Greva generală de la Lupeni din 1929

Anul acesta in Romania ar fi trebuit sa se comemoreze 89 de ani de la plata primului tribut european de sânge cerut jertfă pe altarul capitalist al crizei economice declanşate în 1929. La Lupeni, au fost atunci 22 de mineri morţi şi 148 de răniţi. Tragedia nu este departe de noi. Totuşi, amintirea ei a fost lăsată uitării în regimul capitalist trecut, destul de rar prezentă în regimul socialist şi complet abandonată în ultimii douăzeci de ani ai noului regim capitalist. Astăzi, este greu să identificăm cel puţin o insulă a memoriei cu acea crimă teribilă. Au trăit copiii acelor morţi, iar astăzi, poate, am întâlni nepoţi de-ai lor. Nu i-a căutat nimeni, niciodată. Este greu de crezut că vom afla vreodată adevărul istoric. Între poporul român şi istoria sa, există încă o iubire imposibilă. Cu rare excepţii, reprezentate numai de marile personalităţi ale istoriografiei, istoria românilor este obedientă puterii, pentru ca, în ultimele decenii, să plonjăm în ridicol cu aşa-zisa „istorie recentă”. Cândva, poate, din plămada memoriei şi a sentimentului, se va naşte clipa recunoaşterii de sine.

Primele şapte luni ale anului 1929 aştern deznădejdea în Valea Jiului. Deziluzia trădării şi mizeria vieţii încleştau sufletele. În lunile februarie şi martie 1929, Comisia de arbitraj din cadrul Tribunalului Deva s-a întrunit în 12 şedinţe fără niciun rezultat. Negocierile pentru semnarea contractului colectiv de muncă deveniseră statice. Treptat, mureau speranţele minerilor. Ei crezuseră sincer promisiunile naţional-ţărăniste făcute în zi sfântă, de aniversare a zece ani de la Marea Unire, în 6 mai 1928, la Alba Iulia. Greutăţile şi nedreptăţile erau copleşitoare. În anul 1925, bazinul carbonifer din Valea Jiului fusese împărţit între societăţile Petroşani şi Lupeni în scopul sporirii considerabile a profitului capitalist. Beneficiul net al exploatărilor miniere, între 1921 şi 1929, a crescut cu 500%. Nu erau incluse în beneficiul net sporurile, gratificaţiile, tantiemele (indemnizaţiile speciale), jetoanele şi salariile funcţionarilor. Salariul de bază al unui inginer, în perioada 1925-1927, era de 4.000 lei, la care se adăugau sporurile în valoare de 4.800 lei, astfel încât venitul era de 8.800 lei lunar. Salariul directorului tehnic era de 10.000 lei, dar venitul era de 22.000 lei lunar prin adăugarea sporurilor. Un membru al Consiliului de administraţie primea anual tantieme în valoare de 2.300.000 lei, iar preşedintele Consiliului, care era şi directorul general al Societăţii, primea o tantiemă în valoare de 6.000.000 lei.

În schimb, salariile minerilor erau sub limita decenţei, aproximativ 2.300 lei lunar cu posibilitatea acordării unei prime pentru depăşirea normei zilnice.

Într-o anchetă jurnalistică intitulată Exploatarea minerilor şi publicată în Lupta din 1 octombrie 1929, scriitorul Panait Istrati scria: „Ele (primele salariale n.a.) dovedesc omului de cea mai rea credinţă că felul cum înţeleg liberalii să se îmbogăţească nu mai poate fi numit exploatare crâncenă, ci hoţie, banditism la drumul mare, ciumă, care trebuie numaidecât pedepsită de justiţie […]. Vedem că pe luna decembrie prima începea de la 3,5 vagonete, cu suma de 46 de lei. Că pentru 4 vagonete, omul va primi 50 de lei, iar dacă, plesnind în mină, reuşea să scoată 4,5 vagonete, va pune mâna pe 54 de lei. În ianuarie, pentru a primi 54 de lei erau necesare 5,5 vagonete. Pe lângă flagranta tâlhărie cu reducerea primei, pe măsură ce minerul dovedeşte capacitatea lui de robie, mai are direcţia minei încă un mijloc de a suge sângele sclavului. Acesta e anularea vagonetelor declarate insuficient încărcate, ori conţinând piatră.”

În plus, mizerabila viaţă a minerilor devenea cu totul sordidă din cauza lipsei acute a locuinţelor. Sute de mineri din Lupeni erau obligaţi să folosească sistemul denumit cu atâta cinism „patul comun şi cald”, în care locul eliberat prin plecarea la serviciu era imediat ocupat de un alt miner ieşit din mină. Mizeria şi promiscuitatea erau locuri comune în Valea Jiului. Şi totuşi, timpul greutăţilor pare de neoprit. Se amplifică la sfârşitul anului 1928, odată cu denunţarea contractului colectiv de muncă de către societăţile miniere. Muncitorilor le rămâne numai arma grevei pasive. Remarca este exprimată într-o şedinţă de analiză, în 22 februarie 1929, a comitetului director al Societăţii, când se recunoaşte imposibilitatea furnizării comenzilor de cărbune „din cauza creşterii simţitoare de absenţe ale lucrătorilor, datorită fie bolilor, fie frigului foarte intens, dar mai ales din cauza rezistenţei pasive.” Semnarea contractului colectiv de muncă se tergiversează. Tensiunile cresc. În publicaţia Viaţa muncitoare, în 17 martie 1929, este scrutat timpul prezent, dar şi viitorul apropiat: „Cei 30.000 de robi din Valea Jiului ce scormonesc adâncurile pământului nu vor să mai rabde mizeriile […]. Peste puţină vreme ei vor porni la luptă pentru cucerirea revendicărilor lor. Spiritul de solidaritate şi de luptă al robilor din Valea Jiului va face să tremure întreaga burghezie şi social-democraţie. Muncitorimea trebuie să ştie că numai prin lupta lor vor putea impune revendicările lor. Altfel nu.”

Calmul aparent al muncitorilor din viaţa zilnică de la suprafaţă, liniştea din galeriile minelor şi din ateliere îngrijorau patronii. În iunie 1929, administraţia minelor scria directorului general, la Bucureşti: „Avem onoarea a vă raporta că, după cum ne comunică informatorii noştri, muncitorii din Valea Jiului fac pregătiri pentru declanşarea grevei generale.”

Un bun prilej al declanşării acesteia a fost considerată ziua de 1 august, zi de luptă a proletariatului internaţional pentru pace. În zilele de 29 şi 30 iulie, au avut loc în Valea Jiului mai multe întruniri şi mitinguri menite să pregătească marea demonstraţie de stradă din ziua de 1 august.

Temător, guvernul naţional-ţărănist a luat măsuri speciale de prevenire. O importanţă deosebită s-a acordat măsurilor de intimidare. Patrule de jandarmi au mers din casă în casă şi i-au ameninţat pe mineri că vor fi arestaţi dacă nu se vor prezenta la lucru. Preventiv, mai mulţi sindicalişti au fost arestaţi. Pentru moment, măsurile represive şi-au atins obiectivul: demonstraţia programată la 1 august a eşuat. La Petroşani, soseşte, cu scopul desluşirii cauzelor eşecului, Vasile Luca, preşedintele Consiliului General al Sindicatelor. În zorii zilei de 3 august, se deschid lucrările Conferinţei sindicatelor din Valea Jiului. Întrerupte la prânz, discuţiile urmau a fi reluate în după-amiaza aceleiaşi zile. Din motive rămase necunoscute, Vasile Luca nu a fost prezent la locul stabilit pentru continuarea lucrărilor. În cursul nopţii, el a plecat spre Bucureşti, iar o parte dintre participanţi a fost arestată. S-au salvat delegaţii din Lupeni, întrucât nu s-au dus acasă, unde erau, de fapt, aşteptaţi de jandarmi. Într-o stare de puternică tensiune, în dimineaţa zilei de 4 august, se desfăşoară conspirativ consfătuirea principalilor activişti de sindicat. Acum, se adoptă hotărârea declanşării grevei generale a doua zi, în 5 august. Dimineaţa, la orele 6, minerii de la mina Ileana n-au intrat în mină şi nu şi-au ridicat lămpile. După 40 de minute de tratative cu reprezentanţii administraţiei, minerii s-au încolonat şi au pornit în marş spre mina Ştefan. Concomitent, muncitorii de la mina Victoria au înapoiat lămpile şi, încolonaţi, s-au îndreptat spre puţul Aurelia. Împreună, minerii de la Victoria şi Aurelia s-au îndreptat spre mina Carolina, iar de aici, în jurul orelor 8.30, detaşamentele celor trei mine s-au îndreptat spre centrul oraşului. Strategia conducătorilor grevei urmărea concentrarea tuturor minerilor în centrul oraşului, de unde se trecea la ocuparea uzinei electrice, a cărei întrerupere genera paralizarea întregii activităţi a Societăţii Lupeni. La orele 9,45, aproximativ 5.000 de grevişti au luat cu asalt şi au ocupat uzina electrică.

Reprezentanţii patronatelor au refuzat să trateze cu greviştii. Compania de jandarmi şi două companii de grăniceri din Lupeni executau manevre de intimidare în jurul uzinei. Ziua trece cu pregătirile organizatorice ale ambelor tabere. În cursul nopţii, între orele 3 şi 4, la Lupeni soseşte o unitate de jandarmi, alcătuită mai ales din plutonieri şi şefi de posturi. Noii sosiţi fac un popas la o cârciumă, unde li se pun la dispoziţie mari cantităţi de băuturi spirtoase. La orele 5:30, sosesc comandanţii trupelor, prefectul judeţului Hunedoara, Ştefan Răzvan, prim-procurorul Tribunalului Hunedoara, judecătorul de instrucţie.

Tăcerea dimineţii este spartă de discursul prefectului. Urmează somaţiile prim-procurorului adresate greviştilor pentru a părăsi uzina imediat şi necondiţionat. Muncitorii au răspuns cu revendicările lor: pâine, contract colectiv, condiţii umane de muncă, dreptate şi libertate. După trecerea minutelor acordate prin somaţie, s-a dat ordin jandarmilor să evacueze uzina. În timpul busculadei s-a auzit un foc de revolver. El a constituit pretextul deschiderii focului asupra muncitorilor. Jandarmii au tras în plin şi douăzeci de trupuri neînsufleţite au căzut în curtea uzinei. Ulterior, dintre cei 150 de grevişti căzuţi, doi au decedat. Grănicerii, în schimb, au tras în aer. Totuşi, se putea ajunge la un adevărat măcel, dacă nu ar fi intervenit un eveniment neprevăzut. Dinspre dealul din faţa uzinei, familiile muncitorilor baricadaţi, soţii, copii, părinţi, au trimis o ploaie de pietre asupra jandarmilor. Loviturile determină dispersarea jandarmilor, fapt care a creat posibilitatea celor 5 000 de mineri să se retragă din uzină, îndeosebi prin canalul de scurgere spre Jiu. Canalul era îngust, iar la gura lui s-au aşezat sute de muncitori. Loviţi cu patul de armă şi răniţi de gloanţe, minerii răniţi înroşesc apele canalului. În urma măcelului, autorităţile dezlănţuie o teroare în masă. Locuinţele minerilor sunt percheziţionate şi sunt arestaţi minerii găsiţi acasă. Se intentează un proces celor 70 de grevişti. Peste Valea Jiului se aştern doliul şi durerea înfrângerii. Sacrificiul lor scrie o lecţie în istoria românilor. Astăzi, nimeni nu o înţelege. În România contemporană, o conştiinţă autentică este pătrunsă în fiecare clipă de sentimentul difuz, inexplicabil, al incompetenţei şi al iresponsabilităţii. Greva minerilor din Lupeni a fost printre primele baricade de luptă proletară din lume şi este prima mişcare revoluţionară din întreaga Europă în anii crizei economico-financiare din 1929.