Mihail Bakunin (1814-1876) – Anarhismul social revoluţionar

Mihail Bakunin s-a născut în 1814, în departamentul Tver, lângă Moscova, într-o familie de nobili. Intră la şcoala de artilerie din Sankt-Petersburg, însă ia decizia de a abandona cariera militară, pentru a urma cursurile universităţii din Moscova. Aici frecventează cercurile de intelectuali, unde este influenţat de idealismul german, şi mai ales de Nikolai Stankevici, mai târziu declarându-se hegelian. În 1840 vizitează Berlinul şi Dresda, unde îşi va consolida principiile hegeliene şi va adopta concepţiile revoluţionare, iar în 1844 ajunge în Paris, unde va deveni un foarte bun apropiat şi discipol al anarhistului Pierre-Joseph Proudhon.

Ca urmare a unor discursuri considerate a fi “radicale” şi a legăturilor sale cu cercurile comuniste şi anarhiste, Bakunin a fost expulzat din Franţa, fiind acuzat că ar fi un spion al guvernului rus. În momentul izbucnirii revoluţiei, în februarie 1848, se afla în Belgia, având astfel posibilitatea de a se întoarce la Paris în doar câteva zile. Vedea în revoluţionari “oameni simpli, fără cultură, care au valorat şi vor valora întotdeauna de o mie de ori mai mult decât conducătorii lor.” De asemenea, declara într-un articol din La Reforme că: “Oamenii practici ai vechiului regim au devenit astăzi utopişti, iar utopia de ieri constituie astăzi singurul lucru posibil, rezonabil, practicabil.”

“Bakunin era în largul său – visul său revoluţionar era realizat, şi era capabil acum să-şi canalizeze toată energia în orchestrarea căderii Statului burghez. În sfârşit, această cădere nu a mai fost doar un plan strategic desenat pe o hârtie, ci străzi pline de acţiuni sângeroase. În timp ce lupta alături de Garda Naţională a Muncitorilor, exemplul său inspirant l-a făcut pe prefectul poliţiei să declare: Ce om! Făcea minuni în prima zi a revoluţiei, însă chiar din dimineaţa celei de-a doua zile, îţi venea să-l împuşti!” Astfel, simţindu-se ameninţat de influenţa şi victoria unei revoluţii bakuniene, Caussidiere [Prefectul Politiei] i-a facilitat plecarea către Berlin, unde abia începuse revoluţia.

În iunie 1848, participa la Congresul Slav de la Praga, în speranţa că va declanşa acţiuni revoluţionare, însă nu a fost aprobat de participanţi. Cu toate acestea, participă la o insurecţie pregătită de câţiva studenţi cehi, dar care va fi înnabuşită. Acuzaţiile de spionaj continuă să-l urmărească, distanţându-l astfel de Marx şi Engels.

După revoltele din mai 1849 din Dresda, la care a participat alături de Richard Wagner, Bakunin este arestat în urma intervenţiei trupelor prusace, încarcerat şi condamnat la moarte, însă este extrădat şi condamnat la închisoare pe viaţă, iar apoi deportat în Siberia. În exilul său, revoluţionarul se căsătoreşte iar câtiva ani mai târziu reuşeşte să evadeze prin Japonia, apoi San Francisco, ajungând în decembrie 1861 la Londra. În 1864 i se propune să intre în Asociaţia Internaţională a Muncitorilor, în cadrul căreia va exercita puternice influenţe, mai ales în urma constituirii Alianţei Internaţionale a Democraţiei Socialiste, care se va afilia Internaţionalei. După ce ia parte la tentativele de revoltă de la Lyon din 1870, participă în 1872 la Haga, la Congresul Internaţionalei unde are lor sciziunea dintre “autoritari” şi “antiautoritari”. Bakunin va fi exclus din cadrul asociaţiei în urma unor acuzaţii de escrocherie şi intimidare, cauzate de relaţiile sale cu revoluţionarul rus Neceaev, considerat a fi precursorul terorismului.

În prefaţa lucrării sale “Dumnezeu şi Statul”, Carlo Cafiero şi Elise Reclus scriau: “În Rusia printre studenţi, în Germania printre insurgenţii din Dresden, în Siberia printre fraţii săi în exil, în America, în Anglia, în Franţa, în Elveţia, în Italia printre toţi oamenii hotărâţi, influenţa sa directă a fost considerabilă. Originalitatea ideilor sale, imagistica şi vehemenţa elocvenţei sale, neobositul său zel propagandistic, alături de maiestuozitatea naturală a personalităţii sale şi de puternica sa vitalitate, i-au dat acces lui Bakunin către toate grupurile revoluţionarilor socialişti, iar eforturile sale au lăsat urme adânci peste tot, chiar şi asupra acelora care, după ce l-au primit, l-au înşelat din cauza unor diferenţe de principii sau de mijloace.”

Revoluţionarul rus respinge orice formă de individualism, anarhismul său fiind astfel unul de natură comunistă. Societatea şi libertatea sunt două noţiuni care nu trebuie să fie separate, iar libertatea individuală depinde de libertatea colectivă. Pentru a exista, libertatea trebuie să fie recunoscută, iar aceasta nu poate fi recunoscută decât de către indivizi, la rândul lor, liberi. Bakunin afirma că “libertatea fiecăruia este realizabilă doar prin egalitatea tuturor. Realizarea libertăţii prin egalitate este, atât la nivel empiric cât şi la nivel teoretic, realizarea justiţiei.” În final, adevărata libertate este realizată odată cu abolirea Statului, prin “refuzul absolut al oricărei autorităţi, incluzând cu acelea care sacrifică libertatea pentru bunăstarea Statului.”

Societatea nu ar trebui organizată într-o manieră ierarhică, de sus în jos, ci invers, de jos în sus, prin alianţa tuturor asociaţiilor de muncitori, care vor constitui mai întâi comune, apoi teritorii mai largi, culminând cu înfăptuirea unei federaţii globale. După cum susţine, “poporul nu poate fi liber şi fericit decât dacă este organizat de la bază, prin intermediul propriilor sale asociaţii, autonome şi întru totul libere, el fiind capabil să-şi creeze viaţa proprie fără să fie supervizat de vreun tutore.”

El nu este de acord cu instaurarea unei dictaturi proletare universale, respingând orice formă de Stat, şi acceptând doar libera asociere a indivizilor, care, văzând inutilitatea Guvernului, vor conştientiza că se pot administra în lipsa acestuia, renunţând astfel şi la posibilitatea apariţiei unor noi metode de exploatare. Viaţa în societate reprezintă într-adevăr o necesitate, însă existenţa Statului nu reprezintă decât o altă “ficţiune metafizică”.

Vechea critică la adresa anarhismului, cu privire la inevitabilitatea unui război al tuturor împotriva tuturor în cazul eliminării legilor şi al instituţiilor, este reinterpretată şi respinsă de Mihail Bakunin. El considera că adoptarea unui astfel de argument este cauza inversării datelor problemei. Starea conflictuală generalizată nu este produsă de societatea liberă, ci tocmai de prezenţa Statului. Iar o altă eroare ar fi reprezentată de credinţa că această instituţie supremă are rolul unui arbitru, creând legi “corecte”, şi efectuând un control “imparţial” asupra indivizilor, pentru a le corecta natura lor funciarmente rea.

Existenţa Statului nu a fost câtuşi de puţin determinată de vreun antagonism natural sau social, care să-i fi ridicat pe oameni unii împotriva celorlalţi. Dimpotrivă, existenţa Statului stă la originea acestui antagonism, considerat în mod eronat a fi originar. Căci dacă oamenii s-au luptat dintotdeauna între ei, a fost pentru că Statul a sacrificat în mod constant interesele majorităţii în folosul unei minorităţi privilegiate. Ca instrument de clasă, el a provocat această luptă de clasă, consacrând şi organizând injustiţia.

Dispariţia acestui instrument de clasă, se produce prin intermediul revoluţiei, al războiului civil. Pasiunea pentru distrugere este văzută ca fiind, în acelaşi timp, pasiunea pentru creaţie, revoluţionarul rus fiind adeptul unor organizaţii revoluţionare care să faciliteze revoltele muncitoreşti, al insurecţiilor şi al sabotajului. Cu toate acestea, când era întrebat asupra viitoarelor forme ale guvernării, Bakunin refuză să elaboreze o serie întreagă de argumente care să fie convingătoare ăi care puteau fi demontate, utilizând, în schimb, o manieră mult mai subtilă de a-şi provoca partenerii de discuţie, afirmând că: “Misiunea noastră este să distrugem şi nu să construim; alţii mai buni ca noi, mai inteligenţi şi mai proaspeţi, vor fi cei care vor construi.”