NU din nostalgie comemorăm revoluția din Ungaria din 1956. Revoluția din Ungaria din ’56 a fost primul exemplu al clasei muncitoare care a încercat să ajungă la putere: acest eveniment are o dublă semnificație, mai ales că a avut loc într-unul dintre miticele ”State ale muncitorilor”.
A arătat multora, din toată lumea, o nouă alternativă la capitalism versus comunismul Sovietic – a se citi capitalism de stat –, a polarizat și a galvanizat mișcări către o adevărată politică revoluționară.
Când Armata Sovietică a ocupat Europa de Est către sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, sovieticii, de fapt, nu i-au eliberat pe muncitori și pe țărani. Același sistem care era înainte a continuat să existe, Stalin susținând guvernele reacționare.
În Bulgaria, colonelul Georgiev, care acum era sprijinit de Comuniști, și care în 1934 îi atacase pe muncitori, ucigând câțiva, i-a numit pe muncitorii greviști ”fasciști”.
Câțiva mineri care intraseră în grevă au fost etichetați ca fiind ”anarhiști” și ”fasciști” și au fost aruncați în închisoare.
Mai devreme, armata rusă și lacheii lor bulgari au distrus miliţiile muncitorilor, pe care aceştia le formaseră, şi consiliile soldaţilor care au fost formate în interiorul armatei. Membrilor Partidului care s-au opus, Molotov le-a spus: „Dacă anumiţi comunişti continuă să se poarte ca acum, vom avea noi grijă să-i dăm pe brazdă. Bulgaria va rămâne cu actualul ei guvern democratic şi cu ordinea actuală… trebuie să-i păstraţi pe toţi ofiţerii valoroşi dinainte de lovitura de stat. Trebuie să-i reinstauraţi pe toţi ofiţerii care au fost demişi din diferite motive.”
În Bulgaria, anarhiştii erau foarte răspândiţi şi aveau o mare influenţă printre muncitori şi ţărani, intelectuali şi tineret. Staliniştii acum au început să zdrobească această mişcare, au interzis şi au scos în afara legii ziarul Federaţiei Anarhiste pentru că acest ziar a scris că cel mai puternic braţ al clasei muncitoare cu care-şi putea apăra interesele era greva!
Pe 10 martie 1945, 90 de delegaţi de la o conferinţă anarhistă au fost arestaţi, torturaţi şi aruncaţi în lagăre de concentrare. Printre ei, erau militanţi care luptaseră în prima linie în timpul unei greve generale a muncitorilor din industria de tutun împotriva regimului fascist. Curând, toate celelalte partide socialiste vor fi interzise, iar membrii lor aruncaţi în închisoare.
Din 1919, poporul ungar a îndurat regimul fascist al Amiralului Horthy, care a omorât mii de oameni şi a deportat peste 400.000 de evrei în lagărele de concentrare naziste. În 1944, un nou guvern ungar a fost pus în funcţie de către ruşi, iar şeful acestui guvern era comandantul şef al armatei ungare, Bela Miklos, care fusese decorat personal de Adolf Hitler cu crucea de fier. Acest nou guvern încă îl sprijinea pe Horthy ca şi conducător al Ungariei.
Staliniştii erau speriaţi că muncitorii şi ţăranii îşi formau propriile lor consilii pentru a conduce Ungaria şi au preferat să-i sprijine pe „foştii” fascişti decât să deschidă calea unei revoluţii proletare. Partidul Comunist a început să infiltreze guvernul, a preluat Ministerul de Interne şi a obţinut controlul asupra poliţiei secrete, AVO. Această forţă era formată din călăi şi casapi, care fuseseră în slujba lui Horthy, şi din mardeiaşi din Partidul Comunist.
AVO era temută, detestată şi urâtă de clasa muncitoare din Ungaria din cauza faptului că torturase şi asasinase foarte mulţi oameni şi din cauză că îşi apăra poziţiile privilegiate pe care le deţinea în societatea ungară. Salariul lunar mediu în Ungaria era de 1.000 de forinţi: cei din AVO primeau 3.000 de forinţi pe lună, iar ofițerii lor primeau între 9.000 și 12.000 de forinți pe lună.
Între timp, rușii au început să jefuiască țările est-europene. Când s-a întors în Uniunea Sovietică, armata sovietică a plecat încărcată cu o imensă pradă de război din Ungaria, și a confiscat cantități enorme de grîu, carne, legume și produse lactate.
Sovieticii au impus Ungariei daune imense de război în valoare de 300 de milioane de dolari.
Acest lucru a însemnat, desigur, că clasa muncitoare din Ungaria trebuia să plătească, prin lipsirea ei de hrană și prin impunerea unor salarii foarte mici pentru cei care munceau. Kremlinul a trebuit să renunțe la obligarea Ungariei de a plăti daunele de război (la care Budapesta încă mai plătea și în 1948) de teama unei revoluții în Ungaria.
Moscova a continuat să exploateze Ungaria și în alte moduri: sovieticii vindeau Ungariei bunuri la prețuri peste cele de pe piaţa internaţională și importau din Ungaria mărfuri la prețuri mult mai mici decât cele ale pieței. Moscova a făcut așa cu toate țările din Europa de Est.
”Jefuirea Poloniei doar prin astfel de tranzacții s-a ridicat la peste 100 de milioane de dolari pe an. Capitalismul britanic nu a obținut niciodată un profit anual atât de mare din India.”(Gluckstein, ibid)
Deja în 1950, statele est-europene erau pe deplin integrate în sistemul politic și economic al URSS, prin colectivizarea agriculturii, impusă prin decrete de stat, și prin naționalizarea industriei.
Dar, nemulțumirea și revoltele au început să fie din ce în ce mai multe: muncitorii din Cehoslovacia, Polonia și Ungaria au reacționat față de noul sistem de muncă la bucată prin încetinirea lucrului, producerea de mărfuri de proastă calitate și prin absenteism de la muncă. Nemulţumirea s-a răspândit cu rapiditate.
Jozsef Revai, un teoretician al Partidului din Ungaria, s-a plâns în octombrie 1948 că ziarul Partidului era citit de numai 12 la sută dintre membrii de Partid. Au început epurările. Numai în Ungaria, 483.000 de membri de Partid au fost excluși și sute au fost executați, inclusiv Rayk.
Stalin a murit pe 6 martie 1953. Speranțele muncitorilor au crescut din nou: ei au crezut că acum aveau o șansă de a pune capăt dictaturii asupra proletariatului. În iunie 1953, au apărut revolte în Cehoslovacia, care au fost foarte rapid suprimate. După două săptămâni, Berlinul de Est s-a răsculat. Revolta a fost iscată de o demonstrație a muncitorilor din construcții pentru salarii mai bune și pentru micșorarea cantității de muncă. Mii de oameni s-au alăturat demonstrației. Revolta s-a răspândit repede în Germania de Est, dar tancurile sovietice au zdrobit-o rapid sub șinele lor.
Chiar și în Uniunea Sovietică, în lagărul de muncă forțată din Vorkuta, o grevă a început pe 20 iulie, la care au participat 250.000 de muncitori-sclavi. Staliniștii au răspuns prin executarea a 120 dintre ei.
Această revoltă în rândurile muncitorilor din spatele Cortinei de Fier a forțat șefii Partidului să-și îmblânzească abordarea: la al 20-lea Congres al Partidului Comunist Rus din februarie 1956, Hrușciov și-a început faimosul său atac la adresa lui Stalin.
Acest lucru s-a întâmplat aproape imediat după revolta Poznan din Polonia, care a fost planificată și premeditată. Pe 28 iunie 1956, muncitorii de la fabrica de locomotive ZISPO au plecat din ateliere într-un marş pentru a cere salarii mai bune şi mai mult control din partea lor asupra administrării fabricii. Curând, mii de oameni li s-au alăturat pe străzi: de data asta, tancurile poloneze au zdrobit revolta sub şinele lor.
Evenimente similare aveau loc în Ungaria. Cercul lui Petofi a fost format în aprilie 1956 de către Tinerii Comunişti: ei şi-au numit grupul după numele lui Sandor Petofi, celebrul poet naţional care luptase pentru libertatea Ungariei în 1848 împotriva imperiului Austriac. Grupul era sprijinit de Uniunea Scriitorilor. Eseuri au început să fie distribuite clandestin oamenilor, la început cerând libertate literară şi, mai apoi, cerând ca Ungaria să înveţe singură cum să ajungă la comunism.
Scriitorul comunist, Gyula Hay, a atacat lipsa libertăţii de exprimare. Curând mii participau la întâlnirile cercului Petofi: văduva lui Rayk a cerut dreptate pentru soţul său ucis, care fusese „reabilitat”. Articolele pe care aceşti tineri le-au scris pentru gazeta lor literară au început să circule şi în afara cercurilor literare – printre muncitori.
Deja în iulie, discuţiile despre condiţiile din Ungaria şi mai ales despre ceea ce făcea poliția secretă s-au înmulțit. Unii vorbitori la întâlnirile acestui Cerc chiar au cerut demisia lui Imre Nagy, șeful Partidului.
În septembrie, la Congresul Uniunii Scriitorilor, au existat denunțări ale lipsei de libertate de exprimare și denunțări ale represiunii în general. Poetul Konya a spus la acel Congres: ”În numele cărei moralități comuniștii își imaginează că pot justifica actele arbitrare comise împotriva foștilor lor aliați, prin procese tipice vânătorii de vrăjitoare, prin persecutarea oamenilor nevinovați, prin tratarea revoluționarilor adevărați ca și cum ar fi trădători, prin aruncarea lor în închisoare și prin asasinarea lor? În numele cărei moralități?”
Spiritul critic s-a răspândit printre intelectualii din clasa muncitoare care au început să formuleze cereri pentru un control mai mare asupra ”fabricilor lor”. Au cerut democrație în interiorul sindicatului, prin formarea de comitete sindicale pentru salarii și pentru îmbunătăţirea situaţiei muncitorilor. Cercul Petofi a sprijinit toate aceste cereri. Aceste cereri au fost înaintate guvernului cu cerera ca administrarea fabricilor să fie asigurată de acum înainte de către muncitori.
În timp ce Gero, primul secretar al Partidului se întâlnea cu Tito în Belgrad, Cercul Petofi a decis să facă apel la o demonstrație de solidaritate cu muncitorii polonezi, care erau judecați în urma revoltei de la Poznan. Au obținut permisiunea de a organiza demonstrația, pentru că altfel s-ar fi ajuns la o confruntare directă în stradă iar autoritățile doreau să evite aşa ceva.
Cercul Petofi, Cercul Kossuth și alte grupuri de discuție se întâlneau, la fel ca și alte grupuri de discuție, în universități. S-a decis să meargă împreună într-un marș către statuia lui Josef Bern din Budapesta, un polonez care a luptat alături de unguri împotriva monarhiei austriece în timpul revoluției din 1848-1849. La universitatea Szegd, o nouă organizație de studenți, MEFESZ, a fost formată: mulți care făceau parte din DISZ, grupul oficial al studenților comuniști, s-au alăturat MEFESZ.
Partidul și conducerea DISZ au fost nevoiți să accepte acest grup, și DISZ a mers chiar până acolo încât a decis să sprijine demonstrația organizată de MEFESZ.
De acum, ierarhia stalinistă intrase deja în panică. Ministerul de Interne a interzis marșul, dar pentru că oamenii deja se strângeau în oraș, ministerul de interne a ridicat interdicția! La demonstrație au participat mai ales tineri, și un număr mic de munctitori au lăsat baltă munca și li s-au alăturat. O mulțime de câteva mii de oameni s-a format în jurul statuii lui Petofi și apoi s-a alăturat marșului și studenții de la medicină. În fața clădirii Parlamentului, ei l-au strigat pe Imre Nagy, care fusese exclus din partid pentru ”deviaționism”.
Nagy aplicase cu loialitate politicile staliniste. Însă când a fost înlocuit de stalinistul din garda veche, Rakosi, Nagy a recâștigat mult din simpatia pe care o pierduse. 50.000 de oameni s-au strâns în fața statuii lui Bern. Peter Veres de la Uniunea Scriitorilor a citit următoarea rezoluție:
Vrem:
1. O politică independentă națională bazată pe principiile socialismului;
2. Egalitate între relațiile dintre URSS și democrațiile populare;
3. O revizuire a înţelegerilor economice în spiritul egalităţii drepturilor;
4. Muncitorii şi specialiştii împreună să fie cei care conduc fabricile.
5. Dreptul ţăranilor de a-şi decide liber soarta.
6. Îndepărtarea clicii lui Rakosi, un post în guvern pentru Imre Nagy, şi adoptarea unei poziţii hotărâte şi categorice împotriva tuturor încercărilor şi aspiraţiilor contra-revoluţionare.
7. Completa reprezentare politică a clasei muncitoare – alegeri libere şi secrete pentru Parlament şi pentru toate organismele autonome de administrare.
Aşa cum Andy Anderson a spus în cartea sa „Solidaritatea, Ungaria ’56” (Solidarity),:
“În unele privinţe, rezoluţia era extraordinar de vagă. Conţinea foarte puţine cerinţe pentru care Hruşciov însuşi nu pledase anterior. Cerinţele puteau însă, e adevărat, să se dezvolte într-un program revoluţionar. Nici o menţiune nu a fost făcută despre cum trebuia realizate aceste cerinţe, aşa cum au fost exprimate.”
De acum, Gero ţinea un discurs la radio şi denunţa demonstraţia ca fiind contra-revoluţionară.
“Uniunea Sovietică trebuie să fie tratată în continuare cu respect, ca eliberatoarea Ungariei”, a spus el. Comitetul Central, a adăugat el, nu se va întruni în următoarele 8 zile. Mulţimi de oameni s-au strâns în Piaţa Parlamentului şi au stat acolo în tăcere.
Era deja seară. O sută de mii de oameni erau în Piaţă.
Dintr-o dată, luminile din clădirea Parlamentului şi cele din Piaţă s-au stins brusc. Mulţimea a rămas neclintită. Cineva a aprins un chibrit şi a dat foc unui ziar. Ziarele aprinse au început să apară peste tot în Piaţă. Oamenii priveau cum clădirea începea să arate ca un pustiu ameninţător în pâlpâierile galbene ale flăcărilor. (Andy Anderson, ibid)
A fost ca şi cum această atmosferă însemna mult mai mult: întunericul în care Staliniştii au cufundat noaptea. Şi apoi focuri pe care oamenii le-au aprins: focuri de libertate.
Apoi, mulțimea a luat hotărârea să meargă în marș la sediul radioului și să ceară difuzarea rezoluției care conținea cerințele demonstranţilor.
O sută de mii de oameni au pornit în marș.
Pe drum, în jur de 2.000-3.000 de oameni s-au rupt de marș și au mers în Parcul Orașului.
Aici au legat frânghii de gâtul statuii de 25 de metri din bronz a lui Stalin, și sute au tras-o la pământ, până s-a prăbuşit. Statuia a fost târâtă apoi de un camion şi adusă în fața Teatrului Național, unde mulțimea a făcut-o bucățele în mijlocul unei euforii generale și a râsetelor.
Dar, pe piedestal mai rămăseră cizmele lui Stalin, înalte de 6 metri. Așa cum spune Anderson:
Ce presimţire neagră pentru cei care cred în asemnea lucruri! Nu e de prea mare folos să scapi de un om. Altul îi va încălța mereu cizmele, îi va lua locul. Trebuie să scăpați de nevoia de a avea conducători!
Multe alte mii s-au alăturat marșului, inclusiv mii de muncitori care se strânseră din toată Budapesta. Clădirea radioului era păzită cu strășnicie de mardeiaşii poliţiei secrete, AVO: în cele din urmă o delegație a intrat în clădire pentru a prezenta cererile oamenilor. Dar au trecut două ore și delegația nu a mai dat nici un semn. Mulțimea a devenit extrem de nervoasă.
Oamenii au început să strige ca delegații lor să fie eliberați. Dintr-o dată, mulțimea a început să înainteze către clădire. Detestații agenţi AVO au început să tragă cu mitralierele asupra oamenilor neînarmaţi. Mulţi au căzut la pământ, unii nu s-au mai ridicat niciodată. Dar mulţimea a continuat să înainteze şi oamenii i-au copleşit numericeşte pe polițiști, le-au luat armele și au început să tragă în clădirea radioului.
Vestea despre ce se întâmpla pe strada Sandor s-a răspândit ca fulgerul. Muncitorii s-au întors la fabricile de armament unde lucrau și împreună cu cei din schimbul de noapte au încărcat mai multe camioane cu arme. Au ajuns cu ele pe strada Sandor și au distribuit armele mulțimii. Între timp, polițiștii și soldații începeau să își predea armele mulțimii, deși foarte puțini dintre ei au trecut efectiv de partea acțiunii revoluționarilor.
Pe străzile din jur, muncitorii și studenții au început să ridice baricade. Gero continua să vorbească la radio: “Elementele fasciste și reacționare au lansat un atac asupra clădirilor noastre publice și asupra unităților noastre de securitate. Pentru a restabili ordinea și până când alte măsuri vor fi luate, toate întâlnirile, adunările, și marșurile sunt strict interzise.”
Diverse manevre aveau loc în culise, în interiorul Guvernului și în interiorul Partidului. Gero a aranjat ca Nagy să-l înlocuiască pe incolorul Hegedus în funcția de prim-ministru.
Miercurea următoare, la 8 dimineața, a fost anunțat că Guvernul a cerut unităților Armatei Ruse, staționate pe teritoriul Ungariei, să ajute la ”restabilirea ordinii”. Există o anumită dispută asupra faptului dacă Nagy a fost păcălit sau nu să ceară intervenţia tancurilor ruseşti. Orice s-ar fi întâmplat, nu poate nega nimeni că Nagy era un birocrat, un birocrat „de stânga”, dar, totuşi, tot un birocrat.
Unii intelectuali şi studenţi s-au simţit „trădaţi”. Cu toate acestea, clasa muncitoare care se alăturase luptei nu şi-a făcut astfel de iluzii pentru a se lăsa amăgită.
Muncitorii au fost cei care, în dimineaţa zilei de miercuri, 24 octombrie, au salvat lupta de la o înfrângere totală. Ei au considerat că disputa legată de Nagy era irelevantă. În societatea pe care o întrezăreau, prin praful şi fumul care învăluiau străzile, nu ar mai fi existat nici un prim-ministru, nici politicieni, nici oficiali şi nici şefi care să le dea ordine. (Anderson, ibid)
E foarte important să înţelegem că lanţul evenimentelor nu a fost premeditat, ca fiecare mişcare să fie pusă la cale de dinainte de un grup restrâns de oameni. Exista un sentiment printre studenţi, şi printre intelectuali, şi printre muncitori pentru un regim mai liberal. Nimeni nu crezuse că lucrurile vor merge atât de departe.
O elevă de liceu, care avea 17, ani i-a spus lui George Sherman, un corespondent al ziarului Observer: “De săptămâni, vorbeam deja despre reforme – la început în educație, și apoi și mai multe, politice și economice. Nu doream decât ca studenții să aibă un trai mai bun. Nimeni nu și-a imaginat că se va ajunge la o revoluție.”
Dacă studenții și intelectualii au pus lucrurile în mișcare, și au exprimat anumite idei, clasa muncitoare a fost cea care a întărit mișcarea de stradă, a consolidat-o, și a dus evenimentele mai departe. Așa s-a întâmplat mereu și așa trebuie să se întâmple mereu în revoluțiile sociale adevărate.
Miercuri dimineața, revolta a izbucnit în fabrica noastră. A fost dezorganizată și spontantă. Dacă ar fi fost organizată, AVO ar fi aflat de ea și ar fi oprit-o înainte să înceapă. Tinerii muncitori au deschis calea revoltei și toți ceilalți i-au urmat. Da, au fost tinerii muncitori care au făcut revoluția împotriva comunismului – muncitorii pe care întregul sistem se presupunea că se bazează.” – un muncitor de 21 de ani de la fabrica United Electric dintr-o suburbie a Budapestei.
Așa cum a declarat un refugiat de 28 de ani: “Muncitorii au fost puterea revoluției. Studenții au început-o, dar când a început să se dezvolte, ei nu au avut nici numărul de oameni, nici abilitatea de a o ține laolaltă, la fel de puternic cum au putut face tinerii muncitori.”
A fost proletariatul din Ungaria, mai presus de oricine, care a luptat împotriva tancurilor care au fost aduse să distrugă ordinea revoluționară care fusese deja stabilită sub forma de consilii ale muncitorilor. –Peter Fryer
Consilii formate din muncitori și studenți din Budapesta au format un consiliu revoluționar în acea dimineață de miercuri. O luptă tăioasă continua în jurul clădirii radioului. Iar manevrele continuau în culise în interiorul Partidului Comunist. Gero a fost înlocuit din funcția de prim-secretar al Partidului de către Janos Kadar. Kadar venea din rândurile clasei muncitoare. El fusese un ”titoist” și fusese închis și torturat groaznic. Birocrații au crezut că această mutare a fost o şmecherie foarte bună pentru a pune capăt nemulţumirilor. Nagy a difuzat un mesaj la radio la 9 dimineaţa şi le-a cerut oamenilor să depună armele. Le-a promis democratizarea răspândită în orice sferă de activitate – Partid, Stat, economie şi politică.
Nu a reuşit să convingă şi să întoarcă din drum mulţi oameni. Consiliul Revoluţionar al Muncitorilor şi al Studenţilor a distribuit manifeste care cereau tuturor oamenilor să intre în grevă generală.
Tancurile ruseşti au început să intre în oraş în dimineaţa de miercuri. Lupte aprige au izbucnit pe străzile oraşului. Baricade din butoaie au fost ridicate pe străzi. Mai târziu, acestea au fost întărite cu scaune de la trenuri, şi au fost aduse arme dintr-un depozit. Muncitorii şi studenţii au folosit cocktailuri Molotov, şi armele pe care le-au capturat, şi chiar şi un tun mic cu care au bombardat tancurile.
Două dintre cele mai importante bătălii au avut loc în jurul Piaţa Szena, și la Cazarmele Killian. Oamenii s-au luptat cu armata rusă timp de aproape trei zile, neîncetat.
Între timp, revoluţia se răspândea în restul ţării. La Magyarovar pe 25 octombrie, o demonstraţie la care participau 5.000 de studenţi şi de muncitori a avut loc în faţa sediului poliţiei secrete AVO pentru a cere ca Steau Roşie, simbolul dominaţiei ruseşti să fie dată jos. Agenţii AVO au tras în mulţimea paşnică şi neînarmată şi au ucis 101 oameni şi au rănit foarte grav 150, inclusiv femei şi copii. Vestea masacrului a ajuns curând în Gyor, şi un mare grup de muncitori înarmaţi şi de studenţi s-a urcat în camioane şi s-a alăturat celor care înconjuraseră clădirea AVO.
După ce bătălia armată a luat sfârşit, agenţii AVO care au supravieţuit au fost omorâţi în bătaie sau linşaţi.
Acest lucru e de înţeles. Nu numai că mardeiaşii AVO au tras fără a fi provocaţi în oameni neînarmaţi din mulţime, dar ura faţă de ei, care s-a acumulat în ani de arestări, torturi, distrugerea libertăţii de exprimare şi a libertăţii de a vorbi, au făcut ca răzbunarea să fie inevitabilă.
Greva, la care a făcut apel Consiliul Revoluţionar al Muncitorilor şi Studenţilor, s-a răspândit în toată Budapesta şi în principalele oraşe industriale — Miskolc, Gyor, Szolnoc, Pecs, Debrecen. Comitete revoluţionare şi consilii au fost formate de oameni în toată Ungaria.
Minerii din Pecs, Dunpentele, Tatabanya şi Varpalota au participat şi s-au implicat total în Revoluţie. Consilii au fost formate în mine, în oţelării, în centralele de electricitate, şi în multe alte locuri unde munceau oamenii. Peste tot, muncitorii s-au înarmat şi în unele oraşe, radiourile au difuzat mesaje împotriva Staliniştilor, spunându-le oamenilor să nu se lase păcăliţi de Guvern, şi să nu depună armele.
Sute de consilii ale muncitorilor funcţionau deja în toată ţara. Multe au elaborat programe, şi toate au cerut libertate civilă şi politică, retragerea trupelor ruseşti, au cerut ca administrarea şi controlul întreprinderilor să fie asigurate de muncitorii din industrie, interzicerea şi desfiinţarea AVO, şi libertate pentru sindicalişti şi partide.
Toţi au cerut amnistierea celor care au participat la Revoluţie. Unele dintre programele consiliilor muncitorilor cereau revenirea la „democraţia parlamentară”, iar altele şi-au declarat sprijinul faţă de Nagy.
Nimic din toate acestea nu e surprinzător. Oamenii au fost lipsiţi de o organizaţie activă, puternică, revoluţionar-libertară care să-i informeze despre ce înseamnă de fapt socialismul auto-administrat, şi ce înseamnă o societate fără clase, eliberată de ierarhia claselor, şi o societate fără bani.
În orice caz, cerinţele esenţiale ale muncitorilor unguri au fost profund revoluţionare în sensul că au zguduit fundaţiile birocraţiei, şi aveau aproape sigur să ducă de acolo la crearea socialismului real. Acest lucru s-a văzut în crearea consiliilor şi comitetelor şi în crearea miliţiilor studenţeşti. Muncitorilor din Ungaria li s-a spus mereu şi mereu de către Stat că trăiesc într-o ţară socialistă, că se îndreptau către paradisul comunismului deplin.
În tot acest timp, birocraţii, managerii şi poliţiştii forţau asupra muncitorilor corecta „disciplină socialistă”, în timp ce diferenţa dintre modul şi stilul de viaţă al conducătorilor şi cele ale muncitorilor era uriaşă.
Conştiinţa de clasă a muncitorilor unguri a fost minunată.
E chiar un lucru extraordinar să vezi cum aceste consilii, care au fost formate spontan în diferite regiuni, parţial izolate de trupele ruseşti, imediat au început să se unească în federaţii. La sfârşitul primei săptămâni a Revoluţiei, ele tindeau să se formeze într-o republică de consilii. (L’lnsurrection Hongroise, Socialisme ou Barbarie, Paris 57.)
În Miskolc, de exemplu, un Consiliu Revoluţionar s-a format în dimineaţa zilei de miercuri, ales de toţi muncitorii din fabrici şi din comunităţile de localnici. A organizat o grevă a tuturor meseriilor, cu excepţia serviciilor publice – transport public, electricitate, spitale. A creat miliţii. A dizolvat organizaţia Partidului Comunist. Ţăranii din zonă au început să redistribuie între ei pământul. Muncitorii, care lucrau în alte domenii decât în industrie, şi ţăranii au fost şi ei reprezentaţi în consilii.
Ţăranii şi lucrătorii agricoli au organizat distribuirea mâncării către muncitorii din oraşe. I-au alungat pe şefii kolhozurilor (fermele de stat). În unele zone, au reîmpărțit pământul, în timp ce în altele au păstrat colectivele sub propria lor administrare. Și-au dat seama de avantajele muncii în colectiv, și a muncii împreună, în cooperativă, dar știau că această muncă trebuie făcută prin propriile lor dorințe și eforturi și nu prin colectivizarea comandată de Stat.
Un aspect fantastic al acestei situații e că, deși greva generală este în desfășurare și nu mai există nici o centralizare a industriei, muncitorii au luat asupra lor sarcina de a asigura serviciile esențiale pentru comunități pentru scopuri pe care ei le-au determinat și le-au sprijinit.
Consiliile muncitorilor din districtele industriale au organizat distribuția de bunuri esențiale și de mâncare către populație, astfel încât oamenii să poată rezista. Minerii asigură cantitatea de cărbune necesară și suficientă pentru a ține în funcțiune centralele electrice și pentru a asigura nevoile spitalelor din Budapesta și din marile orașe. Muncitorii de la căile ferate au organizat mersul trenurilor pentru a asigura provizii către anumite destinații. Toate acestea au fost acțiuni voluntare de stabilirea a unei anarhii. - Observer 25 noiembrie 1956
Luptele între insurgenţi şi Armata rusă au crescut în intensitate. În noaptea de sâmbătă, închisoarea din Budapesta a fost capturată şi toţi prizonierii politici au fost eliberaţi. Oamenii curând au aflat condiţiile teribile din închisoare, au aflat cum erau torturaţi prizonierii şi cum erau bătuţi. Ca urmare a acestui lucru, aproape orice agent AVO, care era prins de oameni, era omorât în bătaie de mulţime.
Radioul din Budapesta a continuat să facă apel la încetarea focului, promiţând creşteri imediate ale salariilor, şi negocieri pentru egalitatea politică şi economică dintre Ungaria şi Rusia.
Nagy a încercat să calmeze situaţia. A promis că AVO va fi desfiinţată, şi că guvernul va fi reorganizat. Deşi câteva grupuri de insurgenţi s-au predat pentru că rămăseseră fără muniţie, luptele au continuat în jurul Pieţei Szena și la Cazărmile Killian.
O întâlnire a delegațiilor Consiliului la Gyor a reafirmat cerințele muncitorilor față de Nagy. Marți dimineața, radioul din Budapesta a anunțat retragerea trupelor rusești.
Nagy a cerut oamenilor să rămână calmi în timp ce trupele rusești se retrăgeau și să se întoarcă la muncă. Armata Roșie a început să se retragă din Budapesta în jurul orei 16. Unele dintre trupele armatei ungare și unele unități de poliție, ca să-și arate încă o dată loialitatea față de guvern, au preluat pozițiile eliberate de Armata Roșie. Muncitorii din Budapesta și din alte părți ale țării nu au predat armele și erau gata de luptă.
Muncitorii au procedat foarte bine, într-adevăr, că și-au păstrat vigilența, pentru că rușii s-au retras numai pentru a înconjura de fapt Budapesta cu un cerc de tancuri. Iar la graniţa dinspre nord-est, întăriri rusești intrau în țară.
Consiliile din acea parte a Ungariei au dat imediat de veste celorlalte consilii. Nagy a fost avertizat că dacă trupele Armatei Roșii nu se retrag, Consiliile vor încerca să le oprească și să le alunge. Greva din industrie nu avea să înceteze până când trupele nu se retrăgeau în mod real.
Pe 3 noiembrie, detașamente ale Armatei Roșii au ocupat cele mai stragegice puncte din țară, în afara orașelor care erau controlate de muncitorii insurgenți.
Membrii guvernului Nagy le-au dat asigurări oamenilor că rușii nu vor ataca din nou. Clasa muncitoare nu a crezut nici una dintre promisiunile lor. Greva generală acum paralizase practic toate industriile. Suspiciunile lor s-au dovedit corecte când Pal Maleter și Kovacs, care conduseseră luptele de stradă din Budapesta, au fost arestați în timpul negocierilor cu Armata Roșie.
Tancurile și artileria rușilor au deschis focul asupra tuturor orașelor principale, la 4 dimineața, în ziua de duminică, 4 noiembrie.
MIG-urile, avioane de luptă, bombardau și mitraliau populația.
Baricadele au fost ridicate, din nou.
Tancurile ruşeşti au năvălit asupra Budapestei trăgând în oameni cu proiectile convenţionale de război. Clasa muncitoare a dus greul luptelor. Militarilor ruşi care luptau împotriva muncitorilor unguri li s-a spus că aceştia erau „fascişti” şi „capitalişti”. Unii soldaţi credeau chiar că sunt în Berlin şi că se luptă cu naziştii.
Ei au văzut pe străzi tancuri arse, în urma luptelor anterioare care fuseseră feroce şi sângeroase.
Janos Kadar, un membru al guvernului Nagy, acum a format „un Guvern al Muncitorilor şi Ţăranilor”. Nagy ceruse deja refugiu în Ambasada Iugoslaviei, împreună cu alţi 15 oficiali şi cu familiile lor. Acest nou guvern a cerut guvernului de la Moscova ajutor pentru a lichida forţele „contra-revoluţionare”.
Luptele au continuat zi şi noapte mai bine de o săptămână. La radio, Moscova a anunţat completa zdrobire a „contra-revoluţiei”, în după-amiaza zilei de 4 noiembrie.
Şi totuşi, rezistenţa clasei muncitoare din Ungaria a continuat. Multe tancuri ruseşti au fost distruse, multe de cocktail-uri Molotov aruncate asupra lor de la distanţă foarte mică.
Agenţii AVO au ieşit din ascunzătorile unde au stat pitiţi până acum. Au început să spânzure grupuri de insurgenți pe malurile Dunării și pe străzi. Mulți dintre cei spânzurați erau muncitori.
În încercarea sa de a prosti populația Ungariei, Kadar a schimbat numele și uniformele poliției secrete AVO, în același fel în care a schimbat și numele Partidului Comunist în Partidul Socialist al Muncitorilor, și totuși ei au rămas ceea ce au fost mereu: călăi și casapi, care acționau în numele Birocrației Roșii.
Deja pe 14 noiembrie, rezistența armată organizată pe scară largă a încetat în interiorul orașelor. Luptele au continuat în anumite zone din restul țării până în 1957, dar erau sporadice și izolate.
În timpul ultimelor zile ale luptelor, sute de afișe făcute de oameni erau lipite peste tot prin Budapesta, sau, mai bine spus, prin ceea ce rămăsese din ea.
Aceste afișe arătau disprețul muncitorilor unguri pentru faptul că fuseseră calomniați și insultați ca fiind ”contra-revoluționari”. Iată ce spuneau unele dintre aceste afișe, într-un mod foarte sarcastic:
Foștii aristocrați, foștii proprietari de fabrici, foștii moșieri, Cardinalii, Episcopii, Generalii, și alți suporteri ai vechiului regim, deghizați ca muncitori în fabrici și țărani, fac propagandă împotriva prietenilor noștri ruși.
Veniți să vedeți minunata noastră capitală în luna prieteniei Sovieto-Ungare.
Deși mulți au început să se întoarcă la muncă, greva a continuat în cele mai multe industrii. Kadar a acționat în forță pentru a submina puterea Consiliilor Muncitorilor. A arestat câțiva membri ai Comitetelor de Acțiune ale Consiliilor. Dar nici aşa nu a putut să intimideze pe nimeni. Apoi, a promis desființarea AVO, retragerea trupelor rusești, și eliminarea staliniștilor din Partid.
Apoi a pretins că 12 staliniști de frunte au fost expulzați din Partid. Unii muncitori au crezut asta și s-au întors la muncă. Dar greva a continuat în multe domenii și în multe industrii.
Consiliile Muncitorilor au continuat să-și consolideze puterea. Pe 16 noiembrie, Kadar n-a mai avut ce face și a început negocierile cu delegații trimiși de Consiliile Muncitorilor. Aceștia au cerut ca un Congres Național al Muncitorilor să fie creat, solicitare pe care Kadar a respins-o, pentru că, spunea el, exista deja ”un guvern al muncitorilor”.
În orice caz, a fost obligat să fie de acord să recunoască existența consiliilor individuale ale muncitorilor și formarea de miliții în interiorul fabricilor. Kadar a spus că dacă muncitorii reiau munca, va negocia retragerea Armatei Ruse. Delegații i-au cerut să pună pe hârtie promisiunile la care s-a angajat, dar Kadar a refuzat. Kadar a încercat și alte metode. A folosit Armata Roșie pentru a opri aprovizionarea cu alimente trimise de țărani pentru locuitorii din orașe. A pus în circulație cartele de raționalizare – dar acestea erau date doar muncitorilor care se întorceau la muncă.
Dar greva tot a continuat, chiar și în condițiile acestea. Kadar și stăpânii lui ruși își pierdeau răbdarea.
Deja soldații din Armata Roșie provocau probleme și nu mai doreau să lupte. O parte dintre ei s-au alăturat luptătorilor de gherilă unguri, în timp ce mulți au fost dezarmați și trimiși acasă, pentru că au refuzat să mai îndeplinească ordinele superiorilor.
Kadar i-a promis lui Nagy și grupului său, exilat în ambasada iugoslavă, că vor fi în siguranță. Pe 23 noiembrie, ei au ieșit din ambasada iugoslavă și au fost imediat capturați de agenți secreți ruși.
Ulterior, Nagy, Pal Maleter și alții au fost executați în România.
Planul Guvernului de a deturna Consiliile muncitorilor în canale golite de conţinut şi inofensive, prin ”legalizarea” lor ca organe de auto-administrare economică, cumva după modelul iugoslav, dar de a le nega dreptul de a înainta cereri politice sau de a publica ziare, a dus doar la continuarea blocajului din Budapesta… — Observer, 2 decembrie 1956.
Au început arestările muncitorilor în masă. Doi membri ai Consiliului Central al muncitorilor – unul dintre ei fost membru al Partidului Comunist – au fost arestați în sediul Guvernului.
O grevă prin încetarea lucrului și ocuparea fabricii a început la locul lor de muncă – Uzinele electrice Belajanis. Sute de polițiști înarmați și de milițieni ai guvernului au năvălit peste muncitorii grevişti din fabrică. În ciuda acestui lucru, greva muncitorilor, prin încetarea lucrului și refuzul de a părăsi fabrica, a durat 3 zile.
Mulți delegați ai consiliilor și mulți delegați ai studenților au fost capturați.
Mulți alții le-au luat imediat locul. Când Statul a realizat asta, a început să aresteze și să arunce în închisori și membrii de rând ai consiliilor muncitorilor și studenților.
În următoarele câteva luni, rezistența a continuat împotriva masacrului din partea ”guvernului muncitorilor”.
Demonstrațiile de masă au continuat, și muncitorii s-au luptat cu agenții AVO și cu soldații când aceștia erau trimiși să le aresteze delegații. Mulți muncitori au fost mitraliați și executați pe loc de agenții AVO. De-a lungul anului 1957, arestările, trimiterile în închisoare și execuțiile au continuat. Acei membrii ai Consiliilor care nu au fost arestați au început să demisioneze. Consiliul Muncitorilor din Căile Ferate a fost scos în afara legii pe 29 ianuarie 1957.
Apro, vice-premierul, a anunțat pe 29 septembrie că consiliile muncitorilor vor fi înlocuite de ”consilii ale muncii”, controlate de birocrații din sindicatele galbene, care erau complet supuși și subordonați Statului.
În cele din urmă, pe 17 noiembrie, a fost anunțat că orice alt consiliu al muncitorilor care mai rămăsese și mai funcționa avea să fie abolit, scos în afara legii și interzis.
Nu există cifre oficiale despre câți oameni au fost uciși în Ungaria între 1956-1957. Se estimează undeva între 20.000 și 50.000 de unguri și între 3.000 și 7.000 de ruși.
Numărul răniților este însă mult mai mare, și peste 100.000 de unguri au fugit peste granițe.
Revoltele — greve, demonstrații – au continuat și pe parcursul anilor 1958 și 1959, și în acești ani alte mii de oameni au fost executați.
Nu e deloc de mirare că clasa muncitorilor unguri nu a primit nici un sprijin, nici o armă, nici un ajutor medical din partea puterilor occidentale.
Pentru că, societatea pentru care luptau ei și pe care doreau să o creeze era foarte opusă democrațiilor burgheze, la fel de opusă cum era și capitalismului de stat de tip sovietic. Era total împotriva intereselor claselor conducătoare occidentale să le acorde muncitorilor unguri cel mai mic ajutor.
Ei au lăcrimat şi au suspinat că democrația a fost zdrobită, că libertatea de exprimare a fost interzisă, și iată ce fac dictaturile ”comuniste”, în timp ce își țineau degetele încrucișate și sperau ca această revoluţie din Ungaria să nu se răspândească și în restul țărilor din Europa de Est.
A existat vreun sprijin pentru scopurile clasei muncitoare ungureşti venit din partea Partidului Muncii, de stânga, din Marea Britanie (Labor Party) sau din partea Congresului Sindicatelor din Marea Britanie (TUC)?
Nu, desigur că n-a existat așa ceva! Dar din partea clasei muncitoare din celelalte țări din Europa occidentală? Mulți au fost foarte afectați de lupta curajoasă a fraților și surorilor lor din Ungaria, dar nu au putut să le acorde ajutor: erau încă sub vraja completă a social-democrației.
Un exemplu de ajutor practic care va fi mereu ținut minte de muncitorii din Ungaria a fost când stivuitorii şi docherii din Hull și Liverpool au refuzat să se atingă de cargourile de pe navele sovietice.
Comparați asta cu Confederația Internațională a Sindicatelor Libere, care a respins un apel trimis de Consiliile Muncitorilor din Ungaria de a implementa un boicot internațional pentru a opri acţiunile represive.
Revoluția ungară a fost un moment de cumpănă în istoria socialistă. Acum, după ce epoca de gheață stalinistă — care a ținut prizonieră mișcarea clasei muncitoare atât de mult timp — se topește, mulți oameni încep să-și pună întrebări asupra naturii ideologiei Partidului Comunist.
O ”Nouă Stângă” începe să apară și care, într-o măsură mai mare sau mai mică, respinge structura ierarhică a partidelor comuniste. Anarhismul revoluționar, consiliile comuniste și alte organizații de gândire reapar: oamenii încep să citească din nou scrierile Rosei Luxemburg, Pannekoek și alții, toți aceștia criticând profund practicile și metodele leniniste.
Revoluția Ungară a ajutat la risipirea norilor de ceaţă şi de mistificare din jurul URSS și aliaților ei. A reafirmat noțiunea de luptă neîncetată și neobosită din partea clasei muncitoare împotriva tuturor șefilor și stăpânilor, indiferent cât de mult încearcă aceștia să se deghizeze în reprezentanți ai muncitorilor.
Revoluţia din Ungaria luminează drumul către o nouă societate, pentru care atât de mulți oameni care muncesc și-au dat viața. Trebuie să ne amintim mereu de oamenii din Ungaria, și să onorăm memoria celor căzuți sub tancurile Sovietice, în timp ce se luptau pentru această nouă societate, prin orice mijloace pe care le avem la dispoziție.
*
Articol scris de Nick Heath şi publicat într-un supliment special al ”Anarchist Worker” (Muncitorul Anarhist), November 1976.