Introducere: arta comunicatelor zapatiste

Pe 17 august 2019, spre surprinderea (aproape a) tuturor, Subcomandante Moisés, actualul purtător de cuvînt indigen al Armatei Zapatiste de Eliberare Naţională (EZLN), anunţa a treia extindere a mişcării zapatiste dincolo de teritoriile controlate de mişcare deja de două decenii, fiind vorba de formarea a şapte noi districte zapatiste („caracoles“) şi patru municipalităţi autonome („centre ale rezistenţei autonome şi rebeliunii zapatiste“), în ciuda asediului permanent şi a încercuirii şi barajelor militare. Pe tăcute, în timp ce pădurile tropicale ard, iar sferele politice sînt mişcate de zgomotul marelui business şi continuă să se afunde în cinism şi rasism, mişcarea zapatistă îşi continuă drumul autonom, făcînd paşi înainte şi arătînd prin fapte şi vorbe de ce rămîne un reper al speranţelor realiste pentru o lume mai dreaptă şi mai bună, noncapitalistă şi noncolonială, în care administraţia, economia şi societatea sînt organizate altfel.

În semn de aducere aminte a începuturilor acestei mişcări în sfera publică, dosarul actual prezintă 10 comunicate dintre cele aproximativ 220 (!) emise de Comandamentul General al Armatei Zapatiste de Eliberare Naţională doar în perioada primului an, 1994, în care mişcarea zapatistă a erupt în conştiinţa publică a Mexicului şi a lumii: „O furtună şi o profeţie“; „Prima declaraţie din jungla Lacandon“; „Povestea lui Durito“; „Dreptul indigenilor de a se guverna singuri“; „A doua declaraţie din jungla Lacandon“; „Mexicul pe care îl vrem“; „Povestea culorilor“; „Povestea întrebărilor“; „Crearea municipiilor autonome“; „Povestea cuvintelor“. Dosarul începe cu un material introductiv despre „cel mai sărac stat din Mexic“, un ghid subversiv despre Chiapas, care avea să fie util multor simpatizanţi în geografia reală, scris de Subcomandante Marcos în 1992, dar publicat pentru prima oară în 1994, ce cuprinde atît comunicate militare şi politice ale EZLN, cît şi introducerea personajelor filosofice, gîndacul Durito şi Bătrînul Antonio, şi a copiilor tojolabali Heriberto şi Eva, prin care Subcomandante Marcos popularizează filosofia politică indigenă ce susţine ideologic mişcarea democratică zapatistă. Pentru o lectură mai aprofundată a bazelor cosmologice care animă această filosofie politică şi de viaţă, invit cititorul la lectura în limba română a cărţii Sylviei Marcos, Femeile indigene și cosmoviziunea decolonială (Cluj: Idea Design & Print, 2014), care cuprinde şi o discuţie despre principiile şi aplicarea practică a „legilor revoluţionare ale femeilor zapatiste“.

Marcos şi activiştii săi au intrat în Chiapas în 1983, în contextul campaniei pe care a pornit-o în 1982 guvernatorul statului, generalul Domínguez, de strămutare forţată a populaţiei locale, pentru a face mai mult loc marilor corporaţii şi marilor latifundiari. Sub mandatul lui Domínguez, mai mult de 400 de familii au fost strămutate cu forţa de pe pămînturile lor, 102 oameni au fost asasinaţi, 327 au dispărut şi alte cîteva sute au fost închişi şi torturaţi. Marcos îl întîlneşte în munţi pe bătrînul indigen care furnizează baza personajului recurent Bătrînul Antonio, iar filosofia de gherilă socialistă a Forţelor de Eliberare Naţională (FLN) se schimbă în dialogul intelectual cu comunităţile indigene, devenind Armata Zapatistă de Eliberare Naţională (EZLN). În 1993, după ce preşedintele Salinas (venit la putere în 1988 în urma unei fraude electorale) decide privatizarea pămînturilor deţinute în comun de comunităţile din Chiapas, EZLN formează Comitetul Clandestin Revoluţionar Indigen – Comandamentul General, care va fi structura de conducere a luptei zapatiste. La 1 ianuarie 1994, odată cu semnarea acordului neoliberal NAFTA, care a eliminat barierele tarifare, deschizînd Mexicul, printre altele, pentru porumbul nord-american puternic subvenţionat (ceea ce a împins la faliment circa două milioane de mici fermieri mexicani), trei mii de membri ai EZLN ies din junglă şi ocupă printr-o mişcare-surpriză şase mari oraşe din Chiapas şi mai multe mari ferme. Ca răspuns, armata federală mexicană bombardează comunităţile indigene, omorînd 145 de oameni. Societatea civilă mexicană se mobilizează în favoarea EZLN, cerînd oprirea represiunii militare, iar încetarea focului e declarată pe 12 ianuarie 1994. EZLN respinge propunerea de pace a guvernului, iar după ce lansează, pe 10 iunie 1994, „A doua declaraţie din jungla Lacandon“, zapatiştii organizează, în luna august 1994, Convenţia Democratică Naţională, la care se adună peste 6000 de persoane, indivizi şi organizaţii din întreaga societate civilă mexicană şi invitaţi străini, în „Aguascalientes“, un loc de întîlnire special creat de zapatişti în jungla Lacandon. Pe 19 decembrie 1994, spre surprinderea tuturor, zapatiştii sparg încercuirea militară şi declară autonomia a 38 de municipalităţi indigene.

Arma principală a EZLN a fost şi a rămas cuvîntul, care s-a dovedit în stare nu doar să îi facă pe tot mai mulţi să păşească pe acelaşi drum cu zapatiştii – sau „împreună, dar separat“ –, ci şi să învingă puterea infinit mai mare a unui stat puternic militarizat şi a aliaţilor săi corporatişti şi mercenari. Comunicatele incluse aici, documente realizate colectiv în comunităţile zapatiste şi scrieri ale purtătorului de cuvînt de atunci al EZLN, Subcomandante Marcos, sînt adresate poporului mexican, presei mexicane, unui copil, către alte organizaţii indigene, către „guvernele lumii“ etc., ilustrînd deschiderea socială, politica de alianţe şi o artă a comunicatului care s-a afirmat ca gen unic de intervenţie în sfera publică din Mexic şi, într-adevăr, prin amploarea răspunsurilor, la scara întregii planete. Comunicatele zapatiste reuşesc să fie deopotrivă literatură, ordine militare, articole de drept, satiră, reflecţie filosofică şi socială şi istorie orală, devenind arhiva unei estezii politice în care vorba şi fapta se oglindesc şi generează împreună realitate.

Acum zece ani, în IDEA artă + societate, # 33-34/2009, publicam în „Arhiva“ un material ce ieşea din logica rubricii, dedicate de obicei unor grupaje de referinţă pentru relaţiile dintre artă şi cercetarea teoretică. E vorba de „Ce sîntem înainte de a fi naturalizaţi? Un jurnal de activitate nonliniară din Seria Naturalizări (2002 – prezent)“, de Pedro Lasch, care fusese în mare parte inspirat de măştile de schi purtate de zapatişti. Pornind de la observaţia lui Marcos că indigenii au devenit vizibili în spaţiul public mexican abia după ce şi-au ascuns feţele în spatele măştilor negre de schi, Pedro Lasch iniţiase o serie de ateliere pedagogice în care măştile celor care se confruntau erau nişte oglinzi. „Masca e intrarea noastră în fiinţa colectivă“, suna acea reflecţie, pe muchia dintre speranţe şi temeri. Zece ani mai tîrziu, propunem o nouă arhivă de excepţie, un altfel de „spaţiu al diferenţierii“, însă nu doar a discursurilor, ci a vorbelor şi faptelor, căci miza şi urgenţa unei noi estezii politice, a transformării realităţii noastre în acelaşi timp cu reorientarea conştiinţei, sensibilităţii şi practicilor sînt mai actuale ca niciodată.