Cei care pleacă din Omelas

Festivalul Verii sosi în oraşul Omelas – luminat de albastrul mării – în larma stolurilor de rândunele şi în bătaia clopotelor. În port, pânzele şi steagurile vaselor ancorate fluturau, strălucind în soare. Pe străzi, printre casele vopsite în alb, cu acoperişuri roşii, pe lângă grădinile pline de muşchi, pe lângă parcurile uriaşe şi grădinile publice, puteai vedea procesiunile trecând agale sau mai vioi. Unele erau de-a dreptul decorative, cu bătrâni sobri, îmbrăcaţi în robe cenuşii sau mov, sau breslaşi serioşi şi tăcuţi alături de femeile lor, vesele şi guralive, ţinându-şi copiii în braţe. Altele, pe străzile unde muzica răsuna mai tare, mărşăluiau în paşi de dans, în sunetele produse de tobe şi tamburine. Peste tot, copiii se hârjoneau, iar glasurile lor subţiri acopereau, din când în când, larma rândunelelor şi cântecele. Toate aceste procesiuni se îndreptau spre nordul oraşului, unde, pe pajiştea cea mare numită Green Fields, băieţi şi fete, aproape dezbrăcaţi în răcoarea dimineţii, cu gleznele şi coapsele acoperite de noroi, îşi antrenau caii, bine odihniţi, pentru cursa cea mare. Caii nu aveau niciun fel de echipament pe ei, doar un frâu simplu, fără muşcătoare. Coamele le erau împodobite cu fire argintii, aurii sau verzi. Fornăiau, săreau dintr-un loc în altul şi se frecau unul de celălalt; se vedea că nu mai aveau astâmpăr. Erau la fel de emoţionaţi ca şi oamenii, caii fiind singurele animale care consideră ceremoniile noastre ca fiind şi ale lor. Departe, spre nord şi spre vest, se ridicau munţii care înconjurau golful în care se găsea Omelas. Aerul dimineţii era atât de clar, încât zăpada de pe vârfuri părea că arde în nuanţe de alb şi auriu, sub cerul de un albastru închis. Vântul era domol, fluturând bannerele care anunţau cursa. Liniştea imensei pajişti era uneori inundată de sunetul muzicii, care ba era mai slab, ba mai puternic, dar care se apropia constant, făcând ca aerul să se cutremure de veselia, provocată de cântece şi de dăngănitul voios al clopotelor.

Dar cum poţi descrie veselia? Cum să-i descrii pe veselii locuitori ai oraşului Omelas?

Pentru că, deşi nu erau nişte oameni simpli, ei reuşeau să fie fericiţi. Dar noi nu mai ştim să folosim cuvinte pentru veselie sau fericire. Zâmbetele au devenit uitare. Când încerci să descrii stări, ca fericirea sau veselia, lumea începe să facă tot felul de scenarii. Începe să caute Regele, călare pe cel mai frumos armăsar sau întins pe un tron de aur, cărat de sclavi viguroşi şi înconjurat de cavalerii săi nobili. Cei de pe Omelas nu erau barbari. Nu cunosc legile şi regulile după care se ghida societatea lor, dar nu cred că erau prea multe. La fel cum se puteau descurca fără monarhie sau sclavi, nu aveau nicio problemă în a trăi fără bursă, reclame, servicii secrete sau bombe. Dar, repet, să nu credeţi ca erau oameni simpli, păstori idilici, sălbatici blânzi sau visători orbi. Erau la fel de complicaţi ca şi noi. Doar că noi avem prostul obicei – încurajat de pedanţi şi de cei ce se cred sofisticaţi – să credem că fericirea e o prostie. Că numai durerea e ceva inteligent şi că răul e interesant. Aici ne trădează pe noi arta: refuzând să admită că răul e banal şi că durerea e teribil de plictisitoare. Dacă nu poţi fi ca ei, stai prin preajma lor. Dacă doare, repetă. Dar, ridicând în slăvi durerea, condamni plăcerea, alegând violenţa, pierzi totul. Noi suntem aproape pierduţi; nu mai ştim să descriem un om fericit, nu mai ştim să ne bucurăm când suntem fericiţi. Aşa că mă întreb cum v-aş putea descrie oamenii din Omelas? Nu erau nişte copii naivi şi fericiţi – deşi copiii lor erau fericiţi cu adevărat. Erau doar nişte adulţi inteligenţi şi pasionali, ale căror vieţi nu fuseseră ruinate. Ce minune, aproape că mi-a ieşit. Dar aş dori să o pot face mai bine, mi-aş dori să vă conving. Omelas, aşa cum îl descriu eu, pare un oraş din basme, de demult şi de departe, de genul a fost odată ca niciodată. Poate că cel mai bine ar fi să încercaţi să vi-l imaginaţi singuri, pentru că eu, cu siguranţă, nu voi reuşi să o fac aşa cum mi-aş dori. De exemplu, hai să luăm tehnologia de care dispuneau. Nu existau nici maşini pe străzi şi nici elicoptere care să le survoleze şi cred că lucrul ăsta se întâmpla datorită faptului că cei din Omelas erau fericiţi. Pentru că fericirea se bazează pe modul în care suntem capabili să distingem corect, între ce e necesar, între ce nu este necesar şi distructiv şi între ceea ce este distructiv. Totuşi, în cea de a doua categorie – a lucrurilor nenecesare şi nedistructive – adică luxul, confortul, exuberanţa, bănuiesc că puteau avea centrale termice proprii, metrouri, maşini de spălat şi alte chestii dintracestea minunate, din care unele poate nici măcar nu au fost inventate aici, cum ar fi diverse aparate de zbor pe bază de energie solară sau un medicament care să vindece răcelile definitiv. Sau poate că nu aveau nimic din toate astea: nu are nicio importanţă. Alegeţi dumneavoastră. Înclin să cred că oamenii din orăşelele din nordul şi sudul coastei veniseră în Omelas în zilele premergătoare Festivalului în nişte trenuleţe foarte rapide sau în tramvaie etajate şi că gara din Omelas e cea mai frumoasă clădire din oraş, deşi mai comună decât magnifica Piaţă a Fermierilor. Dar cu sau fără trenuri, simt că Omelas vă face impresia unui loc cam idilic. Zâmbete, clopote, parade, cai, bla, bla. Dacă aşa e, atunci simţiţi-vă liberi să adăugaţi şi o orgie. Dar, nu vă gândiţi la templele alea din care răsar frumoşi preoţi şi preotese goale, în extaz şi gata să se culce cu oricine, bărbat sau femeie, cunoscut sau străin, sau care îşi doresc comuniunea cu zeul sângelui, deşi ăsta a fost şi primul meu gând. Dar e mai bine fără temple în Omelas, în special fără temple cu bărbaţi. Religie, da, preoţi, nu. Desigur, e în regulă ca frumuseţi goale să rătăcească peste tot, oferindu-se, ca nişte mâncăruri divine, oricărui însetat de beţia cărnii. Să se alăture atunci procesiunilor! Fie ca muzica să răsune deasupra acestor festine carnale şi fie ca gloria dorinţei nestăvilite să fie cântată în sunet de tobe şi – un punct deloc neînsemnat – fie ca rezultatele acestor ritualuri încântătoare să fie iubite şi îngrijite de toată lumea. Ceea ce ştiu cu siguranţă e că în Omelas nu există vină. Dar vina nu ar trebui să existe nicăieri în lumea asta. La început am crezut că nu aveau droguri, dar asta ar fi fost prea puritan. Pentru cei cărora le place aşa ceva, parfumul dulce şi slab al drooze-ului se găsea peste tot pe străzile oraşului, un drog care mai întâi provoacă o agerime şi o ascuţire a minţii şi corpului, iar apoi, după câteva ore, o stare de leneveală şi de visare, cu viziuni în care ţi se dezvăluie cele mai ascunse secrete ale Universului, ca să nu mai vorbim de experienţele sexuale pe care le poţi trăi atunci când iei acest drog, experienţe altfel de neatins. Toate astea fără frica de a deveni dependent. Pentru cei cu gusturi mai modeste, probabil că exista berea. Ce altceva mai putem găsi în acest oraş al fericirii? Simţul victoriei, celebrarea curajului. Dar aşa cum putem trăi fără preoţi, aşa putem trăi şi fără soldaţi. Bucuria clădită pe un asasinat perfect nu e bucurie adevărată; e plină de spaime şi e trivială. O mulţumire generoasă şi fără rezerve, un triumf imens venit ca urmare nu a unei izbânzi împotriva vreunui inamic din afară, ci ca urmare a comuniunii cu cele mai bune lucruri din sufletele oamenilor de pretutindeni şi cu splendoarea verilor din toată lumea, iată ce adăposteau inimile oamenilor din Omelas, iar victoria pe care o celebrau ei nu era altceva decât triumful vieţii. Sunt aproape sigur că celor mai mulţi dintre ei nici nu le trebuia drooze pentru a se simţi bine.

Majoritatea procesiunilor au ajuns, de acum, la Green Fields. Un miros îmbătător de mâncare vine dinspre corturile roş-albastre ale vânzătorilor. Feţele bebeluşilor sunt vesele şi lipicioase; în barba căruntă a unui bărbat sunt agăţate resturi de plăcintă. Tinerii, băieţi şi fete, şi-au încălecat caii şi au început să se grupeze la linia de start. O femeie bătrână, mică, grasă şi veselă, împarte flori dintr-un coş la toată lumea, iar bărbaţii tineri şi înalţi îşi pun aceste flori în părul lor negru şi strălucitor. Un băieţel de nouă sau zece ani stă, undeva la marginea mulţimii, singur, şi cântă la flautul său din lemn. Lumea se opreşte să-l asculte, îi zâmbeşte, dar nimeni nu-i vorbeşte, căci el nu-i vede, absorbit cum este de muzica lui, cu ochii săi negri, vrăjiţi de sunetele subţiri şi magice ale flautului. Îşi termină cântecul şi, încet, îşi coboară braţele, încrucişându-le în jurul flautului.

Şi, de parcă acesta ar fi fost semnalul, dintr-odată încep să se audă sunetele prelungi ale trompetelor de lângă pavilionul aflat la linia de start; sunete imperioase, prelungi şi melancolice. Caii se agită pe picioarele lor subţiri şi câţiva dintre ei de-abia pot fi stăpâniţi. Serioşi, tinerii competitori îi mângâie pe coamă, încercând să-i liniştească: „stai cuminte, frumosul meu, speranţa mea.” Încep să se alinieze, după rang, de-a lungul liniei de start. Mulţimea, adunată de-a lungul traseului cursei, pare un câmp cu iarbă şi flori, bătut de vânt.

Vă vine să credeţi? Puteţi crede în festival, în oraş, în bucurie? Nu? Atunci, să vă mai descriu ceva.

Într-o pivniţă a uneia dintre frumoasele clădiri publice ale oraşului Omelas sau poate doar a uneia dintre spaţioasele sale case private, se află o cameră. Uşa e încuiată şi nu există ferestre. O lumină slabă se strecoară timidă printre crăpăturile scândurilor, venind tocmai de la fereastra acoperită cu pânze de păianjen, de deasupra pivniţei. Într-unui din colţurile acestei cămăruţe, se găsesc două mopuri, noduroase, ţepene şi mirosind puternic, chiar lângă o găleată ruginită. Podeaua e murdară şi umedă, aşa cum sunt, în general, podelele tuturor pivniţelor. Camera are maxim vreo trei metri lungime şi doi lăţime; e doar o cămară nefolosită. În cameră, un copil stă aşezat pe podea. Ar putea fi şi băiat şi fată. Pare de şase ani, dar, de fapt, are zece. E sărac cu duhul. Probabil că s-a născut aşa sau poate că a devenit idiot din cauza fricii, a malnutriţiei şi a neglijării. Se scarpină în nas şi, din când în când, îşi atinge organele genitale sau degetele de la picioare. Stă ghemuit în colţul cel mai îndepărtat de găleată şi de cele două mopuri. Se teme de mopuri. Le găseşte înfricoşătoare. Deşi închide ochii, ştie că mopurile sunt tot acolo şi că uşa e închisă şi că nimeni nu va veni. Uşa e întotdeauna închisă şi nu vine nimeni, decât foarte rar – copilul nu ştie ce înseamnă timpul – când uşa se deschide cu un scârţâit îngrozitor şi o persoană sau mai multe intră în mica încăpere. Una dintre aceste persoane se apropie de el şi-l loveşte să se ridice în picioare, dar celelalte nu se apropie niciodată, ci se mulţumesc doar să tragă cu ochiul, privindu-l cu ochi înfricoşaţi şi plini de dezgust. Castronul de mâncare şi cana cu apă sunt umplute în grabă, uşa e încuiată la loc, iar ochii dispar. Oamenii de la uşă nu spun niciodată nimic, dar copilul, care nu a trăit toată viaţa doar în cămara aceea, şi care încă îşi mai poate aminti lumina soarelui şi şoaptele mamei, o face uneori. „Voi fi cuminte”, spune el. „Vă rog, lăsaţi-mă să ies, voi fi cuminte.” Nu-i răspunde nimeni, niciodată. Noaptea, copilul obişnuia să strige după ajutor şi să plângă ore în şir, dar acum nu mai poate decât scânci, din când în când. De vorbit, o face din ce în ce mai rar. E atât de slab că aproape nu are tălpi; stomacul umflat îi iese în afară; se hrăneşte doar cu o jumătate de castron de terci pe zi. E gol. Încheieturile şi coapsele sunt pline de puroi, căci e nevoit să stea, tot timpul, în propriile excremente.

Toată lumea ştie că el e acolo, toţi locuitorii din Omelas. Unii au venit să-l vadă, alţii se mulţumesc doar cu faptul că ştiu că e acolo. Cu toţii ştiu, de asemenea, că acolo e locul lui. Unii înţeleg de ce, alţii nu, dar cu toţii ştiu că fericirea lor, frumuseţea oraşului în care trăiesc, prietenia frăţească dintre ei, sănătatea copiilor lor, înţelepciunea savanţilor, măiestria muncitorilor şi chiar abundenţa recoltelor lor şi vremea bună depind în întregime doar de nefericirea acestui copil.

Acest lucru le este, de obicei, explicat copiilor când ajung la vârste cuprinse între opt şi doisprezece ani sau oricând aceştia sunt capabili să înţeleagă, iar majoritatea celor care vin să-l viziteze pe copil sunt tinerii, deşi, se mai întâmplă să mai vină sau să revină şi câte un adult. Dar, indiferent de cât de bine li se explică lucrurile, toţi aceşti tineri spectatori sunt întotdeauna şocaţi şi îngroziţi de ceea ce văd. Se simt dezgustaţi, deşi credeau că acest lucru nu li se mai poate întâmpla. În ciuda tuturor explicaţiilor, ei se simt furioşi şi neputincioşi. Ar vrea să poată face ceva pentru copil. Dar nu pot face nimic. Dacă ar scoate copilul din acel loc nenorocit, dacă l-ar lăsa să vadă lumina soarelui, dacă l-ar îngriji şi alinta, dacă l-ar hrăni şi spăla, ei bine, toate astea ar fi un lucru bun; dar, în acelaşi timp, dacă ar face toate astea, toată prosperitatea, frumuseţea şi fericirea din Omelas ar dispărea. Astea-s condiţiile. Toată fericirea şi graţia tuturor celor din Omelas contra fericirea, mai bine spus, îmbunătăţirea unei singuri vieţi. O viaţă contra câteva mii. Dar asta ar însemna să accepte vina.

Iar condiţia e severă şi absolută: e interzis să-i adreseze chiar şi un singur cuvânt acelui copil.

De multe ori, tinerii se duc acasă plângând sau furioşi, după ce văd copilul şi sunt puşi faţă în faţă cu acest teribil paradox. Uneori se gândesc la asta săptămâni întregi sau chiar ani. Dar, pe măsură ce trece timpul, încep să înţeleagă că, şi chiar dacă acel copil ar fi eliberat, asta nu l-ar ajuta prea mult. Poate că ar simţi ceva mai multă căldură şi ar mânca mai bine; dar cam atât. E prea bolnav şi idiotizat pentru a mai putea simţi adevărata bucurie. A trăit deja prea multă vreme în frică pentru a se mai putea elibera vreodată de frică. Obişnuinţele pe care şi le-a format nu l-ar lăsa să mai răspundă la un tratament uman. Într-adevăr, după toţi aceşti ani, nu ar mai putea trăi la lumina soarelui, fără zidurile din jurul lui şi fără excrementele în care a stat atâta vreme. Lacrimile lor, provocate de amara injustiţie, încep să se usuce când încep să înţeleagă şi să accepte adevărata injustiţie, cea a realităţii. Şi, totuşi, chiar în această furie şi în aceste lacrimi ale lor, în generozitatea lor şi în recunoaşterea propriei lor neputinţe se află adevărata sursă a splendorii vieţii lor. Pentru că fericirea lor nu e una iresponsabilă. Ei ştiu că, la fel ca şi acel copil, nu sunt liberi. Ei ştiu ce e mila. Existenţa copilului şi faptul că ei ştiu despre el fac posibilă nobilitatea construcţiilor lor, frumuseţea de nedescris a muzicii lor, profunzimea ştiinţei lor. Tocmai din cauza acelui copil se poartă ei aşa bine cu copiii lor. Şi mai ştiu că dacă nefericitul acela nu ar fi ascuns bine, în întuneric, nici copilul de afară nu ar mai cânta atât de frumos la flautul său, în timp ce tinerii călăreţi se aliniază, frumoşi şi încrezători, la startul cursei din dimineaţa superbă de început de vară.

Ei, acum credeţi în existenţa lor? Nu-i aşa că-s mai credibili acum? Mai am, însă, un singur lucru să vă spun şi, credeţi-mă, e de-a dreptul incredibil.

Uneori, câte un adolescent, fată sau băiat, dintre cei care se duc să-l viziteze pe copil, nu se întorc acasă plângând sau furioşi, de fapt, nu se mai întorc acasă deloc. Alteori chiar şi câte un adult, femeie sau bărbat, devine dintr-odată tăcut şi, după două zile, îşi părăseşte frumoasa casă. Aceşti oameni ies pe stradă şi, întotdeauna, merg singuri. Merg până ies din oraşul Omelas, părăsindu-l pe minunatele lui porţi. Merg mai departe, până ajung pe câmpurile fermierilor din Omelas. Fiecare dintre ei merge singur, bărbat sau femeie, băiat sau fată. Noaptea vine şi aceşti călători ajung pe străduţele satelor, cu casele cu ferestre luminate şi, după ce trec de ele, se afundă în întunericul câmpiilor. Singuri, unul câte unul, ei merg mai departe spre munţi, spre nord sau spre vest. Continuă să meargă. Părăsesc ţinutul Omelas, mergând mai departe în întuneric şi nu se mai întorc niciodată. Locul înspre care merg e şi mai greu de imaginat, pentru cei mai mulţi dintre noi, decât oraşul fericirii. Eu, cel puţin, nu-l pot descrie câtuşi de puţin. Se poate chiar să nici nu existe. Dar ei, cei care pleacă din Omelas, se pare că ştiu încotro merg.