EZLN
Povestea întrebărilor
3 decembrie 1994,
Comunicat către poporul mexican:
Subcomandante Insurgente Marcos.
Frigul intră pînă la oase în munţii ăştia. Ana Maria şi Mario sînt cu mine în această expediţie, care are loc cu 10 ani înainte de zorii de ianuarie.[1] Cei doi tocmai s-au alăturat armatei de gherilă, iar mie, locotenent de infanterie, mi-a venit rîndul să-i învăţ ceea ce alţii m-au învăţat cîndva: cum să trăieşti în munţi.
Ieri l-am întîlnit pe Bătrînul Antonio pentru prima dată. Am minţit amîndoi – el a zis că se ducea să vadă de terenul său, eu am zis că eram la vînătoare. Amîndoi ştiam că celălalt minte şi amîndoi ştiam că celălalt ştie asta. Am lăsat-o pe Ana Maria să urmeze direcţia expediţiei, iar eu m-am întors la rîu să văd dacă pot localiza pe hartă, folosind un clizimetru, un deal foarte înalt care se afla înainte. Și să văd dacă dau de Bătrînul Antonio din nou. Probabil că şi el se gîndise la acelaşi lucru, fiindcă a apărut în acelaşi loc în care îl găsisem ieri.
La fel ca în ziua precedentă, Bătrînul Antonio stă aşezat pe pămînt, rezemîndu-se de o ridicătură de muşchi verde, rulîndu-şi o ţigară. Mă aşez în faţa lui şi îmi aprind pipa. Bătrînul Antonio începe: „Nu eşti la vînătoare“.
Îi răspund: „Nu te duci la terenul dumitale“. Ceva mă face să vorbesc formal – de o manieră respectuoasă – cu acest om de o vîrstă nedefinită, cu faţa bronzată ca o scoarţă de cedru, pe care îl văd a doua oară în viaţa mea. Bătrînul Antonio zîmbeşte şi adaugă: „Am auzit de voi. În canioane se spune că sînteţi hoţi. În satul meu, oamenii sînt îngrijoraţi fiindcă umblaţi pe aceste poteci“.
„Şi dumneata, dumneata crezi că sîntem nişte bandiţi?“, îl întreb. Bătrînul Antonio dă drumul unui vălătuc lung de fum, tuşeşte şi dă din cap. Îmi vine curajul şi îi pun altă întrebare: „Atunci cine crezi că sîntem?“
„Aş vrea mai degrabă să îmi spui tu singur“, spune el şi mă priveşte drept în ochi.
„E o poveste lungă“, îi spun. Și încep să îi povestesc de timpurile lui Zapata şi Villa, şi de revoluţie, şi pămînt, şi nedreptate, şi foamete, şi ignoranţă, şi boală, şi represiune, şi totul. Și termin cu „şi de aceea noi sîntem Armata Zapatistă de Eliberare Naţională“. Aştept ca Bătrînul Antonio, care s-a uitat tot timpul discursului meu drept la mine, să dea un semn, ceva.
„Mai spune-mi despre Zapata“, îmi zice el după încă un vălătuc şi un tuşit. Încep cu Anenecuilco[2], continui cu Plan de Ayala, campania militară, organizarea satelor, trădarea de la Chinameca. Bătrînul Antonio continuă să se uite la mine pînă mă opresc.
„Nu a fost aşa“, îmi spune. Luat prin surprindere, tot ce pot să fac e să mă bîlbîi: „Nu?“ „Nu“, insistă Bătrînul Antonio. „Îţi voi spune adevărata istorie a acestui aşa-numit Zapata.“
Bătrînul Antonio îşi scoate tutunul şi foiţele de rulat ţigări şi îşi începe istoria, o istorie în care evenimentele vechi şi cele noi se amestecă şi se pierd unele în altele, aşa cum fumul ţigării lui şi cel al pipei mele se amestecă şi se pierd unul în altul.
„Acum multe istorii, cînd primii zei, cei care au făcut lumea, încă se învîrteau noaptea, erau doi zei pe care îi chema Ik’al şi Votán. Cei doi erau de fapt unul. Cînd unul se întorcea, celălalt se arăta, iar cînd acesta din urmă se întorcea, primul se arăta. Erau opuşi. Unul era luminat ca o dimineaţă de mai la rîu, iar celălalt era întunecat ca noaptea înfrigurată şi peştera. Erau acelaşi lucru. Erau unul, aceştia doi, fiindcă unul îl făcea pe celălalt. Şi ei nu mergeau, ci stăteau întotdeauna, aceşti doi zei care erau una, fără mişcare.
«Ce să facem?» întrebară cei doi. «Viaţa e tristă aşa», se lamentară ei, cei doi care erau una, stînd nemişcaţi.
«Noaptea nu se termină niciodată», spuse Ik’al. «Ziua nu se termină niciodată», spuse Votán. «Hai să mergem», spuse unul, care era doi. «Cum?», întrebă celălalt.
«Unde?», întrebă unul.
Şi au observat că se mişcaseră deja puţin, întîi ca să întrebe cum, apoi ca să întrebe unde. Unul care era doi se bucură foarte tare cînd văzu că se mişcaseră puţin. Amîndoi ar fi vrut să se mişte în acelaşi timp, dar nu puteau să facă asta.
«Cum am putea să facem asta?»
Unul vedea înaintea celuilalt şi se mişcară puţintel, apoi realizară că s-ar putea mişca dacă unul începe primul, apoi urmează celălalt. Căzură de acord ca unul să se mişte primul, apoi celălalt. Și aşa au început să meargă şi acum nimeni nu îşi mai aduce aminte cine începuse să meargă primul, fiindcă erau fericiţi că se mişcau...
«Şi cui îi pasă cine a fost primul, din moment ce acum ne mişcăm?», au spus zeii, care erau unul şi acelaşi, şi au rîs împreună, apoi primul acord pe care l-au făcut a fost să danseze, şi au dansat, pas mititel după pas, şi au dansat multă vreme, fiindcă erau atît de fericiţi că s-au găsit unul pe celălalt. Apoi au obosit de atîta dansat şi au căutat să facă altceva.
Şi atunci au văzut că prima întrebare fusese «Cum ne mişcăm?», iar răspunsul fusese: «Împreună, dar separat şi de comun acord». Dar acea întrebare nu mai era importantă, fiindcă realizară că ei mergeau deja, şi o altă întrebare apăru cînd se pomeniră în faţa a două drumuri: unul dintre drumuri era foarte scurt şi mergea doar de acolo pînă dincolo, iar ei puteau să vadă clar că drumul acela se termina imediat, iar fiindcă picioarele lor se bucurau de mers, au spus imediat că primul drum era prea scurt şi că nu vor să meargă pe el, astfel încît căzură de acord să meargă pe drumul cel lung.
Şi au început să meargă, dar răspunsul lor, alegerea drumului celui lung, deschise o altă întrebare: «Unde ne duce drumul acesta?» S-au gîndit multă vreme la răspuns, şi celor doi care erau unul le veni ideea strălucită că nu pot afla unde îi duce drumul decît dacă vor merge pe el. Dacă rămîneau acolo unde erau, nu aveau să afle niciodată unde ducea drumul cel lung.
Cei doi care erau unul îşi spuseră unul celuilalt: «Atunci să mergem». Și începură să meargă, întîi unul, apoi celălalt. Și abia atunci şi acolo îşi dădură seama că dura multă vreme să meargă pe drumul cel lung, astfel că îşi puseră o altă întrebare: «Cum vom putea merge atîta vreme?» Se opriră să se gîndească o vreme, apoi Ik’al spuse că el nu ştie să meargă ziua, iar Votán spuse că îi e teamă să meargă noaptea. Au rămas acolo plîngînd multă vreme.
Şi după ce au terminat să se văicărească, căzură de acord că Ik’al putea să meargă doar noaptea, iar Votán doar ziua, şi că Ik’al avea să meargă pentru Votán pe timpul nopţii. Aşa au ajuns să răspundă la întrebarea cum pot merge tot timpul. Și de atunci zeii au mers punînd întrebări şi ei nu se opresc niciodată – nu ajung niciodată şi nu pleacă niciodată.
Aşa au învăţat bărbaţii adevăraţi şi femeile adevărate că întrebările sînt bune pentru a merge, nu cînd stai şi nu faci nimic. Și de atunci, cînd bărbaţii adevăraţi şi femeile adevărate vor să meargă, pun întrebări. Cînd vor să ajungă, pleacă, iar cînd vor să plece, salută. Nu stau nemişcaţi niciodată.“
Am rămas cu dinţii înfipţi în partea scurtă a pipei, aşteptînd ca Bătrînul Antonio să continue povestea, dar el nu pare că vrea să continue. Temîndu-mă să nu întrerup ceva foarte important, întreb: „Şi Zapata?“
Bătrînul Antonio zîmbeşte: „Ai învăţat deja că pentru a cunoaşte şi pentru a merge trebuie întîi să întrebi“.
Tuşeşte şi îşi aprinde o altă ţigară, pe care nu am observat că a rulat-o, iar prin fumul care iese de pe buzele sale, cuvintele cad ca seminţele pe pămînt:
„Cel pe care ei îl numesc Zapata a apărut aici în munţi. Nu s-a născut, se zice. Doar a apărut, pur şi simplu. Se spune că Ik’al şi Votán au venit aici în timpul lungului lor marş, şi pentru a nu speria oamenii buni, ei au devenit unul. Fiindcă după ce merseseră atît de mult împreună, Ik’al şi Votán au descoperit că erau unul şi acelaşi şi că se puteau face unul atît în timpul zilei, cît şi în timpul nopţii. Iar cînd au ajuns aici s-au făcut unul şi şi-au dat numele de Zapata...“
„Iar Zapata a spus că aici e locul unde a ajuns – aflînd unde duce drumul cel lung. Și a spus că uneori era luminat, alteori întunecat, dar că era unul şi acelaşi, Votán Zapata şi Ik’al Zapata, Zapata cel alb şi Zapata cel negru. Cei doi erau acelaşi drum pe care îl iau bărbaţii adevăraţi şi femeile adevărate.“
Bătrînul Antonio scoate din raniţa sa o punguţă de nailon. În ea e o veche fotografie a lui Emiliano Zapata, din 1910. Zapata ţine sabia în mîna stîngă, scoasă pînă la centură. În dreapta are o carabină, la piept două cartuşiere încrucişate, una de la stînga la dreapta, cealaltă de la dreapta la stînga. Are o poziţie a picioarelor de parcă stă pe loc sau tocmai merge, iar în privirea sa e ceva ce spune: „Sînt aici“, sau „Acum mă pornesc“. Se văd două scări. Pe una, care iese din întuneric, se văd mai mulţi zapatişti cu pielea întunecată, ca şi cum ar ieşi din nişte adîncuri; cealaltă, care e luminată, e goală, şi nu se vede de unde vine şi unde se duce. V-aş minţi dacă v-aş spune că eu sînt cel care a observat toate aceste detalii. Bătrînul Antonio mi le-a arătat. Pe spatele fotografiei scrie:
Gral. Emiliano Zapata, jefe del ejército suriano. Gen. Emiliano Zapata, Commander-in-Chief of the Southern Army. Le Général Emiliano Zapata, Chef de l’Armée du Sud. Photo by: Agustín V. Casasola. 1910
Bătrînul Antonio îmi zice: „Am pus multe întrebări fotografiei ăsteia. Aşa am ajuns aici“. Tuşeşte şi aruncă mucul de ţigară. Îmi dă fotografia. „Ţine-o“, îmi zice, „ca să înveţi cum să pui întrebări... şi cum să mergi. E mai bine să spui adio cînd ajungi, în felul ăsta nu e aşa dureros cînd pleci“, zice. Îmi dă mîna cînd pleacă, spunîndu-mi că a ajuns. De atunci, Bătrînul Antonio îmi dă bună ziua spunînd „Adio“ şi pleacă spunînd „Salut“.
[1] Marcos se referă la 1 ianuarie 1994, ziua cînd EZLN a ieşit din jungla Lacandon şi a ocupat oraşul San Cristóbal de las Casas, anunţîndu-şi planurile statului mexican şi întregii lumi. (N. tr.)
[2] Anenecuilco e satul în care Emiliano Zapata a fost ales în 1910 şef al consiliului sătesc, responsabil cu apărarea pămînturilor şi apelor satului şi recuperarea celor luate cu forţa de fermierii bogaţi. După ce a fost declarat „bandit“ de administraţia statului, Zapata a scris în 1911 Plan de Ayala, în care îl denunţa pe preşedintele Madero ca trădător al Revoluţiei Mexicane şi îşi anunţa planurile de a da înapoi oamenilor pămînturile luate de bogaţi şi de a face o reformă agrară, luînd o treime din pămînturile deţinute de marii proprietari mexicani pentru a le distribui săracilor. În 1919, Zapata e trădat la Chinameca de colonelul Jesus Guajardo, care îl invitase la masă, dar care îl execută împreună cu escor ta sa. (N. tr.)