Cum să nu fi anarhist?

Acest text este extras din broşura lui Jose Chueca, muncitor anarhist spaniol, editat în 1908 în Portugalia şi apărut în revista Letra Livre nr. 34.

Limbajul anarhist e acelaşi din toate timpurile. Principiile sale se menţin. Aici se află forţa sa de neînvins. Contra Statului de orice tip, mereu opresor şi inutil, contra militarismului, contra opresiuni economice capitaliste, pentru libertatea şi libera autodeterminare a popoarelor lumii.

I

Societatea actuală e un set de inechităţi. Autoritatea omului asupra omului şi exploatarea individului de către un alt individ sunt cele două nedreptăţi supreme, cele două mari crime împotriva umanităţii, mama tuturor inechităţilor. Autoritatea şi dreptul de posesiune sunt baza şi fundamentul organizării sociale existente. Şi Religia, josnica codoaşă a Statului şi al Capitalului, e opiumul blestemat care adoarme şi îndobitoceşte poporul, transformându-l blând şi resemnat prin sfaturile sale dulci, ce tind să îl îndepărteze de realităţiile vieţii, punându-le speranţa într-un paradis utopic din altă lume.

Oriunde ne-am uita, vedem doar nedreptate şi crimă, durere şi mizerie, lacrimi şi moarte. Şi, un oribil contrast! Lângă masele de oameni numeroase de indivizi flămânzi, de fiinţe îmbătrânite de mizerie, de bărbaţi, femei şi copii anemici, zdrenţuiţi şi înfometaţi, vedem alţi indivizi, alte fiinţe, narcotizaţi de orgii infame, pocnind de belşug, îmbrăcaţi cu piele şi mătase şi încărcaţi cu bijuterii – ceea ce consituie o insultă vulgară faţă de mizeria proletariatului de către monopolizatorii patrimoniului universal.

Societatea prezentă se prezintă astfel: pentru cei ce muncesc şi produc totul; pentru cei ce coboară în mine pentru a smulge din mijlocul pământului metalul, pietrele preţioase, cărbunele, pentru cei ce fabrică ţesături valoroase, construiesc mobilier confortabil, ridică palate somptuase, pentru cei ce ară pamântul, plantează seminţele, strâng cultura şi cosesc sub un soare de foc spicurile aurite şi înflorite ce mai târziu vor deveni pâinea, care va încânta gustul celor ce nu au vrut şi nici nu au ştiut să o producă…pentru aceştia, muncitori şi producători, oh ce sarcasm! – Sclavie! Repet, pentru aceştia : locuinţă în ruine, fără lumină şi ventilaţie, inigienică; mâncare insuficientă şi proastă, neîndestulătoare pentru a recupera forţele depuse în munca grosolană şi cotidiană; haine zdrenţuite, prost făcute, murdar; cu stomacul mereu nesatisfăcut şi persoanele mereu obosite; anemia şi tuberculoza stăpânesc organismul şi, uneori, mor de foamete şi frig…

Iar în schimb, pentru cei ce nimic nu produc, pentru vagabonzi, pentru paraziţi: locuinţe sumptoase, mese delicioase, vinuri îmbătătoare, pieile,mătasea, transport, literatura, arta…tot : aerul, lumina, florile; materiale de confort, bucuria spiritului şi a corpului… dar, mai ales, plăcerea corporală, fiindcă burghezia, în marea sa majoritate, mişcată de un sordid materialism, e incapabilă să simtă profund plăcerile intelectuale.

Admirabilă filozofia burgheză! Splendidă justiţia actualei societăţi! Şi dacă filozofia burgheză e admirabilă prin cinismul acesteia, încă mai admirabilă este tâmpenia muncitorului supus. Acesta e sătul de muncă pentru a-şi satisface cele mai imperative nevoi. Totuşi, se abdică în faţa a ceea ce el numeşte “soarta sa”, în loc să se revolte faţă de tot şi toate.

-Bogăţiile şi bunurile nu au fost făcute pentru noi, nici plăcerile lumii, spune acesta în mod stupid. Şi continuă vegetând, fără ca spectacolul luxului exagerat şi a numeroaselor crime ce se întâmplă în jurui să-i infiltre ingignare în spiritul său abătut.

Şi de ce? De ce muncitorii sunt blânzi şi răbdători ca nişte oi? De ce această resemnare suicidară? Cum pot să nu înţeleagă că au dreptul la viaţă, că patrimoniul universal le aparţine de drept şi că lor trebuie să le aparţină şi în adevăratul sens al cuvântului?

Ah! E fiindcă muncitorul nu ştie nimic, nu vede nimic, nu aude nimic, nu înţelege nimic. Ignoranţa primitivă, minciunile pe care le-au învăţat de mic şi preconceptele îndrădăcinate în mintea majorităţii oamenilor: mediul sordid în care trăieşte; efortul clasei burgheze pentru ca acesta să nu se instruiască; legile coercitive a libertăţii individuale,care împiedică ca oameni de sentiment nobil să propage profund idei salvatoare; munca extenuantă la care este supus; lipsa alimentaţiei şi a odihnii şi laşitatea morală provocată de toate acestea, face ca muncitorul să fie incapabil de a gândi şi a analiza pentru sine, să concluzioneze că răul de care suferă nu au remediu, că organizarea socială va fi aceeaşi mereu, că autoritatea e necesară şi că exploatarea e logică, fiindcă mereu for exista săraci şi bogaţi, cum se spune că a spus Iisus Hristos catolic.

Astfel gândeşte majoritatea muncitorilor, ce se numeşte popor, masă, vulgari. Dar alături de această majoritate de muncitori submişi, există o minorie de muncitori rebeli, de indivizi liberi de convingeri absurde, de oameni care nu mai sunt poporul, fiindcă eliberându-se de toate dogmele, devin conştienţi individual.Şi această minorie de muncitori e numeroasă şi puternică decât majoritatea, pe care o vor trage după sine în ziua revoluţiei, dacă nu o vor convinge înainte, ceea ce nu e rezonabil să presupunem. Aceşti muncitori rebeli, aceşti oameni conştienţi, descendenţi demni ai mitologului Spartacus, cunoscând suferinţa, o doresc totala sa suprimare, au studiat cauzele suferinţei universale şi au găsit remediul.

S-a dovedit, cu argumente incontestabile, că toate religiile sunt false; că Pământul, şi tot ce se produce pe acesta, e patrimoniu comun al tuturor oamenilor; că proprietatea individuală e o adevărată crimă; că autoritatea e inutilă pentru bine şi intigatoarea răului şi că singura sa misiune e să menţină privilegiile uzurpatorilor întregii bogăţii sociale; că aceste limite marchează frontiere, împărţind Pământul în parcele numite naţiuni, care e cauza urii între locuitorii acestor teritorii; trebuie să dispară, la fel ca şi armatele create şi menţinute nu doar pentru războaie, ci şi pentru a închide gurile sclavilor când, sătui de suferinţă, cer puţină libertate, de egalitate sau de justiţie.

Făcând critica societăţii, s-a pus în evidenţă ororile generate de actuala organizare. S-a observat că autoritatea, capitalul şi religia sunt cauza tuturor relelor. S-a demonstrat că, în cadrul organizării existente, nu se poate rezolva problema numită “chestiunea socială”, fie guvernele monarhiste, republice sau socialiste, fiindcă toate “remediile” prevăzute de “sociologi” pentru rezolvarea problemei sunt inutile.

Atâta timp cât există autoritatea, legile, puterea reprezentativă, executivă, judicială şi represivă, limitând libertatea individuală, libera iniţiativă, progresul; atâta timp cât , datorită blestematului drept de posesie, se consideră că tot ce se produce pe domeniul său îi aparţine; şi atâta timp cât capitalul, munca uzurpatoare şi neacumulată legitim, nu este eliminat; şi religiile nu dispar de pe faţa pământului, lăsând libere conştiinţele pentru ca indivizii să poată sî gândească şi să analizeze pentru sine şi să construiască în mod conştient…până atunci, chestiunea socială va persista.

Aşadar, Capitalul, Statul şi Religia trebuie eliminate pentru a rezolva complet problema socială.

Credeţi că, poate, e doar o problemă legată de stomac? Nu, problema socială nu e doar economică, e totodată morală şi de libertate. Deci, luând formele gândide pentru a o resolva în formatul organizării sociale existente e imposibil.

Aşadar, e nevoie să se realizeze Revoluţia Socială, iar pe ruinele aceste societăţi decrepite să se organizeze, raţional şi ştiinţific, noua societate, societatea liberă şi egală, societatea comunismului libertar.

II

Într-o societate liberă şi bine organizată e loc doar de pace, dragoste, bucurie…

Oamenii înlăturaţi de preocupări; cu mintea liberă de atavisme şi preconcepte ridicole; dispărută fiind ura zgârcită şi egoismul; educaţia şi instruirea aducând spiritul uman la un nivel moral şi intelectual neatins în zilele noastre; având fiecare conştiinţa deplină de drepturile şi obligaţiile sale şi fiind egali economic şi liberi în absolut… nu mai e loc de crime, de nedreptate, nu mai sunt lupte josnice şi crunte pentru cucerirea pâinii, fiindcă pâinea e garantată tuturor.

Justiţia domină societatea anarhistă. Oamenii, simţindu-se fericiţi, iubesc oamenii.Ura dispare de pe Pământ. Nu există nici o forţă capabilă să spargă armonia ce domneşte între oameni. Libertatea şi Egalitatea sunt patrimoniul Omului. Realitatea şi viaţa nu sunt deformate de matriţe construite de teorii şi abstracţii absurde şi limitătoare. Odată rupte cătuşele ce o legau de jugul ignoranţei şi minciunii, Umanitatea va păşi cu paşi mari spre perfecţiune. Şi Solidaritatea, umana şi sublima Solidaritate, se va manifesta în toată splendoarea ei.

Într-o societate liberă nu există privilegiaţi şi dezmoşteniţi, exploratori şi exploataţi, tirani şi sclavi. În aceasta nu se găsesc nici cerşetori mizerabili, nici prostituate josnice, nici poliţişti abjecţi.Nu se regăseşte nimic rău şi mizerabil în aceasta.

S-a înlăturat Statul, cu legile sale absurde, legislatorii, judecătorii şi repartizările îndesate de vagabonzi şi instrumetele lor detestabile; s-a înlăturat Capitalul, cauza atâtor mizerii, atâtor rele şi crime; Religia, cu bisericile ei pline de paraziţi, de idoli tâmpiţi şi ceremonii derizorii.Fiind înlăturat Statul, Capitalul şi Religia, au dispărut ura, găruile inumane şi neigienice ale exploatării şi mizeriei; barăcile şi spitalele, închisorile şi puscăriile.

Progresul industriei şi mecanica au atins deja un grad de perfecţiune încât, doar cu ce se produce în societatea capitalistă, se pot satisface complet nevoile tuturor.

Acum : dacă în societatea capitalistă, unde producţia e limitată, fiindcă e pe placul intereselor unora, există produse suficiente pentru toţi – fapt demonstrat statistic – doar că, stupid şi în mod criminal, se lasă ca produsele să se strice, putem spune că supraproducţia nu va exista în societatea liberă comunistă, când munca , liberă de obstacole politice, religioase şi sociale,provenite din capital, va fi de fapt voluntară pentru toţi oamenii.

Deja aud exclamându-se : “ Dar dacă munca e voluntară, nimeni nu ar dori să muncească!” Ce înguşti la minte sunt cei ce gândesc astfel! … Cum? – spun eu. Cum să nu dorească nimeni să muncească? Ce nebunie! Nu e demonstrat că munca e o nevoie fiziologica? Nu cumva ştim cu toţii că dacă omul nu produce nu poate supravieţui? Nu prin muncă omul se înnobilează şi devine demn? Nu cumva munca e o lege a naturii, un concept moral măreţ, adevărate virtute?

E prostesc să presupunem că omul se va lăsa condus de lene, odată eliberată munca de sub jugul capitalist. Exact ceea ce astăzi transformă munca în lene e acest blestemat jug şi nu munca în sine, fiindcă a munci înseamnă a fi tiranizat şi exploatat, înseamnă să suporţi prezenţa burghezului tâmpit şi, mai mult decât atât, fiindcă ştim că după 9, 10 sau 12 ore de muncă nimicitoare nu am câştigat destul pentru a ne satisface nevoile de bază. Eu, care sunt muncitor, care sunt exploatat, ştiu din experienţă că dacă nu munceşti te plictiseşti. Şi de la camarazii mei, chiar şi de la cei ce lipsesc, am auzit aceleaşi plângeri când rămân fără ocupaţie : “fără muncă sunt un om mort”.” Mă plictisesc, nu ştiu ce să fac sau unde să merg”.” E insuportabil,e imposibil să nu munceşti”. Şi vorbind astfel nu se gândesc la salariul pe care munca l-ar fi câştigat, ci la plictiseala pe care o simt.

Nu avem de ce să ne temem că omul va deveni leneş odată ce e liber. Nici nu ne temem că produsele vor fi insuficiente. Munca fiind liberă, producţia va depăşi consumul, fie el excesiv. Mai degraba e de crezut că în societatea libertară va trebui să spunem : “Vă rugam să nu mai produceţi atât camarazilor, fiindcă nu avem spaţii unde să depozităm produsele!” şi nu că va fi necesar să îi stimulăm să muncească.

De aceea noi, anarhiştii, vrem : “Ca omul să fie liber, într-o societate liberă şi că fiecare individ să producă după propria-i voinţă şi de acord cu nevoia sa de consum”.

Fiindcă, atunci când oamenii se vor asocia liber; când producţia e organizată pe baze raţionale şi ştiinţifice; când maşinăriile şi toate echipamentele muncii vor fi la dispoziţia comună a colectivului; când tot pământul va fi productiv (ce nu se întâmplă fiindca aşa o doresc uzurpatorii patrimoniului colectiv); când vor dispărea miile de posturi de muncă necesare în zilele noastre pentru a facilita tranzacţiile comerciale şi pentru a satisface vanitatea burgheză; când, fiind bogăţia socială proprietatea comună a tuturor şi nu patrimoniul unora, maşinăriile vor fi multiplicate până când numărul acestora e suficient; când, în sfârşit, oamenii vor înţelege că interesul unuia e interesul tuturor, că bunăstarea colectivităţii depinde de bunăstarea individului, munca nu va fi o impunere greoaie, va fi un divertisment plăcut, un sport.

Ce s-a spus e suficient pentru ca oricine să înţeleagă că nu trebuie să ne temem de lipsa produselor într-o societate unde producţia şi consumul sunt voluntare. Şi, odată asigurată producţia, de ce să ne mai temem? Absolut de nimic, deoarece având tot necesarul, nu vor exista invidii, egoism şi crime, fiindcă banul, singurul dumnezeu al burgheziei, singurul lucru care în societatea actuală poate cumpăra sclavagismul material, va dispărea în societatea liberă şi se ştie că, direct sau indirect, banii sunt cauza tuturor crimelor, invidiilor, egoismelor.

Dar mai este un lucru : şi e cel mai important şi mai frumos : chestiunea dragostei, rezolvată de dragostea liberă. Şi dragostea liberă e – spus într-un mod concis, fiindcă nu este loc şi acesta nu e spaţiul pentru a da o definiţie extinsă – adevărata căsnicie, adică , când un bărbat şi o femeie se iubesc, se vor alătura liber şi voluntar, fără ca cineva să aibe dreptul de a decide contrariul şi fără nevoia de a o comunica unui preot sau judecător, fiindcă aceştia nu au nimic de-a face cu un astfel de întâmplare şi iubiţilor nu le trebuie permisiunea unui judecător sau a unui părinte pentru a le autoriza sentimentele amoroase. ( O spun din nou, ca să se înteleagă, că în societatea anarhistă nu vor exista astfel de personaje ca cele ale judecătorului şi preotului, cum apar în formidabila teorie morală a actualei societăţi).

Şi, pentru a termina acest capitol, pentru că spatiul se sfârşeşte şi e indispensabil un altul, aş spune că Anarhia e idealul cel mai minunat şi mai umanitar pe care gândirea umană l-a putut produce; că teoriile sale sunt ştiinţifice, naturale şi raţionale, că nu e un ideal abstract, un vis generos dar irealizabil, ci un ideal concret, de realizare imediată, de o uşoară şi simplă punere în practică, fiindcă nu e nevoie ca oamenii să fie îngeri – cum susţin aceeia care ne cataloghează ca utopişti, când utopişti sunt ei în cele din urmă! – e suficient ca oamenii să fie cum sunt, fiindcă aşa îi dorim, cu toate defectele şi pasiunile lor.

III

Ce măreaţă şi frumoasă e Anarhia! Ce lume imensă de frumuseţe conţine!… Cum să nu o iubeşti? Oh, ce ignoranţă! Oh, prostia omenească!… Cum se poate ca cineva ce cunoaşte Anarhia să nu o iubească?…Şi, încă există!…Câţiva mizerabili, fiinţe egoiste, indivizi fără demnitate…aceştia sunt cei ce, cunoscând-o, nu o iubesc!

Când, pe aripile fanteziei, zburăm spre societatea viitoare, iar prin efortul inteligenţei şi voinţei, o vom pune în aplicare şi va cuprinde omul; când, prin aceleaşi procese, aterizăm pe pământ şi vedem atâtea crime, nedreptate, orori ale societăţii prezente; când comparăm oamenii de astăzi, ignoranţi, proşti, egoişti, mizerabili cu oamenii de mâine, iluştrii, robuşti, generoşi,oh! cât de mult dispreţuim societatea actuală şi cât dispreţ ne provoacă oamenii de astăzi, comparând cu ceea ce ar trebui să fie, cum poate să fie, cu ce va fi, în ciuda fariseilor care există în lume.

A nu fi anarhist fiindcă nu cunoşti ce este Anarhia, înseamnă să fi ignorant, fiindcă nu eşti capabil să o înţelegi; înseamnă să fi imecil; şi să o cunoşti şi să o înţelegi, dar să continui să aperi societatea prezentă fiindcă aşa stau lucrurile, înseamnă să fi canalie.

Să nu se spună că suntem sectari.Chiar şi cei mai înflăcăraţi apărători ai societăţii capitaliste recunosc că aceasta e proastă şi că anarhia e benefică.

Aşadar, e timpul să întrebăm : – Dacă recunoaşteţi că actuala societate e proastă şi că cea anarhistă e benefică, de ce nu sunteţi anarhişti?

Acestei întrebări răspund viclean : – Fiindcă Anarhia perfectă e irealizabilă! Dar acesta nu e argument împotriva, din contră, e pro.Întra-devăr, recunoscând că societatea de astăzi e proastă şi cea de mâine e bună, recunoaşteţi că suntem superiori faţă de ceilalţi oameni şi vă declaraţi propria perversiune? Ah! Cunoaşteţi binele şi răul şi totuşi nu doriţi binele? Aceasta e condamnarea voastră.

Vă puteţi demasca. Puteţi abandona ipocrizia. Nu spuneţi că Anarhia perfectă e irealizabilă. Spuneţi că nu doriţi bunăstarea umanităţii. Fiţi cinstiţi.

De aceea întreb: “ Cum să nu fi Anarhist?” Cum să nu fi când societatea prezentă e rea şi în aceasta e doar nedreptate şi crimă, suferinţă şi mizerie, lacrimi şi moarte? Cum să nu fi când societatea anarhistă e bună, şi în aceasta e loc doar de pace, dragoste, bucurie…?

Fiecare să-şi facă examenul de conştiinţă şi să răspundă. Eu l-am făcut pe al meu. Şi pentru fraza interogativă : “Cum să nu fi anarhist?”, răspund cu o frază exclamativă : “CUM SĂ NU FI ANARHIST!”