#title Fascismul și rezistența anarhistă
#date 1998
#source Preluat la 19.12.2022 de la [[https://iasromania.wordpress.com/]]
#lang ro
#pubdate 2022-12-19T00:00:00
#author Andrew Flood
#topics fascism, antifascism



Pe 3 oct. 1931. poliţia italiană l-a arestat pe Michael Schirru într-un hotel din Roma. Acesta era de naţionalitate italiană, dar avea cetăţenie americană. El s-a întors în Italia cu un singur scop, acela de a-l ucide pe Mussolini. Schirru e doar unul dintre numeroşii anarhişti care şi-au riscat viaţa luptând împotriva fascismului în anii antebelici.

„Procesul” lui Schirru a avut loc pe 28 mai. Judecător a fost un anumit Cristini, un bătăuş fascist ajuns pe post mare. Nu a existat un juriu. O relatare contemporană a evenimentului, într-un ziar anarhist american, descrie cum „Schirru s-a comportat cu demnitate în timpul procesului – care, având în vedere circumstanţele în care s-a desfăşurat, cu greu poate fi numit proces. El şi-a repetat în faţa instanţei intenţia de a-l ucide pe Mussolini şi şi-a expus motivele”. Tribunalul la condamnat pe Schirru l-a moarte prin împuşcare în spate.

<quote>
La ora 2.30, în dimineaţa următoare, el a fost trezit din somn şi i s-a spus că va fi executat la răsăritul soarelui. El a cerut permisiunea de a scrie ultimile cuvinte celor dragi, a refuzat asistenţa unui preot şi apoi a fost dus la fortul Braschi de la marginea Romei, unde a fost executat, la numai 8 ore şi jumătate după ce i se pronunţase sentinţa, de către un pluton de execuţie format din 24 de militari fascişti.
</quote>

Acte individuale precum acestea au fost doar vârful organizării anarhiste împotriva fascismului. În această perioadă, aproape fiecare guvern occidental a văzut în fascism o unealtă bună de folosit împotriva „comunismului”. Încă de la începutul anilor ’20, anarhiştii au luptat fizic împotriva fasciştilor şi chiar după al doilea război mondial anarhişti au fost întemniţaţi pentru că au luptat împotriva statului fascist italian din acea vreme.

<strong>Rezistenţa germană</strong>

În Germania, anarho-sindicatul FAUD (Federaţia Muncitorilor Liberi din Germania) a decis în 1932 să treacă în ilegalitate odată cu venirea lui Hitler la conducerea Germaniei şi să treacă la organizarea unei greve generale. Aceasta s-a dovedit a fi imposibilă, din moment ce FAUD era prea mic pentru o acţiona singur, iar odată cu venirea la conducere a lui Hitler, numărul membrilor săi a scăzut, căci mulţi au fost fie arestaţi, fie forţaţi să ia calea exilului. Oricum, cu ajutorul anarhiştilor olandezi, FAUD a reuşit să organizeze un secretariat în exil la Amsterdam. În Germania, membrii FAUD, precum muncitorul Franz Bunget sau şomerul metalurg Julius Nolden au încercat să-şi continue munca în ilegalitate. Amândoi au fost arestaţi de Gestapo. În cele din urmă , cu ajutorul altora, ei au reuşit să pună bazele unei reţele ilegaliste care a reuşit să scoată din ţară oameni şi să introducă în Germania broşuri antinaziste, de obicei cu titluri ciudate pentru a induce în eroare autorităţile fasciste.

Dosare ale Curţii de Justiţie arată că o broşură a intrat în Germania cu titlul de „Mâncaţi fructe germane şi veţi fi sănătoşi” şi a devenit „extrem de populară printre mineri, care se salutau cu fraza „Şi tu ai mâncat fructe germane?”. Izbucnirea Revoluţiei din Spania în 1936 a dus la formarea unei reţele ilegale care a strâns bani pentru anarhiştii spanioli şi pentru lupta lor împotriva fascismului şi, de asemenea, a recrutat tehnicieni pentru a merge în Spania şi a da o mână de ajutor necesară.

În dec. 1936, Gestapo-ul a reuşit să descopere unul din aceste grupuri şi apoi, în urma raidurilor din 1937, a arestat 89 de bărbaţi şi femei, membrii ai acestei reţele anarhiste ilegale. La începutul lui 1938 toţi au fost puşi sub acuzaţia de „conspiraţie pentru acte de înaltă trădare”. Toţi, cu excepţia a 6 dintre ei, au fost condamnaţi.

Julius Nolden a fost „norocos” şi şi-a petrecut următorii 8 ani în închisoarea Luttringhausen, până la venirea „aliaţilor” în aprilie 1945. Alţii au fost mai puţin „norocoşi” şi au fost ucişi în închisoare. Strungarul Emil Mahnert a fost aruncat pe fereastră, zidarul Wilhelm Schmitz a murit în „condiţii necunoscute”, Ernst Holtznagel a fost trimis într-un batalion disciplinar unde a şi murit, Michael Delissen a fost omorât în bătaie de către Gestapo în dec. 1936, iar Anton Rosinke a fost ucis în feb.1937.

Istoria rezistenţei anarhiste faţă de fascism nu este menţionată în cărţile de istorie şi nici chiar în cele de stânga nu se precizează. Învingătorii fascismului au scris istoria „antifascistă” după al doilea război mondial. Ei au oferit un loc de frunte ofiţerilor aristocraţi germani care au eşuat în asasinarea lui Hitler spre sfârşitul războiului, dar i-a ignorat pe muncitorii obişnuiţi care în anii ’20 şi ’30 au luptat împotriva fascismului, atunci când guvernele occidentale l-a considerat un aliat. Acest articol a fost doar o scurtă relatare în încercare de a recupera această istorie.

După război, în august 1946, Ernst Binder scria: „<em>din moment ce rezistenţa de masă nu a fost posibilă în 1933, membrii cei mai de frunte ai mişcării au trebuit să-şi consume energia într-o campanie de gherilă fără de speranţă. Dar dacă muncitorii vor reţine din acest experiment tragic lecţia că numai o apărare unită la timpul potrivit împotriva fascismului poate avea şi efecte, sacrificiul acestora nu a fost în zadar</em>”.

Sursa: Andrew Flood, articol preluat din Workers Solidarity, nr. 54, iunie 1998