Institutul pentru Studii Anarhiste

Anarhismul

Prin spiritul anarhist eu mă refer la acel sentiment uman adânc, care ţinteşte la binele tuturora, libertate şi justiţie pentru toţi, solidaritate şi iubire între oameni; ceea ce nu este o caracteristică exclusivă a anarhiştilor auto-declaraţi, ci inspiră toţi oamenii care au o inimă generoasă şi o minte deschisă.

– Errico Malatesta, Umanita Nova,

13 aprilie 1922

La bază, anarhismul este într-adevăr un spirit – unul care strigă împotriva tuturor relelor din societatea actuală, şi totuşi proclamă cu curaj faptul că toate acestea ar putea fi bune în forme alternative de organizare socială. Sunt foarte multe moduri de a privi anarhismul, uneori moduri care sunt complementare, dar într-o coajă de nucă, sau poate fi definit ca fiind lupta către o „societate liberă cu indivizi liberi.” Această frază este amăgitor de simplă. Legat în cadrul acesteia este implicit atât o critică multidimensională cât şi o viziune reconstructivă expansivă, chiar dacă fragilă.

Aici, o reprezentare prescurtată a anarhismului va fi de ajutor: omniprezenta imagine a unui „A încercuit”. A-ul este un substituent pentru cuvântul grecesc antic anarkhia – combinând rădăcina an(a), „fără”, şi arkh(os), „conducător, autoritate” – însemnând absenţa autorităţii. Mai contemporan şi mai exact, aceasta reprezintă absenţa atât a dominaţiei (stăpânirea sau controlul asupra cuiva) şi a ierarhiei (relaţiile de putere de rang de dominare şi subordonare). Cercul ar putea fi considerat ca fiind un O, un substituent pentru „ordine”, sau, chiar mai bine, „organizaţie”, bazându-se pe definiţia definitivă a lui Pierre-Joseph Proudhon, din Ce este proprietatea? (1840): „în timp ce omul caută justiţia în egalitate, aşa şi societatea caută ordine în anarhie.” A-ul încercuit simbolizează anarhismul ca fiind un proiect dual: abolirea formelor de organizare socială bazate pe dominaţie şi ierarhie şi înlocuirea lor cu versiuni orizontale, sau de putere a tuturora şi în comun – din nou, o societate liberă cu indivizi liberi.

Anarhismul este o sinteză a celor mai bune lucruri din liberalism şi din comunism, înălţate şi transformate de către cele mai bune tradiţii care lucrează spre o societate egalitariană, voluntară şi nonierarhică. Proiectul liberalismului, în sensul său cel mai larg, este ca să asigure libertatea personală. Cel al comunismului este de a asigura bunurile comune. S-ar putea, şi ar trebui, să se pună sub semnul întrebării cuvântul „liber” în ambele cazuri, în special în implementările reale ale liberalismului şi comunismului, şi accentul lor comun pus pe stat şi proprietate ca fiind cele care asigură libertatea. Cu toate acestea, respectiv, şi în modul lor cât mai „democratic”, un obiectiv este ca o persoană care poate să trăiască o vaţă emancipată, iar celălalt urmăreşte o comunitate structurată de-a lungul liniilor colectiviste. Ambele sunt noţiuni demne. Din păcate, libertatea nu poate fi realizată în acest mod dezechilibrat: prin sine sau societate. Ambele intră într-un mod necesar în conflict aproape instantaneu. Marele salt al anarhismului a fost de a combina sinele şi societatea într-o singură viziune politică; în acelaşi timp, nu de a accepta statul şi proprietatea ca fiind pilonii de suport, bazându-se în schimb pe auto-organizarea şi ajutorul reciproc.

Anarhismul ca şi termen a apărut în secolul al XIX-lea în Europa, dar aspiraţiile şi practicile sale au crescu, în mare parte, din sutele de ani de răscoală a sclavilor, răscoalelor ţărăneşti şi mişcările eretice religioase din întreaga lume în care oamenii au decis că a fost îndeajuns, şi s-au legat de experimentarea făcută de secole, cu diferite forme de autonomie.

Anarhismul a fost influenţat parţial şi de Iluminismul secolului al XVIII-lea, care – la apogeu – a popularizat trei noţiuni pivot, teorii plecate într-o mare măsură de la aceste revolte. Primul: indivizii au capacitatea de a raţionaliza. A doua: dacă oamenii au capacitatea de a raţionaliza, atunci ei au şi capacitatea de a acţiona conform gândurilor lor. Poate cea mai liberatoare, cea de-a treia idee: dacă oamenii pot gîndi şi acţiona din proprie iniţiativă, atunci se poate raţionaliza literalmente faptul că omul este potent să gândească şi să acţioneze pe baza noţiunilor unei societăţi bune. Ei pot inova; ei pot crea o lume mai bună.

O serie de gânditori iluminişti au oferit concepte noi şi îndrăzneţe privind organizarea socială, trase din practică şi totuşi articulate în teorie, variind de la drepturile individuale la auto-guvernare. Progresele tehnologice în domeniul tipăritului a facilitat difuzarea pe scară largă a acestor materiale scrise pentru prima dată în istoria umanităţii, prin cărţi, pamflete şi periodice. Noi spaţii sociale comune precum cafenelele, bibliotecile publice şi colţurile celor care purtau discursuri în parcuri au oferit posibilitatea dezbaterilor despre şi răspândirea acestor idei incendiare. Nici unul dintre acestea nu asigura faptul că oamenii vor gândi pentru ei înşişi, acţiona pentru ei înşişi sau să acţioneze dintr-o preocupare pentru umanitate. Dar ceea ce era revoluţionar cel puţin la nivel teoretic privind această întoarcere copernicană a fost că înainte de atunci, mare majoritate a oamenilor nu se încredeau în proprii lor agenţi sau abilitatea de a se auto-organiza pe o astfel de bază la scară largă interconectată, conştientă de sine şi crucială. Ei se năşteau, de exemplu, într-un sat izolat ca şi iobagi, având aşteptarea că-şi vor trăi întreaga viaţă ca atare. Pe scurt, că vor accepta soarta lor şi ordinea socială într-un mod strict dat de Dumnezeu sau natural – cu toate speranţele pentru o viaţă mai bună plasate în viaţa de apoi.

Datorită relaţiei catalitice dintre teorie şi practică, foarte mulţi oameni au îmbrăţişat gradual aceste trei idei iluministe, ducând la o serie de ideologii libertariene, de la congregaţionalismul religios la republicanismul secular, liberalism şi socialism. Noile impulsuri radicale au luat diferite forme de subjugare politică şi economică ca şi sarcină, contribuind la un focar de revoluţii în întreaga Europă şi în alte părţi, cum ar fi în Haiti, Statele Unite ale Americii şi Mexic. Această perioadă revoluţionară a început în jurul anului 1789 şi a durat până prin 1871 (reapărând la începutul secolului XX).

Anarhismul s-a dezvolat în cadrul acestui mediu, ca şi, în cuvintele „clasice” ale anarhistului Piotr Kropotkin, „stânga radicală” a socialismului. Precum toţi socialiştii, anarhiştii s-au concentrat pe economie, în special pe capitalism, şi au văzut clasele muncitoare din fabrici şi de pe câmpuri, precum şi pe artizani, ca fiind agenţii principali ai revoluţiei. Au simţit de asemenea că foarte mulţi socialişti erau pe partea „dreaptă” sau că erau pe partea nonlibertariană a anarhismului, moi la critica statului, ca să zicem aşa. Aceşt anarhişti timpurii, precum toţi anarhişii de după ei, au văzut statul ca fiind la fel de complice în structurarea dominaţiei sociale; statul complementariza şi lucra împreună cu capitalismul, dar era o entitate distinctă. Precum capitalismul, statul nu vroia să „negocieze” cu orice alt sistem sociopolitic. Ea încearcă să ia cât mai mult spaţiu pentru a guverna. Nu este nici neutru şi nici nu poate fi „verificat şi echilibrat.” Statul are propria sa logică de comandă şi control, de a monopoliza puterea politică. Anarhiştii au considerat că statul nu poate fi folosit pentru a demonta capitalismul, nici ca o strategie de tranziţie spre o societate noncapitalistă, nonstatistă. Ei au pledat pentru o perspectivă „fără zei, fără stăpâni”, centrată pe cele trei preocupări majore ale timpurilor lor – capitalul, statul şi biserica – în contrast cu, de exemplu, afirmaţia Manifestului Comunist care susţinea că „istoria tuturor societăţilor existente până în prezent este istoria luptelor de clasă.” Nu este vorba că anarhiştii nu au luat în serios această istorie; erau şi alte istorii şi alte lupte – ceva ce anarhismul va continuia să completeze de-alungul zecilor de ani.

Aşa cum foarte mulţi redescoperă astăzi, anarhismul a explorat din prima ceva ce marxismul avea nevoie de mult timp ca să se confrunte: dominaţia şi ierarhia, şi înlocuirea lor în toate cazurile cu grade mai mari de libertate. Astea fiind spuse, perioada clasică a anarhismului a expus numeroase unghiuri moarte şi chiar o anumită naivitate. Domenii, precum ar fi genul/sexul şi rasa, în care dominaţia apare dincolo de capitalism, stat şi biserică, nu li s-a dat de deseori atenţia cuvenită sau uneori erau ignorate cu totul. Anarhismul secolului al XIX-lea nu era într-un mod necesar întotdeauna înainte de momentul său în identificarea diverselor forme de opresiune. Nici nu se vizează pe sine prea mult privind degradarea ecologică.

Desigur, comparând anarhismul clasic cu cel de acuma, mult mai sofisticat în a înţelege diverse forme de organizare şi multitudinea de tipuri de dominaţie este de asemenea un pic nedreaptă – atât anarhismului cât şi altor socialisme. Anarhismul s-a dezvoltat de-a lungul timpului, teoretic şi prin practică. Dinamismul său, un principiu esenţial, a jucat un rol mare în permiterea anarhismului de a servi ca propria provocare. Deschiderea sa către alte mişcări sociale şi idei radicale a contribuit la desfăşurarea sa continuă. Ca orice filosofie politică nouă, este nevoie de multe minţi şi multe experimente de-alungul multor ani pentru a dezvolta anarhismul într-o formă mai corpolentă, nuanţată pretutindeni – un proces, în cazul în care cineva ia în serios impulsul iniţial al anarhismului, de a extinde mereu acea viziune asupra lumii pentru a ţine cont de unghiurile moarte suplimentare. Anarhismul a fost, şi continuă să se vadă ca fiind „doar un început”, ca să cităm titlul unei antologii recente.

De la începuturile sale, aspiraţia de bază a anarhismului a fost de a smulge şi eradica toate relaţiile sociale coercitive, ierarhice, şi de a stabili societăţi consensuale, egalitariene în fiecare instanţă. Într-un moment de posibilitate revoluţionară, şi în timpul unei perioade când vechile forme de viaţă erau distruse într-un mod aşa de evident din cauza tranziţiei enorme, anarhiştii timpurii erau de deseori extravaganţi privind viziunea lor pentru o lume mai bună. Ei au atras tot ce era pe punctul de a se pierde (de la mici comunităţi agrare la comune) şi ceea ce se câştiga (de la tehnologii potenţial liberatoare la mai multe structuri politice potenţial democratice), în a crea un set etic fără compromisuri şi reconstructiv.

Aceasă etică continuă să anime anarhismul, furnizând ceea ce este cel mai convingător despre aceasta în practică. Valoriile sale servesc ca şi provocare de a aborda continuu orizonturile orbitoare ale libertăţii prin îmbunătăţirea calităţii vieţii pentru toţi, în prezent. Anarhismul întotdeauna „cere imposibilul”, chiar în timp ce încearcă, de asemenea, să „realizeze imposibilul”. Idealismul său a fost tot timpul pragmatic. Formele ierarhice ale organizării sociale niciodată nu vor putea să îndeplinească mare parte din nevoile şi dorinţele oamenilor, dar din nou, formele nonierarhice au demonstrat că au capacitatea de a se apropia de acel obiectiv. Apare un sens eminent şi etic de a experimenta cu noţiunile utopice. Nici o altă filosofie politică nu face asta într-un mod atât de constant şi generos, cu încăpăţânare, şi cu o onestitate privind multele capete de drum ale călătoriei în sine.

Anarhismul a înţeles că orice formă egalitariană de organizare socială, în mod special cel care caută o eradicare aprofundată a dominaţiei, trebuie să fie fondată atât pe libertăţi individuale cât şi pe cele colective – nimeni nu este liber decât dacă cu toţii sunt liberi, şi toată lumea poate fi liberă doar dacă fiecare persoană poate individualiza sau actualiza pe sine însuşi în cea mai expansivă dintre simţuri. De asemenea, anarhismul recunoaşte, dacă nu cumva doar intuitiv, că o astfel de sarcină este atât un act de echilibrare constantă cât şi lucruri din viaţa reală. Libertatea unei persoane în mod necesar încalcă libertatea altuia, sau poate chiar binele tuturora. Niciun bun comun nu poate satisface nevoile şi dorinţele tuturora. Din start, anarhismul a pus întrebarea cea mai dificilă şi probabil cea mai pragmatică: recunoscând aceast act de jonglerie a auto-societăţii ca fiind parte a condiţiei umane, cum pot oamenii să-şi auto-determine colectiv viaţa pentru a deveni cine îşi doresc să fie şi simultan să creeze comunităţi care sunt ceea ce sunt de asemenea?

Anarhismul susţine că această tensiune este pozitivă, ca o parte creativă şi inerentă a existenţei umane. Aceasta subliniază faptul că oamenii nu sunt la fel, nici nu ar trebui să fie sau să dorească aceleaşi lucruri. Aspiraţia de bază a anarhismului pentru o societate liberă cu indivizi liberi oferă transparenţă la ceea ce ar trebui să fie o disonanţă productivă, armonioasă: imaginând moduri de a coexista şi de a prospera în ciuda diferenţelor noastre. Anarhiştii crează procese care sunt umane şi substanţial participative. Sunt sinceri despre faptul că întotdeauna va exista nelinişte între indivizi şi libertăţi sociale. Ei recunosc că va fi o luptă continuă în găsirea echilibrului. Această luptă este exact locul în care are loc anarhismul. Este locul unde frumuseţea vieţii are cea mai mare posibilitate de a apărea sub forma ei cea mai rotundă şi auto-construită – şi uneori, stând şi aşteptând.

Deşi se întâmplă la orice nivel al societăţii, oricine o poate experimenta cel mai personal în proiecte la scară mică – de la cooperative alimentare, la şcoli libere şi ocupări – unde oamenii iau deciziile într-un mod colectiv, faţă în faţă, privind problemele mari şi mundane. Acest lucru nu este ce oamenii din diverse părţi ale lumii sunt încurajaţi sau învăţaţi să facă, în mare din cauză că conţin nucleele care ar putea distruge aranjamentele sociale verticale curente. Ca atare, nu suntem în general şi în particular destul de buni sau eficienţi la procesele democratice directe. Mecanismele adunărilor de luare a deciziilor sunt muncă grea. Acestea ridică întrebări grele. Dar prin intermediul lor, oamenii se educă pe sine în ceea ce ar putea fi baza colectivelor auto-guvernate, pentru redistribuirea puterii tuturora. Şi, mai ales, oamenii determină singuri structura noului din spaţiile posibilităţilor vechiului.

Anarhismul dă glas credinţei mari dar modeste, îmbrăţişată de către oameni de-a lungul istoriei umane, conform căreia ne putem imagina şi, de asemenea, implementa o societate minunată şi abundentă. Acesta este spiritul anarhismului, fantoma care bântuie umanitatea: că vieţile noastre şi comunităţile chiar pot fi apreciabil mai bune. Şi mai bune, şi apoi, chiar şi mai bun.

Seria de dicţionare creată de către Institutul pentru Studii Anarhiste/Anarchiststudies.org

„Anarchism” de către Cindy Milstein