru a întemeia Partidul Social-Democrat unificat In 1917 s-au imit cu bolşevicii.

[72] În sistemului gulagului, gardienii puteau avea un statut diferit: cetăţeni liberi (militari, poliţişti sau civili contractuali), dar şi deţinuţi sau persoane cu domiciliu obligatoriu, angajaţi de administraţie ca gardieni pentru buna lor conduită (practică frecventă în anii 1930). Mai mulţi gardieni erau foşti deţinuţi. în 1938, peste jumătate din funcţionarii administrativi şi aproape jumătate din gardienii din Belbaltlag (sistemul lagărelor de la Canalul Bal- tica-Marea Albă) erau deţinuţi sau foşti deţinuţi.

[73] Centrul de informare al Ministerului de Interne din Karelia. Dosare deţinuţi, nr. 38/1437, filele 14-16. Reprodus cu ortografia şi punctuaţia originalului (prima publicare: Булыжником в висок..., Из истории Соловецкого лагеря, Вестник „Мемориала”, nr. 4/5, С. 126-129, St Petersburg, 1995, publicat de I. Flige).

[74] „Insulele Iepurilor”, din cadrul arhipelagului Soloveţki. Până in 1932, pe insula Bolşoi Zaiaţki a funcţionat o instituţie de detenţie pentru femei.

[75] ISC (în rusă: ИСЧ/Информационно-следственная часть) – unitate de informaţii şi anchetă.

[76] Extras din Procesul-verbal al interogatoriului E. Iaroslav- skaia-Makron, din 12.01.1931: „Cât despre acţiunea împotriva deţinutei Zuborovskaia, am răspuns că o consider o turnătoare, capabilă să ne denunţe la direcţie şi pentru astfel de indivizi orice mijloc este bun”. Direcţia FSB Regiunea Arhanghelsk, arhive, dosar nr. 15634, fila 9.

[77] Dmitri Uspenski (1902-1989) – agent GPU din 1924, membru al Partidului Comunist din 1927, lucrează în sistemul lagărelor din 1931. între 1931 şi 1933 este adjunct al Sectorului IV al lagărului de reeducare prin muncă de la Soloveţki. în 1954, trece în rezervă, cu gradul de colonel la interne. A fost filmat în documentarul Puterea de la Soloveţki (realizatoare M. Goldovskaia, 1988).

[78] Art. 162: acaparare disimulată de bunuri străine (furt); art. 169: escrocherie; art. 76: injurii publice la adresa unui reprezentant al autorităţii în exerciţiul funcţiunilor sale; art. 17-82: complicitate la evadare; art. 82 (omis în document): evadare.

[79] Republica Socialistă Sovietică Autonomă Karelia.

[80] Troica NKVD (în rusă: тройка НКВД) – organ extrajudiciar de urmărire penală, alcătuit, de regulă, din trei persoane: preşedintele (un funcţionar local al NKVD), procurorul local şi prim-secretarul organizaţiei Partidului Comunist din regiune (oblast). Cei trei judecă, în absenţa acuzatului, pe baza pieselor de la dosar prezentate de NKVD şi, în cazul absenţei unui document sau piese din dosar, pe baza simplelor liste de persoane arestate (şi în anumite cazuri, ca în lagărul de la Igarka, pe baza unor simple liste transmise prin telegraf). Procedura de examinare a unei speţe este sumară, iar împotriva deciziei nu se poate face apel.

[81] Uslag – Lagărul corecţional de muncă din raionul Usolski (Усольский Исправительно-трудовой лагерь) (n. trad.).

[82] Centrul de Informaţii al Ministerului de Interne al Kareliei. Dosarele deţinuţilor, nr. 38/1437, fila 21. Reprodus cu ortografia şi punctuaţia originalului (prima publicare: Булыжником в висок..., Из истории Соловецкого лагеря, Вестник „Мемориала”, nr. 4/5, С. 126-129, St Petersburg, 1995, publicat de I. Füge).

[83] În rusă: PCO СОУ ПП ОГПУ ЛВО – Регистрационно-Статистический Отдел Секретно-Оперативного Управления полпредства Объединенного государственного политического управления в Ленинградском Военном Округе: Serviciul arhive şi statistică al Direcţiei secrete operaţionale a Reprezentanţei permanente a GPU din Regiunea Militară Leningrad.

[84] Relatarea lui Arkadi Mîsliţin, condamnat la închisoare în temeiul art. „contrarevoluţionar” al CR Citat după Ocna roşie de M. Nikonov-Smorodin (Красная каторга: записки соловнанина. Изд-во Н.Т.С.Н.П.), Sofia, 1938, рр. 238-241.

[85] Sekirnaia (Muntele Securii) – această colină de 73 m înălţime se găseşte în partea de nord-vest a insulei Bolşoi Soloveţki. în vârf, în Biserica înălţării şi a Arhanghelului Mihail, conducerea lagărului organizase o secţie de izolare disciplinară unde îi executa pe condamnaţii la pedeapsa capitală.

[86] Imeaslavie (în rusă: Имяславие), numită uneori şi onomatodoxie – curent religios apărut la începutul secolului al XX-lea şi condamnat ca erezie de Biserica Ortodoxă Rusă în 1913; conform credinţei imeaslavie, numele lui Dumnezeu este Dumnezeu însuşi. Imeaslavţii deţinuţi în lagărul de la Soloveţki (supranumiţi „micii Hristoşi” sau „Dumnezeu ştie”) refuzau categoric să aibă orice legătură sau compromis cu autorităţile şi cu administraţia lagărului, să „muncească pentru Antihrist”, să semneze documente şi să-şi spună numele.

[87] Povestitorul se înşală: episodul descris a avut loc în secţia de izolare disciplinară de pe insula Bolşoi Zaiaţki (a se vedea actul de acuzare).

[88] Direcţia FSB, Regiunea Arhanghelsk, fondul dosarelor de investigaţie nr. 15634, filele 26-44 (recto/verso).

[89] Regiune maritimă în Extremul Orient rus, unde se află oraşul Vladivostok.

[90] Scrisoare adresată redacţiei revistei Rul, nr. 1800, 2 noiembrie 1926.

[91] Remembering the Darkness: Women in Soviet Prisons, editat de Veronica Shapovalov, Lanham/Maryland, Rowman and Littlefield, 2001, pp. 23-70.

[92] клянусь отомстить словом и кровью...” Звезда пг. 1. 2008 („Jur să-i răzbun cu vorba şi cu sângele”, Zvezda nr. 1,2008).

[93] A se vedea, de exemplu, Vlad Tupikin, în Воля. Международная анархическая газета, nr. 21, Ноябрь 2004. (Volia. Revistă anarhistă internaţională nr. 21, noiembrie 2004) şi în broşura Зачем борьба („De ce să luptăm?”), Editura Sindicatului Scriitorilor, Voronej, 2007.

[94] http://lucas-v-leyden.livejoumal.com/92633.html

[95] Autorul scrisorii nu ţine seama de faptul că evadarea este o „încălcare a regulamentului lagărului” şi „evadarea în grup” o „încălcare colectivă a regulamentului lagărului”.

[96] Berta Ioffe, Семейные записки („însemnări de familie”), Haifa, 2003. Berta Davidovna Ioffe (1902-1995), fiica marelui rabin al Petrogradului şi Leningradului, David Tevel Kaţenelenboghel (1847-1930), soţia academicianului Vladimir Ilici Ioffe (1898-1979); din 1898 a trăit la Haifa (Israel)