Tot ce ți-ai dorit să știi despre anarhie (dar ți-a fost frică să întrebi)

Introducere

Cu siguranţă se spun mai multe prostii despre anarhism decât despre oricare altă idee politică. De fapt, nu are nimica de a face cu crezul în haos, moarte şi distrugere. Anarhiştii nu cară de obicei bombe, nici nu subscriu la nici o virtute privind lovirea bătrânicilor.

Nu este nici un accident că această imagine sinistră a anarhistului nebun este aşa de acceptată. Statul, presa şi toate tipurile de autorităţi, folosesc orice mijloc aflat la îndemâna acestora pentru a prezenta anarhia ca fiind o stare inimaginabilă de carnagiu şi haos. Nu ne-am putea aştepta la nimic altceva de la aceşti obsedaţi ai puterii care nu ar avea nici o putere de acaparat dacă ar fi după noi. Ei trebuie să creadă că autoritatea şi obedienţa sunt esenţiale, astfel încât crimele lor să le fie justificabile. Televizorul, presa şi filmele, toate propovăduiesc obedienţa, şi atunci când anarhia este menţionată, este prezentată ca fiind o distrugere lipsită de raţiune.

Presupusa necesitate a autorităţii este atât de ferm plantată în minţile oamenilor, încât anarhia, care înseamnă pur şi simplu “fără autoritate” este aproape de neconceput de majoritatea oamenilor. Aceeaşi oameni, pe de altă parte, vor admite că regulile, regulamentele, taxele, caracterul oficios şi abuzul de putere (ca să numim câteva) sunt iritante, ca să spunem pe scurt. Aceste lucruri sunt de obicei gândite astfel încât suferinţa în linişte să merite, deoarece alternativa – fără putere, fără autoritate, toată lumea să facă ceea ce-i place – ar fi oribilă. Ar fi anarhie.

Şi totuşi există o paletă variată de posibile societăţi fără Stat. Nu toate dintre ele ar fi neplăcute de trăit în ele. Dimpotrivă! Orice formă de societate anarhistă ar fi cel puţin cruţată de distorsiunile oribile produse de către Stat. Partea “negativă” a anarhismului – abolirea Statului – trebuie să fie echilibrată împotriva a ceea ce înlocuieşte o societate a libertăţii şi a liberei cooperări.

Diferiţi anarhişti au diferenţiat idei cu privire la exact modul în care o societate ar trebui să fie organizată. Ei toţi sunt de acord că Statul ar trebui să fie înlocuit cu o societate fără clase şi fără forţă. Aceasta se datorează faptului că din această credinţă în libertate, noi suntem reticienţi să prezentăm un plan solid. Noi oferim doar modele posibile, susţinute prin dovezi din viaţa de zi cu zi. De fapt, a existat deja o societate anarhistă şi nu a fost oprită decât prin crime în masă.

O altă neînţelegere comună din partea celor care ştiu puţin mai multe despre aceasta este faptul că anarhismul este un vis frumos, visat cu ochii deschişi, o idee frumoasă dar impracticabilă. De fapt, mişcarea anarhistă are o istorie lungă şi nu a apărut în minţile filosofilor din Turnul de Fildeş, ci direct, din practica luptei pentru supravieţuire a maselor de oameni obişnuiţi şi asupriţi. Aceasta a fost întotdeauna intens practicată privind preocupările şi căile sale de a face lucruri. Mişcarea mai avea puţin şi avea succes de câteva ori. În cazul în care este într-adevăr atât de fără speranţă şi impracticabilă, atunci de ce este Statul atât de hotărât să o elimine?

Anarhism elementar

Foarte puţini oameni par să înţeleagă anarhismul, chiar dacă este o idee foarte simplă şi fără prea multe complicaţii. Aceasta poate fi expirmată practic prin trăirea propriilor noastre vieţi în loc să fim împinşi din spate.

Nu este nimica complicat sau ameninţător la anarhism, cu excepţia argumentelor înspăimântătoare cum că ar putea să te bage în situaţii de genul. Precum cel privind haosul, care ar exista dacă toată lumea ar face doar ceea ce-şi doreşte. Dar avem deja haos, nu? Milioane de oameni nu au locuri de muncă, în timp ce alţii fac muncă mult prea multă, plicticoasă şi repetitivă. Oamenii mor de foame în timp ce mâncarea este aruncată în mare, pentru ca preţurile să fie în continuare mari. Aerul nostru este sugrumat de fumul produs de maşinile care conţin numai o persoană. Lista lucrurilor nebune şi haotice care se petrec este nesfârşită.

Chiar şi lucrurile “bune” pe care le face Statul sunt defapt nocive. Serviciul de Sănătate, de exemplu, ne peticeşte exact ca într-un magazin industrial de reparaţii, care, într-un fel sau altul, este. Ne serveşte ca să fim dependenţi de către Stat, şi, ce este cel mai grav, ne cumpără foarte ieftin. Ne previne din a face un Serviciu de Sănătate adevărat, auto-gestionat, de care am avea nevoie, echipat pentru nevoile noastre nu ale lor.

Autorităţile, prin natura lor proprie, pot doar să interfereze şi să impună lucruri. Cu siguranţă oamenii obişnuiţi pot să găsească o metodă de a face faţă, fără ca planificatorii să le demoleze casele ca să construiască birouri şi mai goale? Este un principiu anarhist de bază, cum că doar oamenii care trăiesc într-o anumită zonă au dreptul de a decide ce se întâmplă acolo.

Tot acest haos, credem noi, răsare de la autoritate şi de la Stat. Fără clasa conducătoare şi nevoia ei de a ne ţine în robie, nu ar mai existat Stat. Fără Stat cu toţii am fi în poziţia de a ne organiza liber pentru scopuri proprii. Desigur, nu am face o mizerie mai mare decât cea în care suntem prinşi acuma? Organizarea liberă ar putea oferi o ordine mult mai mare decât o societate care se concentrează pe jaful sistematic şi suprimarea majorităţii membrilor săi.

Câteva argumente generale împotriva anarhismului

Suntem deseori întrebaţi cum s-ar ocupa o societate anarhistă cu, să zicem, crima. Cine i-ar opri, dacă nu ar exista poliţie?

Cele mai multe crime sunt crime făcute din pasiune şi, prin urmare, imposibile de prevenit de către poliţie sau de oricine altcineva. Să sperăm că, cu toate acestea, într-o societate sănătoasă, mai puţin frustrată, astfel de “crime” ar fi mai puţin frecvente.

Conducătorii noştri pretind că ne apără unii de alţii. De fapt, aceştia sunt mult mai interesaţi în a se apăra pe ei şi proprietăţilor “lor”, de noi.

Dacă noi, ca şi membrii ai unei comunităţi locale, am poseda şi împărţi toate resursele, furtul ar fi absurd. Un motiv important pentru crimă ar fi abolit.

Aceste comunităţi vor trebui să dezvolte niste modalităţi pentru a face faţă indivizilor care ar răni pe alţii. În locul a câtorva mii de poliţişti de profesie, ar fi 51 de milioane numai în “Regatul Unit”. În cele din urmă, singura noastră protecţie este reciprocitatea.

Închisorile dau greş în a îmbunătăţi sau în a reforma pe oricine. Localnicii conştienţi de circumstanţele celorlalţi ar fi în măsură să aplice soluţii mai adecvate, în conformitate cu nevoile victimei şi a infractorului. Sistemul penal prezent, pe de altă parte, crează comportamente criminale. Prizonierii pe termen lung sunt adesea incapabili de a supravieţui în afara unei instituţii care ia toate deciziile în locul lor. Cum prin închiderea unor oameni cu alţii, cu o gândire anti-socială (cei mai răi dintre ei fiind nebunii) se presupune că va dezvolta responsabilitatea şi comportamentul rezonabil? Desigur că va face fix opusul. Majoritatea prizonierilor vor răni din nou.

O altă întrebare care a fost aruncată în faţa anarhiştilor timp de ani de zile este: “Dar cine va face toată treaba neplăcută şi murdară?”. Ne imaginăm că fiecare comunitate va concepte propriul sistem pe rotaţie. Ce e aşa de imposibil în asta?

Dar vine întrebarea: “Dar ce este de făcut cu cei care refuză să muncească?”. Păi, presiunea socială poate fi aplicată. Oamenii ar putea, de exemplu, să fie “trimişi în Coventry”, adică, ignoraţi. În cazuri drastice, aceştia pot fi excluşi din comunitate.

Dar oamenii au nevoie să lucreze. Oamenii au o nevoie drastică de activităţi creative. Observaţi numai câţi oameni îşi petrec timpul muncind la maşini sau motociclete, în grădinărit, croit haine, creând muzică. Acestea sunt toate activităţi creative care pot fi foarte plăcute. De cele mai multe ori acestea sunt văzute ca fiind hobby-uri decât muncă, întrucât noi suntem crescuţi să credem că munca este o tortură care trebuie să fie îndurată.

În această societate, desigur, munca este o tortură. În mod natural, cu toţii o detestăm. Asta nu înseamnă că suntem leneşi într-un mod natural, ci înseamnă că rezistăm în a fim consideraţi maşini, obligaţi să facem o muncă de prisos în beneficiul altcuiva. Munca nu trebuie să fie aşa – şi dacă ar fi controlată de oamenii care trebuie să o facă, cu certitudine nu ar mai fi.

Desigur, unele munci trebuiesc făcute, şi sunt câteva metode în vedere care ar face colectarea gunoiului să fie o ocupaţie disctrativă. Cu toţii ar trebui să ia o parte şi toată lumea ar trebui să se asigure că nimeni nu a scăpat cu eschivarea responsabilităţilor lor.

Un alt aspect imporant este faptul că şomajul este doar o problemă creată de către capitalism. Într-o lume raţională nu ar exista şomaj. Cu toţii ar avea o săptămână de lucru mai scurtă, deoarece aceştia ar produce numai şi numai produsele necesare vieţii. Dacă ar fi să scăpăm de clasa conducătoare parazitică, am fi liberi de majoritatea presiunilor economice de a munci.

Dacă în continuare ai nevoie să fi convins că o societate anarhistă ar rezolva problemele privind oamenii care nu reuşesc să-şi ducă responsabilităţile la un bun sfârşit, atunci imaginează-te în ipostura de a fi obligat să faci faţă unei întâlnirii a întregii comunităţi în care locuieşti şi să fi discutat într-un mod public ca fiind o problemă. Ugh!

Totuşi, o altă obiecţie comună este: “Păi, poate ar funcţiona la scara unui sat de ţărani, dar cum ai putea face o societate industrială complexă să funcţioneze fără autoritatea managerilor?”. În primul rând, noi credem că societatea trebuie să fie divizată în unităţi cât mai mici posibile, astfel încât să fie clare grupurilor mici de oameni obişnuiţi. Este un fapt organizatoric observabil, precum şi un principiu de bază al teoriei anarhiste, şi anume că grupurile mici de oameni pot conlucra eficient, şi să se coordoneze cu alte astfel de grupuri; în timp ce grupurile mari fără formă sunt naive şi uşor de dominat. Ca să extindem acest punct, este interesant de notat că recent, faimoasele “economii de scară” care justifică oţelăriile, de exemplu, care ocupă mulţi kilometri pătraţi, sunt din ce în ce mai mult sub semnul întrebării. Dincolo de un anumit punct, fabricile, fermele, sistemele administrative şi aşa mai departe, devin din ce în ce mai puţin eficiente cu cât cresc.

Pe cât de raţional posibil, tot ce se produce trebuie consumat la nivel local. Totuşi, unele facilităţi ar trebui să fie tratate la nivel regional sau la o scară mai largă. Nu este nici o problemă nerezolvată aici, de fapt soluţiile au fost descoperite de către clasa muncitoare din Spania în anii ’30. Compania de Autobuze din Barcelona a dublat serviciile, a făcut contribuţii generoase la Colectivul Orăşenesc de Divertisment şi producea potcoave pentru front în atelierele lor. Toate acestea au fost realizate cu o mână de lucru mai puţină, căci foarte mulţi au mers să lupte împotriva fasciştilor. Această creştere în eficienţă, în ciuda războiului şi a deficitelor serioase de produse, nu este deloc surpinzător cine poate să conducă cel mai bine o companie de autobuze? Muncitorii de la acea companie, desigur.

Toţi muncitorii din Barcelona erau organizaţi în sindicate – grupuri de muncitori de la aceeaşi întreprindere, divizaţi în grupuri de muncă. Fiecare grup lua decizii privind munca de zi cu zi şi alegeau un delegat care să-i reprezinte la întâlnirile din fabrică, sau chiar la cele regionale. Fiecare dintre delegaţi era instruit privind ceea ce să spună de către colegii săi de grupă, iar sarcina de a fi delegat era de cele mai multe ori rotită printre cei aflaţi în grup. Delegaţii puteau să fie schimbaţi într-un timp foarte scurt dacă se credea că aceştia nu-şi făceau treaba cum trebuie (principiul revocării). Acestea prezintă principiile de bază ale anarhismului privind libera federalizare, în practică. Prin adăugarea mai multor nivele de delegare, este posibilă activitatea privind organizarea pe orice scară, fără ca cineva să renunţe la libertatea de a munci cum îşi doreşte. Această idee a federalizării este ilustrată într-o secţiune ulterioară, numită “Acţiunea locală şi organizarea”.

Să trecem la un alt subiect – “Nu ar rămâne o societate fără Stat fără apărare în faţa atacurilor ţărilor străine?”

Păi, trebuie să spunem că având un Stat nu ne-a prevenit de la a fi preluaţi de către Imperiul Statelor Unite. De fapt “propriile noastre” forţe armate sunt folosite împotriva noastră sub forma unei armate de ocupaţie. Statul nu ne apără. Ne foloseşte drept carne de tun ca să-i apere pe conducători, care, mai precis, sunt adevăraţii noştri inamici.

Întorcându-ne la întrebare, un răspuns clasic anarhist ar fi de a-i înarma pe oameni. Miliţiile anarhiste din Spania mai că au câştigat războiul civil, în ciuda insuficienţei de armament, trădarea comuniştilor şi intervenţia Germaniei şi Italiei. Greşeala lor a fost că au permis să fie integraţi într-o armată condusă de statişti. O populaţie înarmată este greu de subjugat.

Dar da, am putea fi distruşi. Noi credem că adevărata problemă nucleară vine din “partea noastră”. Conducătorii americani mai degrabă ne-ar extermina decât să ne ofere de bună voie libertatea.

În faţa ameninţării cu distrugerea, cea mai bună metodă de apărare este mişcarea revoluţionară din alte ţări. Spusă într-un alt mod, cea mai bună apărare împotriva bombei nucleare ruseşti este mişcarea curentă a muncitorilor polonezi. Acest lucru s-ar putea răspândi foarte uşor şi în restul Imperiului Sovietic. În schimb, speranţa lor de a nu fi vaporizaţi este faptul că noi am putea să abolim bomba “noastră”. (CND nu a reuşit încă să realizeze că interzicerea armelor de distrugere în masă ar însemna interzicerea Statului!)

Este instructiv modul în care revoluţia rusească a fost salvată de intervenţia britanică en-gros, prin o serie de rebeliuni şi ameninţări ale muncitorilor englezi.

Adevărata securitate ar fi garantată dacă am putea să dezvoltăm contacte internaţionale până am putea fi siguri că muncitorii din fiecare stat “inamic” nu le vor permite conducătorilor lor să ne atace.

Ultimele câteva pagini au fost o introducere succintă la gândirea anarhistă. Există o mulţime de idei şi detalii care se pot găsi în diverse cărţi scrise pe subiect. Dar practic vorbind, înţelegi anarhismul trăind anarhismul, devenind implicat cu alţi anarhişti şi lucrând la proiecte, astfel încât aceasta este tema în jurul căreia mare parte din această cărticică se va învârti – acţiunile anarhiste.

Anarhismul în acţiune

Dacă ai citit pamfletul până în acest punct, trebuie că ai deja o idee destul de rezonabilă privind cum este societatea anarhistă. Problema este cum se ajunge de aici, acolo.

În interiorul anarhismului există mai multe idei diferite dar legate între ele. Sunt sisteme întregi de gândire a teoriei politice anarhiste, având nume precum federalism, mutualism, individualism, sindicalism, anarho-comunism, anarha-feminism, situaţionism, şi aşa mai departe.

Argumentele dintre diferitele “mărci” ale anarhismului continuă să existe de multă lume, şi sunt prea dificile pentru a fi prezentate într-un pamflet introductiv.

Totuşi, dacă ne gândim în termeni de ce spune anarhismul că este nevoie să fie făcut acuma, se pare că există foarte multe asemănări între ramurile acesteia. Fiecare componentă subliniază importanţa acţiunii într-o anumită zonă a vieţii.

Dacă vei începe să pui în practică ideile din paginile ce urmează, vei începe să munceşti la propria ta versiune a anarhismului. Făcând aceasta, vei adăuga un nou membru mişcării care întotdeauna are nevoie de noi membrii, mai ales cei care au gândit lucrurile mai bine. Încearcă-ţi ideile pe prieteni, citeşte mai multe despre anarhism, vorbeşte cu alţi anarhişti!

Fi un gânditor independent. Nu există nici un alt fel.

Organizarea la locul de muncă

În mod tradiţional, anarhiştii cred că marea problemă cu lumea este faptul că totul se rezumă la conducători şi “sclavi ai salarilor”. Dacă am putea scăpa de şefi şi să conducem industriile noi înşine, în beneficiul nostru şi nu al lor, s-ar face în mod clar o îmbunătăţire mare şi ar transforma fiecare domeniu al vieţii.

În orice caz, există unii anarhişti care consideră că clasa muncitoare este aşa de obişnuită să fie subjugată, încât este necesar să fie găsite alte căi de a se ajunge la revoluţie.

Un anarhist la locul de muncă, totuşi, va încerca să-şi facă colegii de lucru să se organizeze. Încercăm să răspândim ideea simplă că prin solidaritate putem rezista la orice. Acest lucru se poate face cel mai bine prin a vorbi cu colegii de muncă, să fi acceptat şi de încredere, mai degrabă decât printr-o predică presurizantă. Solidaritatea poate fi învăţată cel mai bine prin acţiune.

Anarhiştii încearcă să fie pregătiţi pentru greve oricând se întâmplă acestea. De cele mai multe ori, cel mai important lucru de făcut în aceste momente este subminarea puterii sindicatului oficial şi ai face pe oameni să lucreze direct, împreună, mai degrabă decât prin “canalele adecvate”. Punctul anarhismului este de a prelua controlul propriilor noastre vieţi, nu de a le înmâna unor oficiali. Aşa cum se întâmplă, o astfel de acţiune directă este modul încercat şi testat de a câştiga bătălii industriale. Unitatea este puterea.

Pentru anarhist, grevele pentru schimbări mici, demarcarea litigiilor, şi aşa mai departe, nu sunt în special revoluţionare. Pentru noi, singurul punct important în astfel de acţiuni este faptul că în cursul acestora, oamenii pot să înceapă să înveţe cum să se organizeze pentru ei înşişi şi să câştige încredere în puterea lor colectivă. În cele din urmă, această experienţă se va dovedi de folos şi va permite muncitorilor să provoace direct efectiv structura puterii industriale şi să muncească către un control complet al producţiei.

Avem o istorie lungă de schiţat şi multe tehnici care au funcţionat în alte părţi. Există idei precum încetinirea până socotim că lucrăm la o rată corespunzătoare salatiului. Sau grevele de “muncă ună”, având grijă să se facă o muncă bună, indiferent de timpul necesar. Astfel de acţiuni au sens doar dacă sunt făcute de un grup de oameni într-o manieră unită. Ei sunt exemplele acţiunii directe. Noi nu le cerem şefilor, noi le spunem. În contrast cu metodele indirecte (aşa munite democratice), prin care se aşteaptă cinci ani pentru a se pune o cruce vizavi de numele unui politician, care se dovedeşte a fi în aceeaşi lojă francmasonică cu candidaţii din opoziţie.

Noi am spera ca auto-organizarea printre muncitori va ajunge din nou (precum era în alte timpuri din istoria recentă) la punctul în care aceştia sunt pregătiţi să acţioneze împreună şi să confrunte Statul bolnav, în întregime. Dacă într-o altă dată va exista o experienţă adecvată, organizare, pregătire şi conştientizare, va fi posibil să scăpăm de Stat şi şefi şi să înaintăm către o societate anarhistă şi o lume anarhistă.

Există o varietate de moduri diferite prin care anarhiştii cred că se va putea ajunge acolo. Unii anarhişti susţin ideea de a construi sindicate gigantice controlate de jos în sus, mai degrabă decât în modul obişnuit al structurilor de sus în jos. Acest sindicalism este o strategie clară pentru revoluţie şi s-a dovedid ca fiind eficace în trecut. Sindicatul include în mod ideal toţi muncitorii din fiecare loc de muncă şi tinde să dezvolte auto-organizarea până în punctul în care muncitorii pot să preia fabricile cu uşurinţă. Grevele pot, atunci când este necesar, să fie susţinute prin acţiuni de solidaritate din partea altor muncitori.

În cele din urmă vor fi suficienţi muncitori care să se fi alăturat şi să devină activi pentru o grevă generală. Statul este paralizat şi nu are ce să facă, asta dacă nu are încredere în armată ca să-şi ucidă propriile rude, iar greva generală va putea fi o preluare generală a oamenilor, sau să devină una în timp. În acest punct, munca pentru construirea Utopiei poate începe.

Unele aspecte ale acestui plan sunt respinse de către unii anarhişti. Se îndoiesc de înţelepciunea formării sindicatelor, chiar dacă acestea sunt descentralizate. Ei se tem de faptul că un strat de lideri profesionişti se va dezvolta. Există, de asemenea, şi pericolul de a te pierde în mlaştina compromisurilor de zi cu zi, din cauza unor probleme mărunte.

În orice caz, această diferenţă de abordare nu previne munca în grup. În “Regatul Unit” (o expresie glumeaţă), sindicatele existente conduse de căre mafia muncii au luat deja totul în calcul. Perspectiva formării sindicatelor anarhiste este una sumbră.

În aceste circumstanţe, se pare că calea de urmat este de a încerca să se promoveze legăturile dintre muncitori care ocolesc mafia controlată de sediile sindicatelor care încearcă să aibă monopolul asupra informaţiilor cu scopul de a păstra controlul. Orice acţiune, precum pichetele zburătoare, care oferă controlul greviştilor în sine, ar trebui să fie încurajată.

Ar fi de folost dacă anarhiştii care lucrează în aceeaşi industrie să fie în contact unii cu ceilalţi. Acolo unde contactele nu există, o conferinţă ar fi un punct bun de plecare.

Problemele “naţionale”

Campaniile de mare amploare

Anarhiştii au de obicei rezultate proaste în influenţarea campaniilor la scară largă. Acest lucru este parţial datorat creştinilor, liberalilor, troţkiştilor şi aşa mai departe, care reuşesc în general să le controleze, aşa încât uneori le fac să fie într-atât de fără vlagă, ineficiente şi în general umede, că nici un anarhist care se respectă nu se va apropia de acestea.

De fapt, noi vedem conducerea acestor grupuri ca fiind parte din sistem, a căror funcţie este de a controla protestele prin orientarea acestora într-un mod nepericulor, prin canalele “corespunzătoare”.

Un exemplu al acestui proces a fost încercat de către “Friends of Earth”, contestând ancheta publică din uzina de reprocesare nucleară Windscale. Rezultatul a fost o afacere benefică cu energie şi bani, direcţionată într-un argument totalmente inutil între experţii rivali. Iluzia a favorizat faptul că guvernul este corect şi rezonabil şi are dreptul de a face astfel de decizii. Verdictul a fost desigur o concluzie de a renunţa iar unda verde a fost dată. Efectul a fost de a îndruma greşit şi de a dezamorsa protestele privind programele energiei nucleare.

Pe de altă parte, mulţi anarhişti consideră că este o idee bună să te implici în campanii, precum CND, Liga Anti-Nazistă, Eliberarea Animalelor, şi aşa mai departe. Asta din cauză că există optimism privind posibilitatea ca una dintre aceste campanii să devină primul pas pentru ca unii oameni să devină anarhişti. Prezenţa unui anarhist ar putea ajuta la acest proces. De asemenea, campaniile care aduc în văzul publicului unele probleme mai importante oferă oportunităţi privind modul în care anumite rele sunt văzute în concordanţă cu opresiunea şi nevoia pentru revoluţie. În unele cazuri, este bine ca anarhiştii să fie chemaţi să participe în astfel de organizaţii cu scopul de a preveni dominaţia de mai multe tipuri politice nocive. Uneori este posibil de fapt să se introducă unele metode anarhiste de organizare şi tactici de acţiune directă.

De exemplu, un anarhist care face parte din CND ar putea încerca să sublinieze relaţia dintre armele nucleare, puterea nucleară, militarism, Statul şi societatea bazată pe clase. Se va dori să se sublinieze inutilitatea de a cere Statului să se comporte drăguţ şi s-ar recomanda mai degrabă, să se cerară muncitorilor care construiesc bombele şi avioanele, şi aşa mai departe, să facă ceva mai util. De asemenea, s-ar încerca să se faceă tot posibilul să se preveniă inamicul nostru vechi, partidul Laborist, din a îmblânzi mişcările anti-rachete, şi apoi, liniştit, de la a le îngropa, precum au făcut la începutul anilor ’60.

S-ar încerca, de asemenea, să se răspândească metodele de organizare mult mai descentralizate, bazate pe grupuri mici, federative. Acest lucru ar avea avantajul unei flexibilităţi mult mai mare, oferind fiecărui membru şansa de a fi implicat în totalitate, şi de a preveni grupurile de conducători să se dezvolte.

Puţini anarhişti ar pretinde că o mişcare precum CND este de natură să aducă revoluţia, sau chiar să ajungă undeva aproape de interzicerea armelor nucleare. Cel mai bun lucru pe care l-am putea spera într-un mod rezonabil este că va cauza ca tot mai mulţi oameni să se gândească mai mult la modul în care societatea funcţionează cu adevărat.

Relaţiile interpersonale

Precum am spus mai devreme, există o preocupare privind drepturile individului. Nu există nici un motiv în toate activităţile noastre şi să teoretizăm în cazul în care nu va face viaţa mai bună indivizilor ca tine şi ca mine, în cele din urmă.

Spre deosebire de marxişti şi alţi socialişti falşi, noi credem în cel puţin încercarea de a ne trăi principiile în viaţa de zi cu zi. Dacă crezi în egalitate, ar trebui să te comporţi cu oamenii ca fiind egalii tăi pe cât de mult posibil. Un anarhist ar fi mai puţin probabil să-l ierte pe Marx privind modul rău în care-şi trata servitorii şi soţia decât ar face un marxist!

Modurile în care se tratează oamenii fac să creeze societatea ca şi un întreg. Într-o societate nebună ca aceasta, oamenii se tratează unii pe alţii rău.

Din păcate însă, hipioţii au greşit. Nu este vorba de “totul este în mintea ta”. Soluţiile individuale, precum neconsumarea de droguri sau faptul că trăiesc la ţară se dovedesc a nu fi soluţia la toate, ci doar escapade. Înaintea revoluţiei nu este posibil să alegi să trăieşti de parcă ai fi liber. Societatea nu-ţi va permite asta.

Înainte de revoluţie este decizia noastră ca şi societate să credem dacă am fost pe cât de raţionali într-o lume raţională pe cât de mult posibil. Este dificil, dar nu imposibil, iar cu un pic de ajutor din partea prietenilor tău vei creşte în ceva mai multe decât un stadiu infantil de dependenţă, stadiu în care societatea încearcă pe cât de mult posibil să ne ţină.

Familia autoritariană

Un mit comun, atât în fascism cât şi în anti-umanitarianismul de zi cu zi, este “sanctitatea” familiei şi “sfinţenia” instituţiei materne.

În ziua de astăzi, foarte multe mame se luptă împotriva împingerii lor în rolul de a fi mame şi nimic altceva, şi împotriva dominaţiei de zi cu zi a femeii şi a copilului de către bărbat, ceea ce, mai precis, defineşte familia.

Realitatea vieţii de familie este ceva mai diferită de idealul sentimental. Violenţa împotriva femeii, violul şi abuzul asupra copilului nu sunt nici accidentale nici evenimente izolate, ci ele sunt rezultatul unei condiţionări în familie şi de către mass-media.

Până când nu avem libertate şi egalitate în viaţa noastră de zi cu zi nu vom avea deloc libertatea şi egalitate, nici nu le vom dori într-un mod sincer.

Trebuie doar să te uiţi la “conducătorul şi sclavul fugit” din orice revistă porno ca să observi faptul că represiunea sexuală duce la dominaţie şi supunere. Dacă puterea este mai importantă decât împlinirea în viaţa ta sexuală, atunci aceasta va fi mai importantă în restul vieţii tale, de asemenea.

Susţine iubirea liberă. Dacă nu este liberă, nu este iubire.

Oamenii de extrema dreaptă discută foarte mult despre sex şi despre ceea e ei numesc “moralitatea sexuală” şi “puritate”. Chiar şi “puritatea rasială” este în mare o idee sexuală. Este bazată pe frica sexualităţii “rasei inferioare”, frică provenită din cauză că ei o consideră ei fiind un atac la propriul control sexual şi putere.

Rasiştii întreabă: “Ţi-ai lăsa fiica să se mărite cu unul dintre ei?”. Cine eşti tu să spui ce să facă fiica “ta” cu viaţa ei sexuală, până la urma urmei?

Anarhiştii de obicei nu se căsătoresc într-un mod convenţional. Aceştia nu acceptă relaţiile lor sexuale ca fiind afacerea bisericii sau a Statului. Securitatea emoţională adevărată atât pentru copii cât şi pentru adulţi este mai puţin probabil de găsit în puterea legislativă sau a legăturii artificiale “permanente” dintre doi oameni de oricare sex, decât este într-o reţea de relaţii care are sau nu o componentă sexuală.

Mulţi anarhişti au văzut viaţa în comune ca fiind o metodă importantă prin care se poate face schimbarea socială. Dar trăirea în aceeaşi casă cu încă nouă oameni nu este în sine cheia viitorului ideal. Lucrul important este să ne schimbăm atitudinea: să devenim mai deschişi şi mai generoşi şi mai puţin competitivi şi înfricaţi unii de ceilalţi. Lucrul important este de a avea cât mai mulţi prieteni adevăraţi mai degrabă decât să ne ascundem în cuibul familiei. Putem face asta ca şi colegi la locul de muncă sau vecini precum şi ca şi conlocuitori în aceeaşi casă.

Formând comune acuma, sau încercarea în sine, este plină de probleme. Comunele în acest moment eşuează fie prin izolare, fie prin certuri în cadrul grupului, sau din cauza unei varietăţi întregi de probleme. Oamenii crescuţi în societatea actuală nu se dezvoltă cu uşurinţă ca fiind mai deschişi sau făcând parte la relaţii generoase şi oneste. Mulţi anahişti se mulţumesc cu ideea de a fi puţin mai izolaţionişti decât restul. Noi încercăm să facem unele lucruri pe cât de bine posibil, dar realizăm faptul că nu există aşa ceva precum perfecţiune într-o societate opresivă. Nu există sfinţi anarhişti.

Schimbarea vieţii de zi cu zi

În cazul în care nu putem ajutam oamenii, incluzându-ne şi pe noi, ca să devenim mai puţin dominaţi de frică, anxietate şi insecuritate, nu există nici un motiv să credem că aceştia se vor comporta sensibil şi vor începe să construiască o societate liberă şi creativă. Ideile autoritariene şi ura fără rost bazată pe ţapi ispăşitori, precum oamenii de culoare sau homosexualii sunt parte a unei boli mentale a mass-mediei.

Din fericire, există forţe care operează în direcţia unei sănătăţi mentale mai bune, şi anarhiştii ar trebui să facă tot ce pot ca să asiste aceste forţe şi mişcări.

Dintre acestea, un exemplu clar ar fi mişcarea psihoterapiei radicale. Vorbind pe larg, grupuri din interiorul mişcării încearcă să se distanţeze de ideea veche potrivit căreai psihiatrii rezolvă problemele “pacienţilor”, mergând spre o abordare în care oamenii, cu un pic de ajutor, se ajută singuri. Din păcate, acest lucru a fost preluat de către clasa de mijloc nevrotică. Taxele pentru astfel de grupuri sunt mult prea mari pentru cei ca mine şi ca tine, iar grupurile bazate în jurul problemelor managmentului industrial nu sunt nici pe departe calea către o societate nouă.

Există grupuri de auto-ajutorare terapeutică, care prezintă rezultate promiţătoare şi ar putea prinde din urmă. Cele mai de succes par a fi cele bazate pe un anumit criteriu de aparteneţă, precum, depresivii, grupuri de femei, şi aşa mai departe. Noi suntem împotriva oamenilor care încearcă să se adapteze la situaţii imposibile şi doresc să înveţe cum să se afirme şi să se exprime.

Mare parte din mizeria psihologică în care rasa umană a reuşit să se bage se învârte în general în jurul relaţiilor injuste dintre sexe; anarhiştii sunt foarte optimişti privind mişcarea femeilor. Nu că toate femeile ar fi revoluţionare. Organizaţia Naţională a Femeilor, de exemplu, a fost foarte încântată să permită femei să lucreze în camerele de control al rachetelor nucleare. Cu toate acestea, există o legătură anarhistă puternică cu mişcarea femeilor, în accentul pus pe grupurile mici fără lideri, într-ajutorare şi importanţa femeii în termenii care vin cu sentimentele celuilalt. Contestarea dominaţiei masculine ar trebui să conducă în mod logic la contestarea tuturor formelor de dominaţie.

Mişcarea femeilor ilustrează de asemenea o evoluţie promiţătoare privind tendinţa organizării în grupuri mici şi colective. Acolo unde acestea funcţionează bine, oferă susţinere şi un sentiment de valoare indivizilor implicaţi. Alte mişcări, precum cele care fac parte din mişcarea gay, sindicatele pretendenţilor, squatterii, grupurile de sănătate de auto-ajutorare, şi aşa mai departe, sunt bune din acelaşi motiv. Acest mod de organzare tinde să ajute evoluţia normalităţii.

Orice încurajează oamenii să ia responsabilitatea în mâinile lor şi să-şi examineze propriile relaţii cu restul lumii, trebuie să fie încurajat. În cele din urmă putem spera la faptul că atitudinile se vor schimba îndeajuns de mult ca să permită oamenilor să aibă încredere în a lua puterea înapoi în vieţile lor.

Acţiuni locale şi organizare

Acţiunea directă poate fi folosită în scopul schimbării condiţiei locuinţelor, străzilor, şcolilor, spitalelor şi a altor dotari. Astfel de reforme contribuie puţin spre construirea unei societăţi anarhiste, dar a face oamenii să fie conştienţi de potenţialul acţiunii directe este important. În cel mai bun caz, astfel de acţiuni favorizează sentimentele spiritului comunităţii şi promovează auto-organizarea. Acestea ridică conştiinţa politică. În cel mai rău caz, acestea duc la sentimente de neputinţă şi deziluzii complete privind rasa umană. Aceste sentimente ar putea să te tragă spre suicid politic. Astfel de “au fost”-uri sunt de văzut la întâlnirile Partidului Laborist.

Despre ce fel de acţiuni vorbim? Păi, dacă-ţi lipseşte o locuinţă, atunci consideră squattingul. Acest fapt trece peste autorităţi în schimbul unei locuinţe şi provoacă relaţiile de proprietate. Efectiv demonstrează dizgraţia caselor goale în paralel cu cei fără casă. Din păcate, prejudecăţile populare împiedică squattingul de la a obţine susţinere la scară largă, necesară pentru schimbarea adevărată.

Viaţa stradală a comunităţii poate fi îmbunătăţită prin festivale, teatru de stradă, şi aşa mai departe. Desigur, astfel de lucruri pot avea şi obstacole, asta în cazul în care nu eşti tipul de anarhist căruia îi place de Lady Di şi de prietenii ei!

Anarhiştii au participat şi au visat deseori la tot felul de scheme de auto-ajutor. Acestea includ folosirea mai bună a pământului, scheme de schimbare a locului de muncă, sisteme de împărţire a produselor de consum. Din nou, acestea încurajează independenţa şi demonstrează că formele alternative de schimbare economică sunt viabile. Feriţi-vă de muncitorii comunitari plătiţi, care doresc să profesionalizeze idea şi să distrugă adevăratele beneficii, făcând-o parte din sistem.

Un alt domeniu de activitate comun al anarhiştilor este implicarea în campaniile locale. Acest lucru ar putea fi benefic pentru organizaţiile aflate în curs de dezvoltare şi la conştientizare şi poate avea virtutea de a face oamenii să se gândească la diverse probleme politice. O campanie împotriva închiderea unui spital local, de exemplu, ridică întrebări privind cine controlează spitalele şi în beneficiul cui. Din păcate, oamenii sunt adesea duşi în rătăcire, din cauza iluziilor despre “democraţie” şi politicieni, şi se trezesc buzunăriţi şi contrariaţi. Acest lucru poate duce la dezamăgire şi apatie. Rolul anarhistului este să încerce şi să fie sigur că rezultatul va fi în schimb unul productiv, o furie faţă de autorităţi, şi să promoveze acţiunea directă.

De cele mai multe ori este dificil în a se găsi un echilibru între a te implica în reforme imediate (prin urmare, încurajarea unei credinţe false privind Statul ca fiind o forţă benevolentă) şi examinarea implicaţiilor pe durată lungă privind ceea ce faci. Dacă îţi laşi sentimentele să o ia razna vei ajunge în reformism, disperat să scapi de mizeria pe care o descoperi în societate. Acest lucru este de înţeles, dar merge mai bine dacă se înceară extirparea rădăcinilor mizeriei.

Pentru a îmbunătăţi sistemul, este nevoie să-l întărim şi, astfel, va creşte mizeria umană pe termen lung.

Atunci când condiţiile locale devin atroce, protestele încep să apară. Şeful Poliţiei Oxford din Liverpool a descris recent protestele locale din Brixton, Liverpool, şi aşa mai departe, ca fiind “anarhie organizată”. Pare puţin probabil, însă ele au izvorât din frustrare pură. Protestele sporadice nu sunt în sine activităţi revoluţionare. Dacă ar fi fost organizate, ar fi fost insurecţioniste, ceea ce ar fi fost o poveste diferită. Şi atunci, cum se organizează anarhiştii?

Indivizii se alătură grupurilor mici anarhiste ca să coordoneze acţiunile cu alte grupuri, astfel încât să nu li se spună ce să facă. Întregul grup discută o acţiune în particulat, dar doar cei de acord cu aceasta o vor pune în practică. Acest fapt este în contrast cu grupurile de troţkişti, unde fiecare individ trebuie să urmeze linia partidului.

Neînţelegerile privind puncte importante, sau lipsa de acţiuni comune înseamnă pur şi simplu faptul că o nouă grupare va apărea. În diverse părţi ale ţării, grupurile au format federaţii mai mari pentru a coordona acţiunile acestor grupuri mici (într-un mod non-autoritarian, desigur).

Acest model de organizare a devenit deja comun în alte părţi ale activităţii politice, precum grupurile de femei sau unele grupuri comunale. Dacă anarhismul creşte, oricine se va aştepta să vadă o creştere în acest stil de organizare.

Grupurile de oameni în stradă, sau poate în spaţii de muncă, se pot organiza în acest mod pentru a lua decizii care îi vor afecta direct. Pot trimite delegaţi la întruniri mai mari, luând această sarcină în ture, instruind delegatul ce să spună, dându-l/o afară dacă devine înfometat/ă după putere. O idee utopică? Deja funcţionează la scară mai mică (de exemplu, CND). Ce-i aşa de greu? Tot ce avem nevoie este o revoluţie totală în conştinţa de zi cu zi! În acest mod un sistem non-autoritarian de organizare a tuturor aspectelor vieţilor noastre ar putea să apară, din leagăn până în mormânt, fiind o societate federală de tip anarhist.

Anarhiştii văd educarea oamenilor ca fiind vitală pentru formarea unei noi societăţi. Unii ar putea ajunge până acolo încât să spună că acest lucru este tot ce am putea face. Să încercăm să facem o revoluţie ca şi o minoritate mică nu este posibilă, şi, cu cele mai bune intenţii, ar putea duce doar la o nouă sclavie. O revoluţie originală poate fi făcută doar de către o majoritate de oameni care o doresc şi participă activ în crearea unei lumi noi. În mod natural, ar avea mai multe şanse dacă oamenii s-ar organiza în primul rând, s-ar prepara şi s-ar gândi la situaţii şi probleme. Asta înseamnă că prioritatea noastră este de a răspândi ideile noastre pe cât de departe se poate.

A predica, cu toate acestea, este mai bună atunci când este evitată. Nu ne dorim doar nişte fani. Un pericol şi mai mare este faptul că am putea ajunge să ne împărţim ideile sub forma unei dogme. În fine, nu vrem să vorbim la oameni, ci cu ei.

Acest ultim punct este important. Este probabil cel mai sigur semn al stării de degenerare a societăţii moderne, faptul că comunicarea devine din ce în ce mai impersonală, standardizată şi doar pe o singură undă. Milioane de oameni se uită la aceleaşi programe TV şi citesc aceleaşi ziare. Drept rezultat, conversaţiile lor sunt standardizate. Comunicaţia a devenit o comoditate bună de consumat, “sunetele” sunt imprimate pe casete de plastic. Toată mass-media de comunicare are două lucruri în comun: trebuie să plăteşti şi există doar un mod prin care poţi participa, ascultând sau urmărind, nimic altceva nemai fiind cerut de la tine.

Crezul nostru în libertate ne duce să cerem libertatea de exprimare şi libertatea presei. Acest lucru ar putea să pară ciudat, căci acestea sunt sloganele liberalilor din secolul XIX. Astăzi, liberalii par a fi cât se poate de satisfăcuţi, acuma că avem aceste libertăţi.

Ei se referă mai precis la faptul că ei au aceste libertăţi. Muritorii de rând, ca să nu vorbim de “extremiştii periculoşi” ca şi noi, nu au acestea. Noi putem să spunem ce vrem (aproape), dar nu în prime-time la televizor; putem să scriem orice ne dorim, dar nu vom putea distribui cărţile prin W. H. Smith’s. Afară de cazul când toată lumea are o şansă destul de rezonabilă să fie ascultată, atunci libertatea de exprimare nu înseamnă nimica şi ei sunt chiar fericiţi să ne-o înmâneze.

Despre o încercare de lovitură de stat recentă din Spania se spune că a eşuat din cauză că ofiţerii fascişti au avut o viziune învechită privind puterea politică şi au ocupat clădirea parlamentului. Data viitoare vor ştii mai bine. Vor ocupa staţiile de emisie radio.

Jurnaliştii, tipografii, scriitorii, tehnicienii şi actorii vor juca un rol vital în lupta pentru o nouă societate. Ei au în puterea lor posibilitatea de a spune adevărul. “Produsul” crud pe care, în mod obedient, continuă să-l mestece ar fi trebuit să-i fi făcut de ruşine până acuma şi să fi demisionat deja. Agitaţia din interiorul industriei comunicaţiilor, pentru controlul muncitorilor asupra conţinutului, este o chestiune de urgenţă.

Deoarece comunicaţiile sunt într-atât de bine controlare de către o clică foarte mică, care cunoaşte foarte bine importanţa puterii lor, cu greu am putea să ne răspândim viziunile prin metodele existente. Trebuie să găsim alte metode de a ne răspândi ideile până în momentul în care oamenii vor putea deţine controlul.

Am fost forţaţi la marginea societăţii. Suntem obliaţi să ne creăm propria medie, astfel încât să ne putem exprima. În mod natural, totul este la scară mică şi ajungem doar la câţiva oameni cu pamfletele, revistele noastre. Putem doar să sperăm că toate aceste lucruri mici se vor aduna la un moment dat. La urma urmelor, o mie de pamflete nu sunt pe degeaba, dacă conving încă un om să fie anarhist.

Răspândirea cuvântului este importantă, şi o gamă variată de abordări diferite au fost încercate la un moment sau altul. Aici vom enumera câteva dintre lucrurile pe care le fac anarhiştii sau pot face pentru a-şi împărtăşi ideile.

Cuvântul imprimat

Mişcarea anarhistă a produs un flux constant de articole, ziare, reviste, cărţi şi pamflete, de-a lungul istoriei sale. Unele ajung la un număr impresionant. Multe au fost citite doar de câţiva oameni şi acum sunt uitate pe vecie.

Eforul nu a fost complet irosit. Avem mereu nevoie de mai multe materiale anarhiste, scrise mai bine. Oamenilor care sunt pregătiţi pentru ideile noastre trebuie să li se acorde pe cât de multe şanse posibile ca să le găsească.

Pliantele, care de cele mai multe ori se pot scoate foarte repede la un xerox pentru un eveniment special, sunt cele mai simple şi mai ieftine. Formularea ar trebui să fie pe cât de simplă şi la obiect. Grafica bună, inclusiv fotografiile, pot fi făcute pe un stencil electric, la un cost puţin mai mare.

Pliantele ieftine scrise pe subiecte particulare sunt cel mai bine scoase din buzunar la un anumit moment în conversaţie. Pliantul de faţă, de exemplu, este conceput pentru cei care insistă privind obiecţile vechi la anarhism, precum “şi cu ucigaşii cum rămâne?”.

Revistele şi ziarele se împart în două categorii: cele care vizează, sau de interes doar pentru alţi anarhişti, şi cele care vizează să ajungă la mulţimea neangajată în anarhism. Se pare că avem o mulţime de reviste pentru anarhişti, dar un deficit privind cele pentru restul. Există câteva lucrări anarhiste locale şi bune: plusuri privind lucrări despre probleme locale ale comunităţilor.

Publicarea de cărţi şi distribuirea lor este de asemenea o parte importantă a mişcării. Comandă cărţi anarhiste la biblioteca locală. Există, de asemenea, o mulţime de cărţi care vor fi scrise. Avem nevoie de mai multe lucrări despre teoria anarhistă, mai multe analize a societăţii prezente şi strategii pentru schimbare. Se caută şi ficţiunea şi poezia. A scrie o carte nu este la fel de dificilă precum pare la prima vedere. Mulţi dintre oamenii care scriu cărţi sunt idioţi complet.

Teatru de stradă

Această metodă de comunicare nu este folosită îndeajuns de către anarhişti. Să scri şi să repeţi piese ar putea să fie o practică de folos atunci când vrei să faci un grup să lucreze împreună. Abordarea juridică adecvată este de a aplica pentru permisiune de planificare (asiguraţi-vă că aveţi un nume cu o rezonanţă inofensivă). Pe de altă parte, “Armata lui Moş Crăciun” care a invadat departamentul de jucării din magazinele Amsterdam şi au dat jucării copiilor se complăceau, de asemenea, cu ajutorul teatrului de stradă, deşi într-o natură mai puţin legală. Un soi de eveniment semi-teatral făcut să pună oamenii să gândească este o alternativă bună în contrast cu demonstraţiile plicticoase şi vechi.

Adunări publice

La un moment dat, adunările anarhiste adunau peste treizeci-patruzeci de mii de oameni. Adunările publice au intrat în declin o dată cu evoluţia divertismentului de masă. Cincizeci este un număr destul de bun în zilele noastre. Alege o temă, sortează vorbitorii, rezervă o sală şi fă multă publicitate. Ar putea fi foarte mult efort depus, dar uneori produce membrii noi, sau, cel puţin, câţiva oameni interesaţi. Oamenii te vor lua mult mai în serios.

“Media alternativă”

Acest titlu vag este menit să acopere mijloacele neortodoxe de comunicare, de la insigne sau graffiti-uri la video. Mesajele scurte către conştiinţa maselor pot fi scrise pe pereţii WC-urilor, sau vopsite pe părţile laterale ale drumurilor. Video-ul este destul de ieftin şi acuma toată lumea cunoaşte o cale de a face rost de o cameră de filmat. Anarhiştii au avut staţii de radio pirat de succes şi nu există nici un motiv pentru a exclude dansul sau mima sau o mie de alte posibile căi de a ajunge la masele populare. Foloseşte-ţi imaginaţia.

Deşi suntem ţinuţi în afara pieţei comunicaţiilor de masă, încă putem găsi modalităţi de a ajunge cu ideile noastre. Lupta de a face disponibile diverse mijloace de expresie oamenilor în general este una din cele mai vitale puncte ale luptei pentru libertate. Prin intermediul imaginarului putem găsi metode noi de comunicare care sunt uşor de accesat, noi nu doar ne răspândim viziunile ci ajutăm pe alţii să se exprime. În fine, modul în care o idee este comunicată poate fi cel puţin la fel de important ca ideea în sine. În cazul în care permite sau încurajează participarea, astfel încât oamenii să poată să se oprească din a fi doar o “audienţă” şi să înceapă să se exprime, este o provocare directă la sistemul de putere, care ne doreşte docili.

Muzica

Muzica rebelioasă sau revoluţionară are o istorie mult mai lungă decât tinerii de azi, conştienţi de modă, sau chiar şi decât hipioţii îmbătrâninzi de ieri. Crezi sau nu, multe opere se învârt în jurul temelor revoluţionar esenţiale! În 1830, posesia instrumentelor muzicale era ilegală pentru cei din clasele inferioare. Acest fapt era din cauză că muzicienii călători au devenit alarmant de cunoscuţi şi de succes şi stârneau nemulţumiri.

Mulţi anarhişti aleg să se implice în muzică ca o modalitate de a comunica cu oamenii. Acest lucru este un fel de activitate pentru care-i ajută anarhişti, şi, desigur, poate fi distractiv. Din păcate, mare parte din muzica curentă anarhistă nu este nici anarhistă, nici muzică, dar o parte din ea este bună şi altele foarte bune. Oricum, este o chestiune de gusturi personale.

Muzica are puterea de a face apel la emoţii într-un mod direct. Este posibil să comunici într-un mod mult mai de bază. De asemenea, este posibil să o foloseşti ca să hipnotizezi şi să manipulezi oamenii, ceva ce noi sperăm să evităm să facem.

Din nou, ceea ce trebuie să facem este de a face muzica disponibilă oamenilor, să-i încurajăm să încerce şi să-şi scoată creativitatea. Unii anarhişti simt că, din acest motiv, muzica electronică costisitoare şi high-tech ar trebui să fie evitată. Pe de altă parte, posibilităţile de întregistrare acasă şi de a produce casete sunt destul de interesante.

Trebuie să creăm noi modalităţi de a faca şi împărtăşi muzic, care trece peste industria muzicală. lasă-i să urle despre pierderea dreptului de autor atunci când casetele lor sunt copiate ilegal. Au făcut lucrurile după cum au vrut ei pentru prea multă vreme.

Arta

Picturile din galerii au fost descrise ca fiind “artă de muzeu”. Ce se înţelege prin asta este că acestea sunt obiecte demne de admirat şi de cumpărat şi de vândut. Ele separă arta de viaţă şi de oameni, în general. Arta ca şi obiect de vânzare este cel mai bun lucru pe care acest sistem ni-l poate oferi. Arta ca şi activitate nu ar fi înţeleasă de aceasta şi nici nu ar permite-o.

Există o nevoie imensă pentru a elibera abilităţile creative ale oamenilor “obişnuiţi”. Acest lucru putem măcar să încercăm să facem atunci când vorbim cu oamenii. Putem găsi metode de a lucra pentru mişcare şi să ne simţim bine în acelaşi timp. Folosind creativitatea noastră, putem spera să ajungem la părţile ascunse din oameni, locuri pe care alte idei nu ar putea ajunge.

Răspândind cuvântul, sau “propaganda!, trebuie să fie o parte importantă a oricărei strategii anarhiste. Mai presus de toate, o revoluţie anarhistă necesită ca oamenii să ştie ceea ce fac şi de ce. Nimeni nu poate fi forţat în libertate: aceasta trebuie să fie aleasă şi însuşită, sau nu este libertate de-adevăratelea. Sarcina noastră este mai grea decât al Martorilor lui Iehova care merg din uşă-n uşă. Nu este de ajuns să le spunem oamenilor ce să gândească – ei trebuie să o gândească singuri, sau aceştia nu sunt cu adevărat anarhişti.

Şcoli şi educaţie

Deşi nu avem încredere în şcoli, anarhiştii pun mare încredere ăn puterea educaţiei. Una dintre cele mai importante surse de speranţă pentru o lume mai bună este faptul că următoarele generaţii, primind ajutor, ar putea creşte mai puţin nevrotică decât cea de dinaintea lor. Unii ar merge atât de departe încât ar spune că educarea copiilor pentru libertate este singura speranţă reală de a aduce în cele din urmă în realitate societatea anarhistă.

Şcolile sunt în principal centrate pe sortarea şi clasificarea copiilor pentru viitoarele lor roluri în ierarhia socială – şi să se asigure că vor accepta nevoia de competiţie, ierarhie şi respect pentru autoritate. Un astfel de sistem cere ca majoritatea copiilor – şi a adulţilor – să fie făcuţi să se simtă inferiori. Anarhiştii cred că examenele academice sunt o măsură fără sens pentru măsurarea potenţialului unui om în jucarea unui rol util în societate. Cultul experţilor profesionali este conceut pentru a sparge încrederea noastră în propriile noastre abilităţi şi judecată.

Anarhiştii se opun pedepsei fiice sau a orcărei alte forme de constrângere în educaţie. Participarea la toate clasele ar trebui să fie voluntară. Constrângerea distruge entuziasmul natural pentru cunoaştere şi înţelegere. Adevărata educaţie este opusul scolarizării obligatorii, unde principalele lecţii sunt frica şi respectul pentru autoritate. Avem nevoie să ne dotăm copiii cu minţi critice pentru a înţelege lumea, să vadă ce fel de schimbări sunt necesare de făcut pentru a faec un loc mai bun pentru toată lumea, şi pentru a putea face schimbările necesare.

Anarhiştii se opun oricărei îndoctrinări religioase în şcoli. Frica şi superstiţiile nu-şi au locul într-o educaţie etică. “Educaţia” religioasă ar trebui să fie desfinţată şi înclocuită cu discuţii privind diverse chestiuni morale sau întrebări filosofice, bazate pe interes şi respect pentru ceilalţi.

Este o nebunie să crezi că educaţia constă numai din pierderea a 12 ani din viaţa noastră prin şcoli, tăiate din lumea reală de afară. Ar fi mult mai sănătos pentru educaţia noastră dacă ar fi integrată cu munca de zi cu zi şi viaţa socială. În acest fel, competenţele speciale ale fiecăruia vor putea fi recunoscute de către societate şi folosite pentru educarea altora. Trebuie să distrugem diviziunea dintre muncă, joacă şi educaţie. Educaţia trebuie să fie accesibilă pe tot parcursul vieţii noastre, mai degrabă decât să fie limitată la acea parte din viaţa noastră petrecute în şcoli. Suntem cu toţii potenţiali cursanţi şi profesori, transmiţând şi dobândind competenţe şi înţelegând cu cât înaintăm în viaţă.

Anarhiştii sunt în general de acord că eliberarea completă a educaţiei depinde de crearea unei societăţi anarhiste. Cu toate acestea, acest lucru nu a oprit pe anarhişti de la încercările lor de a crea medii mai libere pentru copii ca să crească şi să înveţe, aici şi acum. Unii anarhişti şi-au educat copii acasă. Alţii împreună cu alţi părinţi şi copii, muncind împreună mai degrabă decât să rămână unităţi izolate familiale. În ultimele trei decade, mai multe şcoli libere au fost consolidate pe baza principiilor anarhiste, şi au efectuat un serviciu valoros în demonstrarea faptului că există alternative. Cu toate acestea, s-au confruntat cu probleme financiare constante şi toate celelalte probleme care provin de la încercarea de a trăi liber într-o societate neliberă.

Unii anarhişti, şi alţii care împărtăşesc opiniile lor cu privire la educaţie, au ajuns la concluzia că pentru viitorul apropiat, majoritatea copiilor vor fi în şcoli de Stat şi, prin urmare, au încercat să schimbe şcolile de Stat ca şi profesori sau părinţi.

Deşi prin anii 1960, instituţia de învăţământ a acceptat a acceptat metodele libertariene la şcoala A. S. Neill’s Summerhill pentru copii plătitori de taxte ai părinţilor bogaţi, care au fost îngroziţi de perspectiva adoptării metodelor similare în şcolile de Stat pentru copii din clasa muncitoare. Cele mai de succes încercări, cele de la şcoala Risinghill şi William Tyndale din Londra, au fost, în cele din urmă stopate de către autorităţile educaţionale locale iar profesorii au fost daţi afară de la locurile lor de muncă.

Lecţia pentru cei care vor încerca din nou în viitor este faptul că este esenţial să se rupă izolarea şcolilor de comunităţi, astfel încât părinţii să înţeleagă şi să sprijine în mod creativ ceea ce anarhiştii încearcă să facă în şcoli.

Concluzie

Pentru o examinare mai en-detail al teoriei anarhiste, oferim o listă cu cărţi pentru lecturi suplimentare. Am enumerat domeniile de activitate şi am subliniat abordarea anarhistă. Nu am făcut nici o încercare de a indica care tipuri de activitate sunt cel mai probabile să ducă la un viitor non-autoritarian. Acest tip de hotărâre necesită o analiză atentă a naturii socialului şi strategiilor pentru schimbare. Sperăm că, în cele din urmă, vă veţi forma propria concluzie. Anarhiştii se decid singuri.

Dacă eşti interesat/ă, citeşte mai mult, vorbeşte cu anarhiştii locali, gândeşte bine lucrurile. Există o mulţime de lucruri de făcut.

Poţi găsi o scuză bună ca să nu devi un anarhist? Desigur, apoi, ce mai aştepţi?

*

Lecturi suplimentare

Introduceri în anarhism

• ABC OF ANARCHISM, Alexander Berkman

• ANARCHISM AND ANARCHIST-COMMUNISM, Peter Kropotkin

• ANAKCHIST READER, THE, George Woodcock

• ANARCHY, Malatesta

• ANARCHY IN ACTION, Colin Ward

• FLOODGATES OF ANARCHY, Stuart Christie and Albert Meltzer

Anarhism clasic

Bakunin:

• CRITIQUE OF STATE SOCIALISM

• GOD AND THE STATE

• PARIS COMMUNE AND THE IDEA OF THE STATE

Godwin:

• ANARCHIST WRITINGS OF WILLIAM GODWIN

• ENQUIRY CONCERNING POLITICAL JUSTICE

Kropotkin:

• CONQUEST OF BREAD, THE

• FIELDS, FACTORIES AND WORKSHOPS TOMORROW

• GREAT FRENCH REVOLUTION, THE, VOLS I & 2

• MUTUAL AID

• STATE, THE

Vezi de asemenea cărţi scrise de către Pierre Joseph Proudhon, Errico Malatesta, Emma Goldman şi Alexander Berkman

“-isme” anarhiste

Anarha-feminism:

• QUIET RUMOURS, diverşi autori

• UNTYING THE KNOT, Freeman and Levine

• WOMEN IN THE SPANISH REVOLUTION

Anarho-sindicalism:

• ANARCHO-SYNDICALISM, Rudolf Rocker

Anti-militarism/auto-apărare:

• PROTEST WITHOUT ILLUSIONS, Vernon Richards

• STRANGE VICTORIES

• TOWARDS A CITIZENS’ MILITIA

Federalism:

• KROPOTKIN’S FEDERALIST IDEAS

Individualism:

• EGO AND ITS OWN, THE, Max Stirner

Mutualism:

• See the writings of P-J Proud hon

Situaţionism:

• AND YET IT MOVES, Boy Igor (o critică a ştiinţei)

• BOOK OF PLEASURES, Raoul Vaneigem

• ON THE POVERTY OF STUDENT LIFE

• PARIS: MAY `68

• REVOLUTION OF EVERYDAY LIFE, Raoul Vaneigem

• SOCIETY OF THE SPECTACLE, THE, Guy Debord

Vezi de asemenea cărţile de buzunar SpectacularTimes

Problematici anarhiste

Eliberarea animalelor:

• AGAINST ALL ODDS

• KILL OR CURE?

• UP AGAINST THE LAW

Ecologie:

• POST-SCARCITY ANARCHISM, Murray Bookchin

• EARTH FIRST READER, THE, ed. Dave Foreman

Educaţie:

• LIB ED, quarterly magazine

• RAVEN, THE, VOL 2, L2.50 (article on Walden School)

• SUMMERHILL, AS Neill

Locuinţe:

• HOUSING: AN ANARCHIST APPROACH, Colin Ward

• IDEAL HOME

• SQUATTING IN WEST BERLIN

Abuzul mass-mediei:

• MANUFACTURING CONSENT, Noam Chomsky

Acţiuni “ilegale”:

• RADIO IS MY BOMB, Hooligan Press, L2.40 (un ghid DIY pentru a face un radio pirat)

• WITHOUT A TRACE, L2.00 (despre “cum să scapă fără urmă”)

• ECODEFENSE (un ghid practic), ed. Dave Foreman

Proteste/insurecţii:

• FROM RIOTS TO INSURRECTION, Alfredo M Bonnano,

• LIKE A SUMMER WITH A THOUSAND JULYS

Istoria anarhismului

Marea Britanie:

• SLOW BURNING FUSE, THE, John Quail

Revoluţia rusească:

• GUILLOTINE AT WORK, Maximoff

• INTRO TO MY DISILLUSIONMENT IN RUSSIA, Emma Goldman

• RUSSIAN TRAGEDY, THE, Alexander Berkman

Revoluţia spaniolă:

• BARCELONA MAY DAYS 1937, diverşi autori

• COLLECTIVES IN THE SPANISH REVOLUTION, Gaston Leval

• LESSONS OF THE SPANISH REVOLUTION, Vernon Richards

Revoluţionari/Rebeli:

• ANARCHISM AND VIOLENCE, Osvaldo Bayer (despre Severino de Giovanni)

• ANGRY BRIGADE 1967484, THE

• BONNOT GANG, THE, Richard Parry

• BLACK FLAG, THE, Jackson (despre Sacco şi Vanzetti)

• HAYMARKET SPEECHES, THE, Voltairine de Cleyre (precum mai sus)

• MALATESTA: HIS LIFE AND IDEAS, Vernon Richards

• RED VIRGIN, THE (memoriile lui Louise Michel)

• SABATE: GUERILLA EXTRAORDINARY, Tellez

Ficţiune anarhistă

• FREE, THE, M Gilliland

• FROM BENEATH THE KEYBOARD (poveşti scurte/poezie)

• MONKEY WRENCH GANG, THE, Edward Abbey

• HAYDUKE LIVES, Edward Abbey

Vezi de asemenea scrierile misteriosului B Traven (autorul THE TREASURE OF THE SIERRA MADRE)

Ficţiune anarhistă: Sci-Fi

• DISPOSSESSED, THE, Ursula K leGuin

• LaNAGUE CHRONICLES, THE, F. Paul Wilson

• UNGOVERNED, THE, (apare în _True Names and Other Dangers_), Vernor Vinge

• CONQUEST BY DEFAULT, (apare în _Threats and Other Promises_), Vernor Vinge

• ILLUMINATUS TRILOGY, THE, Robert Shea and Robert Anton Wilson

Vezi de asemenea scriitorii Science Fiction-ul influenţat de libertarianism: Michael Moorcock, Doris Lessing, Marge Piercy, Kate Wilhelm.