Noi, studenţii şi ea, educaţia

De două luni de zile, România a început să clocotească cu proteste. Totul a început pe 1 septembrie, o dată cu Roşia Montană, s-a mărit cu gazele de şist, şi se extinde, mai de curând aşa, cu sănătatea şi educaţia.

În acest text ne vom centra pe motivele pentru care lupta pentru educaţie trebuie să fie dusă de cât mai multă lume. Nu susţin absolutamente deloc că restul luptelor nu sunt importante. De aceea aş vrea să subliniez, de asemenea, faptul că toate acestea sunt interconectate între ele. Voi explica de ce, şi ne vom continua drumul pe tema educaţiei.

Roşia Montană şi lupta împotriva gazelor de şist sunt lupte atât ecologiste cât şi împotriva corupţiei la nivel de stat şi chiar anti-capitaliste (neasumate, desigur). Ambele cauze, lupte, sunt pentru o natură curată, nedeteriorată, intactă (apă şi aer curate, nepoluate), iar faptul că există dorinţa de a distruge este datorită faptului că există anumite persoane din sistemul politic şi economic care au anumite interese personale. Capital, mai precis. Bani.

Sănătatea şi educaţia sunt subfinanţate. În mod legal şi teoretic, ambele ar trebui să primească 6% din PIB-ul ţării, dar acestea primesc doar două treimi (Sănătatea 4 şi un pic, educaţia 3,6). Şi acest fapt este din cauza unui nivel înalt de corupţe şi disfuncţionalitate sistemică (şi faptul că statul are mai degrabă interesul în a băga bani în organele opresive – SRI, SIE, Poliţie, Armată, Jandarmerie, etc. – decât în aceste două sfere foarte importante ale societăţii, sănătatea şi educaţia).

Ce uneşte toate aceste patru lucruri, e în sine ecologia Nu mă refer la ecologia legată în sine de mediul înconjurător, ci la ecologia socială. La sănătatea socială. Fără aer, apă curate, fără educaţie şi sănătate, ai o societate îndobitocită şi foarte bolnavă. Extrem de dependentă de orice apare ca fiind o cale de ieşire, o salvare. Dacă distrugi mediul înconjurător, educaţia şi sănătatea, faci ca o societate să fie în genunchi.

Marile lupte din România sunt interconectate. Atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional, căci aceste fapte nu se întâmplă doar aici, ci peste tot.

Să ne întoarcem la educaţie.

De ce 6% sau de ce să te implici mai mult în sfera studenţimii active, conştiente, căreia îi pasă, te-ai întreba?

Bine, totul pleacă de la educaţia primită în familie, dar şi aceea depinde în sine de studenţime. Logic, tu ca şi copil mic, care depinde de familie, vei accepta multele lucruri impuse (sau nu) de către părinţi, şi vei ajunge chiar în situaţia unei rebeliuni (dada, perioada aia a adolescenţei). Dar momentul cel mai important este studenţimea. Căci atunci te rupi de casa părintească, şi începi o anumită viaţă mai autonomă (nu neapărat economică, ci socială şi intimă), care îţi va trasa viitorul până-n mormânt.

Este momentul când ceea ce înveţi şi ceea ce faci de când te trezeşti până dormi, îţi va trasa căile pe care le vei parcurge în anii care vor urma. Iar ceea ce faci depinde foarte mult de sfera celor învăţate în instituţii şi în rest, şi nivelul de păsare pe care tu, ca şi individ, îl oferi acestui proces educaţional. Dacă tu ca individ accepţi realitatea gravă şi sumbră din jurul tău ca fiind normalitate, din start te-ai dat bătut. Îţi vei accepta soarta ulterioară, care nu va fi creionată de către tine însuţi (chiar dacă ţi se va însufleţi această împresie) ci de toate acele instituţii de care vei depinde să poţi trăi de pe o zi pe alta.

Realitatea pe care o trăim acuma este una sumbră. Este umbrită de capital, de multinaţionale, de conformism şi o iubire cretină pentru ceva ce nu există. Ne sunt inoculate vise, un viior glorios, faimă şi putere, iar pentru moment, distracţie maximă şi faptul că nu trebuie să ne centrăm decât pe propria persoană. Hedonism. Cel de lângă nu contează. Este un nimeni. Un individ care este în competiţie directă cu noi. Dacă îi suntem prieten, acesta se va folosi de noi pentru a ajunge într-o poziţie superioară nouă. Ne va înşela, ne va batjocori, şi va ajunge acolo unde ne doream noi să ajungem. Iar noi vom rămâne pe loc şi ne vom plânge.

Dar nu e aşa. Aceste reacţii, aceste temperamente, aceste moduri de a trăi ne sunt inoculate. Competiţie. Competiţie peste competiţie. Competiţia competiţiilor. Totul este o competiţie. Niciodată nu trebuie să avem măcar un gând de a solidariza cu alţii, de a ne da seama că problemele pe care le resimţim nu sunt individuale, niciodată nu trebuie să simţim că facem parte dintr-o comunitate. Comunitatea e proastă, ne exploatează, ne oboseşte, iar noi merităm totul de pe lume.

Trăim în falsitate, în ireal, în ilogic, în spectacol. Trăim un vis care nu este al nostru.

Iar în timpul ăsta, adevăratele noastre capacităţi ne sunt furate, luate. În fiecare an sunt tot mai puţine avantaje pe care le avem. Cică trăim într-o democraţie, dar democraţia constă în tot mai puţine lucruri la care avem acces. Democraţia înseamnă că avem foarte multe posibilităţi. Posibilităţile constau în a plăti tot mai mult pentru lucruri atât de necesare vieţii. Devenim din ce în ce mai dependenţi de cei care ne vor trasa drumul doar în scopul unui profit propriu.

Noi trecem prin toate aceste instituţii educaţionale doar ca să fim instrumentalizaţi, comodificaţi, adică comercializaţi ca resurse umane. În afara existenţei noastre umile şi sumbre, antagonice (suntem neimportant de importanţi), există corporaţii care doar asta caută: carne de tun, carne care are impresia unui nivel extraordinar de intelectualitate şi autonomie. Noi trăim cu impresii, ei îşi primesc foloasele de pe urma noastră. Şi hai să nu intrăm în discursuri conservatoare: să fie corporaţii naţionale sau multi-naţionale, acelaşi lucru îl vor face, căci au o religie comună, o religie internaţională, şi anume, credinţa în Capital (Bani).

Noi doar trecem printr-un proces de educare stereotipală. Rar avem şansa de a ne da seama cine suntem noi cu adevărat, căci în rest trăim doar impresii. Creativitatea noastră este tăiată de la rădăcină şi se aplică diferite chimicale, toxine ca să nu mai poată să renască. În locul creativităţii, ni se crează anumite cadre artificiale, limitate, care sunt folositoare altora, şi nu nouă. Cum să facem să creştem productivitatea companiei – la asta suntem buni. Dar cum să facem să creştem binele şi fericirea noastră şi a comunităţii noastre – asta nu ştim. Nici nu contează dacă e până acolo.

Taxele cresc, bursele scad şi sunt tot mai puţine. Locuri tot mai puţine în cămine, şi plătim tot mai mult pentru acele locuri. Draci!, în unele facultăţi nu găseşti nici măcar hârtie igienică. Ce să mai zicem de săli multimedia, sau proiectoare, sau cărţi în formate digitale online, sau mai ştiu eu ce. Pentru a avea condiţii, noi trebuie să plătim. Dar stai, nu noi plătim, părinţii noştri, care zilnic lucrează ca nişte ogari pe câmp cu speranţa că sinuciderea lor fizică şi psihică ne va fi de un folos în viitor.

Şi uităm că problema nu e la noi, ci problema e acolo unde foarte puţini ne gândim. Ştim cu toţii că politicienii sunt corupţi, că statul e de vină, dar nimeni nu ia acţiune spre a schimba asta. Suntem prea individualizaţi – de asta nu facem nimic. Uităm, în fiecare zi, de puterea colectivă pe care o avem cu toţii. Uităm că dacă ne-am uni, am fi o forţă puternică, de nedistrus, care va putea fi un exemplu copiiilor noştri. Aceştia nu va trebui să o ia de la capăt, ci doar să continue ceea ce am început noi.

Foarte des avem un sentiment de resemnare, şi un discurs auto-colonizator. „Uite ce se întâmplă în Vest”. În vestul sălbatic, unde ies sute de mii şi milioane de oameni pe străzi în semn de protest. Unde mii de oameni cooperează şi lucrează de dragul comunităţii şi nu a Capitalului. Dar tot timpul uităm că în Vest, cei care ies acuma pe străzi au părinţi şi bunici care la vârsta lor făceau acelaşi lucru.

Să ne dăm seama că noi suntem cei care trebuie să facem ce s-a început în alte părţi acum decenii.

Să ne dăm seama că noi trebuie să începem lupta asta.

Să ne reamintim, fiecare în parte, de cât de importantă este educaţia.

Educaţia nu este doar ca să ne găsim un loc de muncă. Ca să avem ce mânca. Unde locui. Ce conduce. Sau unde sta la plajă în vacanţă. Educaţia e cea care ne face din piuliţe dintr-o maşinărie groaznică, în ceva mai liberi, ceva mai conştienţi, mai autonomi cu adevărat. Dintr-o bucată uşor de schimbat de fier, devenim ceva organic, cu carne şi oase, ochi şi urechi, gândire şi simţuri.

Educaţia nu e doar modul prin care noi intrăm în acel sistem exploatator. Educaţia e cea care ne oferă căi ca să putem scăpa de acea cale către exploatare. Educaţia e cea care ne reoferă puterea pe care o aveam cândva, ne aduce aminte că facem parte dintr-o familie, dintr-o comunitate, o societate care, toată, simte ceea ce simţim şi noi: greutatea zilei de azi sau a zilei de mâine. Amintirea zilei de ieri, când, parcă, totul era mai bine.

Să nu ne lăsăm intimidaţi de stat şi Capital. Ci să ne trezim din visul impus, la realitatea care ne înconjoară. Să fim conştienţi. Să deschidem ochii. Şi să începem să schimbăm ceva.

De ce să te activezi în sfera studenţimii? Nu ştiu. Poate din simplul fapt că atât viitorul tău cât şi a celor care te înconjoară, şi nu numai, depinde de asta. Şi cu cât mai mulţi oameni activi, conştienţi şi treji, cu atât acea schimbare pe care ne-o dorim noi, părinţii şi bunicii noştri va fi mai aproape de noi.

Să nu mai fim doar o generaţie de sacrifiu.

Să fim generaţia care sacrifică pe cei care ne distrug, pe altarul schimbării totale.