Vadim Graievski

Revoluția socială și organizarea revoluționară: alternativa FORA-istă

2013

    ADUNĂRILE GENERALE

    NICI PARTID POLITIC, NICI GRUP IDEOLOGIC…

    NU SUNTEM UN SINDICAT OBIȘNUIT...

    DAR SINDICATELE ANARHISTE ALE MUNCITORILOR

Un scurt articol scris de Vadim Graevski de la KRAS-IWA, despre metoda FORAistă de organizare revoluţionară.

Organizaţia nu e un obiectiv în sine, ci doar un mijloc prin care se poate realiza obiectivul stabilit. – Un vechi truism anarhist.

Suntem comunişti. Dar nu în sensul vulgarizat şi deformat care apare mereu în paginile ziarelor, la canalele de ştiri, şi în mass-media (“regimul comunist”, “statul comunist”, “partidul comunist” etc). Adevăratul comunism e anarhist, lipsit de aparatul de stat şi de stat, fără autoritate, liber şi libertar. Cu numai 100 de ani în urmă, când cineva spunea Comunişti, era clar că se referea la anarhişti. Doar că în 1917 acest cuvânt a fost furat de Bolşevici, care mai târziu i-au mutilat sensul şi l-au făcut de râsul întregii lumi. Suntem comunişti în vechiul sens, care nu a fost furat încă: în sensul unei comune libere şi asocierii libere. Când oamenii interesaţi se unesc (în adunări generale) să ia decizii despre cum vor să trăiască şi cum să se ajute unii pe alţii. Când folosim bunurile produse de noi şi roadele pămânului în comun – aşa cum oamenii se bucură de razele soarelui care încălzesc şi ne luminează pe toţi, aşa cum Sylvain Marechal, un poet anarhist din secolul XVIII s-a exprimat.

ADUNĂRILE GENERALE

Suntem comunişti nu doar în viziunea scopului nostru comun asupra unui viitor care luptăm. Suntem comunişti prin faptul că împărtăşim aceeaşi luptă. Suntem siguri că numai adunările generale ale oamenilor care muncesc în întreprinderi şi în servicii, numai adunările generale ale locuitorilor din blocuri şi din localităţi pot decide cum să declanşeze o grevă generală şi cum să se revolte, cum să organizeze demonstraţii şi adunări de masă, cum să reziste represiunii şi forţelor existente de (dez)ordine. Decid ei înşişi, fără pretinşi “aleşi şi plenipotenţiari” reprezentanţi ai partidelor, ai birocraţilor din sindicate, şi din parlament sau din consilii şi tribunale… Asemenea adunări generale suverane nu reprezintă doar promisiunea succesului luptei noastre de azi, ci şi prototipul, baza şi temelia zilei libere de Mâine. Dar, dacă voi anarhiştii luptaţi pentru adunări generale şi vedeţi în ele baza unei societăţi libere, de ce consideraţi că e necesară formarea de organizaţii ale muncitorilor? – orice cititor poate întreba asta. De ce e necesar ca aceste adunări să existe?

Să începem cu faptul că asemenea adunări sunt foarte rare în Rusia modernă. Aici lupta este dusă şi condusă aproape numai de partide, politicieni şi birocraţi ai sindicatelor. Comitetele sindicatelor decid cum şi de ce să facă grevă, şi o adunare se întruneşte pentru a confirma deciziile care trebuie să fie luate. În general, se presupune că masele “ignorante” nu sunt capabile să facă nimic. Această “tradiţie” nefastă trebuie zdrobită cu orice preţ! Astfel, este vital şi necesar să unim oamenii care sunt singurii care pot apăra principiul suveranităţii adunărilor generale. Dar adunările generale nu sunt suficiente în zilele noastre. În Franţa, spre deosebire de Rusia, tradiţia unor asemenea adunări există. Oamenii se întrunesc aproape întotdeauna imediat ce izbucneşte o grevă serioasă. Dar, foarte rapid, ele cad pe mâna reprezentanţilor partidelor de opoziţie şi ale sindicatelor. După aceea, toate deciziile reale despre procesul de organizare a luptei ajung să fie luate déjà numai de un lider şi nu de adunarea agitată a muncitorilor.

Ei, aceşti lideri, vorbesc, ţin consultări, negociază cu şefii şi cu autorităţile, formează alianţe şi fac înţelegeri pe la spatele muncitorilor… Şi oamenii “normali” pe care ei îi conduc devin din nou doar nişte figuranţi, aşa cum se întâmplă întotdeauna în capitalism. Şi de această dată, ei se abdică pe înşişi şi renunţă la suveranitatea lor pentru “a-i însărcina” pe lideri să gândească şi să ia decizii pentru ei.

De ce se întâmplă aşa ceva?

Realitatea e că adunările generale sunt doar o formă de luare a deciziilor. Sigur, cea mai bună formă dintre toate, dar oricum nu sunt un scop în sine. E adevărat că e posibil să luăm decizii foarte diferite în adunări. Inclusiv decizii mizantropice. Inclusiv decizii despre refuzul unora să-şi folosească propriile lor prerogative şi să aleagă să predea mandatul lor altor “reprezentanţi”, lideri sau dictatori.

Nu doar forma, ci şi substanţa şi armonia acestor decizii sunt importante.

Şi substanţa deciziilor adunărilor este determinată de oamenii care participă la ele – de dorinţele lor, de nevoile lor, de convingerile lor şi de părerile lor. Toate depind de ei.

Desigur, omul e o fiinţă socială (dacă doriţi, este particularitatea sa biologică).

Desigur, comportamentul său este determinat în multe privinţe de un ataşament primordial la un grup de ajutor reciproc şi de solidaritate. Dar să nu ignorăm realităţile societăţii în care trăim. Mii de ani de Autoritate, Dominaţie şi Proprietate au desfigurat personalitatea umană profund. Capitalismul, cu competiţia sa, cu egoismul său brutal, cu goana după câştiguri particulare, conformismul şi consumerismul coruptibil a reuşit în mod special să facă exact asta. Mulţi oameni sunt acum pregătiţi pentru a schimba libertatea pe confort şi sunt gata să se mulţumească doar cu firimiturile obţinute printr-un efort minim şi pe cât se poate fără luptă. Trăim într-o societate bolnavă, într-o lume absurdă.

Dar oamenii bolnavi sunt întotdeauna infectaţi diferit. Personalităţile moderne sunt desfigurate şi degenerate în multe niveluri diferite. Nu vorbim aici despre conducători, despre bogaţi, despre şefi şi despre bancheri: este clar că the purse placed on the right substitute them often the hearth which is on the left, așa cum bine știm.

Dar de asemenea, printre oamenii care muncesc, există un număr de bărbați și de femei care nu se gândesc la nici o ruptură cu capitalismul și cu autoritatea, care nu vor să își assume povara administrării propriei lor vieți.

Deci dacă vrem ca adunările generale să rămână organizații independente de luare a deciziilor și ca exact oamenii obișnuiți să fie stăpânii propriei lor lupte și ai propriului lor destin – este necesar ca partizanii unei asemenea alegeri să se unească și să o apere împreună și solidar.

De aceea, e necesară o organizație revoluționară: ea trebuie să unească în rândurile ei oameni care doresc și care conștientizează lupta pentru triumful Libertății, Solidarității și Scăpării de Autoritatea care comandă; pentru ca oamenii să cadă de acord împreună cum să trăiască; pentru o societate bazată pe auto-dezvoltării personalității și pe coordonarea eforturilor umane în adunările generale; pentru posibilități egale de a folosi roadele Lumii – pentru Comunismul Anarhist.

Chiar dacă doar câțiva oameni se unesc azi în această organizație, noi suntem ferm siguri că ideile noastre clare ca lumina zilei, mai devreme sau mai târziu, vor convinge o majoritate covârșitoare a omenirii pentru a putea schimba întreaga lume.

NICI PARTID POLITIC, NICI GRUP IDEOLOGIC…

Înseamnă asta că noi, adepţii comunismului libertar, trebuie să construim un partid politic și să luptăm pentru putere politică?

Același cuvânt ”Partid” conține lucruri pe care le refuzăm: înseamnă ”parte”, o parte a unor oameni care acționează în locul oamenilor și pentru oameni. Partidul e creat de către bărbați și femei care aspiră la posturi de lideri şi „de reprezentanţi” şi care vor ca oamenii obişnuiţi să le încredinţeze lor îndeplinirea funcţiilor de manageri ai luptei şi ai vieţii lor.

Cei din partidele politice acţionează întotdeauna “de sus”, dau ordine, chiar şi atunci când merg “să muncească” printre “cei de jos”, în mediul popular. Ei promit “micilor” bărbaţi şi femei: daţi-ne încrederea să vă reprezentăm interesele şi apoi vom face şi vom drege… Şi săracii (la fel ca Danae hipnotizată de mirajul aurului care cădea peste ea) se duc umili şi chiar în extaz să îşi predea votul, timpul, energiile, brațele cu care muncesc, mințile… Pe scurt se predau pe ei cu totul, se lasă pe mâna altora.

Nu e important despre ce tip de partid vorbim aici: unul parlamentar sau unul de ”avangardă”. În primul caz, liderii săi încearcă să reprezinte (să facă lobby pentru) interesele grupurilor diferite care există în societate, promițând totul tuturor oamenilor, dar îndeplinind, în cele din urmă, doar dorințele celor care au bogăţii și putere.

În al doilea caz, liderii partidului de “avangardă” se declară pe ei înşişi ca fiind o parte ”avansată” a oamenilor, un fel de elită naturală care pur și simplu nu e înțeleasă și nu e apreciată de actualii conducători. Dar, sarcina partidelor este întotdeauna și peste tot aceeași: să câștige puterea, să facă un guvern, și să violeze societatea de sus în jos.

Nu! Nu vrem să construim un partid! Dar un vrem nici să rămânem un grup ideologic și propagandist, chiar dacă așa suntem obligați uneori să începem.

Teoria e moartă fără practică; eforturile minții într-un turn de fildeș sunt neputincioase fără viața din lumea reală. Ideile circulă în Lume numai când devin forțe sociale.

Nu vrem să ne limităm la o simplă răspândire a ideilor noastre. Este foarte puțin pentru noi să fim ”acolo unde sunt masele” și să vorbim cu alți bărbați și femei care sunt ca noi.

Nu e destul să vizităm adunările de masă sau adunările muncitorilor greviști sau inițiativele locatarilor și să facem propagandă pentru suveranitatea adunărilor generale și pentru acțiune directă.

Găsim că o mișcare socială puternică este necesară ea care stă consciously pe terenul ideilor noastre și care luptă pentru Libertate. Nu, nu vrem să fim un grup ideologic care analizează, sintetizează evenimentele și care de pe culmile ”științifice” și ”culturale” instruiesc, “conduc” şi “fac ordine” printre “fraţii şi surorile lor” de clasă cu o aroganţă mai ascunsă sau mai făţişă.

Aspirăm să fim o mișcare socială care distruge ordinea socială existentă și care va crea una nouă.

Lupta împotriva lumii actuale a exploatării, dominației, autorității și nedreptății începe cu rezistența împotriva fiecărei îngrădiri a vieții noastre și a libertății noastre.

Cu grevele pentru creşterile salariale şi pentru reducerea orelor de muncă (şi astel cu limitarea exploatării şi cu construirea caselor pentru bogaţi şi pentru câştigarea unui timp mai mare pentru propria noastră dezvoltare). Cu proteste împotriva construirii caselor pentru bogaţi şi împotriva centrelor comerciale care apar peste tot şi care ne distrug comunităţile.

Cu susţinerea pentru înlocuirea obiectivelor industriale şi de energie care distrug sănătatea umană şi natura.

Cu alte cuvinte, prin acţiunile împotriva a ceea ce ne exploatează, umileşte şi jigneşte, ne apărăm drepturile şi interesele în sistemul social existent, pentru că nu putem încă să îl abolim.

Are legătură desigur în primul rând cu toată lumea muncii. Suntem supuşi unei exploatări şi opresiuni peste tot: la muncă, în familie, unde trăim, în locurile unde studiem…

Dar sfera principală pentru găsirea dreptăţii este acel loc unde se găseşte baza sclaviei noastre zilnice: la muncă.

Munca a fost plasată de capitalism în centrul unui mecanism monstruos şi atotcuprinzător al umilirii şi înrobirii noastre. Să ne vindem munca, braţele noastre şi minţile noastre, să ne petrecem cea mai mare parte a vieţii la locul de muncă, şi să ne petrecem restul timpului doar ca să ne revenim, să ne relaxăm, să dormim pentru a ne readuce pe picioare cât de cât.

Exact acolo suntem reduși la rolul de mașini vii și de apendice al altor mașini de fier și de plastic. Exact acolo producem cea mai mare parte a bunăstării necesare viații – și depindem total de fiecare moft și capriciu al stăpânilor noștri (șefii și șefuleții), care își însușesc bogăția socială produsă de noi…

De aceea, aspirăm să punem sfera muncii noastre (la întreprindere sau în serviciile în care muncim, la școală, la universitatea unde studiem) în centrul rezistenței noastre împotriva celor care ne oprimă: Capitalul și Statul.

NU SUNTEM UN SINDICAT OBIȘNUIT...

Dar, în acest caz, ar trebui să ne alăturăm unor sindicate sau (dacă ei nu ne plac dintr-un motiv sau altul) să ne facem propriile noastre noi sindicate – ar putea replica orice cititor. Şi la asta trebuie să spunem din nou și din nou: Nu!

Sindicatele au apărut în secolul 19 (în Rusia în secolul 20), înlocuind în mare parte asociațiile producătorilor, dizolvate și distruse de Capitalism: breslele. Unindu-se în asociații profesionale, muncitorii au încercat să se ajute reciproc în viață și la muncă, să organizeze activități culturale, să aibă grijă de cei bătrâni și de cei bolnavi. Multe asociații au funcționat ca societăți de rezistență, luptând pentru creșterile salariale și pentru scurtarea zilei de muncă. Ele au acționat folosind adesea metode revoluționare, militanți organizați și greve generale. Au devenit un nucleu mai ales al unei culturi a muncitorilor care s-a opus şi a rezistat civilizației capitaliste. Au proclamat scopurile revoluției sociale în mod deschis.

Dar aceste asociaţii ale breslelor (în special cele revoluționare) au avut un punct slab: sindicatele erau construite potrivit nevoilor oamenilor muncitori din societatea care exista. În primul rând, potrivit nevoilor economice, materiale. Părea că în situația sărăciei cumplite a oamenilor din secolul 19 și de la începutul secolului 20 capitalismul nu putea satisface aceste nevoi și că era posibil să se smulgă de la capitalism concesii pas cu pas, pentru a-l împinge într-un colț și pentru a-i pune definitiv capăt.

Dar această cursă teribilă a fost pierdută de muncitori. A devenit aparent că sistemul industrial capitalist poate organiza o masă lipsită de chip, pentru a produce, în oglindă cu o masă lipsită de chip, pentru a consuma. Desigur, marfa produsă industrial era calitativ mai proastă decât capodopera produsă de meșteșugarul medieval, dar era accesibilă fiecărui sărac ”din clasa mijlocie”. Și mai mult, a devenit aparent că burghezia și statul pot accepta chiar multe cereri salariale ale muncitorilor și le pot satisface… pe spatele altor muncitori, cu prețul plătit de ei.

Ei pot crește salariile unor muncitori grevişti de la o întreprindere, dar pot crește și prețurile de producție și de vânzare ale mărfurilor. Sau pot reduce timpul de muncă, dar, simultan, pot face munca mult mai intensivă și să pună presiune pe muncitor într-un timp mai scurt. A devenit clar: distrugerea sistemului nedrept existent nu derivă în mod necesar numai din nevoile materiale și economice. Un sclav poate prefera să trăiască dacă are hrana asigurată și nevoile economice asigrate. Un sclav poate prefera și să ducă o viață în care să fie bine hrănit și să trăiască având un stăpân ”bun”.

Duce viața unui om e plină de riscuri.

Rămânând mai mult în cadrul ordinii existente a lucrurilor și neluptându-se direct pentru o societate nouă, sindicatele erau deschise pentru oameni cu convingeri foarte diferite. Inclusiv cei care nu erau hotărâți să se rupă de şi să termine cu Capitalismul și cu Statul și care căutau șefi ”mai cinstiți” – în persoana socialiștilor și apoi a liderilor de partid ”comuniste”.

Încredințând lupta pentru interesele lor în mâinile acestor oameni lacomi putere şi aventurieri, sindicaliştii s-au limitat voluntar la apărarea cererilor materiale și immediate şi la îmbunătăţirea de fapt a propriei lor condiţii de sclavi.

Deci, a apărut o dualitate: partidele politice au dus o luptă politică, iar sindicatele o luptă economică. De asemenea, sindicatele s-au restructurat pe ele însele, gradual, potrivit aceleiași scheme a ”reprezentării” intereselor. În interiorul acestor organizații, propria lor a apărut birocrație și a devenit din ce în ce mai puternică și sindicaliştii de rând au devenit din ce în ce mai mult niște simpli figuranţi – plătitori de contribuții și executanți ai deciziilor şefilor. În sfârșit, sindicatele au devenit acești monștri birocratici care o duc foarte bine pe spatele muncitorilor și care nu sunt buni decât să facă un singur lucru: să demoleze și să distrugă.

Nu vrem să organizăm un sindicat obișnuit non-ideologic, care ”să fie deschis pentru toți muncitorii”, pentru că nu vrem să ne mulțumim cu simpla îmbunătățire a situației noastre de sclavi, nu vrem să ne agăţăm de o singură iţă în lupta noastră de zi cu zi cu statul pentru a pentru a separa și deconecta unele de altele laturile economice, politice, morale, ideologice, culturale… Nu! Ne luptăm să trăim nu doar mai bine, ci și altfel. Vrem să trăim liberi!

DAR SINDICATELE ANARHISTE ALE MUNCITORILOR

Organizația revoluționară creată de noi nu este nici un partid, nici un sindicat obișnuit. La bază, este o organizație a muncitorilor (un sindicat) pentru că unește oamenii care muncesc şi care rezistă exploatării zilnice și opresiunii, şi care, astfel, luptă pentru scurtarea orelor de muncă, pentru îmbunătățirea situației lor morale și materiale.

Dar, această îmbunătățire nu este un scop în sine, ci doar un mijloc al cărui scop este de a trezi sursele de solidaritate și de ajutor reciproc ascunse în fiecare dintre noi, de a inspira în fiecare dintre noi revolta revoluționară împotriva autorității și proprietății, împotriva inegalității și opresiunii.

Numai apărând umăr la umăr drepturile și interesele noastre, noi, muncitorii, putem trece peste egoism, putem recupera demnitatea umană și ne putem trezi din letargia care durează déjà de secole. Devenind conștienți că, pentru a ne elibera pe noi înșine, este necesar să punem capăt întregului sistem actual de producție, administrare și viață, și să-l înlocuim cu unul nou: cu comunismul libertar, anarhist, lipsit de aparatul de stat și de stat. Astfel, societățile noastre muncitorești de rezistență (profesionale și interprofesionale) sunt în același timp și organizații ideologice.

Ele nu sunt create pe baza intereselor economice immediate, deși luptă pentru ele, aşa cum luptă şi pentru o lume nouă. Vrem o organizație a muncitorior conștient-anarhiști.

Ce vrem noi este lipsit de birocraţie, de politicieni şi de careerism; toate deciziile sunt luate în adunări generale ale membrilor, sau (la un nivel mai înalt decât cel local) de delegaţii acestor adunări. Şi mai mult, aceşti delegaţi nu sunt „reprezentanţi”, ci doar „voci” ale oaemenilor care i-au obligat prin mandat cu instrucţiuni imperative.

Ce are de făcut o asemenea federaţie a oamenilor muncitori? Sindicatele au format-o pentru a îndeplini un ideal, munca propagandistică şi culturală propagată cu cele mai înalte scopuri şi principii ale comunismului anarhist în cuvânt şi faptă. Ele trebuie să pregătească, să organizeze şi să condcă grevele şi alte acţiuni de rezistență împotriva jugului Statului și al Capitalului.

Şi, în același timp, cei din aceste organizaţii trebuie să acționeze în sensul anarhist în marile adunări generale și în inițiativele locale ale locatarilor și să caute exact acele adunări care decid asupra chestiunile principale ale luptei și ale vieții, să se ridice și să înfrunte inflența și puterea partidelor politice, sindicateor și liderilor. Cu alte cuvinte, ele trebuie să practice și să apere acțiunea directă și comunismul libertar. Scopul nostru este ca masele de oameni care muncesc să adopte poziţii conștient anarhisto-comuniste, ca ei să înceapă să gândească și să acționeze ca anarhiști-comuniști, indiferent dacă fac sau nu parte formal din sindicatul nostru.

Atunci, acum atât de rarele și instabilele organisme de rezistență create de ei (adunările generale cu delegații lor) pot deveni în viitor structuri periodice și constante de auto-organizare și auto-administrare pe baze comunist libertare a societăţii. Iar apoi, într-o Mare Seară, noi toți, exploatați și oprimați, dar inspirați de ideile energice ale comunismului anarchist, vom purcede la ultimul şi decisivul asalt asupra bastionului Lumii Vechi.


Preluat la 16.12.2022 de la https://iasromania.wordpress.com/