Mexicul pe care îl vrem

17 iulie 1994,

Către: Diálogos „El México que queremos“

În atenţia: Primitivo Rodríguez Oseguera

Academia Mexicana de Derechos Humanos

Centro de Estudios Educativos

Centro de Estudios del Movimiento Obrero y Socialista CIVICUS, Alianza Mundial para la Participación Ciudadana Fundación para la Promoción y Defensa de la Legalidad Instituto Mexicano de Estudios Políticos

Domnului Primitivo Rodríguez Oseguera

Tocmai am citit, azi, invitaţia voastră binevoitoare, apărută în El Correo Ilustrada al La Jornada, de a participa la dialogurile „Mexicul pe care îl vrem“. Apreciem şansa care ni se oferă, în acest spaţiu plural, de a prezenta o schiţă, în linii mari, a Mexicului pe care îl vrem noi, zapatiştii.

Heriberto (3 ani, tojolabal fiu de tojolabali) rîde fără dinţi în timp ce o consolează pe sora sa Eva (tojolabal, fiică de tojolabali), care s-a trezit plîngînd, fiindcă a visat că pisica făcea „mau“, nu „miau“. Heriberto îi explică Evei că chuchito (căţeluş pentru cei din Chiapas, chiapanecos) a fugit după pisică şi de aceea a făcut „mau“.

Sora lui se îndoieşte, dar zîmbetul fără dinţi al lui Heriberto începe să îi spună o poveste destul de complicată despre căţeluşul care venise deunăzi şi îi adusese o bomboană lui Heriberto, şi, ca să nu încapă îndoială, Heriberto scoate o bomboană din buzunarul pantalonilor şi i-o oferă Evei, care, înainte să verifice motivul, îşi soarbe lacrimile, se lasă convinsă şi gustă bomboana. Heriberto continuă, iar povestea căţeluşului rămîne în urma uneia despre o furnică ce, spune el, vrea să guste din bomboană, iar Heriberto şi sora sa au uitat de căţeluş şi de pisica ce face „mau“, şi nu „miau“, şi, muşcînd pe rînd din bomboană, observă furnica, ce a ales deja un colţ de celofan. Pisica din povestea lui Heriberto e mică, mică, iar în loc să zică „gatito“ (pisicuţă), Heriberto spune „gatillo“ (trăgaci). O ţară unde „gatillo“ va însemna „gatito“, acesta e MEXICUL PE CARE ÎL VREM.

Un fermier declară că nu poate exista egalitate, că vor exista întotdeauna bogaţi şi săraci, iar congenerii săi îl aplaudă cu furie. „Pămîntul acesta moare“, spune Fidel, zapatistul, în timp ce fărîmiţează în mîinile sale ţărîna deterioriată a cîmpului de porumb. Într-un restaurant de lux, oameni politici de nivel înalt descoperă că sînt de acord: ţara aceasta are nevoie de o mînă forte şi de o lovitură puternică pentru a linişti revoltele, zîmbind mulţumiţi în timp ce fac comanda de mîncare, ce va fi plătită din contul unui secretar de stat. O patrulă de poliţie sechestrează o femeie care se întoarce, singură în noapte, acasă.

„Modernitatea trebuie să ajungă peste tot“, surîde cu înţeles funcţionarul, „furtul urnelor electorale ţine de preistorie“, îşi aranjează el cravata, „e mai modernă folosirea listelor electorale“, iar munca murdară continuă la fel, însă mult mai „igienic“. PRONASOL e un program guvernamental modern care nu încearcă să remedieze sărăcia, ci să o optimizeze, să o machieze pentru a fi acceptabilă în ochii unei pieţe care, sub numele cel mai mexican de NAFTA, ameninţă cerurile între rîurile Bravo şi Suchiate. Optimizarea sărăciei îşi demonstrează eficienţa pe cîmpul mexican: indigenii mor, la fel ca în urmă cu secole, de boli ce pot fi tratate, pe care albul le-a adus, alături de cruci şi săbii, pentru a „civiliza“ aceşti sălbatici care cred, cu naivitate, că e dreptul şi raţiunea oamenilor de a guverna şi a se autoguverna. În munţii Sud-Vestului mexican e mai ieftin să mori decît să te tratezi, iar uşile se închid una cîte una.

Auzind ţipetele alor lor, morţii dintotdeauna se întorc şi rostesc vorbe de război, iar bătrînii ascultă şi le traduc tinerilor misiunea pe care o aduce vîntul de jos. O ţară unde toate acestea sînt doar un coşmar, şi nu realitatea, ACESTA E MEXICUL PE CARE ÎL VREM.

Acum un an, o armată formată din indigeni a declarat război guvernului, luptă pentru „utopii“, adică pentru democraţie, libertate şi dreptate în MEXICUL PE CARE ÎL VREM. Pe un zid al preşedinţiei municipale, palat al marilor şefi, e pictat AJUNGE! (¡YA BASTA!) într-un roşu şters, de sînge uscat. Angajaţii încearcă inutil să îl şteargă. „Doar dacă dăm zidul jos“, spun şi îşi spun angajaţii. Cineva, într-un colţ de ţară, începe să înţeleagă... MEXICUL PE CARE ÎL VREM.

Heriberto e îmbrăcat doar cu o bucată de stofă roşie. La cei trei ani ai săi, stofa îi acoperă buricul şi vîrful sexului. Cînd cade în noroi, Heriberto se ridică rapid şi se uită dacă nu l-a văzut cineva şi rîde, iar dacă nu vede pe nimeni, se duce la rîu să se spele, iar mamei îi spune că a făcut baie fiindcă a fost la pescuit. Dar dacă cineva rîde de el cînd se împiedică, Heriberto caută o macetă de mărimea lui şi atacă tot ce e împotriva lui. Heriberto nu plînge pentru că îl doare de la căzătură. Umilinţa doare mai tare, de aceea plînge Heriberto.

În MEXICUL PE CARE ÎL VREM, Heriberto ar purta papuci buni pentru noroi, un pantalon pentru zgîrieturi, o cămaşă ca să nu îi scape speranţele care i se cuibăresc la piept, iar bucata de stofă roşie va fi doar o bucată de stofă roşie, nu un simbol al rebeliunii. Ar avea stomacul plin şi curat, iar gîndirea sa ar fi flămîndă să înveţe. Plînsul şi rîsul ar fi doar atîta, iar Heriberto nu ar trebui să devină adult atît de repede.

Într-o dimineaţă, după o lungă noapte plină de coşmaruri şi durere tandră, va răsări MEXICUL PE CARE ÎL VREM. Mexicanii se vor trezi fără cuvinte pentru a tăcea, fără măşti pentru a-şi ascunde tristeţea. Picioarele vor dori deodată să danseze, iar mîinile vor începe să strîngă, cu prietenie, alte mîini. În acea zi, a fi mexican va înceta să mai fie o ruşine. În acea zi, MEXICUL PE CARE ÎL VREM va fi o realitate, şi nu doar o temă pentru colocvii de visuri şi utopii.

Vale, domnilor, profit de această ocazie pentru a vă invita să asistaţi la Convenţia Democratică Naţională.

Sănătate şi mai multe visuri ale celor care pot da naştere la realităţi.

Din Munții Sud-Estului mexican,

Subcomandante Insurgente Marcos