Anarhismul - introducere

Ce este “anarhismul”? Ce este “anarhia”? Cine sunt “anarhiştii”?

Anarhismul este o idee despre cel mai bun mod de a trăi. Anarhia este modul de viaţă.

Anarhismul este ideea conform căreia guvernele (statul) nu sunt necesare şi sunt nocive. Anarhia este o societate fără guvern. Anarhiştii sunt oameni care cred în anarhism şi doresc să trăiască în anarhism precum toţi strămoşii noştri au făcut-o. Oameni care cred în guvern (precum liberalii, conservatorii, socialiştii şi fasciştii) sunt cunoscuţi sub numele de “statişti”.

Ar putea suna de parca anarhismul ar fi pur şi simplu ceva negativ – că este doar împotriva a ceva. De fapt, anarhiştii au foarte multe idei pozitive despre viaţa într-o societate fără stat. Dar, spre deosebire de marxişti, liberali şi conservatori, aceştia nu oferă şi planurile.

Nu sunt anarhiştii aruncători de bombe?

Nu – cel puţin comparat cu, să zicem, Guvernul Statelor Unite, care aruncă mai multe bombe în fiecare zi în Iraq decât au făcut-o anarhiştii în cei aproape 150 de ani de când sunt o mişcare politică. De ce nu auzim niciodată despre “preşedintele aruncător de bombe”? Chiar contează dacă bombele sunt aruncate orizontal de către anarhişti mai degrabă decât vertical de către guvernul Statelor Unite?

Anarhiştii sunt activi de foarte mulţi ani în foarte multe ţări, sub autocraţii precum şi sub guverne democratice. Uneori, mai ales în condiţii de represiuni severe, unii anarhişti au aruncat bombe. Dar astea sunt excepţiile. Stereotipul “anarhistului aruncător de bombe” a fost conceput de către politicieni şi jurnalişti pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi nu vor să renunţe la ea, dar chiar şi atunci acest lucru era o exagerare grosolană.

A existat vreodată o societate anarhică care să fi funcţionat?

Da, foarte multe, mii chiar. În primul milion de ani, sau mai mulţi, toţi oamenii trăiau ca şi vânători-culegători în bande mici, unde cu toţii erau egali, fără ierarhii sau autoritate. Aceştia ne sunt strămoşii. Societăţile anarhice trebuie să fi fost de succes, că altfel nu am mai fi fost aici. Statul există doar de câteva mii de ani, şi i-a trebuit doar atâta ca să subjuge ultimele societăţi anarhice, precum poporul San (Boşimanii), Pigmeii şi aborigenii australieni.

Dar nu ne putem întoarce la viaţa de atunci.

Aproape toţi anarhiştii ar fi de acord. Dar este, în continuare, un deschizător de ochi, chiar şi pentru anarhişti, atunci când se studiază aceste societăţi, şi probabil se pot culege câteva idei privind modul în care o societate complet voluntară, extrem de individualistă şi totuşi cooperativă ar putea funcţiona. Ca să luăm un exemplu, culegătorii anarhici şi membrii unui trib de obicei au metode extrem de eficace în rezolvarea conflictelor, inclusiv mediere şi arbitraj fără caracter obligatoriu. Metodele lor funcţionează mult mai bine decât sistemul nostru legislativ din cauză că familiile, prietenii şi vecinii adversarilor încurajează adevrsarii să fie de acord, ajutaţi de intermediari simpatici şi de încredere, să găsească o rezolvare rezonabilă a problemei. În anii ’70 şi ’80, presupuşii experţi academici au încercat să transpună unele dintre aceste metode în sistemul legal american. În mod normal, aceste transplanturi s-au uscat şi-au murit, deoarece acestea pot exista doar în societăţi libere.

Anarhiştii sunt naivi: cred că natura umana este în esenţă, bună.

Nu chiar. Este adevărat că anarhiştii resping idea Păcatului Originar înnăscut. Acelea sunt idei religioase în care foarte mulţi oameni nu mai cred. Dar anarhiştii nu cred de obicei că natura umană este, în esenţă, bună. Ei iau oamenii aşa cum sunt. Fiinţele umane nu sunt, “în esenţă”, nimica. Noi, cei ce trăim în capitalism şi al său aliaţ, statul, suntem doar oameni care nu au avut niciodată ocazia să fim orice ne-am dorit să fim.

Deşi anarhiştii fac adesea apel moral la ce este mai bun în oameni, la fel de des apelează la interese proprii iluminate. Anarhismul nu este o doctrină al sacrificiului, chiar dacă anarhiştii au luptat şi au murit pentru ceea ce cred ei. Anarhiştii cred că ducerea la un bun sfârşit al ideilor lor de bază ar însemna o viaţă mai bună pentru aproape toată lumea.

Cum poţi avea încrede în oameni în a nu se înşela unul pe celălalt fără controlul statului privind criminalitatea?

Dacă nu poţi avea încerede în oameni normali şi de a nu se înşela, escroca unul pe celălalt, cum poţi avea încrede în stat că nu ne va înşela pe noi toţi? Nu sunt cumva oamenii care ajung la putere atât de altruişti, atât de dedicaţi, atât de superiori celor pe care îi conduc? Cu cât ai mai bănui mai mult pe semenii tăi, cu atât există mai multe motive pentru ca tu să devi un anarhist. În anarhie, puterea este redusă şi împărţită în jur. Toată lumea are câtva, dar nimeni nu are prea mult. Într-un stat, puterea este concentrată, şi majoritatea oamenilor nu au deloc putere. Cărui fel de putere ţi-ai dori să te împotriveşti?

Dar – hai să fim realişti – ce s-ar întâmpla dacă nu ar fi poliţie?

Precum observă anarhistul Allen Thornton, “Poliţia nu este în afacerea protecţiei; este în afacerea răzbunării.” Uită de Batman care conduce, oprind crimele de pe drum. Patrulele de poliţie nu previn crimele sau să prindă criminalii. Când patrulele de poliţie au fost întrerupte în mod secret şi selectiv în cartierele din Kansas City, rata criminalităţii a rămas aceeaşi. Alte cercetări indică de asemenea că munca de detectiv, laboratoarele criminalistice, etc., nu au niciun efect asupra ratei criminalităţii. Dar atunci când vecinii se unesc ca să aibă grijă unul de celălalt şi să-i avertizeze pe posibilii criminali de acest lucru, criminalii încearcă atunci în alte cartiere care sunt protejate doar de către poliţie. Criminalii ştiu că acolo este puţin pericol.

Dar statul modern este foarte implicat în ordonarea vieţii de zi cu zi. Aproape orice activitate are un soi de conexiune cu statul.

Adevărat – dar atunci când te gndeşti la asta, viaţa de zi cu zi este aproape în întregime anarhică. Rare ori întâlneşti un poliţist, decât atunci când îţi dă o amendă pentru viiteză, ca de exemplu. Aranjamentele voluntare şi înţelegerile triumfă aproape peste tot. Precum a scris anarhistul Rudolph Rocker. “Faptul este că, chiar şi în cel mai rău despotism, majoritatea relaţiilor personale ale omului cu semenii săi sunt aranjate în acord liber şi de cooperare solidară, fără de care viaţa socială nu ar fi posibilă deloc.”

Viaţa de familie, cumpărând şi vânzând, divinizarea, sexul, şi timpul liber sunt anarhice. Chiar şi la locul de muncă, pe care foarte mulţi anarhişti o consideră a fi la fel de coercitivă precum statul, muncitorii cooperează într-un mod notoriu, independent de şefii lor, atât spre a minimaliza munca cât şi pentru a o termina. Mulţi oameni zic că anarhia nu funcţionează. Dar este aproape singura care funcţionează! Statul se odihneşte, neliniştit, pe o fundaţie a anarhiei, la fel făcând şi economia.

Cultura?

Anarhismul a atras dintotdeauna spirite generoase şi creative care ne-au îmbogăţit cultura. Poeţi anarhişti, printre care Percy Bysshe Shelly, William Blake, Arthur Rimbaud şi Lawrence Ferlinghetti. Printre eseiştii anarhişti americani este şi Henry David Thoreau şi, în secolul XX, anarhistul catolic Dorothy Day, Paul Goodman şi Alex Comfort (autorul The Joy of Sex). Intelectuali anarhişti, printre care lingvistul Noam Chomsky, istoricul Howard Zinn, şi antropologul A.R. Radcliffe-Brown şi Pierre Clastres. Figurile literare anarhiste sunt mult prea numeroase, dar lista îi include şi pe Lev Tolstoi, Oscar Wilde şi Marry Shelley (autoarea romanului Frankenstein). Pictori anarhişti precum Gustav Coubert, Georges Seurat, Camille Pissarro şi Jackson Pollock. Alţi anarhişti creativi printre care John Cage, John Lennon şi trupa CRASS, etc.

Presupunând că ai dreptate, că anarhia este o cale mai bună de a-ţi trăi viaţa aşa cum o avem acuma, cum am putea răsturna statul dacă este aşa de puternic şi opresiv precum susţi?

Anarhiştii dintotdeauna s-au gândit la întrebarea asta. Nu au nici un răspuns clar pentru asta. În Spania erau peste un milion de anarhişti în 1936, când armata a încercat o lovitură de stat, au luptat împotriva fasciştilor pe front, timp în care au susţinut muncitorii în a-şi autogestiona fabricile, şi ţăranii ca să formeze colective pe pământuri. Anarhiştii au făcut aceleaşi lucruri în Ucraina anilor 1918-1920, unde au trebuit să se lupte atât împotriva ţariştilor cât şi împotriva comuniştilor. Dar nu aşa vom da noi jos sistemul în lumea secolului XXI.

Să luăm în considerare revoluţiile care au răsturnat comunismul în Europa de est. A fost violenţă şi decese, în unele ţări mai multe decât în altele. Dar ceea ce a i-a dat jos pe politicieni, birocraţi şi generali – acelaşi inamic pe care-l avem de înfruntat – a fost faptul că mare parte din populaţie a refuzat să lucreze sau să facă orice altceva care făcea ca acel sistem putrezit să continue să funcţioneze. Ce era să facă comisarii din Moscova sau Varşovia, să arunce cu arme nucleare chiar în ei? Să extermine muncitorii din cauză că-şi trăiau viaţa în afara sistemului?

Majoritatea anarhiştilor au crezut de multă vreme că ceea ce ei numesc o grevă generală ar putea juca un rol important în sfărâmarea statului. Ăsta fiind un refuz colectiv de a munci.

Dacă eşti împotriva tuturor guvernelor, trebuie că eşti şi împotriva democraţiei.

Dacă democraţia înseamnă că toţi oamenii au controlul asupra vieţii lor, atunci toţi anarhişii ar fi, precum le zice anarhistul american Benjamin Tucker, nişte “democraţi jeffersonieni neînfricaţi” – ar fi singurii democraţi adevăraţi. Dar se întâmplă ca democraţia să nu însemne asta. În realitate, o parte din oameni (în America, aproape întoteauna o minoritate) aleg o mână de politicieni care ne controlează vieţile prin legile pe care le aleg şi folosind birocraţi nealeşi şi poliţişti ca să-şi întărească poziţie, chiar dacă majorităţii nu convine deloc.

Precum a scris o dată filosoful francez Rousseau (care nu-i un anarhist), în democraţie, oamenii sunt liberi doar în momentul în care votează, restul timpului sunt sclavi ai guvernului. Politicienii din birouri şi birocraţii sunt de deseori sub puterea influenţei marilor corporaţii şi a altor grupuri speciale de interes. Toată lumea ştie asta. Dar unii oamenii păstrează tăcerea din cauză că primesc beneficii de la deţinătorii de putere. Mulţi alţii păstrează tăcerea din cauză că ştiu că a protesta nu este bine şi ar putea fi numiţi “extremişti” sau chiar “anarhişti” (!) dacă spun totul aşa cum este. Halal democraţie!

Dar dacă nu alegi oficiali care să ia decizii, cine le va lua? Nu-mi spune că toată lumea poate face orice îşi doreşte fără să-i pese de ceilalţi.

Anarhiştii au multe idei privind modul în care deciziile ar putea fi luate într-o societate cât mai voluntară şi mai cooperativă. Majoritatea anarhiştilor cred că o astfel de societate trebuie să fie bazată pe comunităţi locale îndeajuns de mici ca fiecare om să-i cunoască pe ceilalţi, sau cel puţin să împartă legături de familie, prietenie, opinii sau interese cu aproape toată lumea. Şi din cauză că avem de-a face cu o comunitate locală, oamenii ar împărţi, de asemenea, şi cunoştinţele despre comunitatea lor şi tot ceea ce-i înconjoară. Ştiu că trebuie să trăiască cu consecinţele deciziilor lor. Spre deosebire de politicieni sau birocraţi, care decid pentru alţi oameni.

Anarhiştii cred că deciziile ar trebui întotdeauna făcute la cel mai mic nivel posibil. Fiecare decizie pe care indivizii o pot face pentru ei înşişi, fără a interfera în deciziile altor oameni, ar trebui să fie făcute de ei înşişi. Fiecare decizie făcută în grupuri mici (precum familia, congregaţiile religioase, co-lucrători, etc.) este din nou a lor de făcut, atâta vreme cât nu se interferează în deciziile altora. Deciziile cu un impac mai larg şi semnificativ, dacă cuiva îi pasă de acestea, ar trebui făcute într-o adunare comunală făcută faţă-n faţă.

Adunarea comunală nu este, totuşi, o legislatură. Nimeni nu este ales. Oricine poate participa. Oamenii vorbesc pentru ei înşişi. Dar în timp ce ei vorbesc despre anumite lucruri, ei sunt cât se poate de conştienţi de faptul că, a câştiga nu este, precum era pentru antrenorul de fotbal, Vince Lombardi, “singurul lucru.” Ei vor ca toată lumea să câştige. Ei pun valoare pe legătura cu vecinii lor. Ei încearcă, în primul rând, să reducă neînţelegerile şi să clarifice chestiunile. De multe ori ar ajunge să se facă atât pentru a se ajunge la o înţelegere. Dar dacă nu este de ajuns, aceştia muncesc pentru a se ajunge la un compromis. De cele mai multe ori aceştia ajung să o realizeze. Dacă nu, adunarea ar putea amâna problema, dacă este vorba de ceva care nu necesită o decizie imediată, astfel încât întreaga comunitate poate reflecta şi discuta despre problemă înaintea unei noi întâlniri. Dacă acest lucru eşuează, comunitatea va explora dacă există o modalitate de a separa majoritatea şi minoritatea temporar, fiecare ducându-şi la bun sfârşit preferinţele.

Dacă oamenii în continuare au vre-o diferenţă ireconciliabilă privind problema, minoritatea are două alegeri. Poate să se alăture majorităţii de această dată, deoarece armonia comunităţii este mult mai importantă decât problema. Poate că majoritatea poate concilia minoritatea cu o decizie privind altceva. Dacă tot nu se rezolvă neînţelegerea, şi dacă problema este foarte importantă pentru minoritate, se poate separa să formeze o comunitate nouă, precum au făcut varii state americane (Connecticut, Rhode Island, Vermont, Kentucky, Maine, Utah, West Virginia, etc.). Dacă secesiunea lor nu este un argument împotriva statismului, atunci nu este un argument contra anarhiei. Nu este un eşec al anarhiei, deoarece noua comunitate va recreea anarhia. Anarhia nu este un sistem perfect – este doar mai bună decât toate celelalte.

Nu ne putem satisface toate nevoile la nivel local.

Poate nu toate, dar există dovezi din arehologie pentru comerţ de lungă distanţă, pe o distanţă de sute sau poate mii de kilometrii, în Europa anarhică şi preistorică. Societăţile primitive anarhice vizitate de către antropologi în secolul al XX-lea, precum poporul de vânători-culegători San (Boşimanii) şi tribalii insulari Trobriand au făcut astfel de comerţ între “parteneri de comerţ” individuali. Practic anarhia nu a depins niciodată de autonomia locală totală. Dar mulţi anarhişti moderni au îndemnat faptul că regiunile şi comunităţile trebuie să fie cât mai autonome posibil, spre a nu depinde de partenerii din exterior distanţi şi impersonali. Chiar şi cu tehnologia modernă, care a fost de dese ori proiectată special pentru lărgirea pieţelor comerciale prin distrugerea autonomiilor, mult mai multă autonomie este posibilă decât guvernele şi corporaţiile vor ca noi să ştim.

O definiţie a “anarhiei” este haosul. Nu este oare asta ceea ce ar ajunge să fie anarhia – haos?

Pierre-Joseph Proudhon, primul om care s-a numit anarhist, a scris “libertatea este mama, nu fiica ordinii.” Ordinea anarhistă este superioară ordinii impuse de către stat deoarece nu este un sistem de legi coercitive, ci doar modul simplu prin care comunităţile de oameni se cunosc şi decid cum să trăiască împreună. Ordinea anarhistă este bazată pe consensul comun şi simţul realităţii.

Când a fost formulată filosofia anarhismului?

Unii anarhişti cred că ideile anarhiste au fost exprimate de către Diogene cinicul în Grecia antică, de către Lao Tse în China antică, şi de către diverşi mistici medievali şi în timpul Războiului Civil englezesc din secolul al XVII-lea. Dar anarhismul modern a început cu cartea lui William Godwin, “Political Justice” (Justiţia politică), publicat în Anglia în 1793. A fost revizuită în Franţa de către Pierre-Joseph Proudhon prin anii 1840 (What Is Property? – Ce este proprietatea?). A inspirat o mişcare anarhistă printre muncitorii francezi. Max Stirner în “The Ego and His Own” (Egoul şi-al său) din 1844, a definit egoismul iluminat care este o valoare de bază anarhistă. Un american, Josiah Warren, a ajuns, într-un mod independent la idei similare în acelaşi timp şi a influenţat mişcarea la scară mare de la aceea vreme, care dorea să fondeze comunităţi utopice. Ideile anarhiste au fost dezvoltate mai mult de către marele revoluţionar rus Mihail Bakunin şi de către respectatul intelectual rus Petr Kropotkin. Anarhiştii sperau ca ideile lor să continue să se dezvolte într-o lume schimbătoare.

Treaba asta revoluţionară sună foarte mult a comunism, ceea ce nimeni nu doreşte.

Anarhiştii şi marxiştii sunt inamici încă din anii 1860. Deşi au cooperat uneori împotriva unor inamici comuni precum ţariştii din timpul Revoluţiei Ruseşti şi fasciştii spanioli din timpul Războiului Civil din Spania, comuniştii întotdeauna i-au trădat pe anarhişti. De la Karl Marx la Iosef Stalin, marxiştii au denunţat anarhismul.

Unii anarhişti, urmaşi de-ai lui Kropotkin, se intitulează a fi “comunişti” – nu comunişti în sine. Dar ei îşi contrastează comunismul liber, plecând de jos – punerea în voluntară la comun a pământului, facilităţilor şi a muncii în comunităţile locale unde oamenii se cunosc între ei – cu un comunism impus cu forţa de către stat, naţionalizând pământul şi facilităţile de producţie, negând toată autonomia locală şi reducând muncitorii la nişte simpli angajaţi ai statului. Cum să nu fie cele două sisteme extrem de diferite?

Anarhiştii au salutat şi au participat, de fapt, la căderea comunismului european. Unii anarhişti străini au ajutat dizidenţii din Blocul de Est – căci guvernul Statelor Unite nu o făcea – pentru foarte mulţi ani. Anarhiştii sunt acuma activi în fostele ţări comuniste.

Căderea comunismului a discreditat cu siguranţă mare parte din stânga americană, dar nu şi pe anarhişti, mulţi dintre ei oricum nu se consideră a fi de stânga. Anarhiştii au fost de dinaintea marxiştilor şi continuă să fie şi după ei.

Anarhiştii nu susţin cumva violenţa?

Anarhiştii nu sunt nici pe departe la fel de violenţi precum democraţii, republicanii, liberalii sau conservatorii. Acei oameni pe care noi îi vedem ca fiind nonviolenţi din cauză că folosesc statul la îndeplinirea muncilor lor murdare – ca să fie violent pentru ei. Dar violenţa e violenţă. A purta o uniformă sau fluturând un steag nu schimbă asta. Statul e violent prin definiţie. Fără violenţă împotriva strămoşilor noştri anarhici – vânător-culegătorii şi fermierii – nu ar exista state astăzi. Unii anarhişti susţin violenţa – dar toate statele se angajează în violenţă zi de zi.

Unii anarhişti, în tradiţia lui Tolstoi, sunt pacifişti şi nonviolenţi ca şi principiu. Un număr relativ mic de anarhişti cred în a merge în ofensivă impotriva statului. Majoritatea anarhiştilor cred în auto-apărare şi ar accepta o anumită limită de violenţă într-o situaţie revoluţionară.

Problema nu este violenţa versus nonviolenţă. Problema este acţiunea directă. Anarhiştii cred că oamenii – toţi oamenii – ar trebui să-şi ia soarta în propriile mâini, individual sau colectiv, făcând ceea ce este legal sau ilegal şi fie că are de-a face cu violenţa sau scopul se poate realiza într-un mod nonviolent.

Care este mai exact structura socială a unei societăţi anarhiste?

Majoritatea anarhiştilor nu sunt “exact” siguri. Lumea va fi un loc foarte diferit după ce guvernele au fost abolite.

Anarhiştii nu folosesc de obicei planuri, dar ei propun câteva principii de ghidaj. Ei spun că ajutorul reciproc – cooperarea mai degrabă decât competiţia – este baza cea mai importantă pentru viaţa socială. Ei sunt indivizi care consideră că societatea există în beneficiul individului, nu invers. Ei sunt în favoarea descentralizării, asta însemnând că fundaţiile societăţii ar fi locale, comunităţi faţă-n faţă. Aceste comunităţi apoi se federalizează – în relaţii de ajutor reciproc – dar doar în scopul de a coordona activităţi care nu pot fi întreprinse de comunităţile locale. Descentralizarea anarhistă întoarce ierarhia actuală cu susul în jos. Chiar în acest moment, cu cât mai mare nivelul guvernului, cu atât are mai multă putere. În anarhie, nivelele mai înalte de asociere nu sunt deloc guverne. Nu au putere coercitivă, şi cu cât mergi mai sus, cu atât există mai puţine responsabilităţi delegate acestora de către cei de jos. Totuşi, anarhiştii sunt conştienţi de riscul că aceste federaţii ar putea ajunge birocratice şi statiste. Suntem utopici dar suntem şi realişti pe deasupra. Va trebui să monitorizăm aceste federaţii de aproape. Cum spunea Thomas Jefferson, “vigilenţa eternă este preţul libertăţii.”

Ultimele tale cuvinte?

Winston Churchill, un politician şi criminal de război englez alcoolic şi decedat a scris o dată că “democraţia este cel mai groaznic sistem de guvernământ, în afara tuturor celorlalte.” Anarhia este cel mai groaznic sistem social – în afara tuturor celorlalte. Până acuma toate civilizaţiile (societăţile statale) au decăzut şi au fost succedate de societăţi anarhice. Societăţile statale sunt ereditar instabile. Mai devreme sau mai târziu şi a noastră se va prăbuşi. Nu este prea repede să începem să ne gândim ce să punem în locul său. Anarhiştii deja se gândesc la asta de peste 200 de ani. Avem un punct de plecare. Vă invităm să ne exploraţi ideile – şi să vă alăturaţi nouă în a face lumea un loc mai bun.