Programul anarho-sindicalist

Concepție a societății organizată de-a lungul principiilor anarho-sindicaliste. Publicată prima dată în 1927 de Grigorii Petrovici Maksimov, rămâne una dintre cele mai detaliate și concise elaborări politice și economice a unei societăți bazate pe anarho-sindicalism și etapele necesare pentru tranziția spre o societate comunist libertară. Încă are relevanță astăzi și ne oferă o alternativă viabilă la capitalism și socialism de stat.

Autorul

Grigorii Petrovici Maksimov s-a născut la 10 noiembrie 1893, în satul rus Mitușino, provincia Smolensk. După ce a studiat pentru preoție, acesta a realizat că nu este vocația lui și a plecat la Sankt Petersburg, unde a absolvit ca inginer agronom la Academia Agricolă în 1915. S-a alăturat mișcării revoluționare în timp ce era student, a fost un propagandist activ și după revoluția din 1917, s-a alăturat Armatei Roșii. Atunci când bolșevicii au folosit armata ca poliție politică și pentru a-i dezarmara pe muncitori, acesta a refuzat să se supună ordinelor și a fost condamnat la moarte. Solidaritatea celor din sindicatul muncitorilor din siderurgie i-a salvat viața. A editat ziarul anarho-sindicalist Golos Truda (Vocea Muncii) și Novi Golos Truda (Noua Voce a Muncii). Arestat la 8 martie 1921, în timpul revoltei din Kronstadt, a fost deținut împreună cu alți tovarăși în închisoarea Taganka, Moscova. Patru luni mai târziu, a intrat în greva foamei timp de zece zile și jumătate, punându-i capăt numai atunci când intervenția sindicaliștilor europeni, participând la un congres al Internaţionalei Sindicale Roşii, au asigurat pentru el și tovarășii lui posibilitatea de a căuta exil în străinătate. A mers la Berlin, unde a editat Rabotci Put (Calea Muncii), un ziar al anarho-sindicaliștilor ruși în exil. Trei ani mai târziu, a plecat la Paris, apoi în Statele Unite, unde s-a stabilit la Chicago. Acolo a editat Golos Trujenika (Vocea Muncitorului) și mai târziu, Dielo Truda – Probujdenie (Cauza Muncii – Trezirea) până la moartea sa, în 16 martie 1950. Maximov a murit încă în floarea vieții, ca urmare a problemelor cu inima, și a fost deplâns de toți cei care au avut norocul să-l cunoască. A fost nu doar un gânditor lucid, ci un om cu un caracter inoxidabil și o înțelegere umană complexă. A fost o persoană întreagă, în care claritatea gândirii și căldura sentimentului s-au unit în cel mai fericit mod. A trăit ca un anarhist, nu pentru că a simțit un fel de obligație impusă din exterior, ci pentru că nu a putut proceda altfel, deoarece inima lui întotdeauna l-a făcut să acționeze cum a simțit și a crezut. – Rudolf Rocker

Introducere: Societatea modernă în lumina anarhismului

Societatea contemporană este o societate capitalistă. Fundamentul său este principiul proprietății private. Caracteristica sa principală este producția pentru comerț. Relațiile acestui tip de producție sunt de așa natură încât mijloacele de producție, toate bunurile și distribuția acestora, precum și o mare parte din salariile muncitorilor, aparțin unui număr insignifiant de persoane – clasa capitalistă. Masa mare a populației este formată doar din deţinătorii forței de muncă – munca fizică și intelectuală – pe care o vând capitaliștilor; printre aceștia se numără proletariatul, țăranii săraci și cei de condiţie medie, și micii meșteșugari care utilizează puterea lor de muncă în mod individual, fără a vinde direct capitaliștilor, dar care depind în întregime de ei.

Datorită acestui mecanism al societății moderne, averi fabuloase se acumulează la un capăt, în timp ce la celălalt există sărăcie cumplită. Acest fapt este evident mai ales în țările capitalismului avansat, unde diviziunea de clasă a societății se vede cel mai clar. Este imposibil a trage o linie de demarcație între clasele deținătoare de proprietate și clasele lipsite de proprietate, din moment ce aceste clase se amestecă unele cu altele prin intermediul nuanțelor nenumărate și nedetectabile. Dar în lumea fizică, de asemenea, nu există linii de demarcație; totuși, există o diferențiere clară între plante și animale, între fiare și oameni. La fel de clară este situația și în societatea umană, în pofida legăturilor intermediare care fac trecerea de la o condiție politică și socială la alta aproape insesizabilă. Distincția între clase este foarte clară și oricine poate face diferenţa între clasa de mijloc superioară și clasa de mijloc inferioară și diferenţa dintre clasa de mijloc superioară şi clasa proletarilor industriali de la orașe; la fel de ușor se poate diferenția între latifundiarul care deţine mult pământ şi proprietarul țăran, muncindu-şi pământul singur, şi între fermier și muncitorul simplu de la sat. O astfel de ordine a societății moderne este protejată de puterea deplină a Statului, cu codul său moral și religia sa.

În societatea capitalistă totul se bazează pe cumpărare și vânzare – piață este caracteristică pentru sistemul de distribuție a bunurilor fabricate. Din acest motiv, totul în societatea capitalistă devine o marfă (nu doar bogăția materială, ci, de asemenea, știința, arta, și chiar calitățile morale). Iar masele mari de oameni (producătorii de bunuri fizice și intelectuale) pe care foamea îi forțează să lucreze ca angajați – și ei sunt mărfuri. Caracteristicile speciale ale acestor mărfuri sunt: gândirea, voința, nevoile fizice și aspirațiile la o existență umană.

Clasa capitalistă, protejată de puterea de Stat, deține toată bogăția; ca urmare a acestor principii ale societății moderne – munca liberă și acordul voluntar pentru angajare – întoarce aspectele sale pozitive către capitalist și nu către proletar. Aceste principii presupun în mod logic egalitatea economică, și din moment ce ea lipsește, partea mai puternică – profitând de munca liberă și de acordul voluntar – dictează condițiile sale celor mai slabi. Cei slabi, la rândul lor, nu își pot permite să le respingă, deoarece respingerea ar însemna foame. Această circumstanţă dă capitalismului posibilitatea de a-și însuși cea mai mare parte din roadele muncii, acordând muncitorilor nu întregul produs, ci doar suficient pentru a reface energia consumată și pentru a putea continua cursa. Toate încercările de a limita arbitrariului capitalismului, toate eforturile muncitorilor față de îmbunătățirea standardelor lor de viață sunt persecutate de stat cu cruzime barbară, care, la rândul său, face mai ușor pentru capitalişti să lupte cu muncitorii. Dezvoltarea științei și tehnologiei sunt utilizate mai puțin pentru binele maselor muncitoare nefericite, și doar un mic grup al claselor avute, clasa exploatatorilor, culege beneficiile lor. Progresele incredibile și puterea capitalismului se datorează succeselor științei și tehnicii. Îmbunătățirile continue în tehnologie fac posibilă mecanizarea tot mai mare a producției; mecanizarea producției conduce, la rândul său și în mod inevitabil, la dominația întreprinderilor mari. Întreprinderile mici sunt absorbite sau devin în întregime dependente de marele capital. Iar acest proces de proletarizare crește numărul celor care sunt nevoiţi să îşi închirieze puterea de a muncii.

În plus, îmbunătățirea continuă în mecanizare, care mărește producția și accelerează distribuția de bunuri, face antreprenorul tot mai puțin dependent de forțele de muncă vii și îi dă posibilitatea, sub protecția puterii de stat, să utilizeze într-o şi mai mare măsură activitatea elementelor slabe sociale, cum ar fi femeile și copiii. Ca urmare, creșterea mecanizării este însoțită de o creștere a șomajului, ceea ce în mod inevitabil face muncitorul angajat tot mai dependent de capital, agravează gradul de exploatare și crește sărăcia.

În momentul de față, datorită progreselor în tehnologie și economia rezultată în timp și energie umană, există posibilitatea de a produce bunuri de multe ori mai mult decât e necesar pentru satisfacerea nevoilor esențiale ale tuturor oamenilor. Și totuși, datorită organizării capitaliste, milioane de oameni, în rândul maselor, suferă de insuficiența produselor industriale, nu au nici o șansă de a satisface chiar și cele mai elementare nevoi în alimentaţie, îmbrăcăminte, locuințe și educație; milioane de oameni nu pot găsi de lucru, iar șomajul, în loc de a fi un fenomen periodic, a devenit unul permanent. Aceste condiții în țările capitaliste conduc la o scădere a capacității de cumpărare a maselor largi ale populației, împiedicând astfel distribuirea de bunuri în interiorul țării. Bunuri care rămân nevândute acasă sunt trimise pe piața internațională, unde trebuie să concureze cu cele ale altor țări. Rezultatul este criza economică, urmată de o perioadă de recesiune, aducând falimentul întreprinderilor mici și o scădere a nivelului de trai pentru oamenii muncii.

Haosul în producție și concurența nelimitată în piață au condus la organizarea asociațiilor monopoliste capitaliste – trusturi, carteluri, care, încă de la începutul secolului XX, au câștigat influență foarte mare asupra vieții economice și politice din fiecare țară. Din acel moment, dezvoltarea capitalismului a urmat calea de a combina capitalul industrial și financiar. A intrat într-o nouă fază a evoluției sale – faza imperialismului, care este stadiul final al dezvoltării capitaliste. Capitalismul în stadiul actual a ajuns la maturitatea deplină a imperialismului, atunci când capitalul financiar și-a asumat pozițiile sale superioare. Dincolo de acest punct, drumul capitalismului este drumul deteriorării, un proces care va fi dureros reflectat în viața populației muncitoare. Caracteristica specifică a Imperialismului este, după cum am spus, concentrarea și centralizarea capitalului în trusturi și carteluri, care la ora actuală au o voce decisivă, nu numai în viața economică și politică a țărilor lor, dar, de asemenea în viața națiunilor lumii ca un întreg.

Exportul intensiv de capital financiar în alte țări, organizarea întreprinderilor industriale, marele interes în exploatarea resurselor naturale și a forței de muncă umană, sunt atât de strâns legate de interesele imperialiștilor naționali încât au abandonat efectiv ideea de „patrie”, ca o prejudecată simplă, lăsând celor pe care îi exploatează să devină internaționaliști. Capitalul nu cunoaște patrie. În zilele noastre trusturile gigantice au învăluit mai multe state. Toate aceste asociaţii au unul și același scop – dominația lumii – și se găsesc în conflict de moarte între ele. O astfel de condiție a societății capitaliste aduce o luptă amară pentru piețe. Această luptă menține țările într-o stare de „pace armată”, periodic transformându-se în război, așa cum au făcut-o în 1914-1918.

Acest război imperialist a determinat o împărţire inegală a lumii între învingători, şi a iscat şi o mai mare şi mai aprigă rivalitate între aceştia, care inevitabil va duce la un al doilea şi mult mai înfricoşător război mondial, pe spatele proletariatului şi a ţărănimii.

Imperialismul e sursa războiului, iar umanitatea va avea de suferit din cauza războaielor atâta vreme cât va exista Capitalismul.

Extinderea imperialismului asigură menţinerea şomajului şi măreşte opresiunea creditorilor, sanctificată de religie şi sprijinită de stat şi de lege. Cu atât mai dificilă şi mai complicată devine lupta proletariatului. Totuşi, datorită faptului că cei exploataţi devin din ce în ce mai conştienţi de condiţia clasei lor, această luptă devine pe zi ce trece şi mai intensă. Toate acestea fac inevitabilă distrugerea structurilor existente ale societăţii în schimbul unei organizări mai bune.

De-a lungul istoriei, cele mai mari încercări de a produce schimbarea către noi forme de organizare socială au fost revoluţiile dintre 1917-1921 care au avut loc în Europa Centrală, şi mai ales în Rusia, toate fiind rezultatul dezvoltării capitalismului şi războiului imperialist. Nici revoluţia din Rusia, nici cea din Germania nu şi-au atins scopul istoric, dar revoluţia rusă, prăbuşindu-se, a arătat care e natura socialismului de stat şi care sunt mecanismele sale, şi a demonstrat că nu există nici o diferenţă principială între un stat socialist şi o societate burgheză. Ambele caută să împace chestiuni ireconciliabile: să găsească o armonie între libertate şi putere, între egalitate şi exploatare, între prosperitate şi sărăcie. Eşecul revoluţiei ruse a arătat că între aceste societăţi, aparent atât de antagonice şi atât de potrivnice una alteia, există doar o diferenţă cantitativă, nu calitativă. Iar încercarea de a rezolva problemele sociale, folosind metodele intrinseci logicii rigide a comunismului compatibil cu puterea – aşa cum a fost cazul Revoluţiei Ruse – demonstrează că şi acea cantitate nu e întotdeauna de partea comunismului autoritar şi că, dimpotrivă, când logica acestuia e urmată până la capăt, acesta duce la despotism în multe moduri.

Experienţa dezvoltării puterii în Rusia comunistă ne oferă oportunitatea de a analiza şi de a-i explica structura. Trăsătura economică principală a comunismului etatist e producţia pentru consum (unde produsele nu devin marfă) pe baza relaţiilor birocratice, unde toate mijloacele de producţie, întreaga distribuţie a bunurilor, toată forţa de muncă a oamenilor, şi chiar şi însuşi individul aparţin în totalitate Statului, care, la rândul lui, se află în mâinile unei clase restrânse de birocraţi. Restul populaţiei e formată din muncitori, forţaţi să-şi cedeze energia de a munci administraţiei Statului, şi în acest fel să creeze puterea acestei administraţii, şi odată cu ea să crească standardele economice ale clasei administrative.

Reţeaua de relaţii instituţionale birocratice cuprinde întreaga viaţă economică a societăţii şi obligă clasa muncitoare să devină total dependentă de Stat – societatea e astfel împărţită în ocupaţii -, îi subordonează pe muncitori conducerii birocratice, îi obligă să lucreze sub controlul direct al oficialilor, iar personalitatea umană e redusă în viziunea lor la „mâna de lucru”.

Statul se foloseşte de mâna de lucru aşa cum vrea, ţinând cont doar de interesele sale, şi aplică disciplina militară la locul de muncă. În acest mod, statul comunist transformă oamenii care muncesc în rotiţe lipsite de viaţă ale unei maşinării centralizate. Oamenii sunt însărcinaţi pentru tot restul vieţii să îndeplinească la maximum cotele de producţie. Sunt supuşi voinţei Statului şi li se permite un doar un minim de activitate, iniţiativă sau aspirații personale. O asemenea situaţie naște inegalitate socială, întăreşte divizarea societăţii în clase sociale, şi consolidează conducerea birocratică.

O consecinţă inevitabilă a unei asemenea organizări e statul poliţienesc puternic, care îşi subordonează (controlului propriu) fiecare aspect al vieţii cetăţenilor. Printr-o centralizare rigidă a puterii, statul comunist ajunge să-i înregimenteze complet pe toţi şi să-i supravegheze spionându-i. Acest sistem distruge libertatea de mişcare, de asociere, de adunare, libertatea de exprimare, libertatea presei, a luptei sindicale, libertatea învăţământului, a alegerii reşedinţei, şi a dezvoltării personale. Sistemul acesta violează chiar şi intimitatea relaţiilor dintre cetăţenii săi.

Evoluţia unei astfel de societăţi va duce inevitabil la intensificarea contradicţiilor sale interne şi, la fel ca în Capitalism, la o luptă de clasă mult mai dificilă şi mai nemiloasă decât oricând. Experienţa Rusiei a demonstrat că o societate organizată pe aceste structuri nu poate funcţiona. Arhitecţii ei sunt nevoiţi să renunţe la comunismul autoritar în favoarea ori a unui comunism libertar – care implică eliberarea oamenilor de sub controlul poliţienesc – ori a capitalismului care poate menţine controlul poliţienesc. Bolşevicii, pentru a putea rămâne la putere, au ales a doua opţiune – aceea a Capitalismului de Stat.

Revoluţia Rusă a început în numele libertăţii şi a urmărit dispariţia clasei burgheze, dar s-a întors de unde-a plecat, după ce, acceptând principiul aristocratic al dictaturii, a revenit, prin „Comunismul de Război”, la punctul de plecare – Capitalismul. În orice caz, la fel ca Revoluţia Franceză, a lăsat în urmă o idee care din acel moment a devenit aspiraţia fundamentală a secolului 20, scopul unor mişcări revoluţionare ale claselor muncitoare din toate ţările, etniile şi popoarele.

Numai o revoluţie anarho-sindicalistă poate îndrepta proletariatul şi, (odată cu el) întreaga omenire spre calea către adevărata libertate, egalitate şi fraternitate. Numai ea poate scăpa omenirea de războaie, din moment ce toate Statele, oricât de „roşii” ar fi ele, sunt imperialiste prin natura lor. Odată cu falimentul Comunismului de Stat în Rusia, şi a Social-Democraţiei în Germania, odată cu accentuarea contradicţiilor din societatea Capitalistă, lupta claselor muncitoare împotriva ordinii sociale existente creşte şi se extinde în toată lumea, în timp ce, în acelaşi timp, progresul continuu al tehnologiei – care duce la continua extindere a întreprinderilor industriale şi la socializarea în interiorul lor a procesului productiv – creează condiţiile materiale esenţiale pentru trecerea de la o economie capitalistă la una mai bună – aceea a comunismului libertarian. Această trecere va face posibilă şi realizabilă reuşita revoluţiei sociale. Aceasta este într-adevăr aspiraţia fundamentală a mişcării anarho-sindicaliste internaţionale.

Numai revoluţia socială poate să ducă la dispariţia proprietăţii private şi a principalului ei pilon de susţinere – Statul. Stabilirea proprietăţii private şi a unei organizări sociale federative, liberă de etatism, bazată pe libera asociere a unităţilor de producţie în fabrici şi sate. Doar ea poate asigura libertatea, adică bunăstarea şi dezvoltarea liberă atât a individului în societate, cât şi a societăţii. Doar ea poate opri divizarea societăţii în clase şi poate aboli orice posibilitate a exploatării sau a conducerii omului de către alt om.

Experienţa Rusiei a arătat că o condiţie esenţială pentru reuşita revoluţiei este structura sindicalist-comunală, bazată pe principiile anarho-comunismului. Aceasta asigură o perioadă de tranziţie care eventual va duce la anarhie totală şi la comunism, în urma prăbuşirii societăţii Capitalismului de Stat. Va da şansa proletariatului nu numai să înfrâneze opoziţia contra-revoluţionară a claselor parazitare, ci şi să evite despotismul social caracteristic „dictaturii proletariatului” sau despotismului în oricare altă formă.

Această etapă de tranziţie e caracterizată de faptul că, aşa cum a spus Itakunin, pe parcursul ei „pământul aparţine celor care-l muncesc cu propriile lor mâini” – comunelor agricole. Capitalul şi mijloacele de producţie aparţin muncitorilor sau asociaţiilor de muncitori. În acelaşi timp, „Toate organizaţiile politice nu trebuie să fie altceva decât federaţii libere de muncitori liberi, atât agricoli, cât şi industriali.” Adică, în politica comunalistă – federaţii de sate libere, în econimia sindicalistă – federaţii de fabrici şi ateliere libere ca o formă organizată de comunism. Într-un astfel de sistem, fabricile şi satele, unite între ele, se vor dezvolta treptat în comune de producători-consumatori.

„Satele şi fabricile”, spunea Bakunin, „care se vor reorganiza în această formă de jos în sus, nu vor crea – de la începutul lor – o organizaţie care să fie în toate privinţele în perfectă concordanţă cu idealul nostru. Dar va fi o organizaţie vie, şi, prin urmare, de o mie de ori mai bună decât cele care există azi. Această nouă organizaţie, care va fi mereu deschisă propagandei şi care nu va putea deveni rigidă ş inflexibilă prin mijloacele sancţiunilor juridice ale Statului, va progresa liber, se va dezvolta şi se va îmbunătăţi nu cum ar dicta unui plan dinainte stabilit, nu cum ar dicta decretele sau legile, ci mereu în deplină libertate şi vitalitate, până când va atinge un nivel de eficienţă pe care sperăm să-l vedem în timpul vieţilor noastre”.

Clasele muncitoare se confruntă astfel cu marele ideal al eliberării şi al renaşterii lumii. Misiunea anarho-sindicalismului internaţional e să ajute activ la atingerea lui. Pentru a grăbi cea mai rapidă şi mai corectă soluţie la problemele cu care se confruntă proletariatul, anarho-sindicaliştii, având experienţa luptei de clasă, a revoluţiilor şi mai ales a marelui experiment istoric din Rusia, dezvoltă misiuni concrete pentru perioada de tranziţie (durata de timp în care se trece de la comunism la anarho-comunism) şi îi dau astfel un conţinut constructiv. Ţinând cont de marile aspiraţii şi tendinţe ale acestor timpuri, anarho-sindicaliştii văd principalele sarcini ale Perioadei de Tranziţie în liniile dezvoltate în capitolele următoare.

Partea I – Economia

Capitolul 1: Industria manufacturieră

Experinţele războiului imperialist şi eşecul revoluţiei sociale în Rusia au demonstrat că societatea capitalistă nu e chiar atât de bogată pe cât au presupus teoreticienii ei.

Experienţa revoluţiei ruse a demonstrat şi mai mult adevărul economic că revoluţia socială determină creşterea cererii şi scăderea producţiei, a arătat de asemenea că ţara care ridică steagul revoluţionar se va trezi înconjurată de burghezia ale cărei intenţii sunt ostile.

Împrejurările descrise mai sus duc la lipsuri şi la foamete. De aceea e esenţial să fie gândite şi stabilite dinainte măsurile practice care pot preveni sau diminua asemenea consecinţe nefericite. Aceste măsuri se referă la cum, de către cine şi ce producţie şi protecţie sunt necesare (în caz că revoluţia urmează să fie organizată).

Experienţa revoluţiei ruse a arătat în mod clar şi caracterul periculos şi distructiv al principiului obligatoriu în producţie – anarho-sindicaliştii resping categoric mobilizarea industrială obligatorie, batalioanele de muncitori şi alte asemenea. Cel mai important principiu al producţiei sindicalizate e libertatea muncii, adică dreptul fiecăruia de a alege ce activitate îl atrage mai mult, şi dreptul de a-şi schimba tipul de activitate cu un altul. Noua societate, care va rezulta de pe urma revoluţiei sociale, va căuta din prima zi a existenţei sale moduri şi mijloace pentru a asigura integrarea muncii, astfel încât monotonia să nu-l nenorocească pe om şi psihic şi fizic.

Într-o societate capitalistă, se observă o separare totală între munca agricolă şi cea industrială, în timp ce, societatea noastră sindicalizată va acţiona pentru a le apropia pe cele două cât mai mult, va coordona industria şi agricultura şi va căuta moduri care să permită muncitorilor să alterneze şi să combine munca într-o fabrică cu cea pe câmp.

Experienţa organizării industriei în Rusia a arătat că principiul centralizării producţiei duce la birocratizarea întregului aparat industrial, la apariţia unei clase oficiale, la înlăturarea producătorilor din administrarea economiei sociale, la sugrumarea activităţilor independente ale muncitorilor şi la crize economice. În urma acestei experienţe, anarho-sindicaliştii vor construi un proces de producţie pe baza concentrării tehnicii şi a descentralizării administrative.

În acest mod, revoluţia rusă ne-a dat posibilitatea să evităm propriile sale greşeli şi să rezolvăm problemele organizării şi producţiei în armonie cu interesele maselor de muncitori. Experienţa acestei revoluţii demonstrează ce a spus Kropotkin: „Nici un Stat nu e capabil să organizeze producţia atâta vreme cât muncitorii nu vor obţine controlul asupra ei prin sindicate.”

Dar să convingi masele muncitoare de nevoia de a creşte producţia bunurilor de consum, să-i faci pe muncitori să înţeleagă să-şi îndrepte eforturile şi energiile de la bun început către acest scop, e esenţial ca „întreaga înţelegere publică a economiei naţionale – care din cauza unui vechi obicei acum e lăsată în grija unei turme de tot felul de miniştrii şi comisii – ar trebui prezentată într-o formă uşor de înţeles în fiecare comunitate, sat şi oraş, în fiecare fabrică şi atelier, ca şi cum ar fi afacerea personală a muncitorilor, şi ar trebui ca muncitorii să fie lăsaţi să se administreze singuri” pentru interesul întregii populaţii care munceşte.

Pe baza consideraţiilor de mai sus, anarho-sindicaliştii cred că este esenţial ca în conştiinţa maselor să intre nevoia de „organizare şi producţie conform principiilor socializării şi descentralizării, şi pe baza controlului social al muncii asupra mijloacelor socializate de producţie. Toate acestea vor fi posibile prin înlocuirea structurii industriale prezente de către o organizaţie sindicală, adică sindicalizarea producţiei, care implică transferul ei către muncitorii din sindicat, uniţi în linii de producţie clare şi cedând autonomie deplină fiecărui lanţ organizaţional pe măsură ce acestea se transformă treptat în comune de producători-consumatori.

Ţinând cont de experienţa revoluţionară din Rusia, aparatul organizaţional al producţiei sindicalizate trebuie să se bazeze pe cele mai simple forme de asociere, care sunt bine cunoscute de către muncitori şi inteligibile; asociaţii care îşi au rădăcinile în revoluţie şi care sunt gata să lase producţia administrării directe de către muncitori, cum ar fi comitete de management ale fabricilor, însărcinate cu organizarea controlului fabricilor din fiecare localitate de către muncitori.

În interesul realizării cu succes a comunismului în industrie, incapabil să funcţioneze de la sine şi să asigure eficienţa fiecărui proces de producţie, ca şi pentru a preveni posibilitatea preluării întreprinderilor individuale pentru folosul exclusiv privat al celor care lucrează acolo, un sistem de unificare va trebui să fie stabilit.

Această unificare, fără a distruge libertatea secţiilor individuale, va face legătura necesară din punct de vedere tehnic, statistic şi administrativ cu toate industriile şi liniile de producţie pentru a forma un tot organic. (Kropotkin, pagina 23)

Sistemul e împărţit în umătoarele categorii:

Fabrica autogestionată – comuna producătorilor
Asociaţiile de Producători ale comunelor fabricilor
Sindicatul Asociaţiilor Producătorilor
Congresul General al Muncitorilor (Congresul Economiei şi Culturii Oamenilor)

Producţia, organizată în aceste linii, va fi administrată pe principiul comitetelor directoare, pe principiul controlului public prin folosirea generală a dreptului de a revoca delegaţii. În privinţa ordinii interne, principiul auto-disciplinei va înlătura nevoia şi metoda instituţiilor disciplinare.

Aşa cum exemplul revoluţiei din Rusia a arătat, sarcina creşterii productivităţii şi a organizării ştiinţifice a producţiei va necesita, din moment ce maselor le lispeşte expertiza tehnică şi ştiinţifică, o largă şi comprehensivă folosire a intelectualităţii care cunoaşte tehnologia – aceasta va rămâne o moştenire a structurilor capitaliste. Deşi cei mai mulţi intelectuali înclină spre tendinţe burgheze, interesul revoluţiei nu va fi oricum ca drepturile lor să fie limitate în vreun fel – egalitatea pentru toţi e necesară din prima zi a transformării sociale.

Cum nu există nici o posibilitate de a stabili imediat comunismul în consum pe principiul „fiecăruia, în funcţie de propriile lui nevoi”, un număr de paşi practici sunt necesari pentru realizarea acestuia.

Primul dintre aceşti paşi e stabilirea principiului: „tuturor părţi egale”. Împărţirea egală, în conformitate cu producţia în creştere a industriei sindicalizate, trebuie, puţin câte puţin, să ajungă să devină o regulă obişnuită, şi treptat să faciliteze abordarea pentru realizarea axiomei: fiecăruia, după nevoile sale.

Criteriul pe care e stabilită partea egală trebuie să fie minimul necesar subzistenţei, cu alocaţii suplimentare pentru cei care au nevoie de ele. Mărimea raţiei va creşte odată cu creşterea bunăstării comunei naţionale. În ce-i priveşte pe meşteşugari, pe cei care lucrează acasă sau industriile mici, cum anarho-sindicaliştii resping ideea integrării lor forţate în producţia pe scară mare, vor adopta principiul cooperării, dându-le acestora libertate de iniţiativă şi toate oportunităţile. Anarho-sindicaliştii se luptă pentru asocierea eforturilor împrăştiate a meşteşugarilor şi a întreprinderilor mici prin cooperative libere adaptate nevoilor lor, astfel încât şi ei să poată beneficia de toate avantajele ştiinţei şi tehnologiei.

Capitolul 2: Industria de bază

I. Agricultura

Agriculutura e cea mai importantă ramură a industriilor de bază, nu doar prin prisma numărului enorm de lucrători agricoli în toate ţările, ci şi datorită rolului pe care-l joacă în existenţa unui popor.

Soarta comunismului depinde într-o mare măsură de agricultură. În acelaşi timp, agricultura e cel mai dificil domeniu de comunizat. Aici partea pozitivă a Capitalismului, care constă în mecanizarea producţiei şi în socializarea muncii, e nesemnificativă.

Din acest motiv, agricultura, în sens tehnic şi organizaţional, e cea mai înapoiată ramură de producţie.

Zeci de milioane de unităţi agricole sunt dezorganizate, constând în proprietatea individuală asupra micilor suprafeţe. Acest factor, dincolo de faptul că le împiedică să ţină pasul cu tehnologia, e un obstacol pe drumul către comunism care va fi dificil de depăşit. Acest fapt e extraordinar de important, din moment ce formele de proprietate asupra pământului şi metodele tehnologice de cultivare a lui sunt un indiciu al extinderii şi caracterului reorganizării sociale care e posibil într-un anumit timp dat.

Capitalismul, unind producătorii individuali într-o singură întreprindere, socializează munca şi în acest fel pregăteşte terenul pentru socializarea dreptului de proprietate care inevitabil va duce la comunizarea producţiei. Creează prototipul formei comuniste de organizare a muncii şi proprietăţii – fabrica văzută ca o comună liberă de producători-consumatori în viitor.

În industria prelucrătoare şi în alte ramuri ale industriei primare, capitalismul a pregătit deja drumul către comunism şi către sindicalizarea industriei prin exproprierea capitaliştilor şi a statului – astăzi singura soluţie imperativă şi fezabilă a problemei omului muncii. Munca socializată facilitează această tranziţie către proprietatea comunistă prin sindicalizare.

Lucrurile stau diferit în agricultură. Aici forţa de socializare a capitalismului e insignifiantă, fermierul care produce pe scară redusă e tipul predominant al organizării agriculturii, unde proprietatea individuală şi munca individualizată sunt componente inevitabile. Acest fapt important face ca procesul tranziţiei agriculturii la comunism să fie diametral opus celui aplicat industriei.

În industrie, forţa de muncă colectivă e dominantă inevitabil, prin exproprierea proprietăţii colective. În agricultură, proprietatea colectivă va duce la forţa de muncă colectivă.

Proprietatea colectivă va duce la munca colectivă numai printr-o transfromare de la agricultura extensivă la agricultura intensivă, şi o mecanizare a cultivării pământului, înlocuind metodele primitive de cultivare cu acelea care, prin natura lor, solicită unificarea eforturilor forţei de muncă a mai multor participanţi ai comunei agricole. Dar, din moment ce tradiţiile de la sate nu pot fi modificate prin decrete, şi din moment ce transformarea lor depinde de agregarea graduală a schimbărilor insignifiante, socializarea muncii care va completa comunizarea agriculturii va dura o perioadă considerabilă de timp.

Prin urmare, socializarea agriculturii constă în următoarele două elemente:

Socializarea mijloacelor originale de producţie, cum ar fi pământul
Socializarea forţei de muncă.

Socializarea pământului e un act revoluţionar şi obligatoriu, al cărui succes depinde de forţă; socializarea forţei de muncă e un process care necesită dezvoltarea anumitor condiţii specifice circumstanţelor care nu există încă şi care trebuie create ca urmare a colectivizării proprietăţii asupra pământului.

Comunizarea agriculturii, cu alte cuvinte, are două aspecte a căror apariţie nu e simultană. De aceea, programul anarho-sindicalist pentru comunizarea agriculturii urmează două faze: socializarea pământului şi socializarea muncii.

Socializarea pământului

Completa abolire a proprietăţii asupra pământului – individuală, de grup, cooprativă, comunală, municipală sau de stat. Pământul e proprietate publică.
Faptul că socializarea va retrage pământul de pe piaţa de mărfuri; nimeni nu va mai avea dreptul să cumpere, să vândă, sau să închirieze teren sau să obţină un venit de pe urma lui. Toată lumea va trebui să muncească pământul printr-un efort personal sau colectiv.
Toţi vor avea dreptul egal la o parcelă egală de pământ pentru a putea lucra liber pământul.
Forma generală de utilizare a pământului şi suprafeţele care vor fi disponibile fiecăruia pentru folosul său vor fi stabilite de un congres naţional al asociaţiei comunelor de ţărani care va avea forma unei Confederaţii Generale a Muncii.
La fel ca în alte ramuri variate ale industriei, care vor fi în administrarea sindicatelor, pământul, gestionarea pământului, relocarea şi toate celelalte probleme agricole trebuie să se afle sub controlul Asociaţiilor Comunale ale Ţăranilor.

Socializarea forţei de muncă

Socializarea pământului e o precondiţie necesară pentru socializarea forţei de muncă care va completa procesul comunizării agriculturii. Numai unde munca şi proprietatea sunt ambele socializate produsul muncii poate fi şi el socializat, adică comunismul deplin devine o realitate.
Societatea care rezultă în urma revoluţiei, după ce a socializat industria prelucrătoare şi parţial industriile de bază, trebuie să caute metodele care vor asigura că populaţia care lucrează în agricultură va fi tratată egal, sau aproape egal, de pe acelaşi picior cu populaţia urbană, din moment ce absenţa unui echilibru care să o favorizeze pe cea din urmă ar putea rezulta în mutarea masivă a populației de la țară în orașe. Acest lucru va provoca dificultăți economice majore și va dezorganiza aparatul de producție.
Armonia deplină a regimului agricol cu regimul industriei socializate e posibilă numai într-o agricultură comunizată. Astfel, organizarea fermelor comunale trebuie să fie pe agenda primei zile a revoluției.

În organizarea comunismului în agricultură, anarho-sindicaliştii nu văd nici un progres nici în distrugerea micilor ferme ale ţăranilor, nici în crearea unor uităţi economice mamut, şi consideră că munca obligatorie este un fenomen reacţionar. În schimb, scopul lor e coordoneze eforturile forţei de muncă ale unităţilor mici pe bază de voluntariat, ceea ce e compatibil atât cu libertatea individuală, cât şi cu cea a colectivelor.

Formele economice ale acestor unităţi vor fi: (a) cooperativa, în cel mai bun caz accesibilă înţelegerii şi nivelului de dezvoltare a majorităţii populaţiei agricole, şi care în general va fi capabilă să renunţe la individualismul economic, (b) de tip comunist, sub forma comunelor agricole libere, care vor fi o parte a întregii economii comuniste, în acelaşi mod şi în aceleaşi condiţii ca fabricile.

În interesul producţiei eficiente, comunele agricole nu trebuie să fie prea mari. O mărime potrivită ar fi, de exemplu, asocierea fermelor obişnuite a 10 ţărani, fără a include gospodăriile, care ar trebui să rămână separate. În funcţie de condiţiile locale, comunele agricole ar putea şi vor consta din aşezăminte unificate, fără a fi divizate în ferme, şi din cooperative.
În acest fel, agricultura în Perioada de Tranziţie va fi administrată pe baza a trei principii fundamentale ale organizării economice: (a) individual, (b) cooperativă, şi (c) comunistă. Tipul predominant în perioada de început va fi fără îndoială unitatea individuală.
Pentru a asigura că anumite forme ale economiei agricole vor fi înlăturate rapid şi cu succes, astfel transformând întreaga ţară într-o singură comună de producători-consumatori, trebuie căutate acele metode care prin natura lor vor impulsiona elementele indivualiste în mod logic şi inevitabil pe calea comunismului şi astfel vor fi înlăturate influenţele coruptibile ale sistemelor individualiste ale agriculturii în economia socializată. Aceste metode nu ar trebui doar să diminueze discordanţa dintre două sisteme economice diferite, ci şi să stabilească armonia esenţială pentru dezvoltarea normală a procesului de socializare a forţei de muncă şi a agriculturii. Condiţiile obiective dictează două tipuri de metode: (A) un sistem de măsuri ofensive şi (B) un sistem de măsuri defensive.

1. Sistemul de măsuri ofensive, adică măsuri care derivă din acţiuni directe către accelerarea socializării forţei de muncă în agricultură, cum ar fi:

1.1. Socializarea fără excepţie a tuturor unităţilor agricole, în care forţa de muncă e deja socializată de către însuşi procesul de producţie, datorită mecanizării. Includerea acestor unităţi în sistemul general al economiei comuniste pe baza condiţiilor aplicate fabricilor.

1.2 Socializarea întreprinderilor angajate în prelucrarea produselor agricole şi includerea lor în sistemul economiei comuniste pe baza aceloraşi condiţii aplicate şi industriilor prelucrătoare.

1.3 Socializarea şi cooperarea în acele ramuri ale agriculturii care sunt foarte legate de industriile prelucrătoare, cum ar fi cea de zahăr, textile, vin, tutun, etc şi încorporarea comunelor agricole respective în sistemul general al economiei comuniste.

1.4 Socializarea morilor de grâu şi a fabricilor de lapte care produc pe scară industrială, prin includerea lor în sistemul general al economiei comuniste, şi stabilirea cooperativelor în cadrul morilor de vânt şi fabricilor de lapte.

1.5 Organizarea asociaţiilor pentru cultivarea în comun a pământului.

1.6 Stabilirea unor organizaţii agricole pe baza comunismului deplin, cu includerea lor într-un sistem general al unei economii comuniste, precum şi organizarea unor noi aşezăminte pe baza asocierii pentru cultivarea în comun a pământului.

1.7 Industrializarea agriculturii, adică unificarea agriculturii cu industria, prin construirea în apropierea terenurilor agricole a unor întreprinderi industriale pentru procesarea produselor agricole, adică textile, zahăr, bere, vin şi tărie, fructe şi legume, conserve, amidon şi melasă, frânghii şi împletituri etc. Stabilirea unor unităţi mixte agro-industriale, cu întreprinderea industrială în centru, care, prin modul în care organizează munca şi prin legătura cu întreprinderea industrială de materie primă, va avea următoarele tipuri:

1.7.1 Întreprinderi comuniste industriale obişnuite care cooperează cu unităţile agricole din împrejurimi pe baza contabilităţii comerciale, cum ar fi cooperativele de producţia a laptelui din Rusia.

1.7.2 Unităţi mixte agro-industriale – ca legătură în lanţul economiei comuniste generale – care vor funcţiona sezonier şi ai căror muncitori industriali vor lucra în agricultură în timpul perioadelor de recoltat şi ai căror lucrători în ferme vor munci în industrie în timpul perioadelor de inactivitate agricolă.

7.3 Unităţi mixte de muncă încontinuu, unde câmpurile din împrejurimi, împreună cu întreprinderile sunt unite iar munca e organizată într-un asemenea mod încât fiecare membru, pe rând, munceşte un timp definit de ore pe zi şi la câmp.

2. Sistemul de măsuri defensive, adică măsurile de integrare a milioanelor de unităţi individuale şi de activităţi reciproce cu economia comunistă a ţării, şi care constă în primul rând din îmbinarea comprehensivă a sistemului de unităţi individualiste cu diferitele tipuri de cooperative – cooperative de credit, de producători şi cooperative subsidiare.

Sistemul măsurilor defensive va fi aplicat în Perioada de Tranziţie şi toate instituţiile stabilite vor dispărea gradual sau vor fi convertite în instituţii de comune libere producători-consumatori. Astfel, cooperativele Perioadei de Tranziţie nu pot fi copii ale celor care se dezvoltă în interiorul limitelor structurii capitaliste. Interesul tranziţiei la comunism necesită o unitate internă a organizaţiilor, şi îndeplinirea funcţiilor complexe de către colective locale, care vor fi unite în diversitatea lor prin procesul de federalizare.

Sarcina cooperativelor de ţărani în Perioada de Tranziţie va fi să ofere singura legătură între economia comunistă a ţării în general şi unităţile agricole individuale din jurul ei, pentru a asigura pentru aceste două sisteme economice divergente un proces de schimb adevărat şi natural, şi pentru ca ele să se transforme în agenţii de distribuire a comunelor lucrative unificate.

Unitatea colectivă de bază a cooperativelor va fi asociaţia satului agricol, combinarea funcţiilor locale de distribuţie, vânzarea-cumpărarea, procesarea, producţia subsidiară, crescătoriile, staţiile de închiriere de unelte, construcţii de locuinţe, şi asociaţii de electricieni. Uniunile de asociaţii rurale, de pe tot cuprinsul ţării şi conduse de Consiliul asociaţiilor rurale, vor intra în legătură strânsă cu organismele economiei capitaliste, şi vor reprezenta sistemul organizaţional al agriculturii individualiste, bazat pe conceptul de independenţă deplină pentru populaţie.

Băncile agricole pentru credite în bani şi bunuri, organizate în economia comunistă, vor avea mai multe departamente, şi se vor ocupa de asociaţiile agricole pe considerente de funcţionalitate. Dincolo de activităţile de creditare şi împrumuturi, aceste bănci vor face operaţiuni de schimb, atât în ţară, cât şi afară.

Din moment ce asociaţiile rurale vor apărea în interiorul asociaţiilor de bază care distribuie pământul, adică comunele de ţărani. Cele două trebuie să se unifice şi să funcţioneze autonom îndeplinindu-şi fiecare funcţiile specifice.

Crescătoriile de animale

În aceeaşi măsură cu cultivarea pământului, creşterea animalelor are o importanţă majoră în viaţa fiecărei ţări şi a lumii, iar societatea, care va apărea după revoluţie, trebuie să asigure nu numai integrarea acestei ramuri a agriculturii în structura generală a noii economii, dar şi să găsească cele mai raţionale metode prin care să atragă în orbita sa acele grupuri de nomazi care cresc animale şi care duc o viaţă migratoare şi să-i ajute să se obișnuiască treptat cu cooperarea culturală cu restul populației.

Din moment ce creșterea animalelor e inevitabil dependentă de cultivarea pământului, comunizarea trebuie să stabilească prima dată ferme de creștere a animalelor cu un scop pur comercial, cum ar fi: crescătorii, ferme de lapte, ferme de găini. Animalele țăranilor oricum nu pot fi socializate înainte de transformarea întregii economii pe baze comuniste, acest lucru se va întâmpla odată cu socializarea agriculturii.

Astfel, până la completa socializare a agriculturii și pentru a-i grăbi realizarea, va fi necesar să luăm în considerare serios sistematizarea fermelor de animale, a creșterii acestora și a îmbunătățirii condițiilor lor de înmulțire. Cooperativele și industriile angajate în procesarea produselor animale sunt mijloace solide pentru a realiza acest lucru.

Industrializarea creșterii animalelor trebuie să se dezvolte în deplină armonie cu industrializarea generală a agriculturii, pe aceleași principii. Socializarea întreprinderilor industriale implicate în procesarea produselor animale, integrarea lor într-un sistem comunist mai larg, și transferul abatoarelor, a fabricilor de carne și a altor întreprinderi angajate în procesare de la orașe spre zonele unde sunt fermele sau construirea acolo a noi fabrici vor mări viteza procesului de socializare.

În privința triburilor de nomazi, crescătorii de animale nu poate fi, desigur, nici o intenție de a introduce comunismul în rândurile lor până când nu se stabilesc în așezări și până când standardele lor culturale nu evoluează cel puțin la nivelul pe care îl au țăranii de azi din Rusia. Cea mai puternică influență în acest sens o va avea mediul cultural mai evoluat în care vor intra. Organizarea educaţiei, crearea întreprinderilor agronomice, și creșterea treptată a folosirii cooperativelor în vânzarea și cumpărarea produselor esențiale pentru industria urbană vor ajuta la acest proces. Banca Agricolă va trebui să instituie schimburi de bani și mărfuri și să faciliteze credite pentru ei și va deveni astfel un factor important în transformarea standardelor intelectuale și economice ale nomazilor crescători de animale. Îmbunătățirea transportului și dezvoltarea întreprinderilor comune pentru procesarea produselor animale în provinciile adiacente taberelor de nomazi sau chiar în interiorul taberelor vor influenţa foarte mult tranziţia lor către stabilirea în comunităţi.

Cultivatorii de legume și horticultorii

Din moment ce culturile de vegetale şi serele sunt o parte importantă a agriculturii, numai serele comerciale vor putea face obiectul imediat al socializării. Procesul de socializare trebuie să fie industrializat imediat, adică trebuie organizat potrivit unui sistem de unităţi agro-industriale – cu o unitate industrială în centru (pentru gemuri, siropuri şi alte produse) – a căror forţă de muncă trebuie să fie deplin integrată.

II. Prelucrarea lemnului

Pădurile sunt o resursă naturală, care, la fel ca pământul, devin proprietate privată numai prin folosirea forţei brute. Ele trebuie astfel să fie returnate folosirii universale, adică să devină proprietatea întregii societăţi.

Jaful organizat din industria lemnului din capitalism a dus la distrugerea pădurilor în multe ţări. Dar conservarea pădurilor peste tot e de o importanţă imensă atât pentru mediul înconjurător, cât şi pentru calitatea solului. Pădurile asigură nu numai materiale de construcţie şi de încălzire a caselor, nu numai materie brută pentru industriile producătoare, nu numai un teritoriu unde fiarele trăiesc şi se înmulţesc, dar şi un factor care influenţează navigabilitatea râurilor, şi menţinerea apei în sol – ceea ce e vital pentru agricultură.

De aici, pentru binele comunităţilor şi pentru conservarea resurselor de lemn, pădurile trebuie socializate, adică orice drept al privaţilor, statului sau al altcuiva trebuie abolit. Prin socializare, pădurile vor înceta să mai fie o marfă comercială ca atare: nimeni nu va mai avea dreptul să le vândă, să le cumpere, să le concesioneze ori ca atare ori în ce priveşte lemnul obţinut prin defrişarea lor, şi nici nu va mai putea să obţină un venit nemeritat de pe urma lor.

Pădurile de mici dimensiuni, localizate în apropierea unităţilor agricole, care nu pot fi exploatate în interesul industriei socializate, vor putea peste tot să fie transferate spre administrare asociaţiilor de ţărani, pentru a fi sursă de combustibil şi de material de construcţie, şi pentru a satisface alte nevoi ale unităţilor agro-industriale. Toate celelalte păduri vor fi incluse în sistemul general al economiei comuniste prin mijloace sindicalizate, adică vor fi transferate către şi administrate de asociaţiile de pădurari şi de muncitori în industriile de prelucrare a lemnului.

Lipsurile de lemn din unităţile agricole vor fi asigurate la preţul de producție care rezultă din socializarea resurselor pădurii prin cooperativele țăranilor și prin Banca de creditare în bani și mărfuri.

Socializarea pădurilor va rezulta în socializarea industriilor de prelucrare a lemnului și a tuturor fabricilor implicate în procesul de prelucrare.

Acele activităţi gospodăreşti care au legătură într-un fel sau altul cu folosirea lemnului vor fi organizate în cooperative şi aduse în legătură mai apropiată cu pădurea comunizată. Economia lemnului va fi unită cu industria prin mijloacele organizării forţei de muncă, şi, unde e posibil, cu agricultura prin mijloacele forţei de muncă integrate şi prin construirea unor întreprinderi sustenabile în apropierea fermelor, şi prin utilizarea terenului eliberat în urma defrişărilor la agricultură şi la creşterea animalelor.

III. Pescuitul și vânătoarea

A. Pescuitul

Socializarea surselor de apă. Socializarea comerţului cu peşte şi a fabricilor de prelucrare a peştelui, şi integrarea lor într-un sistem mai larg al economiei comuniste. Organizarea în cooperative a micilor pieţe de peşte, afumătorii, şi băi de saramură. Organizarea sistematică a pescuitului şi a instalaţiilor de conservare.

B. Vânătoarea

Includerea comerţului cu vânat într-un sistem mixt cu unităţile industriei forestiere. Organizarea cooperativelor în asociaţii de vânători ale ţăranilor. Organizarea cumpărării şi secţiilor de schimb de către Banca de creditare în bani şi mărfuri în zonele populate de grupurile de vânători. Elaborarea metodelor pentru unificarea cooperativă a eforturilor individuale ale grupurilor de vânători şi creşterea nivelului lor cultural. Sistematica organizare a vânătorii şi stabilirea rezervaţiilor în păduri. De administrarea comerţului cu peşte şi vânat se vor ocupa asociaţiile şi societăţile de ştiinţă interesate.

IV. Industria minieră

Acele ramuri ale industriei care au legătură cu extragerea resurselor minerale, cum ar fi industriile prelucrătoare, au fost supuse dezvoltării capitaliste care a creat condiţii favorabile pentru socializare, şi importanţa lor în sistemul economic general e într-adevăr atât de mare că socializarea lor devine imperativă. Din acelaşi motiv, societatea trebuie să se pronunţe din primul moment al revoluţiei sociale pentru socializarea resurselor minerale.

Sindicalizarea întreprinderilor pe scară mare şi integrarea lor în economia comunistă a ţării.
Unificarea cooperativă a micilor industrii şi a celor din gospodării pentru vânzarea produselor lor în economia comunistă.
Industrializarea diferitelor ramuri ale industriei miniere, adică unificarea lor cu industriile chimicale, metalurgice, şi altele prin organizarea unităţilor mixte pe baza integrării forţei de muncă.
Ruralizarea întreprinderilor industriale şi non-industriale ale ramurilor de producţie respective, adică unificarea cu agricultura prin mijloacele mixte ale sindicatelor, atragând treptat în orbita lor economică populaţia din agricultură şi forţa de muncă organizată pe principiul integrării.
La fel ca fabricile din industriile prelucrătoare înteprinderile în forma producţiei vor fi administrate de comitete de producie, şi insustria ca întreg de asociaţiile formate din aceste comitete.

Capitolul 3: Industriile și serviciile publice

I. Construcțiile

Socializarea construcţiilor prin mijloacele sindicalizate va rezulta din socializarea altor ramuri ale producţiei.

Pe întregul teritoriu al ţării comuniste, industria de construcţii va fi administrată de asociaţiile de muncitori în construcţii şi de cooperararea altor societăţi interesate, cum ar fi comitetele de locuine, sindicatele rurale din construcţii etc.

Toate construcţiile realizate în afară în limitele sistemului economiei comuniste vor fi organizate prin mijloacele oferite de contabilitate prin Banca de credite în bani şi mărfuri.

II. Problema locuințelor

Lipsa locuinţelor, care e rezultatul speculaţiilor în industria construcţiilor, va necesita imediata socializare a tuturor locuinţelor care au fost construite pentru profit. Distribuirea sistematică a spaţiului de locuit, prin comitetele locative şi fără plată sau chirie. Stabilirea unor hoteluri pentru noii veniţi şi transferul managementului locuinţelor în mâinile comitetelor locative. Construirea intensivă de locuinţe pe principiul împrăştierii oraşelor şi coordonării lor cu industria şi agricultura.

III. Transportul

Transportul, în toate formele sale, şi mai ales cel pe căile ferate şi pe ape, prezintă un element vital şi important în sistemul economic modern şi va avea o importanţă şi mai mare în economia comunistă. Producţia fără transport nu e de conceput. Prin urmare, transportul trebuie socializat imediat, prin procesul sindicalizat.

Administrarea managementului se va face pe principii sindicaliste, adică toate mijloacele de transport – la suprafaţă, în subteran, pe calea aerului şi a apei – vor fi în mâinile Sindicatului muncitorilor din transporturi, care va fi format din departamente individuale, şi va include muncitorii din toate industriile din transport.

Transportul va fi încorcoporat într-un sistem general al economiei comuniste, iar preţul biletelor şi cheltuielile de transport vor fi astfel eliminate. Dar, în cazul indivizilor şi al unităţilor economice individualiste, care vor opera în afara sistemului comunist al ţării, managementul transporturilor va încheia înţelegeri privind estimările de cost. Aceste înţelegeri nu vor fi încheiate cu indivizi sau cu unităţi economice individualiste, ci cu asociaţiile cooperative, ale căror facturi de transport vor fi onorate de Banca de credite în bani şi mărfuri.

IV. Poșta, telegraful și radioul

Sistemele de poştă şi de telegrafie, la fel ca cele de cale ferată, asigură servicii vitale pentru economia naţională şi în multe ţări sunt deja în proprietatea statului. Dar, din moment ce interesele chiar şi celui mai ideal stat nu coincid cu interesele societăţii pe ansamblu, serviciile poştale şi de telegrafie vor fi preluate nu numai de la indivizi şi corporaţii, ci şi din proprietatea statului. Aceeaşi procedură trebuie aplicată serviciilor de radio şi telefonie.

Toate serviciile de comunicaţii publice vor fi sindicalizate, adică managementul lor va fi transferat către Sindicatul Lucrătorilor din Comunicaţii, care la rândul său va fi integrat într-un sistem general al economiei comuniste. La fel ca alte ramuri ale acesteia, şi în proporţie cu întărirea noilor structuri economice şi creşterea bunăstării ţării, va fi şi el industrializat şi extins la sate, adică muncitorii din Comunicaţiile Publice îşi vor varia munca, atât în industrie cât şi în agricultură.

Din moment ce, în Perioada de Tranziţie, pentru care actualul program e scris, vor exista încă unităţi economice în agricultură şi în anumite bresle de meşteşugari şi ocupaţii domestice care nu vor vi incluse în economia comunistă, aceasta va intra într-o relaţie contractuală privind folosirea comunicaţiilor publice de către unităţile individuale prin intermediul birourilor asociaţiilor de cooperative.

V. Serviciile publice

Serviciile publice includ: canalizare, apă, gaz, încălzire, electricitate, asistenţa socială publică, şi altele care servesc populaţia de la sate şi oraşe.

Aceste servicii vor fi incorporate în economia comunistă şi vor fi sindicalizate, adică managementul şi organizarea acestor servicii vor fi transferate Sindicatului Lucrătorilor din Serviciile Publice. Aici, la fel ca în alte domenii ale economiei, principiul industrializării şi ruralizării va fi introdus treptat, rezultând din integrarea finală a muncii.

Asigurarea serviciilor publice pentru unităţile individuale agricole e strâns legată de schimbarea fundamentală a condiţiilor nivelului de trai de la sate. Aceste îmbunătăţiri vor fi încurajate de economia comunistă în întregul ei, şi astfel folosirea serviciilor publice de către sate care nu fac parte din structurile comuniste ale ţării va fi determinată de înţelegeri ulterioare cu asociaţiile cooperativelor de ţărani.

VI. Medicină și salubrizare

Medicina şi salubrizarea sunt servicii publice care împreună cu dispensarele şi industria farmaceutică vor fi create pe baze sindicalizate într-un Serviciu Public de Sănătate. Acesta va fi integrat în sistemul communistic al economiei.

Sindicatele Lucrătorilor din Medicină şi Sănătate îşi vor desfăşura activităţile şi vor administra organizarea serviciilor publice pentru întreaga ţară. Aceste servicii, la fel ca altele care funcţionează în societatea comunistă, vor fi industrializate şi ruralizate, adică, treptat şi oriunde e posibil, lucrătorii din medicină şi salubrizare vor combina sarcinile lor cu muncă în insustrie şi agricultură.

Sistemul de Sănătate Public va acoperi întreaga ţară cu o reţea de centre de medicină şi salubritate, cu spitale şi cu sanatorii. Din moment ce aceste servicii vor fi sprijinite prin economia comunistă, unităţile individuale vor acoperi o parte din cheltuieli prin sindicatele şi acosiaţiile lor cooperative.

VII. Educația și știința

Fiecare stat îşi adaptează procesul de educaţie pentru a-i servi pe mai departe propriilor lui interese. Prin urmare, oriunde instruirea e în mâinile statului devine un mijloc prin care masele sunt subjugate. Din cauza intereselor statului, şi a ştiinţei care serveşte aceste interese, şcolile sunt transformate în fabrici care încearcă să producă roboţi în masă capabili să gândească într-o singură direcţie. Aşa cum experienţa Rusiei arată, chiar şi un stat communist, deşi ar putea să stabilească cel mai liberal sistem de educaţie, în cele din urmă îl perverteşte prin introducerea centralizării şi prin confiscarea educaţiei pentru a servi propriilor lui interese.

Misiunea educaţiei şi a instrucţiei constă în dezvoltarea copersonalităţiii copiluilui şi pregătiirii sale tehnice pentru a deveni un membru activ al comunităţii. Educaţia trebuie să fie astfel libertariană, treptat înlocuind idea de autoritate cu cea de libertate. Trebuie să fie raţională, bazată pe raţiune, şi nu pe credinţă, şi pe date ale ştiinţelor exacte mai degrabă decât pe metafizică: co-educaţia, adică, oferă educaţie comună ambelor sexe şi integrată, oferind posibilităţi pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţiii în domeniul ştiinţei, artelor şi comerţlui.

Şcolile trebuie să ofere, aşa cum a declarat şi Kropotkin, „o asemenea educaţie pentru băieţi şi fete astfel încât, atunci când ies de pe porţile şcolii la vârsta de 18 ani, aceştia să aibă o înţelegere vastă a ştiinţei, ceea ce îi va ajuta să îşi continue studiile ştiinţifice şi să cunoască noţiunile fundamentale ale unei educaţii tehnice. În acelaşi timp, ar trebui să câştige destulă experienţă în unele ramuri ale industriei astfel încât să le permită să participe într-o anumită măsură la producerea resurselor sociale.” Prin urmare, educaţia şi instrucţia nu trebuie făcute pe baza unui singur program centralizat.

Ştiinţa trebuie – la fel cum biserica trebuie separată de şcoală – separată de Stat încă înainte de revoluţia anarhistă. Mediul firesc pentru dezvoltarea ştiinţei va fi creat numai în condiţiile egalităţii economice, într-o societate liberă, fără Stat.

Socializarea ştiinţei, care e rezultatul inevitabil şi esenţial al revoluţiei sociale, nu înseamnă egalitatea gândirii, a minţii. Aşa ceva e imposibil. Nu înseamnă nici că toţi vor ajunge oameni de ştiinţă. Socializarea ştiinţei înseamnă doar că ştiinţa, în timp ce rămâne ştiinţă, va deveni o parte a unui serviciu public şi va fi, aşa cum Bakunin a spus, total accesibilă „tuturor celor care au chemarea şi dorinţa să o urmeze, fără ca acest lucru să afecteze efortul productiv general în care fiecare trebuie să participe.”

„Toată lumea trebuie să muncească şi toată lumea trebuie să aibă o educaţie.” Numai după revoluţia socială educaţia ştiinţifică şi tehnică va fi accesibilă pentru toţi. Ştiinţa trebuie industrializată şi ruralizată, adică cei angajaţi în efortul ştiinţific trebuie să îmbine munca cu efortul fizic productiv, în limite rezonabile, desigur, şi în limitele evoluţiei lor graduale. Şi ştiinţa trebuie să beneficieze cu siguranţă de pe urma acestei evoluţii. „E posibil, şi chiar foarte probabil,” spune Bakunin, „ca, într-o Perioadă de Tranziţie mai scurtă sau mai lungă care va apărea în mod natural după marea criză socială, nivelul anumitor ştiinţe să cadă semnificativ. Dar ceea ce va pierde ştiinţa în trendul ei crescător, va câştiga în scopul şi în răspândirea ei. Nu vor mai exista semi-zei, şi nu vor mai exista nici sclavi. Semi-zeii şi sclavii vor deveni ambii oameni, primii vor fi nevoiţi să coboare de pe piedestal lor exclusivist, iar ultimii să se ridice considerabil.”

Socializarea instrucţiei, a educaţiei şi a ştiinţei pot fi realizate numai prin sindicalizarea lor, adică organizarea şi punerea la dispoziţie a acestor servicii trebuie transferate Sindicatului Lucrătorilor în Educaţie, care îşi va uni activităţile cu cele ale celor implicaţi în serciviile publice, cu cele ale părinţilor, ale economiştilor şi altora. Organizarea şcolilor, a universităţilor, a academiilor, a bibliotecilor, a muzeelor, şi administrarea lor vor forma funcţia publică a Sindicatului Lucrătorilor în Educaţie.

Funcţionarea educaţiei generale ca serviciu public va fi integrată într-un sistem economic comunist şi va fi sprijinită de acesta. Astfel, pentru a asigura egalitatea, cooperativele unităţilor individuale din ţară vor contribui la trezoreria economiei comuniste cu un anumit procent din venitul lor sub formă de produse, pentru a acoperi cheltuielile şi pentru a menţine în funcţiune serviciul educaţiei generale.

Arta şi Teatrul sunt şi ele servicii publice. Ele se vor uni cu serviciul general al educaţiei publice şi vor fi conduse după principiile de bază care îl guvernează pe acesta.

Religia nu e un serviciu public. Revoluţia socială este, prin natura ei, antireligioasă. Totuşi, anarho-sindicaliştii nu intenţionează să intre într-o luptă cu credinţele religioase şi să treacă la măsuri represive împotriva lor. În această chestiune, programul anarho-sindicaliştilor e în deplină solidaritate cu Capitolul Geneva adăugat la Congresul de la Bruxelles al Asociaţiilor Internaţionale de Muncitori. Acesta spune: „Gândirea religioasă, ca produs al minţii individuale, este inviolabilă atâta timp cât nu devine o activitate publică.”

VIII. Contabilitate – bănci și finanțe

Contabilitatea şi statistica sunt funcţiuni foarte importante în asigurarea relaţiilor corecte între producţie şi consum. Numai cu ajutorul datelor statistice e posibil să determinăm echilibrul necesar, şi să instituim o distribuţie sustenabilă şi de schimb. Într-adevăr, fără date statistice ordinea într-o economie nu e posibilă. Statistica asigură, astfel, un serviciu public, a cărui îndeplinire va fi încredinţată către Oficiul Central de Statistică de la Banca de Credite în bani şi mărfuri, şi care se va ocupa cu asigurarea acestui serviciu public şi în special cu asigurarea serviciilor de distribuţie şi schimb.

Toate băncile existente vor fi socializate şi se vor uni cu Banca de Credite în Bani şi Mărfuri. Aceasta, pe lângă funcţiile statistice, va asigura şi operaţiunile bancare obişnuite, care, desigur, se vor schimba potrivit noii structuri economice a ţării. Banca va fi legătura organică între economia comunistă şi unităţile individuale, mai ales unităţile agricole, la fel ca unităţile individuale de peste graniţă. În acest ultim caz, va funcţiona ca bancă de comerţ exterior.

În sfera comerţului intern, banca va fi una dintre cele mai puternice arme ale comunismului, pentru că va influenţa unităţile individuale în direcţia dorită prin credite în mărfuri şi financiare, fără a percepe dobândă, pentru îmbunătăţirea fiecărei unităţi şi pentru mecanizarea fermelor. Acest lucru va rezulta în socializarea muncii rurale – condiţie necesară pentru socializarea agriculturii.

Socializarea băncilor şi a contabilităţii trebuie realizate prin sindicalizarea lor, adică aceste servicii vor fi transferate administraţiei muncitorilor care vor lucra cu ele, şi vor fi integrate în sistemul economiei comuniste. Pe măsură ce comunismul va deveni mai puternic, forţa de muncă va fi industrializată şi ruralizată în alte servicii publice, adică va fi gradual oranizată pe principiul integrării.

Banii, ca simbol concret al muncii extinse, cea mai mare parte a lor fiind concentrată sub forma mijloacelor de exploatare în mâinile câtorva capitalişti şi câtorva State, trebuie socializaţi. Socializarea banilor, adică întoarcerea lor în folosul societăţii ca roade ale muncii extinse, va fi posibilă numai în forma abolirii lor, fără nici o compensaţie. Abolirea acestui simbol al sistemului monetar al vechiului regim e printre primele sarcini ale revoluţiei sociale.

Va fi imposibil, oricum, să fie aboliţi toţi banii în Perioada de Tranziţie, din moment ce funcţiile lor, care sunt dependente de bani acum, vor continua să opereze, chiar dacă aspectele lor periculoase vor fi îndepărtate. Banii vor dispărea de la sine în timpul adaptării graduale a sistemului la comunismul maturizat ceea ce va duce la înlocuirea schimbului cu distribuţia. Dar, în Perioada de Tranziţie, datorită coexistenţei comunismului cu individualismul, schimbul de mărfuri nu poate fi eliminat pe deplin. Şi din moment ce principala funcţiune a banilor e de a fi un mijloc de schimb – cel mai convenabil mijloc de schimb – nu va fi posibil să se întâmple în această fază.

La început, din cauza imposibilităţii introducerii banilor munciţi (bani a căror valoare se bazează pe ziua de muncă) economia comunistă va trebui să admită în circulaţie banii vechi şi va trebui să se ghideze în schimbul lor pe valori moştenite de la capitalism. Acest lucru se va aplica mai ales în comerţul exterior. În schimbul intern, din cauza socializării unei părţi a industriei, care va oferi oportunitatea determinării dimensiunii producţiei, va fi posibil să se stabilească un set de principii şi să se asigure stabilitatea lor într-o manieră ştiinţifică.

Va fi posibil să ca prețurile să fie stabilite și să fie asigurate într-o manieră științifică.

În timpul Perioadei de Tranziție, banii nu pot deveni o amenințare care să ducă la inegalitate și la exploatare, pentru că – în urma socializării tututor mijloacelor de producție, a transporturilor și a socializării forței de muncă și a produselor sale în toate domeniile economice, cu excepția agriculturii – își vor pierde puterea pe care au avut-o în capitalism, adică puterea de a deveni capital.

Banii nu mai pot fi împrumutați cu dobândă, din moment ce nu vor mai exista piețele financiare. Toate mijloacele de producție, fiind socializate, nu vor mai face subiectul nici vânzării, nici cumpărării, deci nu va mai fi nevoie de capital industrial.

Discontinutatea forței de muncă angajate va înlătura posibilitatea capitalului-turmă prin însuşirea valorilor în surplus, iar înlocuirea intermediarului privat de către cooperativă și stabilirea unui schimb direct pe principiul combinat mărfuri-bani între economia comunistă și cea individualistă vor înlătura posibilitatea ca banii să se transforme în capital.

Astfel, în timpul Perioadei de Tranziție, în care totul va fi socializat, dar nu va fi comunizat, banii vor exista doar ca un standard de valoare și ca un mijloc de a simplifica procesul schimbului natural între diferite sisteme ale economiei egalitare.

În funcție de ritmul în care se stabilizează societatea după răsturnarea socială, o greutate mai mare va fi acordată schimbului natural pe principiul valorilor barter și astfel valoarea banilor ca standard va scădea. Tranziția graduală a agriculturii către comunism va scădea și mai mult rolul banilor și înlocuirea schimbului prin distribuție va duce la eliminarea lor pe care naturală.

IX. Schimburile și distribuția

În societatea capitalistă, produsele industriei prelucrătoare sunt distribuite prin mijloace ale comerțului. Asemenea distribuție e haotică și inechitabilă. În societatea capitalistă, cei care muncesc primesc mult mai puțin și produse de calitate inferioară decât cei care nu muncesc. Produsele se întorc la producător, în calitatea sa de consumator, numai după ce au trecut prin mâinile unor intermediari. După ce îndeplinesc acest circuit, ajung la cel care le-a produs încărcate cu un preț parazit mai mare iar muncitorul, în calitatea sa de consumator, cumpără produsul muncii sale cu un preț mult mai mare decât a primit el pentru producerea acestuia.

În mod natural, odată cu distrugerea metodelor capitaliste de producție, metodele capitaliste de distribuție – comerțul – vor fi abolite și ele și vor fi înlocuite de un sistem de distribuție coerent, planificat și echitabil care va fi în deplină armonie cu noua societate anarhistă și cu noua formă non-capitalistă de organizare a societății.

Societatea, în organizarea producției comuniste, va organiza și consumul într-o manieră similară. Comunele producătorilor trebuie să fie completate de comunele consumatorilor. În sfera consumului, sarcina va consta din organizarea imediată a unei agenții de distribuție care imediat va începe o înlocuire sistematică și planificată a comerțului prin distribuirea comunelor în orașe, și distribuirea asociațiilor în sate. La baza aparatului de distribuire vor fi cooperativele consumatorilor. Noua agenție de distribuție va fi putea să-și îndeplinească funcțiile foarte repede și cu cel mai mic efort numai când întreaga populație a orașelor va fi organizată în comune de consumatori, și pe teren când federația acestor comune și asociații va acoperi întreaga țară printr-o rețea coordonată de Banca de Schimb.

După cum au învățat din revoluția rusă și din dezvoltarea ulterioară a tendințelor sale latente, anarho-sindicaliștii vor utiliza cooperativele consumatorilor ca agenții de distribuție, care vor fi organizate în așa fel încât comitetele de locuințe vor fi celulele de bază organizaționale. Comunele consumatorilor vor cuprinde atât producătorii cât și consumatorii. Ca urmare, nu va fi nici o șansă pentru apariția unei dictaturi ori a producătorilor, ori a consumatorilor.

Organizarea consumului care aici e înțeles în sensul său cel mai larg va consta din două elemente fundamentale: Contabilitate și Distribuție. Contabilitatea va cădea în sarcina Băncii de Credite în bani și mărfuri și va deveni departamentul principal al agenției de distribuție.

În interiorul circuitului economiei comuniste, toate comunele de producători (fabrici libere, uzine, ateliere), vor trimite produsele lor către depozitele publice, la fel și unitățile agricole industrializate din comunele rurale, cu diferența că primele nu vor trimite către depozitele publice întreaga producție a muncii lor, ci numai acea parte care le rămâne după ce-și vor satisface necesitățile comunei sau pe ale comunității mixte agro-industriale.

În ce privește unitățile agricole, acestea vor trimite pe bază de voluntariat ce au în exces către asociațiile de la sate a căror funcție e să vândă și să cumpere. Acestea, la rândul lor, vor trimite produsele muncii pământului către Banca de Credite în Bani și Mărfuri și vor primi dovezi monetare în schimbul lor sau orice marfă pe care o cer pe baza contabilităţii mărfurilor şi banilor.

În timpul Perioadei de Tranziţie, comunismul nu va fi complet aplicat în sfera consumului. Sarcina societăţii va fi să ajute la dezvoltarea lui treptată în concordanţă cu acumularea de bunuri materiale. Rapiditatea cu care principiul „fiecăruia după nevoile sale” va fi realizat va depinde de creşterea productivităţii în economia comunizată şi de ritmul tranziţiei la comunism al unităţilor agricole industriale. Astfel, în Perioada de Tranziţie, din cauza imposibilităţii satisfacerii nevoilor tuturor va fi nevoie de introducerea în distribuţie a unui principiu de limitare, adică principiul proporţionalităţii între distribuţie şi producţie.

Fundamental pentru distribuţie, în interiorul economiei comunizate din Perioada de Tranziţie, nu va fi principiul rapidităţii, ci al egalităţii, de împărţire a populaţiei în diferite categorii de consumatori. Mai întâi societatea trebuie să aibă grijă de copiii, de mamele care cresc copiii, de cei bătrâni, de invalizi şi de cei bolnavi – indiferent ce poziţie socială ar fi avut aceştia.

Normele de consum, calculate în termeni de bani şi distribuite atât în bani, cât şi în bunuri, trebuie să fie egale – părţi egale pentru toţi. Din moment ce societatea va avea obligaţia să ofere de muncă pentru toată lumea, va fi de asemenea obligată să-i menţină pe cei care nu au slujbe la acelaşi nivel cu al celor care muncesc. În privinţa susţinătorilor vechiului regim şi ai membrilor fostelor clase privilegiate, aceştia în noua societate nu vor avea de suferit nici o restricţie. Dar aceia dintre ei care vor refuza să trăiască la fel ca ceilalţi care muncesc se vor situa în afara societăţii şi vor avea de ales ori să moară de foame, ori să emigreze, sau să depindă de caritatea comunelor, dacă acestea din urmă vor accepta să îi susţină.

Taxarea

Societatea, care ia naştere în urma revoluţiei sociale şi care va aboli toate organizaţiile de stat, nu va avea nevoie de taxe, din moment ce toate mijloacele de producţie şi de transport ale produselor muncii, la fel ca forţa de muncă, vor forma bunăstarea societăţii ca întreg.

Dar, în procesul de construcţie, în timpul Perioadei de Tranziţie, când economia comunizată există alături de societăţile individualizate, societatea va trebui să le taxeze pe cele din urmă cu o anumită parte din venitul lor pentru a asigura egalitatea tuturor. Aceste contribuţii vor fi folosite la menţinerea şi organizarea transportului, a autostrăzilor, a serviciilor poştale, a telefoniei, telegrafiei, serviciilor de comunicaţii prin radio, a serviciilor medicale şi sanitare, a educaţiei generale, a armatei – a tuturor serviciilor publice care vor fi la dispoziţia unităţilor individuale, dar pe ale căror costuri unităţile individuale nu le susţin.

O astfel de taxare va fi făcută în funcţie de venit. Suma va fi stabilită de Confedetaţia Generală a Muncii. Aceste „taxe” vor fi sub forma unor produse care vor fi preluate de Banca de Credite în Bani şi Mărfuri prin intermediul asociaţiilor de cooperative din care fac parte unităţile individuale.

Forța de muncă în perioada de tranziție

O ordine socială, bazată pe libertate şi pe bunăstarea materială a tuturor, nu va avea nevoie de luptă pentru drepturi şi protecţia forţei de muncă. Aceasta, încetând să mai fie subiectul exploatării, va deveni principiul de bază în structura socio-economică. Societatea, ca întreg, va avea grijă să asigure accesul la sănătate şi la o slujbă pentru fiecare individ, în timp ce fiecare individ va avea grijă de sănătatea şi forţa de muncă a societăţii. Fiecare va respecta drepturile celuilalt.

Producătorii va trebui să aibă grijă de nevoile lor în acest sens: comunele producătorilor trebuie să urmeze reguli stricte, determinate ştiinţific de către asociaţiile medico-sanitare.

Munca minorilor va fi abolită. Societatea va avea obligaţia să asigure copiilor până la vârsta de 18 ani o educaţie integrală, să-i pregătească pentru a putea fi de folos societăţii.

Astfel, problema exploatării minorilor în industrie va înceta să existe. Munca femeilor va fi organizată potrivit regulilor determinate ştiinţific.

În mod natural, noua societate nu va avea nevoie să creeze instituţii speciale pentru protecţia muncii – aceasta va fi sarcina federaţiei de Sănătate publică a muncitorilor, care vor munci sub controlul societăţii, şi al comunelor producătorilor, în particular.

În privinţa orelor de lucru, societatea va începe în primele etape cu o zi de muncă de 6 ore.

Orice reducere ulterioară va fi determinată de Confederaţia comunelor de producători şi de Sindicatul lucrătorilor din Servicii Publice, şi va depinde de cantitatea produselor esenţiale societăţii, de numărul de angajaţi şi de cei neangajaţi, şi de îmbunătăţirile procesului de producţie.

Aceste condiţii şi nivelul de socializare al pământului vor determina viteza de tranziţie către forţa de muncă integrată.

În Perioada de Tranziţie, salariile vor fi abolite ca urmare a faptului că munca angajată va fi abolită. Producătorul nu va fi un angajator, ci un membru activ şi egal al comunei producătorilor, de unde nimeni nu va extrage un surplus de valoare.

Fiecare participant va primi, nu salarii, ci o parte egală din avuţia publică la a cărei producţie participă alături de toată lumea.

Această parte din bunăstarea publică va fi distribuită atât în bunuri, cât şi bani. Părţile egale vor fi stabilite la începutul fiecărui Congres General, şi nu pot rămâne mereu la fel.

Creşterea sau descreşterea vor depinde de nivelul de eficienţă al producţiei bunăstării publice, care va depinde la rândul lui, dincolo de progresele tehnice, de înşişi membrii economiei comunizate.

Fiecare persoană, independent de poziţia sa socială, va avea şi îşi va folosi dreptul de a munci.

Acest principiu fundamental pune asupra societăţii obligaţia de a asigura pentru fiecare o slujbă rezonabil productivă sau folositoare social, şi în cazul în care nu poate face aşa, să-i menţină pe cei pentru care nu poate face asta la acelaşi nivel cu ceilalţi, până când îşi vor putea găsi slujbe.

În privinţa celor care, deşi capabili să muncească, doresc să-şi folosească dreptul de a fi indolenţi, societatea nu va face nici un efort de a le limita acest drept, şi îi va lăsa să moară de foame. O societatea care se bazează pe muncă trebuie să respecte principiul: „Cel care nu munceşte nu va mânca.”

Societatea nu va avea nevoie să creeze instituţii speciale pentru asigurare socială. Din moment ce toţi vor munci, va determina minimul şi maximul vârstei de la care şi până la care vor munci. Înainte şi după aceste vârste, toţi oamenii vor primi cele necesare, la un nivel egal cu ceilalţi, astfel încât să le fie asigurate necesităţile şi confortul traiului. În acelaşi mod, societatea va asigura aceleaşi condiţii pentru invalizi, persoane cu dizabilităţi şi pentru cei bolnavi.

Partea II – Sfera politică

Politică generală

Republica democrată burgheză, cu egalitatea sa de formă pentru toţi oamenii şi cu libertăţile sale de formă, de fapt protejează proprietatea privată şi astfel inevitabil devine o dictatură a burgheziei şi o organizaţie de exploatatori nemiloşi ai claselor muncitoare. Acelaşi lucru e valabil şi pentru noul stalinism sub forma republicii Sovietice, chiar dacă e sanctificat de ideea de dictatură a proletariatului. Faptul că Statul e proprietar nu doar asupra mijloacelor de producţie, ci şi asupra viaţii fiecărui individ îi plasează pe toţi oamenii în poziţia de sclavi, de roboţi vorbitori, şi, cu o logică implacabilă, duce la crearea unei noi clase de exploatare a maselor de muncitori – dictatura birocraţiei; Statul devine o maşină monstruoasă pentru exploatarea oamenilor de către o clică restrânsă.

În contrast, Confederaţia comunală va transforma organizarea în masă a oamenilor care muncesc în fundaţia pentru construirea unei alte şi noi societăţi Anarhice, reuşind astfel să obţină libertate deplină a mişcării şi libertate deplină a individului.

Democraţia burgheză îşi ascunde caracterul de societate de clase în spatele unei mascarade a egalităţii naţionale simbolizată de votul universal. Democraţia sovietică, pe de altă parte, accentuează şi mai brutal caracterul ei de clasă pretinzând că dictatura proletariatului este presupus esenţială distrugerii claselor şi a Statului. În orice caz, experienţa revoluţiei ruse a arătat că dictatura proletariatului e o ficţiune, o utopie non-realizabilă, din moment ce, logic şi inevitabil, ia forma unei dictaturi a Partidului şi e urmată de o guvernare de către birocraţie, adică, simplu spus, absolutism.

Statul sovietic e forţat să pretindă că dictatura birocraţiei e dictatura proletariatului, la fel cum şi burghezia pretinde că dictatura sa este „voinţa poporului”.

În contrast, confederaţia comunală, constituită din mii de organizaţii sindicale care acţionează liber, îndepărtează toate posibilităţile pentru limitarea libertăţii şi a activităţii libere. În mod clar previne posibilitatea apariţiei unei dictaturi a vreunei clase, şi, prin urmare, previne şi posibilitatea instaurării unui regim de teroare. Caracterul de bază al Confederaţiei comunale e acela că nu are de ce să se teamă de cele mai mari libertăţi şi drepturi ale omului, indifferent de originea sa socială, atâta vreme cât fiecare munceşte. Prin urmare, adevărata democraţie, dezvoltată în logica sa cea mai largă, poate deveni o realitate numai în condiţiile unei Confederaţii comunale. Această democraţie e Anarhia.

Atât democraţiile burgheze cât şi cea sovietică se limitează la declaraţii formale privind libertatea politică şi privind drepturile: libertatea cuvântului, libertatea de adunare, de asociere, a presei, a grevelor, inviolabilitatea libertăţii individului, a proprietăţii etc. Prima stabileşte aceste libertăţi în mod formal pentru toţi, ultima numai pentru clasa muncitoare. Dar punerea administrativă în practică a acestor libertăţi şi, mai important, imensa dependenţă economică a oamenilor care muncesc, fac total imposibilă – atât în democraţia burgheză cât şi în statele proletare – exercitarea drepturilor şi libertăţilor de către muncitori.

Drepturile depline şi nelimitate ale oricărui om sunt posibile – în viaţa reală, mai degrabă decât în proclamaţii decât în alte forme – numai în condiţiile unei depline auto-guvernări sub forma confederaţiei comunale unde capitalismul şi statul nu există şi unde presa şi editurile vor fi accesibile sub managementul federaţiei productive respective.

Democraţia burgheză proclamă drepturile omului şi ale cetăţeanului, dar, din cauza fundamentelor sale capitaliste, nu poate asigura transformarea acestor drepturi în fapte, în realitate. Mai mult, inegalitatea şi opresiunea cresc tot mai mult şi în acest moment, în epoca imperialismului, democraţia burgheză a atins gradul cel mai ridicat de opresiune rasistă şi naţională.

În această privinţă, democraţia sovietică a făcut un pas înainte, dar declararea oficială a principiului naţional al auto-guvernării nu poate duce la o reală auto-guvernare a oamenilor din Uniunea Sovietică. În plus, deşi a eliberat o naţiune de sub dominaţia alteia, Sovietele nu eliberează oamenii acelei naţiuni de dominaţia internă. Libertatea naţională nu constă în divizare sau în autoadministrare, ci în libertatea indivizilor care fac parte din acea naţiune.

Libertatea naţională se poate manifesta deplin numai în confederaţii comunale în care libertatea va deveni o realitate prin eliberarea indivizilor care se unesc când vor în asociaţii libere, inclusiv unele naţionale.

Nemulţumit cu o declaraţie formală a egalităţii între sexe, Statul sovietic încearcă să obţină acest lucru în realitate făcând paşi foarte slabi şi sfioşi în direcţia eliberării femeilor de povara întreţinerii casei, de cea a gătitului şi de creşterea copiilor. Dar, din moment ce Statul e, prin natura lui, un duşman al libertăţii depline, e la fel de adevărat că se vede pus în faţa a două obstacole insurmontabile – obstacole inerente naturii sale – prin preluarea atribuţiilor bisericii şi statului burghez: susţinerea şi regularizarea căsătoriei. Deplina egalitate a sexelor şi a libertăţii femeilor sunt posibile numai în condiţiile libertăţii pentru toţi şi asemenea condiţii vor putea fi posibile numai în Confederaţia comunală.

Experienţa unei structuri politice bazată pe un sistem de Soviete libere, care şi-a făcut apariţia la începutul Revoluţiei din octombrie din Rusia, demonstrează că adevărata organizare a societăţii pe baza unei federaţii a Sovietelor nu doar că ar îndepărta aspectele burgheze negative ale democraţiei şi parlamentarismului, nu doar că va asigura pentru masele muncitoare simplitate în alegerea şi revocarea delegaţilor, nu doar că va apropria oamenii de instituţiile sociale, dar va şi distruge statul în toate formele sale de existenţă, inclusiv cea a dictaturii proletariatului. Comunalismul, adică federaţia comunelor libere cu Sovietele în aţiune pentru organizarea politică a ţării, ar lua locul Statului.

Statul burghez a transformat armata într-o armă pentru opresiunea maselor muncitoare și pentru protecția Statului, adică a clasei conducătoare. Și în Statul Sovietic armata are același rol. Numai milițiile muncitorilor, înarmarea întregii populații, și organizarea sindicatelor în commune rurale pot fi singura armă pentru protecția libertății tuturor și a bunăstării lor. Milițiile oamenilor muncii vor fi o condiție necesară pentru îndepărtarea Statului și a sistemului de clase.

Recunoscând rolul proletariatului în Revoluție, anarhiștii sunt convinși că orice privilegiu care va fi creat pentru ei în raport cu alte categorii ale oamenilor muncii va fi un pericol pentru cauza libertății. Egalitatea drepturilor pentru toți din primele zile ale Revoluției – aceasta e fundamentală pentru nevoia de justiție socială.

Naționalitățile și relațiile internaționale

Drepturile naționale nu sunt un principiu prin ele însele, ci un rezultat al principiului libertății. Nici o națiune, ca o asociere naturală a mai multor indivizi care vorbesc aceeași limbă, nu poate găsi condiții potrivite pentru dezvoltarea sa normală în interiorul limitărilor impuse de mediul capitalist și de organizațiile statale. Națiunile mai puternice le cuceresc pe cele mai slabe și fac eforturi pentru a le distruge și pentru a le asimila artificial. Din acest motiv, dominația națională însoțește constant Statul și capitalismul. Interesele mercenare criminale ale claselor conducătoare îi forțează să țeasă mereu ură și ostilitate între etnii, două emoții care sunt la rădăcina patriotismului, esențial la rândul său pentru Stat și capitalism.

Așa-zisele interese naționale, care azi divid și împart afacerile economice și politice din punctul de vedere al Statului, sunt, de fapt, interesele claselor conducătoare. Din acest motiv, sunt contrare nevoilor oamenilor și duc la ostilități între națiuni și la războaie. Prin urmare, în societatea unui stat capitalist, problema naţională e un aspect al unei probleme generale mai largi, aceea a libertăţii şi nu poate fi rezolvat în interesul oamenilor care muncesc.

”Dreptul unei națiuni la auto-determinare” și la o existență independentă și suverană nu e decât dreptul burgheziei naționale la exploatarea nelimitată a proletariatului, actualizarea acestui drept într-o țară multi-națională care ridică steagul revoluției sociale și se găsește astfel încercuită de capitalism devine de fapt un drept la auto-apărare al burgheziei naționale împotriva revoluției, și o armă a burgheziei internaționale. Acest lucru a fost demonstrat în mod convingător de experiența Rusiei între anii 1917 și 1922.

Realizarea „dreptului la auto-determinare” e astfel o realizare a străină libertății – aceea a naționalităților – de pe urma căreia clasele exploatate obțin prea puțin dacă obțin vreodată ceva.

Mai mult, sloganul „dreptul fiecărei națiuni la auto-determinare”, dacă e urmat de concluzia sa logică, devine o absurditate. Pentru a-l realiza pe teritoriul Uniunii Republicilor Socialiste și Sovietice, de exemplu, ar însemna să se ajungă la o multitudine de State, ceea ce ar fi inadmisibil atât din punctual de vedere și al intereselor proletariatului, cât şi al libertăţii şi revoluţiei sociale.

Acest lucru nu înseamnă că anarhiştii se opun libertăţii naţionale. Dimpotrivă, dintotdeauna au luptat pentru drepturile naţionalităţilor oprimate. Naţionalitatea, la fel ca individualitatea, e un fapt social şi istoric, şi recunoaşterea ei e un drept vital. Fiecare naţiune, oricum ar fi ea, mică sau mare, şi la orice nivel cultural ar fi, are dreptul, la fel ca orice individ, să gândească, să simtă, să aspire, să vorbească şi să se comporte în felul în care alege ea. La acest lucru se referă de fapt naţionalitatea – dreptul de a fi tu însuţi, acest drept e o consecinţă naturală a principiului libertăţii şi egalităţii.

Naţionalitatea în sine, oricum, nu e un principiu, ci un fapt. Ar fi criminal ca toate mişcările claselor muncitoare să-l transforme într-un ideal. Anarhiştii se ridică deasupra măruntelor ambiţii naţionale „în viziunea cărora ţara fiecăruia e centrul universului, care văd măreţie în capacitatea unei ţări de a-şi teroriza vecinii.”

Libertatea internaţională şi egalitatea, dreptate pentru toate popoarele din toată lumea sunt deasupra intereselor naţionale. Drepturile naţionale încetează să mai fie o consecinţă a acestor principii dacă şi când se situează împotriva libertăţii şi chiar în afara libertăţii. Orice stat e un duşman al libertăţii şi egalităţii. Naţiunile care îşi îndeplinesc dreptul la auto-determinare şi care devin state, la rândul lor ajung să nege drepturile naţionale ale minorităţilor din interiorul lor, să le interzică limba, şi dorinţele de a fi ei înşişi. În acest fel, auto-determinarea nu numai că nu aduce naţiunii respective nici una dintre libertăţile care interesează proletariatul, dar şi eşuează să rezolve problema naţională. Dimpotrivă, devine o ameninţare pentru restul lumii, din moment ce Statele trebuie mereu să se extindă pe socoteala vecinilor lor mai slabi.

Din acest motiv, anarhiştii, respingând Statul, resping şi modul său şi mijloacele prin care acesta rezolvă problema naţională; o reală şi deplină soluţie va fi posibilă doar în condiţii de Anarhie, într-un comunism care izvorăşte din libertatea individuală şi din realizarea asociaţiilor libere ale indivizilor în comune, a comunelor de regiuni, a regiunilor în naţiuni – asocieri fondate pe libertate şi egalitate şi care creează o unitate naţională în pluralitate.

Confederaţia Internaţională, liber stabilită de federaţiile voluntare ale părţilor care se auto-guvernează într-un întreg, va găsi o rezolvare deplină pentru problema naţională pe baza lidertăţii şi egalităţii depline, fără de care orice soluţie a acestei probleme va avea în mod necesar un caracter burghez, şi de aici va deveni agresivă, în mod deschis sau secret.

Numai Confederaţia Comunală va determina ordinea lumii în relaţiile internaţionale, îndepărtând toate cauzele războaielor şi opresiunii. Confederaţia Internaţională nu poate fi formată din State, din moment ce asocierea Statelor, cum e în prezent Liga Naţiunilor, nu e altceva decât o asociere a claselor exploatatoare împotriva proletariatului internaţional, folosind arme prin care neagă libertatea şi folosind şi ameninţarea constantă a războiului.

Organizaţia Confederaţiei Internaţionale trebuie să fie precedată de Revoluţia Comunalistă, care va înlocui Statul cu comune şi sindicate, care, unindu-se liber de jos în sus, sunt singurele organizaţii capabile să stabilească o unitate internaţională reală bazată pe recunoaşterea dreptului la auto-determinare nu doar pentru câteva naţiuni (indiferent de mărimea lor), dar şi pentru toate comunele şi provincile din interiorul naţiunilor.

Sunt doar două condiţii pentru o asemenea auto-guvernare: ca structura lor internă să nu ameninţe libertatea şi auto-guvernarea vecinilor şi ca ca asocierea voluntară să nu lege un membru pentru totdeauna de organizaţia respectivă.

Pe baza acestor puncte, şi în claritatea scopului final, actuala politică a anarhiştilor în sfera problemelor naţionale şi a relaţiilor internaţionale e direcţionată către atragerea proletariatului din toată lumea şi a tăranilor din toată lumea într-o luptă comună pentru abolirea proprietăţii private (lupta pentru comunism); într-o luptă comună pentru distrugerea Statului (lupta pentru anarhie); într-o luptă comună pentru distrugerea prejudecăţilor naţionaliste, a frontierelor şi a privilegiilor, pentru egalitatea şi pentru auto-determinarea tuturor naţiunilor. De aici propaganda pentru ideea Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, cooperarea activă în eforturile organizaţionale şi participarea în eforturile sale sunt o obligaţie pentru fiecare anarhist.

În privinţa drepturilor naţionale la „auto-determinare”, anarhiştii nu neagă dreptul la separare, din moment ce aceasta e consecinţa principiul libertăţii pe care ei îl recunosc. Ei neagă doar exploatarea proletariatului, nu a auto-determinării ca atare, dar a auto-determinării potrivit concepţiilor Statului.

Recunoscând că un patriotism puternic implică dezvoltarea naţiunilor ţinute în sclavie şi, odată cu aceasta, o lipsă de încredere în naţionalităţile conducătoare (un fapt care are un efect toxic asupra luptei proletariatului internaţional pentru libertate universală), anarhiştii cer eliberarea tuturor coloniilor şi sprijinirea fiecărei lupte pentru independenţă atâta timp acestea reprezintă expresia voinţei proletariatului revoluţionar şi a ţărănimii muncitoare.

Organizarea apărării

A. Sfera militară

Adevărata revoluţie e de neconceput fără participarea maselor largi ale populaţiei. Acolo unde acestea sunt absente nu are loc o revoluţie; poate fi o revoltă, o lovitură de stat, dar nimic mai mult.

Revoltele şi loviturile de stat sunt create artificial. Revoluţiile sunt rodul unui proces natural, activităţile revoluţionare pot doar ajuta acest proces – dar nu sunt niciodată cauza revoluţiilor.

Din acest motiv, o revoluţie în care masele largi ale populaţiei participă reuşeşte mereu. Întotdeauna va rămâne un fapt istoric, un moment important pentru acei oameni şi pentru alţii, pentru că, chiar şi în moarte, dă un sens aspiraţiilor populare pentru secolele următoare. Astfel de revoluţii, care au urmat una alteia, sunt revoluţiile engleză, franceză şi cea rusă.

Revoluţia înseamnă distrugerea vechii ordini în toate aspectele sale. În procesul distrugerii, revoluţia provoacă haos. Acest haos, pe măsură ce anihilează forţele vechii societăţi, nu e în pericol de a fi suprimat în prima fază a răscoalei – până când membrii speriaţi ai fostului regim nu îşi revin din şoc şi încearcă să se regrupeze. În acest scurt interval de timp, revoluţia trebuie să-şi stabilească propria sa ordine şi trebuie să introducă o serie de măsuri economice care vor preveni sau, cel puţin vor împiedica organizarea rezistenţei din partea aderenţilor fostului regim, şi care se vor dovedi în sine un factor de apărare. Revoluţia trebuie, de asemenea, să pună bazele propriei sale apărări militare organizate. Prima acţiune în această direcţie trebuie să fie capturarea armelor şi a depozitelor de muniţie, dizolvarea vechii armate, înarmarea participanţilor la revoluţie şi organizarea unei părţi a lor în gărzi revoluţionare la sediile fabricilor, în sate şi în toate instituţiile (vechiului regim).

Aceste măsuri ale primei perioade a revoluţiei nu vor fi în orice caz suficiente pentru apărarea acesteia în cazul unui război civil, care cu siguranţă va fi organizat şi sprijinit de imperialismul internaţional care va încercui ţara în momentul declanşării revoluţiei sociale.

De aceea, a doua fază a revoluţiei trebuie să fie organizarea forţelor armate potrivit tuturor regulilor militare, dar în completă armonie cu scopurile fundamentale ale revoluţiei.

Doar detaşamentele de partizani nu vor fi de ajuns pentru apărarea revoluţiei. Vor apărea cu siguranţă în timpul revoluţiei şi vor juca un rol esenţial în primele faze ale luptei, dar nu vor fi de mare ajutor când se ajunge la lupte armate. În aceste condiţii, pot fi implicate doar trupe armate organizate corespunzător, şi capabile să folosească știința militară și tehnica războiului modern. Dar o armată în sensul celei existente în țările burgheze, sau o armată cum e Armata Roșie din Rusia Sovietică nu respectă principiile fundamentale pe care noua societate urmează să fie construită.

Prin urmare, nici armata, nici detaşamentele de partizani nu pot fi considerate forme dezirabile de organizare militară a forţelor în Revoluţie. Prima ar fi o ameninţare pentru libertate, a doua un mijloc insufficient de apărare.

În schimb, anarhiştii propun înarmarea oamenilor muncii pe bazele de constituire a unei miliţii. Această miliţie va fi organizată pe următoarele principii:

Înarmarea tuturor oamenilor care pot folosi o armă, de la vârsta de 18 ani până la 48 de ani.
Recrutarea femeilor care pot folosi o armă de la vârsta de 18 ani până la 35, pentru servicii medicale în cadrul miliţiei muncitorilor.
Abolirea serviciului militar şi a vieţii obligatorii în unităţi militare.
În locul unităţilor militare, care vor fi folosite doar pe timp de război şi a adunărilor pentru antrenamente, toată pregătirea militară şi medicală se va petrece la locul muncii; în fabrici, uzine, ateliere, în comunităţile săteşti şi agricole, fără a-i rupe pe cei care sunt antrenaţi de viaţa socială.
Instituirea în fiecare an a unei perioade de 30 de zile pentru instrucţie militară, pentru care mobilizarea, ca şi cea pe timp de război, va fi făcută pe grupuri de vârstă.
Organizarea aparatului miliţiei muncitorilor care va consta în comitete de mobilizare, formate inclusive din specialişti militari, ataşate asociaţiilor federative ale comunelor de producători. Specialiştii vor continua, în acelaşi timp, să îndeplinească sarcinile economice din comune pe baze egale cu toţi ceilalţi.
Departamentele de Aprovizionare vor fi stabilite în asociaţii federative de distribuţie şi în cooperative, şi vor include specialişti militari.
Personalul Departamentului Operaţii Militare al miliţiei muncitorilor va fi constituit în urma alegerii membrilor lui dintre cei implicaţi în instrucţia militară şi dintre cei mai buni experţi militari.
În asigurarea educației militare și de tehnică militară, personalul militar va numi pentru fiecare unitate de producție un număr necesar de instructori-comandanți. Sarcina acestor instructori va fi să conducă unitățile militare în fabrici, uzine și sate, și, în același timp să muncească, la fel ca ceilalți, în domeniile lor de activitate productivă. Cei numiţi de personalul Operațiunilor Militare trebuie îndepărtaţi din posturile lor nu numai de către cei din personalul militar, ci și de către o adunare generală a membrilor uzinei sau a comunei sătești.
Din moment ce în timpul revoluției sociale țara va fi sub o constantă amenințare a unui atac militar din partea vecinilor burghezi, Revoluția va trebui să asigure antrenarea specialiștilor în toate aspectele militare. Astfel, școlile militare va trebui să rămână în funcțiune în Perioada de Tranziție, deși va fi nevoie să fie reformate în maniera potrivită, în timp ce serviciile ofițerilor fostei armate și experții militar va trebui să fie folosiți în scopul reușitei revoluției.
Din cauza structurii organizatorice a miliției muncitorilor așa cum a fost descrisă mai sus, toate instituțiile și toți indivizii care o servesc trebuie să fie industrializați pe timp de pace, adică trebuie să fie organizați ca forță de muncă productivă potrivit cu pregătirea lor și cu organizarea nevoilor miliției muncitorilor.
Uzinele de producție de armament vor fi comunizate și integrate într-un sistem general al economiei comuniste. Se vor uni cu asociațiile de producători corespunzătoare și vor primi comenzi de producție de la departamentul de Producție Militară a Confederației Generale a Muncii.

Apărarea revoluției, organizată în acest fel, va asigura șansa pentru folosirea tuturor avantajelor militare, în timp ce, nici indivizii, nici organizaţiile care ar putea acţiona împotriva libertăţii şi a revoluţiei nu vor putea să preia puterea militară. Industrializarea aparatului miliţiei şi a personalului va preveni birocratizarea şi dezvoltarea personalului din structurile de comandă într-o castă militară separată.

B. Securitatea publică și liniștea internă

Noua societate, chiar şi în forma ei de tranziţie, va fi o reală asociere liberă a oamenilor bazată pe recunoaşterea universală a drepturilor naturale ale omului.

Libertaea şi egalitatea, precum şi solidaritatea care rezultă din ele şi respectul pentru drepturile inalienabile ale altora – acesta e scopul real al justiţiei sociale.

Libertatea e o formă indivizibilă de egalitate, aşa cum şi egalitatea e o formă indivizibilă a libertăţii. Libertatea fără egalitate e doar de formă, şi e urmată de conducerea arbitrară a majorităţii asupra minorităţii. Acest fel de libertate e caracteristic societăţii de tip capitalist. Iar egalitatea fără libertate, care e caracteristică societăţii comunismului de stat, e urmată inevitabil de o totală cădere în sclavie a individului. Anarhiştii vor construi astfel o societate bazată pe drepturi naturale, unde libertatea şi egalitatea vor fi indivizibile; ei recunosc şi încetează să se mai opună acelor comportamente care rezultă din aceste drepturi.

Dreptul natural e potrivnic oricărei legislaţii, care trebuie în mod necesar să-i limiteze funcţiunea. Astfel, nici structura comunală a comunismului deplin şi a anarhiei nu vor avea nevoie de legislaţie. Odată cu eliminarea legilor scrise, legislativul va înceta să existe. Singura lege scrisă va fi Constituţia Confederaţiei cu capitolele sale, înţelegerea generală care se bazează pe dreptul natural aplicabil tuturor membrilor Confederaţiei care doresc să facă parte din ea.

Din moment ce în societatea modernă, aproape toate crimele sunt comise în domeniul proprietăţii private, ca rezultat al sfidării dreptului natural de către cei de la putere, îndepărtarea acestei cauze va duce şi la înlăturarea consecinţelor ei. Prin urmare, în societăţile viitoare şi în Perioada de Tranziţie, singurele crimele care ar putea fi comise sunt ca urmare a condiţiei bolnave a individului, precum şi, în prima fază, cum caracteristicile psihologice ale societăţii statale capitaliste vor persista, crimele vor avea legătură cu refuzul de a duce la îndeplinire obligaţiile sociale.

Alt tip de crime – cele împotriva libertăţii şi egalităţii – vor avea un caracter de masă numai în momentul Perioadei de Tranziţie, când o luptă activă se va duce pentru cucerirea condiţiilor paşnice pentru dezvoltarea sănătoasă a primelor faze ale societăţii în direcţia comunismului şi anarhiei, adică în perioada războiului civil.

Individul care acţionează împotriva libertăţii şi egalităţii se va plasa singur în afara ambelor, şi va fi subiectul fie al ostracizării, exilului sau izolării temporare, cu folosirea capacităţii sale de muncă în condiţii de demnitate umană.

Toţi prizonierii luaţi în timpul războiului civil vor face parte din această categorie de criminali împotriva libertăţii şi demnităţii. Nu va fi nevoie să se creeze instituţii speciale pentru această categorie de criminali. De ei se va ocupa miliţia muncitorilor prin aparatul său şi consiliile comunelor.

Pentru ceilalţi, societatea din Perioada de Tranziţie va duce o campanie împotriva crimei fără a recurge la răzbunare sub forma pedepsei legale, care e principiul de bază al justiţiei în societatea burgheză şi în societăţile socialismului de stat, ci, prin îngrijire, educaţie şi izolare temporară a elementelor anormale, atâta timp cât va fi necesar şi, mai mult decât orice, prin mijloace de influenţă morală, o metodă care a fost déjà aplicată cu succes de diferite societăţi şi asociaţii. Din acest motiv, societatea din Perioada de Tranziţie nu va avea nevoie de instituţii legale în sensul celor din societatea modernă a capitalismului de stat. Va rezolva această problemă oferind moderare la locurile de producţie; în cazul infracţiunilor care nu au nici o semnificaţie socială şi au fost comise în afara centrelor de producţie, societatea va putea să le rezolve prin moderare.

În privinţa infracţiunilor care au o importanţă socială mare, cum ar fi diferitele încălcări ale libertăţii şi egalităţii, omucideri etc, aceste cazuri vor fi aduse în faţa unor tribunale ale comunelor publice, formate din reprezentanţi ai comunelor producătorilor şi consumatorilor, cooperativelor şi comitetelor locative din zona respectivă şi vor include şi experţi în ştiinţă şi medici. Componenţa acestor tribunale, care vor fi organizate de fiecare dată când e nevoie, va fi flexibilă, din moment ce judecătorii vor fi aleşi numai când e cazul.

Din moment ce închisorile vor fi abolite, criminalul va fi subiectul, în funcţie de condiţia sa psihologică, ori a unui tratament medical, ori a unei izolări temporare de societate în comune productive de corecţie în interiorul cărora va fi pe deplin liber.

O societate, care a abolit proprietatea privată şi Statul, cu toate privilegiile sale, nu va avea nevoie de serviciile poliţiei, şi va putea fi capabilă să-şi asigure singură siguranţa internă şi pacea. Atâta vreme cât această nevoie există, întreaga populaţie – aşa cum e reprezentată acasă, pe stradă, şi în comitetele de cartier, va îndeplini această sarcină socială prin rotaţie.

Prin urmare, reorganizara protecţiei a siguranţei interne şi asigurarea liniştii în Perioada de Tranziţie nu vor semăna, nici în formă, nici pe fond, cu instituţiile cu aceleaşi scopuri ale societăţii burgheze. Forma lor va rezulta logic din caracterul Perioadei de Tranziţie şi se va baza pe acţiunile de încredere ale populaţiei.

Această auto-protecţie se va dovedi cu siguranţă superfluă când societatea se va maturiza în comunismul libertar.

Legea familiei și a căsătoriei

Abolirea proprietăţii private şi a Statului cu toate instituţiile sale va fi urmată în mod natural de abolirea familiei moderne, care se bazează pe aceleaşi fundaţii ca şi societatea contemporană însăşi, adică cele ale puterii şi proprietăţii, transmise din generaţie în generaţie prin legi ale moştenirii, pentru care nu va exista loc în Perioada de Tranziţie.

Căsătoria modernă, dependentă de aprobarea obligatorie a guvernului, societăţii şi părinţilor, va fi abolită şi va fi înlocuită de căsătoria liberă, care va deveni baza noii familii. Anarhiştii, începând cu conceptele fundamentale ale libertăţii şi egalităţii, se opun căsătoriei obligatorii, şi cer libertate şi uniune între sexe.

“Când căsătoria religioasă, civilă şi legală e abolită,” spune Bakunin, „viaţa, realitatea şi morala se vor întoarce la căsătoria naturală, bazată numai pe respectul reciproc şi pe libertatea a doi oameni, bărbat şi femeie, care se iubesc; recunoscând fiecăruia dreptul de a se despărţi de celălalt când doreşte, fără să ceară permisiunea nimănui, şi negând de asemenea nevoia de a obţine acceptul cuiva când doi oameni aleg să trăiască împreună, şi respingând orice interferenţă, a oricărei instituţii, înăuntrul legăturii lor, vom face ca relaţia lor să fie cu atât mai puternică, mai reală şi mai sinceră.”

În legătură cu reorganizarea fundamentală a căsătoriei, se pune problema copiilor – creşterea lor, educaţia lor şi instruirea lor. Societatea nu va lua nici un copil de la părinţii lui, dar va lua asupra ei îngrijirea, educaţia şi instruirea până la vârsta de 18 ani. Îşi va asuma obligaţia să-i ofere fiecărui copil până la 18 ani educaţie la fel ca tuturor celorlalţi, ceea ce îl va pregăti în acelaşi timp şi pentru efort psihic şi intelectual. Tinerii sunt viitorul societăţii, şi din acest motiv, societatea e vital interesată să le ofere o educaţie potrivită şi instruire fără a face nici o distincţie între ei. Pe scurt, societatea va deveni protectoarea lor.

Părinţii au dreptul să aibă autoritatea naturală asupra copiilor, dar această autoritate nu trebuie să fie în opoziţie cu moralitatea sau cu dezvoltarea intelectuală şi cu libertatea copiilor; societatea îşi va rezerva dreptul de a controla şi de a apăra copiii de un eventual despotism din partea părinţilor.

Anarhiştii vor institui această reorganizare fundamentală a căsătoriei şi a familiei, încă din primele zile ale revoluţiei, prin mijloace graduale şi un proces raţional, desigur, fără a impune ceva.

Perspectiva generală

Textura fundamentală a societăţii e formată, în viziunea anarhistă, din trei elemente. Primul este asocierea oamenilor ca producători, ceea ce va duce la sindicalizarea producţiei, la comunismul producătorilor. Al doilea este asocierea oamenilor ca şi consumatori, ceea ce va duce la utilizarea cooperativelor în comunismul consumatorilor. Al treilea se referă la asocierea teritorială a oamenilor, ceea ce va duce, prin comunism, la unitate în diversitate, adică la confederaţia naţiunilor, bazată pe principiile fundamentale ale anarhismului – libertate şi egalitate.

În orice caz, anarhiştii nu văd societatea în viitor într-o formă atât de simplificată şi schematică. Dimpotrivă, în ochii lor societatea e reprezentată de un model mult mai complex, în care ţesătura de bază e împletită de nenumărate fibre ale grupărilor umane, diserve şi mereu în mişcare, care dau naştere unei largi varietăţi de nevoi şi activităţi din partea individului, acesta fiind, în fond, baza societăţii.

Lupta de zi cu zi – Organizare, tactici și sarcini zilnice

Pentru a obţine şi grăbi succesul în lupta împotriva structurii Statului Capitalist, anarhiştii se organizează în sindicate şi luptă ca ele să ajungă să cuprindă proletariatul industrial şi ţărănimea muncitoare.

Sindicatele revoluţionare, în viziunea anarhiştilor, nu sunt numai organizaţii de luptă împotriva structurii contemporane; ele sunt şi celulele viitoarei societăţi.

Sindicatele din toate industriile, dincolco de asociaţiile industriale ale muncitorilor din fiecare industrie separată, se unesc într-o Confederaţie Generală a Muncii, care se va adapta la condiţiile schimbătoare, şi în viitor vor lua locul organizării economice a Capitalismului.

Din moment ce Confederaţia Muncii e prototipul noii organizări a societăţii, trebuie construită pe principiile pe care le va servi în viitor, adică pe libertate – autonomia indivizilor şi a organizaţiilor – şi pe egalitate. Prin urmare, principiul său organizaţional va fi un Federalism complet.

Recunoscând pe deplin că fiecare mişcare politică trebuie să fie subordonată luptei economice, anarhiştii se organizează în propriile lor organizaţii potrivit afinităţilor lor ideologice.

Consideră că asocierea în grupuri de propagandă pe baza afinităţilor ideologice, ulterioara asociere a acestor grupuri în federaţii locale şi a federaţiilor într-o confederaţie naţională, ca fiind de o importanţă vitală, din moment ce o asemenea confederaţie, nefiind direct implicată în lupta sindicală, va ţine locul Confederaţiei Muncii în domeniul propagandei de masă şi al luptei împotriva partidelor politice. Confederaţia grupurilor anarhiste, fără a se amesteca în treburile Confederaţiei Muncii, cooperând cu ea şi totuşi fiind separată de ea, se opune tuturor partidelor politice fără excepţie.

Va continua fără încetare lupta de clasă şi va arăta că interesele claselor bogaţilor sunt total ireconciliabile cu cele ale proletariatului şi ţărănimii. Va ajuta la clarificarea semnificaţiei istorice a proletariatului, şi va duce inevitabil şi în mod necesar către revoluţia socială. În acelaşi timp, grupurile trebuie, în activităţile lor zilnice, să le arate oamenilor muncii care e situaţia lor reală în societăţile capitaliste şi ale cele ale socialismului de stat – indiferent că ultimele se numesc dictaturi ale proletariaului sau au alte nume socialist etatiste. Trebuie să le arate că revoluţia socială e singura cale de a scăpa de existenţa mizerabilă.

Interesele proletariatului internaţional şi ale revoluţiei sociale determină ca lupta împotriva burgheziei şi împotriva altor forme pervertite ale socialismului să fie condusă nu numai în interiorul limitelor naţionale, ci şi internaţional. Pe de o parte, lupta trebuie să fie menţinută în domeniul economic împotriva sindicatului internaţional de la Amsterdam şi împotriva „Profintern” din Moscova; pe de altă parte, în domeniul politicii generale, trebuie direcţionată împotriva partizanatului politic al Internaţionalei a doua şi a treia. Călăuzirea în această luptă trebuie încredinţată Internaţionalei sindicatelor productive revoluţionare, adică a Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, stabilită după unificarea sindicatelor productive revoluţionare din toate ţările la Congresul de la Berlin din 25 decembrie 1922.

În ce priveşte activităţile revoluţionare ale anarhiştilor, domeniul lor nu e limitat doar la sindicate, ci include şi cooperativele, şcolile, administraţiile oraşelor şi satelor şi, în general, toate sferele în care palpită viaţa celor care muncesc. Anarhiştii, participând activ în lupta pentru interesele de zi cu zi ale claselor exploatate, aduc odată cu ei metodele revoluţionare. Atunci când răspund chestiunilor importante ale zilei, ei stabilesc o legătură între acestea şi scopul final şi folosesc fiecare oportunitate pentru a agita, pentru a face propagandă şi pentru a organiza clasele exploatate.

Anarhiştii resping calea activităţii parlamentare. Tacticile lor se bazează pe principiile acţiunii directe: proteste de masă, greve, boicoturi, sabotaj, şi alte metode de influenţare directă.

ANEXĂ

Cum era concepută în trecut problema producției

A.Internaţionala

Până la ruptura in interiorul Internaționalei, membrii Federației Jura, în ziarul lor Solidaritatea, pe 20 august 1870, au descris astfel viitoarea organizăre a Europei:

”În viitor, Europa va fi nu o federație a diferitelor națiuni, organizate politic în republici, ci o simplă federație a asociațiilor oamenilor muncii, fără nici o diferențiere pe baza naționalității lor.”

După ruptura care a avut loc la Congresul din Haga în 1872, anarhiștii au convocat un congres propriu la St. Imer unde au expus viziunea lor asupra societății astfel:

”Aspirațiile proletariatului nu pot avea alt scop decât stabilirea unei organizații economice total libere și a unei federații, bazate pe muncă și egalitate, și absolute independent de toate guvernele politice; această organizație și federație poate fi doar rezultatul acțiunilor proletariatului însuși, asocierea artizanilor și a comunelor autonome.

B. Mihail Bakunin

Societatea trebuie organizată „prin mijloacele liberei asocieri a asociațiilor de muncitori de jos în sus, atât în industrie cât și în agricultură, a asociațiilor oamenilor de știință și a societăților de artă și literatură – la început în commune, apoi în federații de commune în fiecare provincie, de provincii în națiune și de națiuni în Frăția Internațională.” (Mesaj, paginile 197-198).

Apoi, „pământul va aparține doar celor îl care muncesc cu propriile lor mâini – comunele agricole. Capitalul și toate mijloacele de producție aparțin muncitorilor – asociațiile de muncitori. Întreaga organizare politică din viitor nu trebuie să fie altceva decât federația voluntară a muncitorilor liberi, atât din agricultură cât și din fabrici și organizațiile artizanilor” (cooperativele producătorilor). (N.P. 97)

Într-o asemenea societate, munca va fi obligatorie pentru toată lumea. Trebuie să fie colectivă și egală – toți trebuie să muncească. Dacă foștii burghezi nu doresc să muncească, deși ar fi capabili, atunci se vor expune axiomei: cine nu munceşte nu mănâncă.

După revoluţie, proletarii de la oraşe şi de la sate vor deveni proprietari – probabil proprietari colectivi – în diverse forme şi în diverse condiţii, în funcţie de fiecare localitate, provincie şi comună, potrivit cu nivelul de civilizaţie şi de dorinţa populaţiei. Cei de la oraşe vor deveni proprietarii capitalului şi ai mijloacelor de producţie, cei de la sate ai pământului pe care îl vor munci cu propriile lor mâini. Realizarea pe deplin a acestui ţel va dura, desigur, un secol.

C. Piotr Kropotkin

Producţia noastră se îndreaptă într-o direcţie greşită. Întreprinderile industriale nu sunt preocupate de nevoile societății; singurul lor scop e să crească profitul intermediarilor. Plecând din acest punct, revoluția socială va trebui să organizeze producția pe baze care rezultă din nevoile populației. Mijloacele de producție trebuie transferate în mâinile oamenilor. Totul trebuie să aparțină tuturor. Organizarea producției trebuie să înceapă imediat după expropriere. Societatea trebuie organizată pe principiile anarhismului comunist. Prima noastră sarcină va fi realizarea imediată a comunismului. Principiul major al organizării noilor forme de producție este „înțelegerea pe baze voluntare”. Forma sa concretă e asocierea voluntară în interiorul unei comune și a federației de comune. Asta a scris Kropotkin despre acest subiect în cartea sa „Pâine și Libertate”.

Kropotkin a formulat mai multe forme concrete și simple de organizare în ultimii săi ani de viață. În prefața sa la Cuvintele unei Revolte (1919) și-a exprimat gândurile mai exact decât a făcut-o în „Pâine și Libertate”. A spus că are în minte construcția evoluată de către însăși societate, care pleacă de la celula simplă organizată în sat, în cartierul unui oraș, în Sindicat sau în cooperativă, și se extinde până la un organism complex, care include orașul ca întreg, provincia și întreaga națiune.

D. Sindicalismul Revoluționar al lui Pouget și Pataud

Totuși, un alt sistem anarhist, a scris Kropotkin, a fost indicat de tovarășul nostru, sindicalistul Pouget, în cartea sa „How He will Achieve the Revolution.” Aici a arătat modul în care anarhiștii vedeau răsturnarea socială din punctul de vedere al asociațiilor și al sindicatelor. Pouget susține că revoluția putea fi realizată în Franța dacă ar fi fost făcută de sindicate. Sindicatele nu așteaptă nimic de la cei care se investesc cu putere, și ar putea expropria capitaliștii prin acțiunea congreselor lor, și apoi să organizeze producția pe noi baze, simultan cu prevenirea opririi producției. E clar că aceasta ar putea fi realizată numai de către muncitorii înșiși prin organizațiile lor. Sunt câteva detalii pe care nu le împărtășesc cu viziunea lui Pouget, dar îi recomand cu bucurie cartea tuturor celor care vor să înțeleagă că e inevitabil și destul de aproape momentul reconstrucției sociale pe care umanitatea urmează să o trăiască.

Asociația Internațională a Muncitorilor – Principiile Sindicalismului Revoluţionar

Sindicalismul revoluţionar se bazează pe lupta de clasă, urmăreşte să-i unească pe toţi muncitorii şi intelectualii în organizaţii de luptă economică pentru emanciparea lor de sub jugul sistemului sclaviei salariale şi de sub opresiunea Statului. Scopul său constă în reorganizarea vieţii sociale pe bazele comunismului libertar, prin mijloacele acţiunii revoluţionare ale claselor muncitoare. Consideră că organizaţiile economice ale proletariatului sunt singurele care pot să realizeze acest scop.
Sindicalismul revoluţionar este duşmanul recunoscut al oricărui monopol economic sau social, şi urmăreşte să abolească aceste monopoluri prin crearea comunelor economice şi organizaţii administrative la sate şi în fabrici pe baza unor consilii de sisteme libere, total eliberate de sub subordonarea oricărui guvern şi partid politic. Împotriva politicii Statului şi a partidelor ridică la luptă organizaţiile economice ale celor care muncesc; împotriva guvernului, administrează ei înşişi treburile zilnice. Pe cale de consecinţă, nu are ca obiect cucerirea puterii politice, ci abolirea fiecărei funcţii a Statului în viaţa socială. Consideră că, odată cu monopolul asupra proprietăţii, ar trebui să dispară şi monopolul dominaţiei, şi cel al oricărei forme de Stat, inclusiv forma „dictaturii proletariatului” care vor duce totdeauna la crearea de noi monopoluri şi noi privilegii: acestea nu pot fi niciodată instrumente ale eliberării.
Sarcina dublă a sindicalismului revoluţionar e după cum urmează: pe de o parte, îşi propune să lupte zilnic pentru îmbunătăţirea situaţiei economice, sociale şi intelectuale a clasei muncitoare în interiorul societăţii existente. Pe de altă parte, scopul ei ultim e să-i emancipeze pe muncitori pentru a fi capabili să gestioneze singuri şi producţia şi distribuţia, precum şi să transfere în mâinile lor toate ramificaţiile vieţii sociale.

Sindicaliștii revoluționari sunt convinși că sistemul economic – care se bazează pe producător și pe creșterea de jos în sus – nu poate fi niciodată reglementat prin decrete guvernamentale, ci doar prin acțiunea comună a tuturor celor care muncesc și a intelectualilor din fiecare ramură industrială, prin administrarea fabricilor de către înșiși muncitori într-un asemenea mod că fiecare grup, atelier sau ramură industrială este o secțiune economică a organizației economice generale, producției care se dezvoltă sistematic și distribuției în interesele întregii comunități potrivit cu un plan bine stabilit și pe baza înțelegerilor reciproce.

Sindicalismul revoluționar se opune oricărei tendințe centraliste și organizării, care nu sunt decât împrumutate de la Stat și de la Biserică, și care sugrumă în mod metodic orice inițiativă umană și orice gând independent.

Centralismul reprezintă o organizare artificială de sus în jos, care lăsă la dispoziţia câtorva oameni reglementarea treburilor unei întregi comunităţi.

Individul devine, astfel, nimic mai mult decât un automatism un robot dirijat de sus. Interesele comunității sunt sacrificate de dragul privilegiilor câtorva, diversitatea e înlocuită de uniformitate: responsabilitatea personală a unei discipline mecanice, educația reală e redusă la acţiunea unui strung. Din acest motiv sindicaliștii revoluționari pledează pentru organizarea federalistă, adică o organizare de jos în sus a forțelor liber unite pe baza idealurilor comune și a intereselor comune.

Sindicaliștii revoluționari resping activitatea parlamentară și orice cooperare cu organismele legislative. Dreptul de vot universal, oricât de largă ar fi baza sa, nu poate duce la dispariția contradicțiilor flagrante care există în chiar sânul societății moderne; sistemul parlamentar nu are decât un obiectiv: să dea aparența dreptului legal unei regim de minciuni şi nedreptate socială, să convingă sclavii să pecetluiască legile asupra propriei lor sclavii.
Sindicalismul revoluționar respinge orice frontiere politice și naționale, fixate arbitrar, și vede în naționalism nimic altceva decât religia Statului modern, în spatele căreia se ascund interele materiale ale claselor celor bogați. Recunoaște numai diferențele regionale, și cere ca fiecare fiecare grup să aibă dreptul la auto-determinare într-o solidaritate armonioasă cu celelalte asociații economice, teritoriale sau naționale.
Din aceste motive, sindicalismul revoluționar se opune militarismului în orice formă, și consideră propaganda anti-militaristă ca pe una dintre cele mai importante sarcini ale luptei împotriva sistemului prezent. În primă instanță, îndeamnă cetățenii să refuze serviciul militar, și, mai ales, să boicoteze în mod organizat producția de armament sau echipament militar.
Sindicalismul revoluționar pledează pentru acțiunea directă și sprijină orice luptă care nu e în contradicție cu scopurile sale: abolirea monopolului economic și a dominației Statului. Metodele de luptă sunt grevele, boicotul, sabotajul. Acțiunea directă își găsește expresia cea mai profundă în greva generală, care, în același timp, din perspective sindicalismului revoluționar, ar trebui să preceadă revoluția socială.
Deși dușmanii oricărei forme de violență organizată în mâinile oricărui guvern, sindicaliștii revoluționari nu uită că lupta decisivă între Capitalismul de azi și comunismul libertar de mâine nu va avea loc fără confruntări serioase. Ei recunosc astfel violența ca pe un mijloc de apărare împotriva metodelor violente ale claselor conducătoare, în lupta revoluționară a oamenilor pentru exproprierea mijloacelor de producție și a pământului. Așa cum exproprierea nu poate începe și nu poate fi dusă la capăt decât de organizațiile economice revoluționare ale muncitorilor, așa și apărarea revoluției trebuie să fie în mâinile organizațiilor economice, și nu în mâinile organizațiilor militare sau a altor organizații care operează în afara celor economice.
Numai organizarea economică revoluționară a clasei muncitoare poate găsi puterea necesară de a îndeplini emanciparea ei, la fel și la energia creativă necesară pentru reorganizarea societății pe baza comunismului libertar.