Refuz să fiu al doilea sex

Refuz să mă supun rolului pe care l-am văzut împlinit la nesfârşit de femeile din jurul meu. Refuz să fiu maşina de făcut copii, refuz să trăiesc asemeni unei sclave care s-a vândut de bună voie, ca un drăguţ parazit în umbra tatălui meu, a soţului meu, a copiilor mei, închistată într-o căsătorie care să nu mă mulţumească, dar pe care să o accept în virtutea tradiţiei, a moralei, până la urmă în virtutea inerţiei şi a unei paralizante obişnuinţe, sperând mereu că oamenii din jurul meu, că bărbaţii din jurul meu vor deschide într-un final ochii şi mă vor vedea aşa cum sunt – o fiinţă umană, că vor înceta să mă considere un bun de-a gata.

Refuz să fiu judecată în virtutea a ceea ce nu sunt, ca „un bărbat imperfect”, dupa cum descria Sf. Toma femeia – expresie apoteotică a obtuzităţii care a caracterizat dintotdeauna Biserica şi pe reprezentanţii acesteia.

Refuz, totodată, ca, drept rezultat al zecilor şi zecilor de ani de agitaţii feministe mai mult sau mai puţin anemice, să accept un post de conducere aruncat ca un os de dragul discriminării pozitive şi să mă identific tocmai cu acele structuri ale puterii, odinioară combătute drept frustrante şi tiranice. Căci accesul femeilor la putere, fie ea politică, economică sau culturală, nu a schimbat cu nimic natura şi structura acelei puteri. Da, mie una mi se pare cel puţin ciudat că, de exemplu, o femeie de culoare precum Condoleezza Rice a devenit câinele de pază al unei culturi care a rămas, până în ziua de azi, esenţialmente White Anglo-Saxon Protestant sau că o scriitoare de renume şi, de fapt, cu adevărat talentată precum Amélie Nothomb se limitează la a scrie best-seller-uri mai degrabă feminine decât feministe, mai degrabă amuzante şi plăcute decât puternice sau memorabile şi care nu sunt, în definitiv, decât o variantă mai prezentabilă a Cosmopolitanului.

Despre rolul femeilor în literatură şi politică s-a scris mult, de la Julia Kristeva la Elaine Showalter, dar cred că întrebarea legitimă ar fi nu ce facem cu puterea pe care ajungem sau nu să o deţinem, ci ce facem pur si simplu cu ceea ce suntem? Ce fac cu identitatea mea de „angry young woman” care şi-a renegat pe rând bunicul antisemit, tatăl imatur şi alcoolic? Ce fac când mi se serveşte faimoasa replică „Gândeşti aşa pentru că eşti femeie” şi îmi vine să-mi iau câmpii sau să fac o criză de nervi precum Madame la Colère? Ce fac cu decizia de a a fi mereu nimic mai mult, dar nimic mai puţin decât eu însămi, de a nu mă transforma niciodată de dragul bărbaţilor din jurul meu? Cum folosesc ceea ce sunt ca să creez solidaritatea care nu a existat niciodată cu adevărat între femei?

Una dintre observaţiile lui Simone de Beauvoir, care din păcate a rămas valabila până în ziua de azi, cum că femeile au avut întotdeauna tendinţa de a-şi manifesta adeziunea mai degrabă faţă de bărbaţii de aceeaşi rasă, clasă socială etc., decât faţă de femeile aparţinând unei alte rase sau clase sociale, m-a făcut să mă gândesc la etichetele pe care le aplicăm zi de zi, conştient sau nu, femeilor din jurul nostru şi care nu au alt rezultat decât acela că formează alte şi alte minuscule „bisericuţe” de marginile cărora empatia noastră nu e capabilă să treacă: femeie de succes, casnică, familistă convinsă, punkistă, intelectuală, „grupul fetelor care au băut prea multă apă plată cu lămâie”...Oare chiar avem nevoie să ne definim în termeni atât de precişi încât să nu mai vedem dincolo de metrul care constituie spaţiul nostru personal?

Cred că numai depăşind aceste bariere autoimpuse, noi, oamenii al căror cod numeric personal începe cu cifra 2, vom reuşi să construim ceea ce ne dorim: în primul rând, o societate în care a fi femeie să constituie o chestiune pur fiziologică şi nu un criteriu de discriminare, o societate în care să fim nu al doilea sex, ci pur şi simplu unul dintre sexe; în al doilea rând, o contracultură în care să nu ne mai lovim de misoginisme şi/sau machisme ieftine de mahala şi care să devină astfel o contrapondere şi o alternativă viabilă pentru status-quo; şi în al treilea, dar nicidecum în ultimul, rând, o viaţă personală bazată pe dorinţa continuă de autodezvoltare, în care deciziile să ne aparţină în întregime şi în care să fim propriul nostru stăpân.