Povestea culorilor

27 octombrie 1994,

Comunicat către Proceso, La Jornada, El Financiero, Tiempo:

Bătrînul Antonio îmi arătă un papagal ara ce trecea pe cerul după-amiezii. „Uite“, spuse el. M-am uitat la această rază de culori pe fondul gri al ploii ce se anunţa. „Greu de crezut că o singură pasăre poate avea atîtea culori“, spun cînd ajung pe vîrful dealului.

Bătrînul Antonio se aşază pe o moviliţă ferită de noroiul care se revarsă pe drumul principal. Îşi trage răsuflarea şi îşi pregăteşte o nouă ţigară. După ce fac cîţiva paşi, îmi dau seama că a rămas în urmă. Mă întorc şi mă aşez lîngă el. Îmi aprind pipa şi îl întreb: „Crezi că vom ajunge în sat înainte să înceapă ploaia?“ Bătrînul Antonio pare că nu mă aude. De data aceasta, l-au distras un stol de tucani. Ţigara aşteaptă în mîna sa focul, pentru a da drumul fumului lent. Îşi drege glasul, aprinde ţigara, se aşază cît mai confortabil, apoi începe, încet, povestea.

„Papagalul ara nu a fost dintotdeauna aşa. Nu avea nicio culoare. Era doar gri. Penele sale erau pleoştite, ca la o găină udă. Era doar o pasăre printre toate celelalte care nu aveau habar cum au ajuns pe lume. Nici zeii înşişi nu ştiau cine a făcut păsările. Sau de ce.

Aşa era pe atunci. Dar zeii se treziră după ce Noaptea îi spuse Zilei «Gata, e rîndul tău». Bărbaţii şi femeile dormeau sau făceau dragoste, care e un mod frumos de a te obosi şi a adormi. Zeii se certară. Ei se certau mereu, erau foarte certăreţi zeii ăştia, nu ca primii, cei şapte zei care au dat naştere lumii, primii zei. Zeii se certară fiindcă lumea era foarte plictisitoare, pictată în doar două culori.

Zeii erau furioşi fiindcă doar două culori apăreau pe rînd pe lume: negrul guverna noaptea, iar albul se mişca în timpul zilei. Mai era şi a treia, care nu era o culoare adevărată. Era griul, care picta amurgurile şi zorile, pentru ca negrul şi albul să nu se lovească prea tare unul de altul.

Erau certăreţi aceşti zei, dar şi înţelepţi. S-au întîlnit şi au căzut de acord să facă mai multe culori, ca să fie mai vesele plimbarea şi amorul bărbaţilor şi femeilor.

Unul dintre zei începu să meargă ca să gîndească mai bine. Și căzu atît de adînc pe gînduri, încît nu mai văzu pe unde mergea, se împiedică de o piatră mare, se lovi la cap şi începu să sîngereze. După ce ţipă o vreme, zeul se uită la sîngele său şi văzu că e de o culoare diferită, una care nu era ca şi cele două culori. Veni alergînd la locul unde erau ceilalţi zei şi le arătă noua culoare. Numiră această culoare roşu, a treia culoare care a fost făcută.

După aceea, un alt zeu căută culoarea cu care să picteze speranţa. O găsi, deşi îi luă ceva timp, apoi o arătă adunării zeilor, care numiră verde această a patra culoare.

Alt zeu începu să sape adînc în pămînt. «Ce faci?» – îl întrebară ceilalţi zei. «Încerc să găsesc inima pămîntului», răspunse el, aruncînd cu pămînt peste tot. În cele din urmă, ajunse la inima pămîntului şi le-o arătă celorlalţi zei, care numiră această a cincea culoare maro.

Un alt zeu se îndreptă direct în sus. «Vreau să văd ce culoare are lumea», spuse el şi începu să se caţere tot mai sus şi mai sus. Cînd ajunse foarte sus, se uită în jos şi văzu culoarea lumii, dar nu ştiu cum să o aducă la locul unde erau adunaţi zeii. Continuă să se uite mult timp, pînă deveni orb, fiindcă culoarea lumii se lipi de ochii săi. Coborî cu greu, ajunse la adunarea zeilor şi le spuse: «În ochii mei port culoarea lumii». Au numit a şasea culoare albastru.

Un alt zeu căuta culori cînd auzi rîsul unui copil. Se strecură cu atenţie aproape de acesta şi, cînd copilul nu fu atent, îi fură rîsul şi îl lăsă în lacrimi. De aceea se zice că, într-adevăr, copiii pot rîde acum, ca peste o clipă să plîngă. Zeul fură rîsul copilului şi au numit această a şaptea culoare galben.

Dar acum zeii erau obosiți, au băut niște pozol și s-au dus la culcare, lăsînd culorile într-o cutiuță pe care au pus-o sub un copac ceiba. Cutiuţa nu era închisă foarte bine, iar culorile au scăpat şi au început să se joace fericite şi să facă dragoste unele cu altele, şi făcură tot mai multe culori noi. Copacul ceiba se uită la ele şi le acoperi să nu fie spălate de ploaie, iar cînd zeii se întoarseră, nu erau doar şapte culori, ci mult mai multe. Ei s-au uitat la copacul ceiba şi au spus: «Tu ai dat naştere culorilor, tu vei avea grijă de lume, iar din vîrful tău vom picta lumea». Și s-au căţărat în vîrful copacului ceiba, de unde au început să arunce culorile peste tot, iar albastrul a rămas o parte pe cer şi o parte pe apă, verdele a căzut pe plante şi copaci, iar maroul, care era mai greu, căzu pe pămînt, în timp ce galbenul, care era rîsul unui copil, zbură să picteze soarele. Roşul căzu în gurile oamenilor şi animalelor, iar ei îl mîncară şi se desenară roşu pe dinăuntru. Negrul şi albul erau deja, desigur, pe lume. Era o mizerie peste tot, fiindcă zeii aruncaseră culorile fără să le pese unde ajungeau. Unele culori căzură pe bărbaţi şi femei, şi de aceea sînt pe lume oameni de diferite culori şi diferite moduri de a gîndi.

Curînd, zeii obosiră şi se duseră din nou la culcare. Zeii ăştia voiau doar să doarmă. Nu erau ca primii zei, cei care au dat naştere lumii. Iar apoi, fiindcă nu voiau să uite culorile sau să le piardă, au căutat un mod de a le reţine. La asta se gîndeau atunci cînd au văzut papagalul ara, pe care l-au înhăţat şi au început să toarne toate culorile pe el, lungindu-i penele ca să încapă culorile pe ele. Și aşa a căpătat papagalul ara toate culorile, pe care şi le arată mîndru, pentru ca bărbaţii şi femeile să nu uite cîte culori sînt pe lume şi cîte moduri de a gîndi, şi că lumea va fi fericită dacă toate culorile şi toate modurile de a gîndi îşi vor avea locul lor.“

Din munţii Sud-Estului mexican,

Subcomandante Insurgente Marcos