Stirner și „Unicul”

Mai mult ca oricând astăzi (datorită experimentului ce se continuă în Rusia) cuvântul „anarhism“ se amestecă tot mai des în discuțiile noastre zilnice. Pentru cei mai mulţi însă, conţinutul acestei noţiuni e din cale afară de tulbure; iar confuzia ce se face adesea chiar de către „oamenii culţi“, între socialism şi anarhism, e din cale afară de regretabilă. O expunere lămurită a doctrinei anarhiste, socotim că ar fi binevenită.

Cum însă între adevăraţii întemeietori ai anarhismului (Stirner, Proudhon, Bakunin) sunt fundamentale neînţelegeri, cum la anarhiştii de mai târziu (Kropotkin, Réclus, Grave) dăm de un anarhism eclectic, socotim de un real folos să înfăţişăm numai anarhismul teoretic şi consecvent, al hegelianului Max Stirner.

Revoluţia din 1848, la Berlin, a fost în cea mai mare parte opera intelectualilor; gazetarii, poeţii, dascălii, au jucat un rol însemnat; intelectualii au fost cei cari au dat semnalul, şi tot ei au formulat revendicările populare. Grupe, grupe, care dintre care mai radicale se formau; dar dintre toate, una insufla mai multă groază burghezimii: era cercul aşa zis al „liberilor“. În cârciuma-cafenea a lui moş Kippel, ne spune Victor Roudine, puteai vedea, aproape în toate serile, un bălan roşcat, de statură potrivită, cu ochi albaştri, cu ochelari de oţel; observator liniştit şi puţin cam pedant, un adevărat tip de profesor de liceu. Johann Kaspar Schmidt, după numele cel adevărat, îşi luă pseudonimul de Max Stirner, din pricina frunţii sale puternice, singura-i parte izbitoare, de altminteri.

Până la 1834, să-l lăsăm singur să-şi povestească viaţa:

Eu I. C. Schmidt, de confesiune evanghelică, sunt născut la Bayreuth, oraş aparţinând atunci Prusiei, astăzi alipit Bavariei, în ziua de 25, luna octombrie 1806, dintr-un tată fabricant de flaute, care muri la puţine zile după naşterea mea ; mumă-mea se căsători cu spiţerul Ballerstedt şi se mută din motive diferite la Kulm, oraş situat pe Vistula, în Prusia occidentală, chemându-mă şi pe mine în anul 1810. Aci primii cele dintâi învăţături, iar la vârsta de 12 ani, mă întorsei la Bayreuth, unde frecventai gimnaziul, destul de înfloritor, al acestui oraş. Acolo fui aproape 7 ani sub disciplina unor profesori docţi, printre cari citez ca o amintire pioasă și recunoscătoare pe: Pausch, Kieffer, Neubig, Kloeter, Held şi Gabler, cari meritară toată gratitudinea mea pentru ştiinţa lor de cele omeneşti şi pentru bunăvoinţa cu care mi-o predară. Îndemnat de poveţele lor, studiai între anii 1826—1828 Filologia şi Teologia la Academia din Berlin, unde urmai lecțiile lui Boeckh, Hegel, K. Ritter, H. Ritter, şi Schleiermacher. Frecventai în urmă timp de un semestru cursurile lui Rapp şi von Winer Erlagen, pe urmă părăsii Universitatea, pentru a face în Germania o călătorie, căreia îi consacrai un an aproape. Afaceri familiare mă obligară atunci să-mi petrec un an la Kulm şi un altul la Koenigsberg; dacă-mi fu peste putinţă ca să-mi urmez studiile într-o Academie, nu neglijai totuși studiul literelor şi mă dădui cu totul, ştiinţelor filosofice şi filologice. În anul 1833, mă reîntorsei la Berlin spre a-mi relua studiile, când fui atins de o boală ce mă ţinu timp de un semestru departe de lecții. După însănătoşire, urmai cursurile lui Boeck, Lachmann şi Michelet, hotărându-mă să mă supun examenului pro facultati docendi.

Cu vâlva produsă de apariţia operei sale capitale, Unicul şi proprietatea sa, numele lui Stirner rămâne pentru scurt timp la ordinea zilei, ca de atunci încolo, viaţa să i se scurgă aproape necunoscută de contemporanii săi. Astăzi, putem spune că ne este în bună parte cunoscută, datorită cercetărilor minuţioase ale poetului englez J. Mackay, care şi publică în 1898 la Berlin, rezultatele cercetărilor sale de peste 10 ani, precum şi întreaga operă a lui Stirner sub titlul de Max Stirner, viaţa şi opera sa. Astfel cunoaştem că Stirner care urmărise încă de la început să capete un post de profesor la unul din liceele statului şi nu reuşise, fusese silit să predea vreme de câţiva ani lecții la un pensionat particular de fete, pe care îl părăsi în ajunul apariţiei Unicului, ca să poată fi astfel şi mai liber.

Cu câţiva ani mai înainte de apariţia operei sale capitale, se însurase cu Maria Daehnhardt, pe care o întâlnise la Liberi. Nădejdea c-ar putea trăi numai după urma penei sale, i se spulberă curând şi atunci cu banii aduşi ca zestre de soţia sa, se hotărî să deschidă o lăptărie.

Treburile mergeau prost de tot, aşa că în curând capitalul vârât în întreprindere fu pierdut, iar într-o bună zi dânsa îl părăsi spre a se stabili la Londra, de unde se îndreptă spre Australia. După câţiva ani se întoarse calică şi pe jumătate idioţită, nepăstrând din viaţa-i trecută, după cum singură spunea celor ce o vizitau, decât o mare amărăciune. De aci înainte începu pentru Stirner viața cea mai ticăloasă. Încercă rând pe rând toate meseriile, îndură toate nevoile. Aşa în 1852 ajunge comisionar, iar din pricina datoriilor e întemniţat în două rânduri: întâi în 1852, apoi în 1853. În sfârşit, în 1856, în vârstă numai de 49 ani, moare intoxicat de înţepătura unei muşte otrăvite. Br. Bauer şi L. Buhl vechii lui prieteni de asemeni căzuţi în mizerie, l-au întovărăşit la groapă. Astăzi, datorită tot lui J. Mackay, se înalţă pe mormântul lui o lespede de granit, pe care stă scris: „Max Stirner“, iar pe faţada casei în care a murit, următoarea inscripţie:

În această casă şi-a trăit ultimile zile Max Stirner (doctor C. Schmidt 1806-1856 autorul nemuritoarei cărţi, Unicul şi proprietatea sa.

De la Stirner nu ne-a rămas niciun portret. Fr. Engels, la vreo 40 de ani de la moartea sa, după cerinţa lui Mackay a încercat să-l reconstitue din memorie. Pentru caracterizarea lui Stirner, găsim destul de nimerit să reproducem un cântec satiric datând din 1842 şi găsit în timpul din urmă, în care Stirner ni-e înfăţişat în termenii următor:

Uitaţi-vă la Stirner, acest sârguitor spărgător de cadre; deocamdată bea bere, dar nu vă temeţi, în curând are să bea sânge; ceilalţi strigă cât pot: jos regii! iar Stirner îi completează: şi legile jos!

Dacă i-am cunoscut viaţa, e rândul să-i schiţăm şi opera. În literatură Stirner a debutat ca colaborator al vestiei Gazete de Rin a lui Karl Marx. Între 1842-44 apar în Rheinische Zeitung a lui Marx şi în Berliner Monatsschrift a lui Ruhl următoarele trei articole: 1. „Principiul fals al educației noastre sau Umanism şi Realism“ în aprilie 1852. 2. „Arta şi Religia“ în iunie același an. 3. „Despre iubire în stat“ în 1844, aceasta din urmă o simplă schiţă a unei lucrări mult mai considerabile, pe care cenzura însă o suprimase. Mai trebuie amintite cele două articole polemici: „Recensenten Stirners“, în 1845, şi „Die philosophischen Reactionare“ în 1847, constituind singurile răspunsuri la criticile ridicate de Unic.

Alături de aceste articole de filosofie, mai sunt de amintit şi cele două articole literare „Asupra schiţelor Koenigsbergiene de Rosenkranz“ apărut în 1842, şi asupra „Misterelor Parisului de E. Sue", 1848. Aceste lucrări preliminare sunt o introducere naturală, o pregătire spre perspectiva ce trebuia s-o deschidă Unicul. În 1844 apăru la editorul Otto Wiegand din Leipzig Unicul şi proprietatea sa. Scandal mare în public, şi adevărată înmărmurire a celor cari îl crezuseră până atunci cu totul al lor. Cartea e oprită imediat de cenzură, pentru ca după câteva zile să fie din nou pusă în vânzare, deoarece cenzura o socotise „ca prea absurdă spre a putea fi periculoasă”. Editorul Wiegand, unul din cei mai credincioşi prieteni ai lui Stirner, sprea a-i veni în ajutor, îi încredinţă câteva traduceri; astfel publică în nemţeşte în 1846-1847 Dicţionarul de Economie Politică a lui B. Say şi Cercetări asupra bogăţii naţiunilor de Smith. În Unic Stirner şi-a revărsat întreg sufletul. Unicul aproape l-a epuizat, putem spune, deoarece, după această lucrare, nu mai produce ceva original. Pentru cei ce-au avut prilejul să răsfoiască cartea aceasta, Stirner le-a apărut sau ca un monstru, sau ca un nebun furios stăpânit de o idee fixă. Paginile Unicului închid într-însele zgomotul unui lanţ întreg de prăbuşiri; tot ceea ce-a legănat omenirea din copilăria ei, religie, morală, justiţie, stat, umanitate, sunt năruite din temelie.

Asupra dialecticii lui Stirner, mai toţi au fost de acord, căci mai toţi i-au găsit cusururi; unul bună oară, socoate toată metoda stirneriană, simplism metafizic. Trebuie să ne înţelegem de la început: Unicul reprezintă un dezavantaj capital. Materialul deşi frământat, n-a fost deloc ordonat. Stirner n-a încercat, s-au n-a putut să-l sistematizeze.

Împărţirile pe capitole, nu înlesnesc sistematizarea. Unicul îţi lasă impresia că Stirner utiliza chiar în timpul plămădirii, tot ceea ce căzându-i sub mână, putea să-i fie de folos; aşa sunt numerile proaspete din Vossiche Zeitung de pildă.

Din lipsa unui schelet bine legat, rezumarea Unicului e cât se poate de anevoioasă. Profesorul Basch, în Individualismul anarhist spune:

Dacă nu e greu să stăpâneşti cugetarea lui Stirner, e aproape imposibil să-l urmezi. Nimic mai descurajator decât primul contact cu această operă stranie. Stirner nu se îndură să ne dea desluşiri asupra arhitecturii edificiului său, nici să ne furnizeze cel mai slab fir conducător.

Pentru a nu ne prea îndepărta de calea şi de mijloacele întrebuinţate de Stirner, vom încerca o rezumare chiar după împărţirile stabilite de dânsul. Drumul acesta, dacă prezintă unele dezavantaje, în schimb prezintă şi reale avantaje.

Între fazele vieţii individuale, şi între fazele istoriei omenirii, un observator atent, poate întâlni puncte de asemănare. A învinge sau a fi învins, a fi stăpân sau sclav, iată singurele alternative de la început şi până la sfârşit. În copilărie suntem realişti, adică încurcaţi de lucrurile lumii aceştia; copilăria se trece fără să ne zbatem împotriva raţiunii, de aceea nu se obţine nimic de la noi pe calea convingerii; surzi faţă de sfaturile cele bune, cât şi faţă de mulţimea de argumente, reacţionăm dimpotrivă cu vivacitate, la mângâieri şi la pedepse. Tocmai mai târziu începe aspra luptă împotriva raţiunii, şi odată cu dânsa, o eră nouă. La această treaptă de dezvoltare a spiritului, începem să zărim că până aci am tot privit lumea fără a o vedea, că încă n-am contemplat o adică, cu ochii spiritului. Astfel se face ruptura, şi odată făcută, începe stăpânirea spiritului cu întregu-i cortegiu de creaţiuni. De la început suntem aserviţi cugetărilor noastre, şi ele sunt acelea care înlocuiesc poruncile părinteşti şi ne guvernează viaţa. Se naşte întrebarea: oare cât eram copii, nu cugetam deIoc? Da, cugetam, dar cugetările noastre nu erau atunci abstracte, nu erau cugetări logice. Puteam gândi bunăoară: D-zeu e acela care a creat lumea ce-o vedem, dar cugetarea noastră nu mergea până acolo, ca să scruteze însăşi adâncimile Divinităţii; puteam spune: aceasta e adevărat, acesta e adevărul, fără să ne gândim însă la adevărul în sine. Omul matur diferă de tânăr prin aceea, că dânsul ia lumea aşa cum e, fără pretenţia de a o modela după idealul său; în el se întăreşte părerea că trebuie să acţioneze în contra lumii urmărind interesul, iar nu idealul. Omul matur, faţă de cel tânăr e mai aspru, mai egoist; e oare prin aceasta mai rău? Nicidecum, răspunde Stirner, el a devenit acum mai pozitiv, mai practic, creând dintr-însul, unicul centru. Şi acum să vedem şi drumul parcurs de omenire. Cei vechi scoteau lumea ca o realitate, şi tot căutând adevărata bucurie, bucuria de-a trăi, au ajuns la concluzia că lumea aceasta trebuie supusă. Au cugetat şi cei vechi, au cugetat despre lucruri, au cugetat despre zei, dar ceeace nu cunoşteau ei, era cugetarea, cugetarea în sine. Tot încercând însă de-a găsi un mijloc prin care să se poată eschiva de încătuşarea lumii aceştia, din cel din urmă suspin al lor, se născu D-zeu, învingătorul lumii. Şi dacă pentru cei vechi lumea era o realitate, pentru cei moderni însă, e o simplă aparenţă. Pentru spiritul care a putut să se descătuşeze de lume, nu mai rămâne decât spirit şi spiritual. Cugetarea celor vechi năzuind să cunoască lumea, a depăşit-o; cei moderni în decurs de secole, n-au căutat să mai pătrundă lumea, ci să pătrundă dincolo de D-zeu, pe care l-a moştenit de la cei vechi, dincolo de D-zeu care e spirit, dincolo deci de tot ceea ce-i spiritual. Să ne oprim puţin la spirit. Spiritul e creatorul unei lumi spirituale, şi întocmai după cum nebunul trăiește în lumea-i de visuri, extravagantul în lumea-i fantastică, tot aşa şi spiritul îşi crează fantomele lui. Spiritul spune Stirner, nu există decât dacă crează spiritualul, şi existenţa lui rezultă numai din unirea cu spiritualul, creaţiunea sa.

Esenţa acestei lumi, e pentru cel ce-i scrutează adâncimile, vanitatea. Cel care-i cu adevărat religios, nu se ocupă de aparenţa înşelătoare, ci caută esenţa, şi când ţine esenţa, ţine şi adevărul. Și astfel mania religioasă stăpâneşte lumea, şi cu timpul, morala, înrudită fireşte cu religiunea la început, prin entităţile sale, îi ia pe faţă locul. Ar veni acum rândul „adevăraţilor liberaţi”, ca reprezentanţi ai celui de-al treilea moment din evoluţia cugetării omeneşti. Dacă ne oprim ceva mai mult asupra lor, e numai pentru motivul, spune Stirner, că ei reprezintă prezentul, şi prezentul merită să ne oprească atenţia.

Liberalismul politic

În secolul al XVIII-lea, fiind năruită puterea absolută, părinţii noştrii, dorind să fie socotiţi ca „oameni“, se uniră; rezultatul asocierii lor, fu Statul. Creându-se statul modern, se creează de fapt un D-zeu terestru, un D-zeu care trebuia servit. Statul devine adevărata persoană, în faţa căreia se şterge individualitatea noastră; nu eu trăiesc în el, ci el trăiește în mine. Burghezimea a împlinit în sfârșit visul atâtor secole, căci în definitiv, revoluţia a substituit monarhiei temperate, veritabilă monarhie absolută. Castocraţia, prin care Stirner înţelege sistemul de regi anterior revoluţiei, nu subordona pe individ decât la mici monarhii (corporaţie, nobleţă, cler, comună etc.) După revoluţie însă, ce devine individul? Un protestant politic, de la început chiar în relaţie imediată cu D-zeu, adică cu Statul, şi dacă căutăm să vedem la ce se reduc trâmbiţatele libertăţi: libertatea individuală, libertatea presei etc., vedem că libertatea individuală înseamnă independenţa faţă de persoane, căci în Stat, toţi sunt oameni liberi, deoarece, ceea ce-i striveşte se numeşte Stat, Lege, şi nici decum X ori Y. Libertatea presei, e altă iluzie. Se poate tipări fireşte, dar numai ce-i legal, încolo, delicte şi iarăşi delicte de presă.

Liberalismul social

În societatea burgheză, ni se înfăţişează contrastul că cei puţini posed, iar cei mulţi, cei cari muncesc, sunt lipsiţi în bună parte de mijloacele de trai.

Acestei stări anormale, socialiştii i-au găsit, spun ei, remediul. Să facem din toţi calici, căci dacă nici unul nu va avea, în schimb toţi vor avea. Toţi înseamnă societatea, şi dacă liberalismul politic conchide că nimeni nu mai are dreptul să comande, apoi socialiştii conchid că nimeni numai are dreptul să posedă; dacă pentru unii Statul singur comandă, pentru ceilalţi, societatea singură posedă. Aceasta este cea de-a doua tentativă de furt făcută personalităţii mele, în folosul umanităţii. Dacă suntem egali, apoi aceasta se datoreşte numai faptului că muncim.

Esenţialul e că nu mai suntem acum pentru Stat, ci suntem unii pentru alţii; astfel tu munceşti ca să mă îmbraci, eu să te distrez, tu să mă instruiești, ș.a.m.d.

Munca ne face demnitatea, ea creează egalitatea noastră. (Înțeleg prin muncă, numai munca de folos general.)

Burghezimea lăsa producţia liberă, comunismul te forţează la producţie, neadmiţând decât producători.

Nu e suficient că profesiunile îţi sunt deschise, ci trebuie acum să practici negreşit una. Astfel muncitorul se supune supremaţiei unei societăţi de muncitori, după cum burghezimea admite fără obiecţie, concurenţa. Societatea de care atârnăm cu totul, e un nou stăpân, o nouă fantomă, care ne impune la rându-i, tot felul de servicii şi datorii.

Liberalismul umanitar

Burghezimea nefăcând omul liber decât prin naştere, l-a lăsat pentru restul vieţii să se zbată în ghearele neumanului, a egoismului. Dupe cum cetăţeanul întrebuinţează statul, tot aşa şi muncitorul va întrebuinţa societatea, pentru un scop egoist. Umanitaristul strigă socialistului: Îmbrăţişează un interes pur omenesc, dacă vrei să-ţi fiu tovarăş. În societatea omenească, pe care ne-o promite umanitarismul, nu e loc pentru ceea ce în mine şi în tine e particular, şi ca atare, nimic nu poate fi luat în seamă, dacă poartă pecetea de afacere privată. Cetăţean şi muncitor, nu sunt încă sinonimi cu „Om“. Omul e spirit, şi de aceea toate puterile străine lui trebuie distruse. Astfel epoca modernă sfârşeşte prin a se reîntoarce la punctu-i de plecare, făcând din nou din libertatea spirituală, scopul ei. Aşa dacă ne-am întoarce bunăoară iarăși la muncă, dânsa oricum, nu poate face din tine un „om“; munca trebuie să-ţi fie comandată de umanitate, să fie profitabilă evoluţiei ei istorice, mai pe scurt, să fie pur omenească.

Aceasta presupune două lucruri: 1) să fie folositoare omenirii 2) să fie fapta unui „om”. Cea de-a doua condiţie presupune că lucrătorul cunoaşte scopul omenesc al lucrării sale, şi cunoștința îl face să-şi dea socoteală că e „om“. Pentru a ajunge scopul, umanitarismul cere întotdeauna ca nimic să nu-i rămâne spiritului neobservat, necontrolat.

Individualitatea

Să căutăm să determinăm în ce constă libertatea, din ce-i alcătuită individualitatea, şi care li-i raportul. A fi liber de un lucru oarecare, înseamnă a fi scutit de el. O libertate absolută nu poate fi concepută, căci dacă poţi fi scutit de multe lucruri, nu poţi fi însă scutit de tot. Şi spune Stirner: să nu speraţi că ar fi posibil să atingeţi libertatea faţă de tot, libertatea totală. Încetaţi deci de a urmări o fantomă, şi încercaţi-vă sforţările pentru un scop mai bun decât inaccesibilul. O libertate odată cucerită, o alta determinată îi ia locul, căci de îndată ce-am posedat drumul de fier, nu s-a născut oare în noi dorinţa să spintecăm aerul?

Dar atunci, o lipsă totală de libertate ar fi posibilă? Ca sclav bunăoară, n-am libertatea exterioară, sunt supus capriciilor fără număr ale stăpânului meu, totuşi rămân, sunt al meu, şi de-mi taie un picior, atunci nu mai are piciorul meu, căci piciorul tăiat, nu mai e piciorul meu, după cum un câine mort, nu e tot una cu un câine viu. Libertatea pot s-o cuceresc (prin putere, prin înşelăciune etc.), după cum poate să-mi fie şi dată; cel căruia i s-a acordat libertatea, e un sclav liberat, un câine care-şi târâie un capăt de lanţ, e un serv înveșmântat ca omul liber, e ca şi măgarul îmbrăcat în pielea de leu. Dar atunci, ce cere Stirner, care-i libertatea pe care o doreşte el? Libertatea mea spune el, nu devine completă decât dacă e puterea mea, numai prin aceasta din urmă încetez de a fi numai liber, pentru a deveni individ şi posesor. Vom lupta să ne liberăm, adică eu, tu, noi, de tot ceea ce ni-i străin, dar atunci întrebare legitimă: ce suntem oare fiecare, ce ne formează individualitatea, la ce se reduce eul nostru, ca să putem şi ce e străin de noi. Un abis unde clocoteşte fără regulă şi fără lege, instinctele, poftele, pasiunele, un haos fără lumină şi fără stea; aşa ni se înfăţişează eul! Fiecare la rându-i să devină un Eu atotputernic, fiecare să caute deci numai acea ce lui, autonom şi autocrat, îi este folositor.

Individul

Ultima verigă a liberalismului, ca să nu ne mai oprim la cele anterioare, caută să vadă în fiecare din noi pe „om“, adevărata noastră esenţă, neglijând pe individ în carne şi în oase, neţinând seamă că eu sunt Petru, iar tu eşti Pavel. El nu vede în tine pe individ, ci ceea ce e general, comun, speţa, spiritul. Dar dacă suntem oameni, apoi această calitate nu e decât cea mai puțină din noi, şi n-are însemnătate decât ca una din proprietăţile noastre, ca contribuind la formarea individualităţii noastre, după cum tot aşa, evreu şi creştin, francez şi berlinez, constituie tot una din calităţile noastre. Şi în ce priveşte spiritul, pot socoti bunăoară printre atributele mele un spirit creştin, un spirit loial etc. Aşa zisa religie a umanității, nu e în definitiv decât cea din urmă metamorfoză a religiei creştine. Liberalismul îl socot ca o religie, pentru că mă separă de esenţa mea, şi așează deasupra-mi „omul“, după cum fiece religie face să planeze D-zeu, sau Idolul său. Binele societăţii umane (a statului), nu mă interesează pe mine, egoistul; nu mă devotez acestei societăţi, pentru că nu fac decât s-o întrebuinţez şi spre a o putea folosi în întregime, o transform în proprietatea mea, adică o nărui şi clădesc în locu-i, asociaţia de egoişti. Față de mine, individ, e evident că există puteri cu mult mai superioare, dar poziţia pe care o iau eu, individ conştient, faţă de aceste puteri, e o atitudine duşmănoasă, o atitudine cu totul diferită de cea de umilire, pe care ne învaţă s-o luăm religia.

Deoarece, în studiul „Anarhismul ortodox“ care va apărea în curând, se va vedea toată însemnătatea Unicului, şi pentru ca cercetarea de faţă să nu ia prea mari proporţii, vom întrerupe expunerea mai pe larg a sistemului stirnerian, rezumând în câteva rânduri ultimele capitole din Unic; ne vom strădui însă, să arătăm împrejurările în care lucrarea capitală a lui Stirner a luat fiinţă, şi să dăm totodată o interpretare cât mai justă, Unicului.

Veac după veac, omul s-a lăsat stăpânit de fel de fel de fantome. În loc să-şi caute fericirea în propriul său egoism, în eul său, în loc să rupă cătuşele pasivităţii şi să sgâlţâie din temelie aceste abstracţiuni, el şi-a închinat rând pe rând eul fantomelor, entităţilor de tot soiul. Întreaga istorie a omenirii, e în ultima analiză, o schimbare regulată de stăpâni: D-zeu, simţ şi conştiinţă morală, stat, societate, umanitate, adică iluzii şi iarăşi iluzii robitoare. Individul în carne și-n oase, eul real în toată nuditatea lui, n-a fost ţinut în seamă; i s-au născocit vocaţii, i s-au impus norme generale şi superioare de cizelare. Cucerirea prin spirit a naturii şi a omului, iată într-un cuvânt, ceea ce constituie adevărata istorie a omenirii.

Şi acum, ca să ne putem da seama ce-a adus Stirner, ce constituie originalitatea perspectivei introduse de dânsul, se impune o reconstituire (în trăsături largi) a mediului intelectual german de la sfârşitul primei jumătăţi a sec. al XIX-lea. În epoca aceasta, în întreaga Germanie, cugetarea hegeliană stăpânea; totuşi, împotriva maestrului, rând pe rând, prind să se ridice tiraliorii Germaniei noi: Heine, Börne, Laube, cari opun conceptului abstract, realităţile cele mai palpabile. David Strauss argumentează că evangheliile trebuiesc socotite ca ţesături de mituri. Ludwig Feuerbach merge şi mai departe: „Esenţa omului e fiinţa supremă a omului; Religia numeşte această fiinţă supremă D-zeu...“. Bruno Bauer, întemeietorul aşa zisei critice suverane, în Trompetele judecăţii cele din urmă, asupra lui Hegel ateu şi anti-christ, denunţă cu citaţii minunat alese, antagonismul între filosofia religioasă a lui Hegel, şi între creştinism. Critica absolută trebuie înţeleasă ca critică în sine; în realitate, nu există principii absolute, nici adevăruri definitive; nu sunt decât adevărurile, creaţiuni efemere ale spiritului omenesc, care se succed şi se înlocuiesc unele pe altele, neîncetat.

Edgar Bruno, ajunge la concluzia, că orice stat, unde religia constituie o adevărată forţă socială, este condamnat. Cum însă, nu există stat unde să nu se petreacă lucrul acesta, concluzia logică e că „Statul“ se va nărui. Alături de aceştia, cari muşcau din Majestatea sistemului hegelian, nu trebuie uitat Schopenhauer, deşi punctul de vedere schopenhauerian, n-a prea fost luat în seamă, de către contemporanii săi. După Schopenhauer, nucleul, esenţa conștiinței noastre, e voinţa, care la rându-i, nu e decât un instinct orb, dorinţă inconştientă, ce tresare şi pulsează în toate fiinţele. Se desprinde clar, cum că toate săgeţile celor citaţi se îndreaptă împotriva concluziilor lui Hegel, şi cum pe de altă parte, vederile lui Stirner sunt cu totul opuse celor ale lui Hegel, ar fi de folos nici vorbă, să cunoaştem în câteva cuvinte măcar, miezul sistemului hegelian. Vom căuta să atingem mai ales punctul ce ne interesează, pentru ca astfel, să putem vedea şi mai limpede, ceea ce opune Stirner.

Ca punct de plecare al acestei filozofii, e Substanţa, ce mai e denumită Fiinţa, Absolutul, sau D-zeu, care e în acelaşi timp subiect, adică care se manifestă, se realizează şi se desvoltă. Această substanţă subiect, e spiritul, care tot dezvoltându-se după legile necesităţii imanente, creează prin şi în această dezvoltare, întreaga realitate. Această realitate nu e decât o manifestare, un simplu „moment“ al spiritului, cu alt cuvânt, al raţiunii; şi de aceea, tot cea ce există, e raţionabil, şi tot ce-i raţionabil, există. Dezvoltarea spiritului se urmează astfel: mai întâi spiritul se pune singur, e domnia cugetării pure, e sfera logicii; pe urmă se opune sieşi, e domnia naturii; în fine, spiritul revine la el însuşi, e domnia umanităţii. Care e raportul între individ şi între măreţia spiritului universal? Trebuie să fie acelaşi raport, ca între strop şi ocean, după cum plastic îl determină profesorul Basch. Se poate el, stropul, opune puterii talazurilor din care s-a desprins? Nu, şi de aceea e cu mult mai nimerit, să dispară în măreţia talazurilor, şi să se lase a fi purtat de ele. După această schiţare, vine în sfârșit rândul să lămurim care e înţelesul, adevăratul înţeles al Unicului. Interpretările, cunoscute de noi, afară doar de una sau două şi acestea până la un punct numai, nu ni-l arată cu întreaga-i înfăţişare, aşa cum se desprinde din paginile Unicului. In pasagile ce tind să determine înţelesul Unicului, se simte cum uneori, Stirner, împins de impetuozitatea atacului, alunecă fără voie prea departe, şi cum alteori, reculegându-se parcă, încearcă cu mai mult sau mai puţin succes, să caracterizeze pe singurul, pe adevăratul său Unic!

În opera lui Stirner, e în definitiv vorba de două exemplare de unici: deoparte o fantomă, plăsmuită pe de-antregul; de altă parte, o realitate. Vom culege câteva pasagii, cari să ne dovedească atât existenţa celor două exemplare de unici, cât şi ceea ce înţelegea însuşi Stirner prin Unic, şi ca atare, ceea ce trebuie şi noi la rându-ne, să înţelegem. Aşa la pag. 166 întâlnim: „Eu mă ţin drept unic; oi fi având oarecare analogie cu ceilalţi, dar aceasta n-are importanţă, decât pentru comparaţie şi reflexiune; în fapt sunt incomparabil, unic“. La pag. 248-249:

Într-atât numai ca evreu şi creştin, nu sunteţi încă radical opuşi, nu sunteţi în dezacord decât în privinţa Religiei. Inamici din punct de vedere al Religiei, sunteţi pentru rest buni prieteni şi ca amici, de ex. egali. Cu toate acestea, şi acest rest diferă cu totul şi numai când vă veţi cunoaşte în fond, când fiecare din noi îşi va afirma unicitatea din tălpi şi până-n creştet, atunci numai antiteza va fi rezolvată, căci una şi mai puternică îi va lua locul.

Slăbiciunea noastră nu e de-a fi opuşi unii altora, ci de a nu fi radical opuşi, adică de a nu fi totalmente distincţi. Cea din urmă opoziţie şi cea mai radicală, cea de la unic la unic, e în fond cu mult mai îndepărtată de ceea ce se înţelege prin opoziţie, fără ca pentru aceasta, să cădem în unitate şi identitate.

Ca unic n-ai nimic comun cu celelalte persoane, şi ca atare, nimic de conciliant sau de ostil ; opoziţia se rezolvă într-o separaţie, într o unicitate radicală.

În altă parte: „Dar dacă unul are ceva în plus decât celălalt, e el însuşi, e unicitatea sa; prin aceasta numai, fiecare rămâne cu totul excepţional, exclusiv.”

Dacă ar fi să primim această entitate ca adevăratul Unic a lui Stirner, cum s-ar putea explica atunci, la un cugetător de talia lui, cortegiul nesfârşit de contradicții ce se ridică din cuprinsul volumului? Cum poate vorbi Stirner de nevoi comune a acestor exemplare unice, a acestor exemplare, cari deşi trăind în același mediu, au reuşit totuşi să sfarme orice umbră de determinism? Cum poate vorbi bunăoară de nevoia comună de-a mânca, cum poate formula indirect legi ca aceasta: „Tendinţa lor e de a căuta plăcerea, şi a evita durerea“; cum poate fi posibilă comunicaţia între dânşii, şi mai ales închegarea de asociaţii? Care e rostul unui pasaj de felul acestuia? „Numai în asociaţie unicitatea noastră poate să se afirme, pentru că asociaţia nu vă posedă, ci voi o posedaţi şi vă serviţi de dânsa.“ Atunci, ce-o fi vrând oare să înţeleagă Stirner, prin Unic? Unicul înseamnă pentru el, în primul rând, individul conştient, care a înţeles că trebuie să se socoate unic, să nu se mai scindeze, să se considere singurul centru al tuturor acţiunilor sale, iar pe puterile superioare, să le considere ca pe puteri străine, înălţate în detrimentul eului său.

În al doilea rând, greşit întrebuinţat e drept, un observator atent, întâlneşte adesea termenul „particular“, ori „particularitate“, care înseamnă că între indivizi, cum avem de-a face cu complexităţi de un grad ridicat, există fără îndoială coloraturi deosebite. În prefaţă spune Stirner

Ce cauză n-am oare de apărat? înainte de toate, cauza mea e cauza cea bună, e cauza lui D-zeu, a Adevărului, a Libertăţii, a Umanităţii, a Justiţiei, pe urmă cea a Prinţului meu, a Poporului meu, a Patriei mele, în urmă pe cea a Spiritului, şi o mie altele încă.

D-zeu nu se nelinişteşte decât de sine. D-zeu nu se ocupă decât de el, nu se gândeşte decât la el, nu se are decât pe sine în vedere; nenorocire celui ce-i contrazice planurile! El nu serveşte nimic superior, el nu caută decât să se satisfacă. Cauza pe care o apără, e pur egoistă. Iar mai jos:

D-zeu şi umanitate, nu şi-au bazat cauza lor pe nimic altceva decât pe ei înșiși. Eu voi sprijini cauza mea pe mine, tot aşa de bine ca şi D-zeu; eu sunt negaţiunea întregului rest; eu sunt pentru mine totul; eu sunt „Unic“.

Departe de mine orice cauză care nu e exclusivă a mea.

Și ca încheiere : „Nimic nu e pentru mine deasupra mea.“ Un pasaj şi mai limpede „Fiind unic, nu ştiu nimic din dualitatea unui Eu postulant şi a unui Eu postulat, adică a unui Eu imperfect, şi a unui Eu perfect.” Şi în sfârşit, la pag. 443:

S-a crezut întotdeauna că trebuie să-mi dau o destinaţie exterioară mie, şi aşa s’a ajuns să mă îndemne ca să fiu uman, ca să acţionez uman, pentru că eu sunt egal cu Om. E aci cercul magic creştin. Eul lui Fichte, e de asemenea o fiinţă exterioară şi străină Mie, căci acest eu, este fiecare, şi singur are drepturi în felul că el este eul şi nu Eu. Dar eu nu sunt eu alături de un alt eu; eu sunt singurul Eu, căci eu sunt „unic“. Şi nevoile mele, totul în mine e unic. Prin simplul fapt că Eu sunt acest Eu unic, îmi fac din toate proprietatea mea, mă pun pe lucru şi mă dezvolt.

Nu ca om mă dezvolt şi nu pe om îl dezvolt ; sunt Eu care mă dezvolt. Acesta este sensul unicului - încheie Stirner.

Pentru cea de-a doua afirmaţie, afară de exemplele amintite vom mai cita la întâmplare. La capitolul „Liberalismul umanitar” spune: „În societatea omenească, pe care ne-o promite umanitarul, nu e loc pentru ceea ce în tine şi în mine, e particular.” Când atinge Creştinismul, face şi următoarea constatare. Astfel disprețuiește profund, tot ceea ce e propriu, particular individului. Iar Ia pag. 248: „Nu e nedreptate de a te încorda împotriva mea şi de a-ţi afirma particularitatea, individualitatea ta; n-ai nici a ceda, nici a te nega.” Şi în sfârşit... „Să încetăm de a spera la o comunitate, să avem în vedere particularitatea.”

Şi acum, în faţa pasajelor de felul acestora: „Adresaţi-vă vouă înşivă, decât zeilor şi idolilor voștri; descoperiţi în voi ceea ce e ascuns, scoateţi la lumină şi revelaţi-vă.” Sau în altă parte: „Învățați-vă să vă cunoaşteţi ceea ce sunteţi real, şi părăsiţi sforţările hipocrite, mania voastră smintită de-a fi altceva decât ceea ce sunteţi”. Mai rămâne de lămurit ce admite Stirner, că alcătuiește Eul, adevăratul nostru Eu. E vremea să amintim şi de precizările psihologice, pe cari le face Stirner în această privinţă. „E în întreaga-mi natură, adică în mine însumi, scrisă legea mea”, spune el într-un loc şi într-adevăr Stirner aminteşte mereu că tendinţa necurmată e de a evita durerea şi de-a căuta plăcerea. „Eu vreau să mă desfătez, pentru aceasta trebuie să-mi fie lumea proprietatea mea.” „Relaţiile mele cu lumea, constă în aceea că eu mă bucur de dânsa, şi o întrebuințez la bucuria mea”, spune el într-altă parte.

Vom cita numai două pasagii, spre a arăta ce înţelege Stirner, că alcătuiește eul fiecărui dintre noi; un pasaj din cuprinsul Unicului, iar celălalt pasaj dintr-un răspuns dat de dânsul criticilor făcute Unicului de către Feuerbach, Hess şi Kuno Fischer.

1) „Ce sunt eu? Un abis, unde zbârnie fără regulă şi fără lege, instinctele, poftele, dorinţele, pasiunile, un haos fără lumină şi fără stea” și

2) „Eul pe care tu îl cugeţi, nu e decât un agregat de predicate şi numai astfel poţi să-l concepi, adică să-l defineşti şi să-l distingi de celelaţte concepte vecine. Dar tu nu eşti posibil de definit, tu nu eşti un concept, căci tu n-ai niciun conţinut logic, şi eşti tu în neputinţă de exprimat, şi de cugetat, de care vorbesc. Unicul nu face decât să te distingă cum te distinge numele ce ţi l-au dat la botez, fără să spună ceea ce eşti; a zice că eşti unic, revine a spune că eşti tu; unicul nu e un concept, o noţiune, căci n-are niciun conţinut logic, tu eşti conţinutul său, tu, acest „care“ sau „el“ al frazei. În realitate, unicul eşti tu, tu, împotriva căruia vine să se sfarme regatul cugetărilor; în acest regat al cugetării, unicul nu e decât o frază goală, adică nici o frază, dar această frază, e piatra sub care va fi pecetluit mormântul lumei noastre de fraze, al acestei lumi, la începutul căreia era cuvântul.”

Pentru Stirner sentimentul şi voinţa prezintă o importanţă covârşitoare, iar în ceea ce priveşte cugetarea, cugetarea împotriva căreia s-a ridicat el între atâtea rânduri şi cu atâta vehemenţă, şi pe dânsa a determinat-o.

„E pozitiv că eu nu pot să cuget dacă n-aș fi o fiinţă sensibilă” şi în altă parte: „Numai -n timpul somnului eşti fără cugetare şi fără cuvânt; tu eşti în cele mai profunde meditaţii şi tocmai atunci eşti mai mult. Şi numai prin această lipsă de cugetare, tu eşti al tău.” Iar acestui eu, ţesut din „carne şi spirt“ cum spune însuşi, îi cere să se satisfacă în întregime, să nu fie robul unei părţi în detrimentul celeilalte. „Eu nu sunt într-adevăr al meu, decât dacă sunt supus, propriei mele puteri.”