Teze situaționiste despre trafic

1

O greşeală făcută de către toţi urbaniştii este aceea de a considera automobilul privat (şi ale sale produse secundare, precum motocicleta) ca fiind, în esenţă, mijloace de transport. În realitate, acesta este cel mai notabil simbol material al noţiunii de fericire care prezintă faptul că capitalismul dezvoltat tinde să se răspândească de-alungul societăţii. Automobilul este în centrul acestei propagande generale, atât ca şi un bun suprem al vieţii alienate cât şi un produs esenţial al pieţei capitaliste: se spune în mod general faptul că în acest an prosperitatea economică americană va depinde pe succesul sloganului « două maşini per familie ».

2

Timpul destinat navetei, precum a remarcat Le Corbusier pe bună dreptate, este un surplus de muncă care reduce într-un mod corespondent cantitatea de timp « liber ».

3

Trebuie să schimbăm călătoria ca şi accesoriu al muncii cu călătoria ca şi plăcere.

4

Să vrei să reproiectezi arhitectura pentru a fi în conformitate cu nevoile prezentei existenţe masive şi parazitice ale automobilelor private reflectă neînţelegerea cea mai nerealistă privind locul unde se află adevărata problemă. În schimb, arhitectura trebuie să fie transformată spre a fi în acord cu întreaga dezvoltare a societăţii, criticând toate valorile tranzitorii legate formelor învechite de relaţionare socială (în a cărui prim rang se află familia).

5

Chiar dacă, în timpul unei perioade de tranziţie, acceptăm temporar o diviziune rigidă între zonele de muncă şi zonele rezidenţiale, trebuie să avem în vedere cel puţin o a treia sferă: cea a vieţii în sine (sfera libertăţii şi relaxării – esenţa vieţii). Urbanismul unitar nu recunoaşte nici o graniţă; îşi propune să formeze un mediu uman integrat în care separările de tip muncă/relaxare sau public/privat vor fi într-un final dizolvate. Dar înainte ca aceasta să fie posibilă, acţiunea minimă a urbanismului unitar este acela de a extinde terenul de joacă la toate construcţiile dorite. Acest teren va fi la nivelul complexităţii unui oraş vechi.

6

Nu este o chestiune de a te opune automobilelor ca fiind un rău în sine. Este vorba de propria-i concentraţie extremă în oraşe cea care a dus la negarea proprie-i funcţiuni. Urbanismul ar trebui să nu ignore cu certitudine automobilul, dar şi mai puţin ar trebui să îl accepe ca fiind tema centrală. Ar trebui să ia în calcul eliminarea treptată a acestora. În orice caz, ne putem imagina interzicerea traficului auto din zonele centrale al anumitor complexe noi, precum şi din câteva oraşe vechi.

7

Aceia care cred că automobilul este etern nu gândesc, nici dintr-un punct de vedere strict tehnologic, la alte forme viitoare de transport. De exemplu, anumite modele de elicoptere pentru o persoană, care sunt momentan testate de către armata americană, probabil se vor răspândi la publicul larg în mai puţini de douăzeci de ani.

8

Destrămarea dialecticii mediilor umane în favoarea automobilelor (autostrăzile proiectate din Paris vor implica demolarea a mii de case şi apartamente, deşi criza de locuinţe este într-o continuă înrăutăţire) maschează propria-i iraţionalitate sub masca justificărilor pseudopractice. Dar este în mod necesar practic doar în contextul unei configurări specifice a socialului. Aceia care cred că particularităţile problemei sunt permanente vor, de fapt, să creadă în permanenţa societăţii prezente.

9

Urbaniştii revoluţionari nu-şi vor limita preocupările la circulaţia lucrurilor, sau la circulaţia fiinţelor umane prinse într-o lume a lucrurilor. Aceştia vor încerca să distrugă aceste lanţuri topologice, pavând calea cu ale lor experimente pentru o călătorie a omului prin viaţă autentică.