Emma Goldman (o scurtă biografie)

De la sfârşitul secolului 19 şi până la deportarea sa în Rusia, în 1919, Emma Goldman a fost cea mai celebră femeie „radicală” din America. Propagandistă şi organizatoare înnăscută, ea a susținut o mare varietate de cauze neortodoxe: de la egalitatea femeilor, libertatea sexuală şi controlul asupra sarcinii, la activismul muncitoresc, educația libertară şi libertatea artistică.

Având opinii puternice şi simpatii pasionale, era un orator desăvârşit care a traversat neobosit întreaga țară, vânzând mari cantități de literatura radicală şi strângând fonduri pentru mişcarea anarhistă, în cadrul căreia ocupa un loc reprezentativ. „Vorbea tot timpul cu multă convingere” remarca Rudolf Rocker, „și oamenii înțelegeau ceea ce ea vroia să spună”. „Funcția ei”, spunea scriitorul Floyd Dell, „era aceea de a scoate în evidență idealul libertății. Era specializată în a ne provoca cu propria noastră laşitate morală, în a planta în sufletul nostru seminţele remuşcărilor de a fi crezut atât de mult în artificiile brutale ale societăţii prezente.”

Expunerea atât de pasională a cauzelor radicale, făceau din Goldman ținta persecuțiilor. A trăit de pe-o zi pe alta, deşi era în culmea notorietății. Apărarea lui Leon Czolgosz, asasinul preşedintelui McKinley, a atras asupra ei ura autorităților. Temuta susținătoare a Anarhiei, avocată a violenței, a dragostei libere şi a revoluției, era numită de presă: „Emma cea Roşie”, „Regina anarhiştilor”, „cea mai periculoasă femeie din America”.

Însă Goldman nici nu se gândea să renunțe. Demonizată, închisă şi supusă abuzurilor, a continuat să provoace valorile general acceptate şi să disprețuiască convențiile sociale şi standardele politice. Pe măsură ce reputaţia ei creştea, devenea o figură internațională cunoscută guvernelor și „radicalilor” din toată lumea. Cu vitalitatea ei exuberantă şi impunătoare, prin curajul ei fizic și certitudinea cu care sprijinea cauzele populare, a devenit una din cele mai influente femei ale timpului. Numele ei apare pe o listă a celor mai celebre femei din lume, alături de Jane Addams, Annie Besant, Helen Keller şi doamna Curie. Anarhiştii şi alți dizidenţi şi-au botezat fiicele cu numele ei: Emma. „Viața ei”, spunea autorul novelist Theodore Dreiser, „este mai bogată decât a oricărei femei a timpului său”. Scriitorul englez Frank Harris mergea chiar mai departe: „Idealismul şi curajul său, integritatea şi dragostea pentru adevăr, o plasează printre lideri: eroic: ai umanităţii, din toate timpurile.”

Emma s-a născut în anul 1869, find fiica unor evrei din clasa mijlocie din Kovno, Lithuania (pe atunci parte a Imperiului Rus). În decembrie 1885 a emigrat în Statele Unite, unde s-a stabilit în Rochester — New York; a lucrat într-o fabrică de îmbrăcăminte, mergând în acelaşi timp la întâlnirile grupului socialist german. În mai 1866, a fost aruncată o bombă în timpul mitingului muncitoresc din Haymarket Square, Chicago, ucigând şi rănind mai mult poliţişti. Deşi atentatorul nu a fost vreodată identificat, opt anarhiști au fost judecați şi condamnați pentru crimă, fără a exista vreo dovadă împotriva lor. În noiembrie 1887, patru dintre acuzați au fost spânzurați, al cincilea s-a sinucis în celulă, iar ultimii trei au fost trimiși la închisoare. Procesul anarhiștilor din Chicago a fost foarte mediatizat în presă, ceva ce a condus la răspândirea unui interes imens față de personalitățile şi ideile anarhiste. Injusteţea procedurilor, duritatea sentințelor şi demnitatea acuzaților, au aprins imaginația multor tineri idealişti, printre care şi Goldman. „Procesul Haymarket”, spunea Emma, „a avut o influență decisivă asupra vieții mele. A fost moartea anarhiştilor din Chicago, cea care m-a readus la viață şi m-a ajutat să devin ceea ce sunt.”

În 1889, după o căsătorie nereușită cu un coleg muncitor, Goldman se mută la New York şi se dedică în totalitate activităţilor radicale. Aproape în acelaşi timp îl cunoaște şi pe Alexander Berkman — „Sasha” — prima ei dragoste adevărată, de care a rămas apropiată pentru aproape o jumătate de secol. Prin Berkman l-a cunoscut pe Johan Most, editorul ziarului anarhist „Freiheit”, „omul cu un stilou puternic şi o limbă magică”, aşa cum îl descrie pe cel cel care avea să-i devină mentor ideologic. Berkman şi Most au fost cei care au avut cea mai puternică influență asupra Emmei în primii săi ani, în cadrul mişcării anarhiste. Într-adevăr, în 1892, Goldman conspiră împreună cu Berkman şi cu alți camarazi pentru asasinarea lui Henry Clay Frick, managerul anti-sindicalist de la oțelăria Carnegie din Homestead, Pennsylvania. Dar conspiratorii eșuează în intenţia lor. Deşi rănit de pistol şi pumnal, Frick se vindecă repede, în timp ce Berkman, atentatorul său, petrece 14 ani în spatele gratiilor, experienţă care l-a făcut să scrie „Memoriile din închisoare ale unui anarhist”, carte publicată la 6 ani de la eliberarea sa.

În timp ce Berkman zăcea în închisoare, Goldman devenea cea mai cunoscută figură anarhistă din America, eclipsându-l chiar pe mentorul ei — Johann Most. Şi ea a încercat gustul închisorii, dar nu aşa mult ca Berkman. Între 1893 şi 1894 a petrecut 12 luni în insula Blockwell din New York, pentru că a spus în faţa unei audienţe alcătuite din şomeri că „este dreptul lor sacru” de a-şi câştiga pâinea prin forță, dacă cerințele lor pentru locuri de muncă şi asistenţă nu sunt ascultate. Munca ei din închisoare, ca soră medicală, i-a permis să-şi aranjeze un turneu oratoric în 1895, care a dus-o în Anglia (unde i-a cunoscut pe Piotr Kropotkin, Errico Malatesta şi Louise Michel) şi în Austria, unde a participat la cursuri de medicină la Allgemeines Krankenhaus din Viena. La întoarcerea în Statele Unite, începe să-şi câştige existenţa ca soră medicală, dar în acelaşi timp îşi continuă activitatea radicală, printr-o serie de turnee oratorice prin toată țara, care îi aduc o reputație națională. În 1899, face un al doilea turneu european, reîntorcându-se în anul următor în America la munca de propagandă şi cea de soră medicală.

În 1901, eforturile propagandistice ale Emmei au fost întrupate de asasinarea preşedintelui McKinley de către Leon Czolgosz, un anarhist singuratic ce obişnuia să asiste la discursurile ci. Autorităţile au încercat să demonstreze complicitatea Emmei şi cu toate că nu au găsit nici cel mai mic indici în legătură cu ea, a fost închisă pentru scurt timp. După eliberare, a adoptat pseudonimul de E. G Smith și a stat mai retrasă pentru un timp.

Din 1906, Goldman revine în atenţia publicului prin discursurile şi activitatea sa în slujba anarhismului. În următori 12 ani a dus o viguroasă campanie pentru libertatea de exprimare, pentru controlul femeii asupra sarcinii (care i-a adus 15 zile de închisoare) şi pentru educația libertară, printre multe alte cauze sociale și politice. În special discursurile asupra dramaturgiei moderne, atrăgeau foarte mulți oameni, prezentând publicului american piese de Ibsen, Strindberg şi Hauptmann. „Nimeni nu a făcut mai mult pentru a răspândi noile idei ale literaturii europene, care au influențat atât de mult tinerii”, spunea Van Wyck Brooks despre eforturile Emmei. Şi asta nu este tot. Pe lângă pamfletele şi cărțile pe care le-a scris, incluzând aici „Anarhismul şi alte esee” din 1910 şi „Semnificația socială a dramaturgiei moderne” din 1914, ea publică şi un superb jurnal ce apărea o dată pe lună, intitulat „Mother Earth”. Editat de Alexander Berkman, eliberat din închisoare în 1906, ziarul devine cel mai îndrăzneţ periodic din America.

În 1917, când Statele Unite intră în primul război mondial, destinul Emmei ia o întorsătură negativă. Cunoscuţi critici împotriva războiului, ca şi Berkman, sunt arestați și acuzați de conspirație împotriva procesului de recrutare. Judecați într-un tribunal federal, sunt rapid condamnaţi la 2 ani de închisoare şi o amendă de 10.000 USD fiecare. Autorităţile interzic „Mother Earth” şi ziarul lui Berkman — „The Blast”. În timp ce se aflau în închisoare — Goldman în Jefferson City, iar Berkman în Atlanta — încep procedurile pentru deportarea lor. În decembrie 1919, în plină „Istorie Roşie”, sunt puşi la bordul unui transport militar maritim și timiși în Rusia natală.

Ca mulți radicali din întreaga lume, Goldman şi Berkman au fost la început suporteri entuziaşti ai Revoluţiei Ruse, sprijinind nu numai înlăturarea țarului, dar şi accesul către putere al bolşevicilor. În 1918, Emma spunea: „Bolșevicii au transpus în realitate multe lucruri la care mulţi oameni au visat, au sperat, le-au discutat şi plănuit în public sau în cerc restrâns. Ei construiesc o nouă ordine socială, care va ieşi la lumină, din haosul şi întunericul cu care se confruntă.”

Dar ajunşi în Rusia, entuziasmul lor se pierde repede. Sunt șocați de suprimarea dizidenților, de arestarea în masă a anarhiştilor ruşi, de reprimarea armatei de gherilă al lui Mahno din Ucraina și de transformarea sovietelor locale în instrumente ale dictaturii de partid, puncte de plecare ale noii birocraţii. Goldman şi Berkman au observat că în timp ce guvernau în numele muncitorilor, bolşevicii distrugeau de fapt inițiativa populară şi individuală de care depindea succesul revoluției. Lovitura finală a venit în martie 1921, prin zdrobirea revoluției de la Kronstadt, în timpul căreia muncitorii şi marinarii au cerut soviete alese liber şi libertatea de exprimare pentru toate grupurile de stânga. Suprimarea Kronstadt-ului l-a făcut pe Berkman să remarce „începutul unei noi răni”.

În 1921, iluziile lor au fost năruite, iar Goldman şi Berkman au părăsit Rusia. După o scurtă şedere în Stockholm, se mută în Berlin, de unde se lansează într-o serie de pamflete şi articole împotriva dictaturii lui Lenin, celebre fiind „Dezamăgirea mea în Rusia” (1923) şi „Mitul Bolşevic” al lui Berkman — prima denunțare în formatul unei întregi cărți, a tiraniei bolşevice, din partea unui revoluționar de renume internațional, în 1925. Primind o viză britanică în 1924, Goldman se mută la Londra și luptă pentru a mobiliza opinia publică împotriva ascensiunii totalitarismului sovietic. În anul următor, devine rezident francez şi se mută întâi la Paris şi apoi în St. Tropez, unde asistată de Berkman, lucrează la marea ei operă autobiografică „Trăindu-mi viața”, publicată în 1931. Singura ei vizită în Statele Unite, după deportare, are loc în 1934, când primeşte permisiunea secretarului pentru probleme de muncă, Frances Perkins, și al preşedintelui Franklin Roosevelt, pentru un turneu oratoric de 90 de zile.

Între timp, Berkman se stabileşte în Nisa, unde trăiește clipe grele, fiind constant sub ameninţarea expulzării de către guvernul francez. Îşi câştigă cu greu existența, traducând, editând şi, ocazional, scriind sub diverse pseudonime, în schimbul unor cadouri din partea vechilor prieteni şi camarazi. De la începutul anilor '30, sănătatea sa se înrăutățește. În 1936, suportă două operaţii de prostată în urma cărora rămâne cu dureri cronice. lar în final, la sfârşitul lumi iunie, suferind și sătul să mai trăiască din generozitatea celorlalți, se împușcă în apartamentul său din Nisa. Goldman amintea că a murit cu trei săptămâni înainte de izbucnirea Revoluţiei Spaniole, ceea ce i-ar fi revigorat spiritul şi i-ar fi dat o nouă speranță de viaţă.

Emma a fost devastată de moartea Iui Sasha, și nu mai avea nici ea decât patru ani de trăit. A fost salvată de la disperare de chemarea din Barcelona, pentru a ajuta la lupta împotriva generalului Franco şi afirmarea cauzei revoluționare. Punându-se la dispoziția camarazilor ei, Goldman face trei călători în Spania între 1936 şi 1939, revenind de fiecare dată la Londra și Paris pentru a activa ca publicist şi pentru strângerea de fonduri în contul CNT-FAI (Confederaţia Naţională a Muncii — Federatia Anarhistă Iberică).

Victoria lui Franco din 1939 a fost ca o lovitură de grație pentru Emma. În vârstă de 70 de ani se mută în Canada pentru a strânge fonduri pentru refugiaţi spanioli. Trăieşte împreună cu prietenii ei, în Toronto, de unde se lansează într-o campanie susținută de salvare a patru anarhiști italieni, ameninţaţi cu deportarea. A fost ultima ei bătălie împotriva Statului, dar a câştigat-o. Însă în februarie 1940 suferă un infarct, în urma căruia nu îşi va mai reveni niciodată. Moare trei luni mai târziu, pe 14 mai, cu şase săptămâni înaintea celei de-a 71 aniversări. Trupul său a fost adus în Chicago şi înmormântat în cimitirul Waldheim, alături de martirii anarhiști din piața Haymarket, care i-au inspirat întreaga viață

Până în ann 1960, a fost aproape uitată, când amintirea ei a suferit o remarcabilă reînviere. Nu numai că au apărut tricouri, postere şi cărți poştale cu chipul său, dar a şi devenit personaj al nuvelei „Ragtime” al lui E. L. Doctorow și al filmului „Reds” al lui Warren Beatty, pentru care actrita care i-a Jucat rolul (Maureen Stapleton) a primit un premiu al Academiei. Povestea Emmei a inspirat piese de teatru, poeme şi cântece, pentru a nu mai aminti de biografiile şi documentarele despre viaţa ei în cercurile studenţeşti, librăriile, grupurile feministe și centrele pentru controlul femei asupra sarcinii, care îi poartă numele — precum „Clinica pentru sănătatea femeilor — Emma Goldman” din lowa City.

Trebuie amintit că numele ei apare şi în cărțile de istorie şi literatură americană. Scrierile ei, în special „Trăindu-mi viaţa”, au fost retipărite şi traduse de o întreagă armată de istorici și oameni de cultură, în majoritatea lor femei. În 1982, ziarul New York Times, care a demonizat-o în mod repetat în timpul vieții ei, se referea la Goldman ca fiind „cel mari mare anarhist american şi activist împotriva războiului”. În 1990 la New York, a fost sărbătorită a 50-a aniversare a morţii sale, unde au participat şi camarazii săi anarhiști aflați încă în viaţă.