#title Planeta bolnavă #author Guy Debord #date 1971 #source Preluat la 15.12.2022 de la [[https://centruldecultura.wordpress.com/]] #lang ro #pubdate 2022-12-15T00:00:00 #topics situaționism Astăzi „poluarea” e la modă, exact în acelaşi mod în care e şi revoluţia: ea pune stăpânire pe întreaga viaţă a societăţii şi este în mod iluzoriu reprezentată în spectacol. Este flecăreală plictisitoare în o aglomerare de scrieri şi discursuri eronate şi mistificatoare şi de fapt prinde pe toată lumea de gât. Se dezvăluie pe sine peste tot ca ideologie şi câştigă teren ca un proces real. Aceste două mişcări opuse – stadiul suprem al producţiei de mărfuri şi proiectul negării sale totale, la fel de bogat în contradicţii interne – se dezvoltă împreună. Ele reprezintă cele două feţe prin care o singură mişcare socială (mult aşteptată şi deseori prevăzută în figuri parţiale inadecvate) se manifestă: imposibilitatea continuării funcţionării capitalismului. Epoca ce are toate mijloacele tehnice necesare pentru a altera în mod absolut condiţiile de viaţă ale întregii planete este, de asemenea, epoca ce prin aceeaşi dezvoltare tehnică şi ştiinţifică separată dispune de toate mijloacele de control şi, indubitabil, de precizia matematică pentru a măsura cu exactitate dinainte unde şi când, sporirea automată a forţei de muncă alienate a societăţii divizate în clase va duce: adică să măsoare rapida degradare a condiţiilor de supravieţuire în sensul cel mai general şi trivial al cuvântului. În timp ce reacţionarii imbecili încă sunt împotriva unei critici estetice la toate acestea şi se consideră ei înşişi lucizi şi moderni când pretind să se căsătorească cu propriul secol proclamând că autostrada şi Sarcelles au propria lor frumuseţe, ce trebuie preferată disconfortului vechilor cartiere pitoreşti, sau, remarcând grav că toată populaţia mănâncă mai bine, în ciuda celor nostalgici după mâncare bună, problema degradării totalităţii mediului uman şi natural deja încetează complet să se mai pune pe sine pe planul aşa-zisei calităţi antice, estetice sau altfel, şi devine în mod radical problema posibilităţii materiale de existenţă a unei lumi ce urmăreşte o asemenea mişcare. Această imposibilitate este de fapt deja perfect demonstrată de toată cunoaşterea ştiinţifică separată ce acum doar discută despre (data de) expirare şi despre paliativele pe care, dacă le aplicăm zeloşi, pot doar să o amâne puţin. O asemenea ştiinţă poate doar să insoţească pe drumul către distrugere o lume ce a produs-o şi o are, dar care e forţată să facă aceasta cu ochii deschişi. Se conturează astfel, până la caricatură, inutilitatea cunoşterii fără utilizare. Se măsoară şi se extrapolează cu excelentă precizie rapida augmentare a poluării chimice din aer; din apa râurilor, lacurilor şi chiar a oceanelor; şi ireversibila augmentare a radioactivităţii acumulate prin dezvoltarea paşnică a energiei nucleare;[1] efectele gălăgiei; invazia spaţiului de către plasticuri ce pot pretinde o eternitate a depozitului universal de deşeuri; rata crescută a natalităţii; falsificarea fără sens a alimentelor;[2] Lepra urbanistică ce se ridică peste ceea ce era localitatea şi ţara; astfel boala mentală – incluzând frica nevrotică şi halucinaţiile care nu vor întârzia să apară şi să se multiplice chiar pe tema poluării, despre care peste tot se prezintă o imagine alarmantă – şi sinuciderea, a cărei rată de creştere deja o egalează pe cea a construcţiei unui asemenea mediu (ca să nu mai pomenim de efectele războiului atomic sau bacteriologic, ale cărui mijloace sunt la locul lor ca sabia lui Damocles, însă evident rămânând evitabile.) Pe scurt, dacă scara şi realitatea „Terorii anului 1000” sunt încă un subiect controversat printre istorici, Teroarea anului 2000, este de asemenea bine fondată; este de acum înainte o certitudine ştiinţifică. Cu toate acestea, ceea ce se întâmplă nu este fundamental nou; este pur şi simplu concluzia forţată a unui proces vechi. O societate care este întotdeauna mai bolnavă, însă întotdeauna mai puternică, a re-creat în mod concret peste tot lumea ca mediu şi decor al bolii sale, o planetă bolnavă. O societate ce încă tot nu a devenit omogenă şi care nu se determină pe sine, însă este întotdeauna mai determinată de o parte a ei care se pune pe sine deasupra restului şi care îi este exterioară, a dezvoltat o mişcare ce domină naturi, dar care nu este ea însăşi dominată. Prin propria sa mişcare, capitalismul a furnizat în sfârşit dovada că nu mai poate dezvolta forţele de producţie; şi că aceasta nu ţine (pur şi simplu) de cantitate, cum credeau unii că înţeleg, ci de calitate.[3] Între timp, pentru gândirea burgheză, metodologic, doar cantitativul este serios, măsurabil, efectiv; şi calitativul este doar decoraţia incertă, subiectivă sau artistică a realului, ce se estimează prin greutatea sa reală. Acest punct am ajuns capitalismul şi noi să îl demonstarăm. Stăpânii societăţii sunt datori să vorbească de poluare şi să o combată (pentru că, până la urmă, ei trăiesc pe aceeaşi planetă ca şi noi şi acesta este singurul sens în care poate cineva să admită că dezvoltarea capitalismului a realizat cu adevărat o anume fuziune a claselor) pentru a o disimula: pentru că simplul adevăr al „efectelor dăunătoare”[4] şi al riscurilor curente sunt suficiente pentru a constitui un factor imens[5] în revoltă, o cerere materialistă a exploataţilor, la fel de vitală ca lupta proletariatului secolului al 19-lea pentru putinţa de a mânca. După eşecul fundamental al reformismelor trecutului – ce au aspirat la soluţia definitivă a problemei claselor – un nou reformism se delimitează, unul ce ascultă de aceleaşi necesităţi ca şi cele precedente: să ungă maşina şi să facă loc la noi ocazii de profit pentru întreprinderi de vârf. Cel mai modern sector al industriei se aruncă aupra diferitelor paliative pentru poluare (otrăvire), ca o nouă deschidere, una ce este mai profitabilă decât o bună parte a capitalului monopolizat de către Stat pentru folosinţele şi manevrele sale. Însă dacă acest nou reformism are garanţia eşecului său de la bun început, pentru exact aceleaşi motive ca şi eşecurile celor trecute, este radical diferit în sensul că nu mai are timp. Dezvoltarea producţiei a fost până acum verificată întru totul ca o realizare a economiei politice: creşterea sărăciei, ce a invadat şi a dăunat mediului vieţii. Societatea în care muncitorii se sinucid la locul de muncă şi care nu pot decât să contemple rezultatul, oferit vederii şi respiraţiei lor, înţeleg că rezultatul general al muncii alienate e moartea. În societatea economiei supra-dezvoltate, totul a intrat în sfera bunurilor economice, chiar şi apa de izvor şi aerul oraşelor, adică totul a ajuns să reprezinte răul economic, „negarea perfecţionată a omului”, ce îşi aşteaptă acum concluzia perfect materială. Conflictul forţelor productive moderne şi a relaţiilor de producţie burgheze sau birocratice ale societăţii capitaliste a intrat în faza sa finală. Producţia non-vieţii ce şi-a urmărit tot mai mult procesul linear şi cumulativ; învinge un ultim prag în calea progresului său, acum producând direct moartea. Astăzi, ultima funcţiune, declarată, esenţială, a economiei dezvoltate, peste tot în lume unde marfa-muncă stăpâneşte şi asigură toată puterea patronilor săi, este producerea de slujbe. Ne aflăm asfel foarte departe de ideile „progresive” ale secolului trecut privitoare la scăderea muncii umane prin multiplicare ştiinţifică şi tehnică a productivităţii, care trebuia să asigure mai uşor satisfacţia nevoilor recunoscute în prealabil ca fiind reale şi fără o alterare fundamentală a calităţii bunurilor ce au devenit disponibile. Ţine de prezent „producerea de slujbe”, chiar şi în ţările lipsite de conaţionali, adică a folosi munca umană ca muncă alienată, ca salariat,[6] care face „tot restul”; astfel se pune în pericol în mod stupid baza vieţii speciei, în prezent mai fragilă decât gândirea unui Kennedy sau a unui Breshnev. Oceanul antic este indiferent la poluare, însă istoria nu este. Poate fi salvată doar prin abolirea muncii-marfă. Şi niciodată nu a avut conştiinţa istorică o nevoie mai urgentă de a-şi domina lumea, deoarece duşmanul ce îi bate la poartă nu mai este o iluzie, ci propria-i moarte. Când săracii stăpâni ai societăţii, al căror sfârşit îl prevedem, care este chiar mai rău decât toate condamnările ce au fost aruncate pe cei mai radicali utopişti, trebuie să mărturisească că mediul ne-a devenit social, că gestionarea tuturor aspectelor – incluzând ierburile câmpului, (chiar) putinţa de a bea, posibilitatea de a dormi fără a trebui administrate prea multe somnifere ori a se putea spăla fără a suferi din cauza alergiilor – a devenit o chestiune politică, se vede foarte clar cum vechea politică specializată este complet terminată. Este terminată în suprema formă a voluntarismului său: puterea totalitară, birocratică a aşa-ziselor regimuri socialiste, pentru că birocraţii de la putere nu s-au arătat capabili să gestioneze stadiul precedent al economiei capitaliste. Dacă poluează mult mai puţin – doar Statele Unite produc 50% din poluarea lumii – este pentru că sunt mult mai săraci. Ei nu pot ca în China de exemplu, unde, alocând o parte disproporţionată a bugetului-sărăcie, ei pot să-şi permită prestigiul-poluare al puterilor sărace: câteva redescoperiri şi perfecţionări în tehnicile războiului termonuclear , sau mai exact spectacolul său ameninţător. Atât de multă sărăcie, atât materială cât şi mentală, spijinită de atât de mult terorism, condamnă birocraţiile la putere. Şi ce a condamnat cea mai modernizată putere burgheză a fost rezultatul insuportabil a atâta bogăţie otrăvită. Aşa-zisa gestiune democratică a capitalismului (indiferent de ţară) nu oferă decât alegeri-demisii ce, cum s-a văzut întotdeauna, nu schimbă nimic în ansamblu şi schimbă şi mai puţin în deatliile unei societăţi bazate pe clase ce îşi imaginează că va dura indefinit. Ei nu schimbă nimic, mai mult, în momentul în care această gestiune se panichează şi pentru a rezolva probleme secundare însă de o mai mare urgenţă, se preface a dori ceva directive vagi de la electoratul alienat şi cretinizat (SUA, Italia, UK, Franţa). Toţi observatorii specializaţi au ridicat întotdeauna întrebarea – fără a se obosi să răspundă ei înşişi – că votantul nu-şi schimbă aproape niciodată „opinia”: aceasta pentru că votantul este cineva care pentru un moment îşi asumă rolul abstract care este precis destinat să-l împiedice a fi el însuşi şi să se schimbe (mecanismul a fost demonstrat de sute de ori, la fel de mult de către analize politice demistificate cât şi de explicaţiile psihanalizei revoluţionare). Votantul nu se mai schimbă când se schimbă lumea în jurul său întotdeauna mai brusc şi, în măsura în care el este votant, el nu se schimbă nici măcar în ajunul sfârşitului lumii. Fiecare sistem reprezentativ este în mod esenţial conservator, întrucât condiţiile de existenţă ale societăţii capitaliste n-au fost niciodată conservate: sunt modificate fără întrerupere şi întotdeauna mai repede, însă decizia – întotdeauna la bază o decizie pentru a lăsa acelaşi procesul producţiei comerciale – este lăsată cu totul specialiştilor în advertising, care sunt singuri pe cale sau chiar în concurenţă cu aceia care vor face acelaşi lucru şi în plus îl vor anunţa cu voce tare. Între timp, omul care votează „liber” cu Gaullişti sau cu F.C.P.[7] la fel de mult ca omul care e constrâns şi forţat să voteze pentru un Gomulka,[8] e capabil să arate ceea ce este el cu adevărat, săptămâna viitoare, participând într-o grevă sau o insurecţie.[9] Pe partea sa statistă şi regulatoare, aşa-zisa „luptă împotriva poluării”, la început creează noi specializări, servicii ministeriale, slujbe[10] şi avansări birocratice. Iar eficacitatea sa va fi complet determinată prin asemenea mijloace. Poate deveni un efort real doar prin transformarea curentului sistem de producţie din rădăcini. Şi poate fi ferm aplicat doar în momentul în care toate deciziile – la care s-a ajuns în mod democratic, în deplina cunoştiinţă a situaţiei, de către producători – va fi în fiecare moment controlat şi executat de către producătorii înşişi (de exempu vapoarele vor continua să-şi deverseze uleiul în mare atâta timp cât nu vor opera sub autoritatea sovietelor reale ale mărilor.) Pentru a decide asupra şi a executa toate acestea, este necesar ca producătorii să devină adulţi; este necesar ca ei să deţină toată puterea. Optimismul ştiinţific al secolului al 19-lea s-a surpat în trei zone esenţiale. În primul rînd, pretenţia de a garanta revoluţia ca fiind rezoluţia fericită la conflictul existent (aceasta fiind iluzia hegelienilor de stânga şi a marxiştilor, cea mai puţin experimentată de intelighenţia burgheză, însă cea mai bogată şi, în final cea mai puţin iluzorie). În al doilea rând, viziunea coerentă asupra universului, sau mai simplu, asupra materiei. În al treilea rând, aprecierea euforică şi lineară a dezvoltării forţelor productive. Dacă dominăm prima zonă, am rezolvat-o de asemenea pe cea de-a treia, şi mai târziu vom face din cea de-a doua preocuparea noastră principală. Nu este necesar să tratăm simptomele, ci mai degrabă boala în sine. Astăzi, frica este peste tot; o vom lăsa în urmă doar având încredere în propriile noastre forţe, în propria noastră capacitate de a distruge toată alienarea existentă şi toate imaginile puterii care ne scapă; punând totul în afară de persoana noastră în puterea Consiliilor Muncitoreşti care în orice moment posedă şi reconstruiesc totalitatea lumii, adică, în puterea unei adevărate raţionalităţi, o nouă legitimare. Privind probleme ale „naturalului” şi ale mediilor construite, rata natalităţii, producţia, „nebunia”, etc., nu va fi o alegere între sărbătoare şi nefericire, ci pe de-o parte– în mod conştient şi la fiecare pas – între o mie de posibilităţi fericite sau dezastruoase care sunt relativ corectabile şi, pe de altă parte anihilare. Alegerile teribile ale viitorului apopiat lasă această alternativă: democraţie totală sau birocraţie totală. Cei ce se îndoiesc de democraţia totală trebuie să depună un efort să şi-o demonstreze ei înşişi, furnizând condiţiile în care să se întâmple, sau altfel nu le rămâne decât să-şi cumpere mormântul în rate, pentru că „s-a văzut Autoritatea cum lucrează, iar lucrările ei o condamnă” (Joseph Dejacque).[11] „Revoluţie sau moarte”: acest slogan nu mai este expresia lirică a conştiinţei ce se revoltă, este ultimul cuvânt al gândirii ştiinţifice a secolului.[12] Se poate aplica atât pericolelor ce pasc specia cât şi imposibilităţii adeziunii indivizilor. În această spocietate, în care (după cum se ştie) suicidul progresează (rapid), specialiştii trebuie să recunoască cu un anume resentiment că ei au fost reduşi la aproape nimic în Mai 1968. Fără a o arăta precis în timpul asaltului, primăvara a obţinut de asemenea un cer frumos, pentru că câteva maşini au fost arse, iar tuturor celorlalte le lipsea benzina necesară poluării. Când plouă, când sunt nori falşi deasupra Parisului, nu uitaţi niciodată faptul că este vina Statului. Producţia industrială alienată cauzează ploaia. Revoluţia face loc vremii frumoase. _____ [1] Vezi eseul lui Jaime Semprun Abyss (1986). [2] Vezi eseul lui Guy Debord’s Abat-Faim (1985). [3] Vezi „Censor” (Gianfranco Sanguinetti & Guy Debord), în special Chapter VII. [4] În franceză aici: nuisances. Textele la care se face referire în notele [1] şi [2] au fost publicate în L’Encyclopedie des Nuisances, fondată de Jaime Semprun în 1984. [5] În franceză aici: facteur, adică atât „factor” cât şi „purtător” al acelui factor sunt sugerate. [6] În franceză un neologism ce combină „salariu” şi „proletariat,” pentru a produce un proletariat care primeşte un salariu. [7] Partidul comunist francez. [8] Wladyslaw Gomulka, un comunist polonez. [9] În Decembrie 1970, cu puţin timp înainte ca acest text să fie scris, o masivă insurecţie anti-comunist a avut loc în Polonia. [10] Engleză în original. [11] Anarho-comunist francez(1821-1864). [12] „Câteodată, în prosperitatea capitalistă curentă din Franţa, îţi vine să strigi: ‘Păzea! Revoluţie sau moarte. . .’ Aceasta nu înseamnă, ‘Să murim pentru revoluţie,’ ci, mai degrabă ‘Dacă nu vrem să murim, să facem revoluţia, rapid, total.'” Henri Lefebvre, introducere la Spaţiu şi Politică, (1973). Scris de Guy Debord, 1971. Publicat postum la Gallimard, în 2004.