O furtună şi o profeţie

TItlu: O furtună şi o profeţie

Autor: EZLN

Subiecte: EZLN, zapatiști

Dată: 1992

Sursă: Din IDEA artă+societate nr. 54

Să presupunem că trăieşti în nordul, centrul sau vestul acestei ţări. Să presupunem că asculţi de vechiul slogan al Ministerului Turismului: „Cunoaşte întîi Mexicul!“ Să presupunem că ai decis să vizitezi Sud- Estul ţării tale şi că din Sud-Est ai decis să vizitezi statul Chiapas. Să presupunem că ai condus pînă acolo (să ajungi acolo cu avionul nu e doar scump, e o fantezie: există doar două aeroporturi „civile“ şi unul militar). Să presupunem că o iei pe autostrada Transístmica. Să presupunem că ignori barăcile armatei situate la Matías Romero şi continui spre Ventosa. Presupunem că nu observi punctul de control al migraţiei pus de guvern acolo (ca şi cum ai părăsi o ţară şi ai intra în alta). Presupunem că ai decis să o iei la stînga şi să te îndrepţi spre Chiapas. Cîţiva kilometri mai încolo vei părăsi statul Oaxaca şi vei vedea un semn mare pe care scrie „Bine aţi venit în Chiapas“. L-ai găsit?

Bun, presupunem că l-ai găsit. Ai intrat acum pe unul dintre cele trei drumuri în Chiapas: drumul în partea de nord a statului, drumul de-a lungul coastei Pacificului şi drumul pe care ai intrat sînt cele trei căi pe care poţi intra, pe pămînt, în această parte de sud-est a ţării. Dar bogăţia naturală a statului nu iese doar pe aceste trei drumuri. Chiapas pierde sînge prin multe vene: prin conductele de petrol şi gaz, liniile electrice, căile ferate; prin conturi bancare, camioane, vase şi avioane; prin căi clandestine şi poteci din pădure. Acest pămînt continuă să plătească tribut imperialiştilor: petrol, electricitate, vite, bani, cafea, banane, miere, porumb, cacao, tutun, zahăr, soia, sorg, pepeni, mango, tamarind, avocado şi sînge Chiapaneco – toate curg ca urmare a miilor de dinţi înfipţi în gîtul Sud-Estului mexican. Aceste materii prime, mii de milioane, se scurg în porturile mexicane şi în centrele de transporturi pe căi ferate, prin aer sau cu camioane. Iar de aici sînt trimise în diferite părţi ale lumii: Statele Unite, Canada, Olanda, Germania, Italia, Japonia – toate avînd aceeaşi soartă: să hrănească imperialismul. De la începuturi, taxa impusă de capitalism asupra părţii de sud-est a acestei ţări stoarce din Chiapas sînge şi ţărînă.

Cîteva afaceri, dintre care una e statul mexican, iau toată bogăţia din Chiapas şi lasă în schimb semnul lor mortal şi pestilent: în 1989, aceste afaceri au luat 1.222.669.000.000 de pesos (aproximativ 407.556.000 USD) din Chiapas, lăsînd în urma lor doar 616.340.000.000 de pesos (aproximativ 205.446.000 USD) în credit şi lucrări publice.[1] Mai mult de 600 de miliarde de pesos au intrat în burta bestiei.

În Chiapas, compania guvernamentală de petrol Pemex are 86 de dinţi înfipţi în municipiile Estación Juárez, Reforma, Ostuacán, Pichucalco şi Ocosingo. În fiecare zi sug 92.000 de barili de petrol şi 517 miliarde de metri cubi de gaz. Ei iau petrolul şi gazul şi, în schimb, lasă în urmă semnul capitalismului: distrugerea ecologică, jefuirea agriculturii, hiperinflaţia, alcoolismul, prostituţia şi sărăcia. Bestia nu e încă satisfăcută şi îşi întinde tentaculele spre jungla din Lacandon: opt depozite de petrol urmează să fie explorate. Calea spre ele e deschisă cu macetele de nişte campesinos care sînt lăsaţi fără pămînt de bestia insaţiabilă. Copacii cad, iar dinamita explodează pe pămîntul unde ţăranilor nu li se permite să taie copaci pentru a cultiva pămîntul. Fiecare copac doborît îi costă o amendă care e de zece ori salariul minim, plus o trimitere la puşcărie. Săracii nu pot tăia copacii, dar bestia petrolului poate, o bestie ce cade pe zi de zi tot mai mult în mîini străine. Ţăranii taie copacii ca să supravieţuiască, bestia îi taie pentru a jefui.

Din Chiapas se scurge şi cafeaua. 35% din cafeaua produsă în Mexic vine din această zonă. Industria angajează 87.000 de oameni. 47% din cafea e pentru consumul intern, iar 53% e exportată, în special în Statele Unite şi Europa. Mai mult de 100.000 de tone de cafea sînt luate din acest stat pentru a îngrăşa conturile bestiei: în 1988, un kilogram de cafea pergamino se vindea afară cu 8000 de pesos. Producătorii chiapaneros erau plătiţi cu 2500 de pesos sau mai puţin.

După cafea, al doilea jaf sînt vitele. Trei milioane de capete de vite aşteaptă ca intermediarii şi un mic grup de afacerişti să le ia şi să le ducă pentru a umple frigiderele din Arriaga, Villahermosa şi Mexico City. Vitele sînt vîndute cu 400 de pesos kilogramul de fermierii săraci, dar sînt revîndute de intermediari şi oamenii de afaceri la preţuri de pînă la zece ori mai mari.

Tributul pretins de capitalism statului Chiapas nu are un echivalent istoric. 55% din energia hidroelectrică a ţării vine din această regiune, împreună cu 20% din electricitatea totală a Mexicului. Cu toate acestea, doar o treime din casele din Chiapas au electricitate. Unde se duc cei 12.907 gigawaţi produşi anual de centralele hidroelectrice din Chiapas?

În ciuda tendinţei actuale de conştientizare ecologică, jaful lemnului continuă în pădurile din Chiapas. Între 1981 şi 1989, 2.444.777 metri cubi de lemn preţios, conifere şi copaci tropicali au fost duşi din Chiapas în Mexico City, Puebla, Veracruz şi Quintana Roo. În 1988, exporturile de lemn au produs venituri de 23.900.000.000 de pesos, mai mult cu 6000% decît în 1980.

Mierea care e produsă de cele 79.000 de stupării din Chiapas merge în întregime în Statele Unite şi pe pieţele europene. Cele 2.756 de tone de miere produse anual în zona rurală Chiapaneco sînt convertite în dolari pe care oamenii din Chiapas nu îi vor vedea niciodată.

Din porumbul produs în Chiapas, mai mult de jumătate merge pe piaţa internă. Chiapas e unul dintre cei mai mari producători de porumb din ţară. Sorgul crescut în Chiapas merge în Tabasco. 90% din tamarind merge în Mexico City şi în alte state. Două treimi din avocado e vîndut în afara statului. 69% din cacao merge pe piaţa naţională, iar 31% este exportată în Statele Unite, Olanda, Japonia şi Italia. Majoritatea bananelor produse sînt exportate.

Ce lasă bestia în urma sa, în schimbul tuturor celor pe care le ia?

Chiapas are o suprafaţă totală de 75.634,4 kilometri pătraţi, circa 7,5 milioane de hectare. Este al optulea stat ca mărime din Mexic şi e împărţit în 111 municipii. Pentru a ajuta jafului, e organizat în nouă regiuni economice. 40% din varietăţile de plante ale ţării, 36% din speciile de mamifere, 34% din reptile şi amfibieni, 66% din speciile de păsări, 20% din peştii de apă dulce şi 80% din fluturi se află în Chiapas. 9,7% din totalul căderilor de ploaie ale ţării cad în Chiapas. Dar bogăţia sa cea mai mare sînt cei 3,5 milioane de oameni, dintre care două treimi locuiesc şi mor în comunităţi rurale. Jumătate din ei nu au apă potabilă, iar două treimi nu au servicii de canalizare. 90% din populaţie plăteşte impozite mici sau nu plăteşte deloc.

Comunicaţiile din Chiapas sînt o glumă grotescă pentru un stat care produce petrol, electricitate, cafea, lemne şi vite pentru bestia flămîndă. Doar două treimi din capitalele municipale au drumuri pavate. 12.000 de comunităţi nu au alt mijloc de transport şi comunicare decît cărările montane. Din timpurile lui Porfirio Díaz[2], căile ferate au fost puse în slujba capitalismului mai mult decît a oamenilor. Calea ferată ce merge de-a lungul coastei (există doar două căi: cealaltă traversează nordul statului) a fost construită la începutul secolului, iar greutatea sa e limitată de vechile poduri care traversează canioanele Sud-Estului. Unicul port din Chiapas, Puerto Madero, este doar o cale în plus prin care bestia extrage resurse.

Iar educaţia? Cea mai proastă din ţară. La nivelul primar, 72% dintre copii nu termină clasa întîi. Mai mult de jumătate din şcoli oferă doar trei clase, iar jumătate din şcoli au doar un învăţător pentru toate materiile. Există statistici, deşi sînt ţinute în secret, care arată că mulţi copii indigeni sînt forţaţi să abandoneze şcoala din cauza greutăţilor familiilor lor, care trebuie să îi încorporeze în sistemul exploatării. În orice comunitate indigenă se pot vedea copii care cară porumb sau lemne ori care spală hainele în timpul orelor de şcoală. În 1989, dintre cele 16.058 de săli de clasă, doar 96 erau în zone indigene.

Iar industria? Uite, 40% din „industria“ din Chiapas constă în fabrici de nixtamal[3] şi fabrici de cherestea pentru mobilă. Marile companii (de petrol şi electricitate), care constituie 0,2% din toată industria, aparţin guvernului mexican (iar în curînd străinilor). Industria mijlocie, care e 0,4% din totalul industriei, constă în rafinării de zahăr şi fabrici de procesare a peştelui, fructelor de mare, făinii, laptelui şi cafelei. În statul Chiapas, 94,8% din industria regiunii e microindustrie.

Starea sănătăţii oamenilor din Chiapas e un indicator clar al efectului capitalismului: 1,5 milioane de oameni nu au acces la niciun serviciu medical. Există 0,2 clinici la fiecare 1000 de locuitori, adică o cincime din media naţională. Există 0,3 paturi de spital pentru fiecare 1000 de locuitori, adică o treime din media din restul Mexicului. Există o sală de operaţii la 100.000 de locuitori, la jumătate din media naţională. Există 0,5 doctori şi 0,4 infirmiere la 1000 de oameni, jumătate din media naţională.

Sănătatea şi alimentarea merg mînă în mînă cu sărăcia. 54% din populaţia din Chiapas suferă de malnutriţie, iar în podişuri şi păduri procentajul ajunge la 80%. Dieta medie a unui campesino constă din cafea, porumb, tortilla şi fasole.

Asta e ceea ce capitalismul lasă ca plată pentru tot ceea ce extrage.

Această parte a teritoriului mexican, care s-a anexat de bunăvoie la tînăra republică independentă în 1824, a devenit o parte a geografiei naţionale atunci cînd boomul petrolului a reamintit ţării că exista şi Sud-Estul (82% din centralele petrochimice ale Pemex se află în Sud-Est; în 1990, două treimi din investiţiile publice în Sud-Est erau în energie). Experienţa de exploatare a Chiapasului e veche de secole. În trecut, lemnele, fructele, animalele şi oamenii au fost duşi în metropolă prin vinele exploatării, la fel ca astăzi. Precum republicile bananiere, dar la apogeul neoliberalismului şi al „revoluţiilor libertariene“, Sud-Estul continuă să exporte materii prime, aşa cum a făcut-o 500 de ani. Și continuă să importe principalul produs al capitalismului: moartea şi mizeria.

Un milion de indigeni trăiesc pe aceste pămînturi şi împărtăşesc acelaşi coşmar dezorientat cu populaţia de mestizos şi ladinos: unica lor opţiune, după cinci secole de la „întîlnirea celor două lumi“, e să moară de sărăcie sau din cauza represiunii. Programele de optimizare a sărăciei, un pic de democraţie socială pe care o aruncă ici şi colo statul mexican, şi care sub regimul lui Salinas de Gortari se numeşte PRONASOL[4], sînt o glumă ce provoacă lacrimi cu sînge celor care trăiesc sub ploaie şi soare.

Bine aţi venit! Aţi ajuns în cel mai sărac stat al ţării: Chiapas.

Să presupunem că mergi către Ocosocoautla şi de aici la Tuxtla Gutiérrez, capitala statului. Nu stai mult aici. Tuxtla Gutiérrez e doar un mare depozit unde se ţin produse din celelalte părţi ale statului. Aici poţi găsi o parte din bogăţia care va fi trimisă în locurile decise de capitalişti. Nu stai mult; tocmai ai atins buzele bestiei sălbatice. Continui către Chiapas de Corzo fără să observi fabrica Nestlé de acolo, apoi urci în munţi. Ce vezi acolo? Un lucru e clar: ai intrat într-o altă lume, o lume indigenă. O altă lume, dar aceeaşi cu cea în care trăiesc milioanele de oameni din toată ţara.

300.000 de tzeltales, 300.000 tzotziles, 120.000 de choles, 90.000 de zoques şi 70.000 de tojolabales locuiesc în această lume indigenă. Guvernul suprem recunoaşte că doar o jumătate din acest milion de oameni sînt alfabetizaţi.

Continui pe drumul de munte şi ajungi în regiunea de podiş Chiapas. Aici, acum mai mult de 500 de ani, indigenii erau majoritari, stăpîni şi proprietari ai pămîntului şi apei. Acum sînt doar majoritatea săracă a populaţiei. Conduci mai departe pînă ajungi la San Cristóbal de las Casas, care fusese acum 100 de ani capitala statului (neînţelegeri în interiorul burgheziei au privat-o de onoarea dubioasă de a fi capitala celui mai sărac stat din Mexic). Nu, nu rămîi mult. Dacă Tuxtla Gutiérrez e un depozit mare, San Cristóbal e o piaţă mare. Din toate rutele lor diferite, indigeni tzotziles, tzeltales, choles, tojolabales şi zoques plătesc tribut capitalismului. Fiecare aduce ceva diferit: lemne, cafea, textile, artizanat, fructe, legume, porumb. Fiecare aduce ceva: boli, ignoranţă, zeflemea şi moarte. Aceasta e cea mai săracă regiune a celui mai sărac stat al ţării. Bine aţi venit în San Cristóbal de las Casas, un „oraş colonial“ conform cărţilor de istorie, deşi majoritatea populaţiei e indigenă. Bine aţi venit la piaţa imensă PRONASOL. Aici poţi să cumperi şi să vinzi orice, cu excepţia demnităţii indigene. Aici totul e scump, mai puţin moartea. Dar nu sta prea mult: continuă pe acelaşi drum, mîndrul rezultat al infrastructurii turistice. În 1988 erau 6.270 de camere de hotel, 139 de restaurante şi 42 de agenţii de turism în acest stat. În acest an, 1.058.098 de turişti au vizitat Chiapas, lăsînd 250 de milioane de pesos în mîinile proprietarilor de restaurante şi hoteluri.

Ai socotit? Da, ai dreptate: există 7 camere de hotel pentru fiecare o mie de turişti şi 0,3 paturi de spital pentru fiecare cetăţean chiapaneco. Dar lasă calculele şi condu mai departe, observînd cei trei poliţişti cu beretă care aleargă la marginea drumului. Treci de postul Securităţii Publice şi continui, pe lîngă hoteluri, restaurante, mari magazine, pînă la ieşirea către Comitán. Lăsînd San Cristóbal în urmă, vei vedea faimoasele peşteri San Cristóbal, înconjurate de păduri de foioase. Vezi semnul? Nu, nu ai înţeles greşit – acest parc natural e administrat de armată! Fără să-ţi abandonezi nedumerirea, continuă drumul... Le vezi? Clădiri moderne, case frumoase, drumuri pavate... Să fie asta o universitate? Case pentru muncitori? Nu, uită-te mai atent la semnul de lîngă tunuri, pe el scrie: „Cartierul General al Zonei Militare nr. 31“. Cu această imagine verzuie ca măslina încă în minte, condu pînă la intersecţie. Acolo decizi să nu mergi către Comitán, pentru a evita durerea de a vedea, pe un deal numit „Străinul“, personal militar din Statele Unite care operează radarul şi îi învaţă pe partenerii lor mexicani. Decizi că e mai bine să mergi la Ocosingo, fiindcă ecologia şi tot nonsensul acela sînt la modă. Uită-te la copaci, respiră adînc... Te simţi mai bine? Da? Atunci uită-te cu atenţie

la stînga, fiindcă dacă nu faci asta, atunci vei vedea şapte kilometri mai încolo o altă construcţie magnifică, ce poartă nobilul simbol SOLIDARITATE pe faţadă. Nu te uita. Ţi-am zis doar, uită-te în cealaltă parte.

Nu observi că această nouă clădire este... o închisoare (gurile rele spun că e un beneficiu oferit de PRONASOL; acum ţăranii nu mai trebuie să se ducă pînă la Cerro Hueco, închisoarea din capitala statului). Nu, frate, nu pune la inimă, ce-i mai rău e mereu ascuns: sărăcia excesivă descurajează turismul. Continuă, în jos către Huixtán, în sus la Oxchuc, uită-te la cascada frumoasă unde începe rîul Jataté, ale cărui ape traversează jungla Lacandon. Treci de Cuxulja şi, în loc să urmezi ocolul către Altamirano, condu pînă ajungi la Ocosingo: „Uşa către jungla Lacandon“.

Bun, stai aici o vreme. Fă o tură prin oraş... Principalele puncte de interes? Cele două mari clădiri de la intrarea în oraş sînt bordeluri; lîngă ele e o închisoare; următoarea clădire e o biserică, apoi o fabrică de procesare a cărnii de vită, apoi o cazarmă; dincolo de tribunal – clădirea administrativă, iar acolo e Pemex. În rest sînt mici căsuţe adunate una peste alta, care se clatină atunci cînd trec uriaşele camioane Pemex şi camionetele proprietarilor de ferme.

Cum arată? Ca un mare domeniu latifundiar din vremea lui Porfirio? Dar asta s-a sfîrşit acum 75 de ani! Nu, nu o lua pe drumul către San Quintín, pe lîngă rezervaţia Montes Azules. Nu merge acolo unde se intersectează rîurile Jataté şi Perlas, nu coborî acolo, nu urma drumul de opt ore ce durează trei zile, nu te duce la San Martín pentru a vedea că e o comunitate foarte mică şi săracă şi nu te apropia de grajdul acela în ruină. Ce e? Uneori biserică, alteori şcoală sau loc de întîlnire. Acum e şcoala. E ora 11 dimineaţa. Nu, nu te apropia, nu te uita înăuntru, nu te uita la cele patru grupe de copii cu păduchi şi tenii, pe jumătate goi, nu te uita la cei patru învăţători indigeni care lucrează pentru un salariu mizerabil, pe care îl încasează după ce merg trei zile pe jos. Și nu observa că unica diviziune între clase e un mic coridor. Pînă la ce clasă se predă aici? A treia. Nu, nu te uita la afişe, care sînt unicul lucru trimis de guvern acestor copii. Nu te uita la ele: sînt afişe despre prevenţia SIDA.

Mai bine continuă, să ne întoarcem pe drumul pavat. Da, ştiu că e în stare proastă. Să ieşim din Ocosingo – continuă să admiri peisajul... Proprietarii? Da, proprietari de ferme. Ce se produce? Vite, cafea, porumb... Ai văzut Institutul Naţional Indigen? Da, cel de la marginea oraşului. Ai văzut camionetele? Ţăranii indigeni le primesc pe credit. Funcţionează doar cu gaz fără plumb, fiindcă e mai bine aşa pentru mediu. Nu există gaz fără plumb în Ocosingo? Bun, asta nu e mare lucru. Da, ai dreptate, guvernul e preocupat de ţărani. Sigur că gurile rele spun că în aceşti munţi sînt gherile, iar ajutorul financiar al guvernului încearcă să cumpere loialitatea indigenilor, însă astea sînt zvonuri; ele doar încearcă să submineze PRONASOL. Ce? Comitetul de Apărare al Cetăţenilor? A, da! E un grup de şefi sindicali corupţi, comercianţi şi fermieri „eroici“, care organizează mici gărzi pentru a ameninţa oamenii. Nu, ţi-am spus deja că s-a terminat cu marile latifundii din vremea lui Porfirio acum 75 de ani. Mai bine să mergem mai departe... Virează stînga la următoarea intersecţie. Nu, nu te duce către Palenque. Hai să mergem la Chilón... E frumos, nu? Da.

Yajalón... e foarte modern, are chiar şi o staţie de benzină... Uite, este o bancă, clădirea municipală, tribunalul, acolo armata... Arată ca o altă hacienda? Du-te şi uită-te; astfel nu vei vedea celelalte clădiri moderne, mari, de la marginea oraşului, pe drumul către Tila şi Sabanilla, cu frumoasele lor semne SOLIDARITATE, nu vei vedea că fac parte... dintr-o închisoare.

Bun, am ajuns la intersecţie. Acum către Ocosingo sau Palenque? Eşti sigur? Bine, hai să mergem. Da, peisajul e frumos. Alea sînt ferme? Da, aşa e: produc vite, cafea, lemne. Uite, am ajuns deja la Palenque. Dăm o tură prin oraş? OK. Acestea sînt hoteluri, restaurante, clădirea municipală, tribunalul, acolo cazarma, iar dincolo... Ce? Nu, ştiu deja ce îmi vei spune... Nu o spune... Eşti obosit? Bine, ne oprim puţin. Nu vrei să vezi piramidele? Nu? Bine. Xi’Nich? Ah... e un marş al indigenilor. Da, merg la Mexico City. Cît de departe? O mie, o sută şi şase kilometri. Rezultatele? Guvernul primeşte petiţiile lor. Da, asta e tot. Mai eşti obosit? Mai vrei? Aşteaptă... la Bonampak? Drumul e foarte rău. Bine, hai să mergem. Da, e drumul panoramic... Aceasta e rezervaţia federală militară, cealaltă aparţine forţelor marine, iar asta aparţine departamentului guvernamental... Dacă e mereu la fel pe aici? Nu, uneori mai e şi cîte un marş de protest al ţăranilor. Obosit? Vrei să te întorci? Bine. Alte locuri? Locuri diferite? În ce ţară? Mexic? Vei vedea acelaşi lucru. Culorile se vor schimba, limbile, peisajul, numele, dar oamenii, exploatarea, sărăcia şi moartea sînt aceleaşi. Uită-te îndeaproape la fiecare stat din republică. Bine, noroc... Și dacă ai nevoie de un ghid turistic, dă-mi de ştire. Sînt la dispoziţia ta. Ah! Încă un lucru. Nu va fi mereu aşa. Un alt Mexic? Nu, acelaşi... Vorbesc de altceva, despre alte vînturi care încep să sufle.

[...] Nu mai e niciun motiv de luptă. Socialismul a murit. Trăiască reforma, conformismul, lumea modernă,

capitalismul şi toate cruzimile asociate cu acestea! Lorzii feudali şi viceregele dansează şi zîmbesc euforic în palatele lor. Bucuria lor îi tulbură pe cei cîţiva gînditori liberi din zonă. Dar nici ei nu pot înţelege. Nu au nicio speranţă. E adevărat că trebuie să lupţi, însă raportul de forţe nu ţi-e favorabil. Acum nu e momentul. Trebuie să mai aşteptăm, poate cîţiva ani. Și trebuie să ne păzim de aventurieri. Trebuie să avem grijă ca nimic să nu se întîmple în oraşe sau la ţară, ca totul să continue ca întotdeauna. Socialismul a murit. Trăiască capitalismul! Asta se proclamă la radio, în ziare şi la televiziune. E mesajul repetat şi de nişte foşti socialişti, care acum s-au schimbat în mod miraculos.

Dar nu toţi cei care aud vocile lipsei de speranţă şi ale conformismului se lasă pradă disperării. Există milioane de oameni care îşi continuă traiul fără a auzi vocile celor puternici şi indiferenţi. Ei nu pot auzi; i-au asurzit ţipetele şi sîngele, urletele de moarte şi sărăcie din urechile lor. Dar cînd apare un moment de odihnă, ei aud o altă voce. Ei nu aud vocea care vine de sus, ci o voce adusă de un vînt ce suflă de jos, o voce născută în inima indigenă a munţilor. Această voce le vorbeşte despre justiţie şi libertate, despre socialism şi speranţă... unica speranţă care există pe lume. Cel mai bătrîn dintre bătrînii comunităţilor indigene spune că a fost odată un om numit Zapata care s-a ridicat cu oamenii săi şi au strigat: „Pămînt şi Libertate!“ Aceşti bătrîni campesinos spun că Zapata nu a murit, că trebuie să se întoarcă. Bătrînii campesinos mai spun că vîntul şi ploaia şi soarele le spun cînd să are pămîntul, cînd să planteze şi cînd să recolteze. Ei spun că şi speranţa e plantată şi recoltată. Mai spun că vîntul şi ploaia şi soarele spun acum ceva diferit: cu atîta sărăcie, a venit timpul de a recolta rebeliune în locul morţii. Asta e ceea ce spun bătrînii campesinos. Cei puternici nu îi aud; nu pot să îi audă, sînt asurziţi de brutalitatea imperiului care urlă în urechile lor. „Zapata“, insistă vîntul, vîntul de jos, vîntul nostru. [...]

FURTUNA

Se va naşte din ciocnirea a două vînturi, va veni la timpul său, cărbunii din cuptorul istoriei s-au adunat şi sînt gata să ardă. Astăzi vîntul de sus conduce, însă cel de jos vine, furtuna se iscă... aşa va fi...

PROFEŢIA

Cînd furtuna se linişteşte, cînd ploaia şi focul lasă în pace pămîntul din nou, lumea nu va mai fi lumea, ci ceva mai bun.

August 1992, Subcomandante Insurgente Marcos, jungla Lacandon

[1] La valoarea de atunci a dolarului nord- american. (N. tr.)

[2] Porfirio Díaz a fost dictator al Mexicului între 1876 şi 191, în perioada integrării Mexicului în economia mondială domi- nată de Statele Unite ale Americii. (N. tr.)

[3] Un tip de tortilla. (N. tr.)

[4] PRONASOL (Programa Nacional de So- lidaridad) a fost un program de ajutoare (nu dezvoltare) al guvernului Salinas, si- milar programului de eradicare a sărăciei al Băncii Mondiale; a funcţionat din 1988 pînă în 1994. (N. tr.)