Anexe literare despre Panait Mușoiu
Continuare la broșura „Panait Mușoiu” de Adrian Tătăran

Cuvânt înaintea anexelor literare (2022)

Astăzi, 14 noiembrie, se fac 78 de ani de la moartea publicistului Panait Mușoiu, iar pe 18 noiembrie, 158 de ani de la nașterea lui.

A sosit momentul unei adăugiri consistente la broșura scrisă inițial de A. Tătăran, acum trei ani, ca postfață la ediția din 2019 a lucrării lui Bakunin, Dumnezeu și Statul.

Am stat cu nasul, în ultima vreme, prin fel și fel de reviste, și am găsit diverse materiale: articole, recenzii, piese de teatru etc. Aceste noi surse îl arată pe Mușoiu și a sa Revistă a „Ideei” într-o nouă ipostază: aceea de temă recurentă în literatură, subiect de reportaje, amintiri ori schițe. Până foarte de curând știam doar de fragmentul din Calea Văcărești, roman publicat inițial de I. Peltz în 1933, fragment reluat, într-o formă comprimată, în urmă cu trei ani, pe blogul Pagini Libere, cu titlul „Panait Mușoiu – anarhistul în vizuina sa”.

Așa că nu mică mi-a fost mirarea când l-am găsit pe Mușoiu ca personaj și în alte câteva texte, precum și într-o piesă de teatru.

Pe lângă fragmentele din Calea Văcărești și Băiat de București, de Al. I. Ștefănescu, fragmente pe care le veți putea citi în paginile care urmează, Mușoiu și Revista Ideei apar ca motivație a personajului principal într-o povestire din Ipoteca și alte povestiri de Dan Mutașcu (Editura Cartea Românească, 1979, pp. 37-51):

Când îl trimisese la Curpeni să-și scrie articolul, reportajul de la care aștepta atât, Panait Mușoiu, directorul Revistei Ideei, îl sfătuise ferm, cu vocea lui de bunic, să nu se expună, „dar nici să nu se ascundă sau să abjure de la principiile sale socialiste”. Desigur, toate astea Mușoiu i le spusese la București, în cămăruța de pe strada Iepurilor nr. 10, cu o cafea, nu prea grozavă, dar în orice caz o cafea, dinainte, și aici se afla în Z., capitală de județ, la 4 kilometri de Curpeni, unde trebuia s-ajungă, la moșia prințului Caragea (...).

O povestire nu foarte bine scrisă, a cărei linie narativă e uneori greu de urmărit. Acțiunea principală se învârte în jurul lui Mircea Iova, care e „trimis” de Mușoiu să facă un reportaj într-un sat, la moșia prințului Caragea. Iova se întâlnește cu un fost coleg, actualmente jandarm, care, împreună cu un alt coleg de-al său, se interesează de motivul vizitei sale. Mai apoi îl invită la un restaurant, unde cei doi slujbași în uniformă se ospătează și-i pun în vedere reporterului să plece cât mai repede din localitate. Se subînțelege, deși cu oarecare dificultate, că reportajul pe care urma să-l facă Iova avea de-a face cu evenimentele revoltei țărănești din 1907. Jandarmii insistă că nu s-a întâmplat nimic în sat și că a fost liniște, invitându-l din nou să plece pe Iova. Reporterul se încăpățânează, înnoptează la un tovarăș de-al lui Mușoiu, Grigore Calistrat, care ținea pe pereți fotografii cu Darwin, Lassale, Newton, Kepler, Marx și Bakunin, și avea, în plus, și un câine pe nume Kepler (hah!). A doua zi, Iova trimite câteva scrisori la București, simțind că lucrurile sunt tulburi în sat și că s-ar putea să fie în primejdie. Intuiția nu-l înșeală. În aceeași seară, este „oprit de o droașcă neagră, înaltă și greoaie” din care coboară cei doi jandarmi, care-l împușcă în cap. Aflăm, în epilog, că jandarmul „se luase” cu fiica prințului Caragea.

Povestea ilustrează, într-un mod poate prea simplist, alianța nefastă dintre elitele politice și economice și mașinăria de represiune a statului, care se îndrepta, cu consecințe adeseori tragice, și împotriva gazetarilor și militanților socialiști.

Panait Mușoiu mai este amintit și în volumul de memorii, Vremuri, oameni… de Ștefan Voicu (Editura Eminescu, 1980, p. 29), unde apare în mijlocul micului cerc de dezbateri politice pe care-l anima, undeva pe la mijlocul anilor `20:

(...) am mai avut timp să trec pe la ceainăria de pe Calea Văcărești.

Am nimerit-o bine. Încă din ușă, prin fumul gros de țigară, i-am văzut în jurul obișnuitei mese din fund și mi-am dat seama că discuția este aprinsă și că ea este în toi. Cinci inși. Care cu gesturi largi, grandilocvente, de credeai că acum-acum răstoarnă paharele cu ceainic cu tot, care mai mult șoptit, cu ochii aprinși de patimă, de pasiune, care cu aer sceptic, cu suveran dispreț față de toți și de toate. Cel puțin de două ori pe săptămână, combatanții – patru-cinci-șase-șapte și chiar opt la număr – deslușeau, în nesfârșite și ireconciliabile controverse, încâlcitele probleme filozofice nedezlegate de veacuri, puneau la cale marile transformări revoluționare ale lumii, orientau destinele omului și ale societății, destinele întregului univers, definite în sentințe tranșante și fără drept de apel.

Unde sunt, doamne, înălțătoarele confuzii și sfintele iluzii ale vremii? Scântei țâșneau din înverșunatele ciocniri, din care mă străduiam să pricep și eu totuși câte ceva, cât mai mult cu putință. Max Stirner, Kropotkin, Bakunin cu tot alaiul lor de anarhiști care umpleau paginile mult-căutatei pe atunci Revistă a Ideei, a lui Panait Mușoiu, se ciocneau furtunos cu Lenin și Troțki, cu Buharin, cu Dobrogeanu-Gherea, cu Capitalul lui Marx în prezentarea lui Deville, cu materialismul istoric din broșura lui Lafargue și din prefața lui Racovski la traducerea lui Engels! Combatanții nu-și găseau liniștea și împăcarea – „coexistența pașnică ideologică”, cum s-ar spune astăzi – decât târziu în noapte, când începea să se simtă apropierea primelor sclipiri ale dimineții. Atunci, și doar atunci, spiritele obosite se potoleau pe platforma comună a învățăturilor ce mi se păreau deosebit de înțelepte, ale lui Haekel și Max Nordau, dacă nu interveneau între timp Spinoza, Kant sau Vasile Conta, pentru a stinge capetele învăpăiate și a toci asperitățile. (...)

Piesa de teatru Suntem și rămânem de Paul-Cornel Chitic, a apărut în 1975. Acțiunea se petrece la finele secolului XIX, atunci când în mișcarea socialistă autohtonă s-a produs prima schismă, cea între adepții social-democrației, deci ai „căii legale, parlamentare” și cei care, asemeni lui Mușoiu, erau mai degrabă înclinați spre calea revoluționară și acțiunea directă. Cea mai vizibilă și prezentă în piesa de teatru este „partida socialiștilor” (sau „tabăra socialiștilor”), din care făcea parte și Mușoiu alături de Constantin-Dobrogeanu Gherea, frații Nădejde, Sofia Nădejde, Constantin și Maria Mille, V. G. și Cornelia Morțun, Anton Bacalbașa, Georges Diamandy, C. Stere și alții. Este amintit și Partidul Liberal și cel conservator. Pe lângă partide, Engels, Plehanov, Kautsky, sunt prezenți și ei.

Prin Suntem şi rămânem, Paul-Cornel Chitic propune o modalitate valoroasă de teatru politic, realizată, printr-o tehnică dramaturgică bine gândită. O lume în care au loc grave confruntări ideologice este adusă în scenă (...). Tinerii socialişti români parcurg, etapă cu etapă, drumul clarificării ideologice, se înfruntă deschis, se acuză reciproc de greşeli, conştientizează sensul acţiunilor ce urmează a fi întreprinse pentru mobilizarea muncitorilor români.

(Teatrul, nr. 3, 1982, p. 3)

Piesa Suntem şi rămânem reconstituie, în linii generale, lupta clasei muncitoare la sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru organizarea ei politică. Acţiunea piesei se derulează în strânsă legătură cu atitudinea partidelor burgheziei şi moşierimii faţă de eforturile muncitorimii de a crea un partid revoluţionar. Personajele sunt reale, atestate documentar, iar multe din replicile lor se pot întâlni în arhive, articole din presa vremii, lucrări memorialistice.

(România literară, ianuarie-martie 1986)

Piesa mai degrabă am răsfoit-o, dar și s-o fi citit pe de-a-ntregul, nu s-ar fi potrivit cu fragmentele selectate, deoarece, înainte de toate, această adăugire are și un scop poate un pic „hazliu”, anume acela de a prezenta locuințele lui Panait Mușoiu și pe el, în dânsele. Un fel de Hi, I`m P. Mușoiu and welcome to my crib(s).

Deja am aflat cum era cafeaua din „cămăruța de pe strada Iepurilor nr. 10”, urmează să aflăm viața de la hanul de pe Calea Văcărești și cămăruțele din Fluierului 28, și Popa Soare 69, Mușoiu fiind un chiriaș care a trebui să se mute de nenumărate ori. Desigur, am mai inclus câteva „diverse”, de dragul artei.

C. Ganait

14 noiembrie 2022

„Informațiuni. Bandele polițienești la Clubul muncitorilor” (Lupta, 11 august 1890)

Azi a venit în redacţia noastră una din victimele Poliţiei de la Clubul Muncitorilor, anume loan Toluntan, de fel român din Moldova, stabilit de mai mulţi ani în Bucureşti ca vizitiu şi ne-a făcut declarațiile următoare:

In ziua bătăii stam la Clubul muncitorilor împreună cu V. Dumitrescu elev la şcoala de comerţ, cu d. Cătină şi d. Muşoiu. La un moment dat intră în sală un om mărunţel cu mustaţa groasă gălbioară, ca de 36 de ani, şi care dându-se drept un învăţător sătesc cere d-lui Muşoiu ziarul Munca şi începe a-i povesti de suferinţele ţăranilor. În această vreme mai soseşte un strungar membru al Clubului şi spune ceva la ureche d-lui Cătină, care este afară. Zisul învăţător se ia după el şi prin repeziciunea cu care pleacă ne lasă miraţi. Atunci strungarul ne spune că acel om ieşise de la poliţie şi că acest lucru îl comunicase d-lui Cătină. N-apucase să ne istorisească aceasta când ne vedem năpădiţi de mai bine de 10 inşi cu bastoane groase în mână, cari nici una nici alta ne şi iau la bătaie strigându-ne: „Na politică; mai faceţi politică”. Nepregătiţi cum eram a fost vai de noi; loviţi în toate părţile, pisăgiţi în picioare de aceste fiare – d. Muşoiu mai ales era ţinta lor, – cătarăm să fugim înspre uşă. Ajuns la uşă luai seama că e ţinută pe din afară şi încordându-mi cele din urmă puteri putui s-o deschid niţel şi văzui că e ţinută de un sergent poliţienesc.

În vremea asta bătaia urma şi tocmai când publicul se aduna mai numeros afară, se lăsă uşa de putură a ieşi. De îndată însă furăm târâţi la Poliţie, de către sergenţi şi de către chiar bătăuşii nostrii.

La poliție

Duşi la Poliţie înaintea d-lui prefect nici nu mai ştiu ce s-a petrecut cu mine, atât eram de zăpăcit de durere; când veni însă rândul d-lui Muşoiu auz că îl anunţă, că o să-l dea în armată; iar pe V. Dimitrescu că o să-l dea afară din şcoală. D-lor bătuţi, cum erau de răniți d-abia puteau vorbi şi d. Muşoiu ţinându-se de cap, d. Prefect îi spuse răstit să nu se mai fandosească.

De aci furăm porniţi spre arest. In sala Prefecturei ne întâlnirăm atunci cu d. locotenent de jandarmi Părăianu, căruia un agent arătându-i haina sa descusută îi spuse că noi i-am rupt-o. Atât a fost destul ca d. locotenent să sară asupra d-lui Muşoiu căruia îi cară vreo 5-6 palme groaznice, şi zbieră agenţilor să-l bage la carceră. Pe mine încă m-a bătut cu o cravaşa d. locot. Părăianu, ameninţându-mă să mă dea afară din ţară ca vagabond, cu toate că eu îi spusesem că am domiciliul şi familia mea în Bucureşti în strada Ţăranului.

De aci furăm despărţiţi; d. Muşoiu fu oprit acolo, iar pe mine şi pe V. Dimitrescu ne porniră spre secţia 26, unde furăm ţinuţi 48 ceasuri, în timpul cărora nu ni se dete nimic de mâncare. După sosirea noastră la secţie d. comisar a făcut un proces-verbal, în care nu ştiu ce o fi scris şi mi l-a dat să-l iscălesc.

De frică m-am supus. Ieri pe la amiază mi-a dat drumul după ce d. Părăianu îmi mai dete de vreo două ori cu cravaşa.

Acesta e sfântul adevăr, aşa cum s-au petrecut lucrurile şi aşa cum le pot spune azi când mi-am cules niţel minţile.

Am văzut prin gazete că se zicea cum că un birjar cu care d. Muşoiu ar fi petrecut în ajun, nemulţumit şi beat, ar fi provocat bătaia. Declar că în ajun nici nu mă întâlnisem cu d. Muşoiu, ne cum nu chefuisem. Pentru mine nici nu încape îndoială, lucrul era pregătit dinainte, şi venirea zisului învăţător a fost numai spre a vedea dacă în Club nu suntem numeroşi, ceea ce găsind a şi mers d-a înştiinţat banda de bătăuşi să intre.

Nici unul din cei ce ne bătuse n-a fost arestat.

Din povestirea de mai sus limpede şi simplă a omului ce s-a prezentat înaintea noastră şi a cărui identitate ne e garantată atât de persoane cunoscute nouă şi cari îl însoțeau, d. Cătină şi Radovici, cât şi de starea în care se găsea: semne de lovituri pe cap şi corp, hainele sdrenţuite, reiese până la evidenţă că versiunea d-lui colonel Algiu e o curată invenţiune, nici măcar inteligentă. Ceea ce e încă grav de tot şi asupra cărui noi vom reveni, e faptul monstruos al bătaiei tot a celor bătuţi de către poliţie în chiar localul poliţiei. Isprava aceasta e o infamie neîntrecută şi constituie o adevărată crimă.

Nu mai puţin monstruos e faptul deţinerii chiar şi acum a d-lui P. Muşoiu şi nearestarea nici unuia din bătăuşi.

Ce dracu, chiar înscenările au nevoie de ceva mai multicică iscusinţă. Aci neghiobia se ia la întrecere cu infamia.

Fragment din I. Peltz, Calea Văcărești, Editura Minerva, 1970, pp. 87-89

Mândria lui Șulăm Șolț era, desigur, casa din strada Traian. A cumpărat un bordei și a ridicat câteva încăperi omenești. Mahalaua gospodinelor, firave sau deformate de mizerie, și a copiilor dezbrăcați și înrăiți de lipsuri îl scotea chiar bogat. Puțini evrei aveau în strada asta și mai ales în partea care da spre Calea Dudești locuință proprie. Cei mai numeroși – negustori ambulanți, vânzători în magazinele de pe Lipscani, samsari cu destine greu de bănuit, lucrători și funcționari de birou cu lefuri nenorocite – de-abia își duceau zilele. Chiar în gura străzii, ochiul, fie el cât de nedeprins cu scrutarea altor ochi, înțelegea că acolo e un sediu al calicilor. (...) Dar peste drum? Treceai un loc viran, întins și trist, și dădeai de-un fel de han plin de bălegar și de gunoaie; pe ambele părți: cizmari ignorați de tineretul cartierului, croitori famelici și dominând peste copii fără număr, instalatori „de electricitate” – cum se prezentau, cu demnitate, în pantalonii lor găuriți – studenți originari din îndepărtate târguri dorohoiene, spălători de vase din marile restaurante centrale, cerștetori corecți în beteșugul lor expus privirilor; o mână ruptă, un ochi spart, un picior de lemn – un popor amestecat și învins.

În han locuia și „anarhistul” Moșeanu. Avea un cap de pictură expresionistă: pletele acopereau gulerul cămășii rusești, ochii verzi, nici calzi, nici reci, priveau nepăsător lumea, în adăstarea alteia, iar fruntea, mare, dominantă, purta pe ea semnele gândurilor multe – toată numai brazde. Moşeanu avea o singură cameră plină de cărți. De-abia mai era loc pentru patul de fier şi pentru o masă de scris. Toată ziua lucra. Întocmea o revistă lungă, în paginile căreia se întâlneau toți așii filozofiei și sociologiei clasice, moderne, contemporane – de la conservatorii ponderați, până la extremiștii catastrofali. În mintea şi sub condeiul lui, anarhistul îi întrunea pe toți. Pe vremuri luase parte la mișcările de stânga. N-a fost niciodată, însă, un luptător, un agitator. A îndurat, cu mândrie și cu un uriaș dispreț față de societate, schingiuirile cu care, pe atunci, se încerca uciderea ideilor, dar n-a stăruit în politica militantă. Temperamentul nu-i îngăduia munca braț la braț cu masele, întru atingerea țelului comun. Trăia ca un pustnic. Mânca pâine și brânză – de obicei pâine. Nu fuma, nu bea, nu se distra din banii proprii. Invitat la masa vreunui prieten mai cuprins, Moșeanu dovedea o poftă robustă și prelungită: viața pe care o ducea nu însemna, deci, aplicarea unui program, ci groaza de a cheltui din punga proprie măcar o lețcaie. Îi plăceau bunurile pământești: o friptură, un păhărel de vin, o plimbare cu trăsura, o călătorie, o femeie… Dar nu se îndura să scoată pentru asta un bănuț. Fusese căsătorit. De pe urma acelei căsnicii avea un băiat: isteț și îndemânatic. Nu izbutise însă să-l păstreze pe lângă sine. Când nu gândea, Fănel evada prin provincie, de unde ajungea pân` acasă la Moșeanu, vestea unor „isprăvi” supărătoare ale împielițatului. Anarhistul nu pricepea deloc de ce un băiat deștept, dornic de hrană, de joacă, de libertate, nu se poate împăca – orice ar face – cu sfertul de metru de pat în care trebuia să doarmă, gol pușcă (din economie!), și cu coaja de pâine, dăruită cu precauție, de părintele sever.

Din când în când, omul primea vizita unor tineri palizi și covârșiți de lecturi și proiecte revoluționare.

Locuind în mansarde sau în beciuri – lipsiți de soare, de aer, de mâncare – fără mângâierea unei mâini de mamă sau de iubită, zdrențuiți, nedormiți şi veșnic flămânzi, băiețandrii ăştia întârziau ceasuri, zile şi, câteodată, nopţi întregi la Moşeanu, în dezbateri fierbinți asupra lumii viitoare… Anarhistul îi punea adesea să traducă o pagină din cutare doctrinar extremist, să facă o corectură a revistei sau să lipească mărci poștale pe adresele abonaților. Băieții îndeplineau rugămintea lui Moșeanu cu o ardoare de misionari. „Neînregimentați” în niciun partid – dincolo de orice disciplină – ei vedeau în omul care se izolase de semeni între cărți un ideal de viaţă. Ajutându-l, li se părea că ajută împlinirea gândului pentru care jertfeau totul: familie, avere, profesiune, dragoste…

Moşeanu se bucura de stima vecinilor care îl venerau pentru disprețul pe care îl dovedise nevoilor omenești; mahalagiii știau că anarhistul nu înghite fiertura cu lunile, nu face foc niciodată, culcându-se în odaia rece chiar pe vremea gerurilor siberiene – nu are niciun ochi de om sa de animal, pe lângă casă care să-l privească sau să-l ajute la boală, la o nevoie – într-un cuvânt îl și compătimeau, îl și admiraul. Marcel, de pildă, şeful unei bande alcătuită din opt fraţi, hoţi şi puşcăriaşi cunoscuţi, se exprima întotdeauna cam astfel despre Moşeanu: „E candriu!”.

Iar bătrânul talmudist Flamm, care de asemenea mânca o dată la două zile, ostenind nopţi întregi asupra foliantelor sfintelor tipărituri ebraice, îl considera un mucenic. „Un om ca el – spunea bătrânul, mângâindu-şi ciocul de zăpadă – se naşte rar!”.

„Scriitorii despre ai lor. O vizită la Panait Mușoiu” (Dimineața, 11 decembrie 1930)

Fusesem invitat, cam de mult, de către amicul Panait Muşoiu, să-l vizitez.

Dar multiplele mele obligaţii, – alergături pe la Bănci pentru preschimbări, audienţe de acordat diferiţilor miniştri etc. – m-au împiedicat să urmez invitaţiei sale.

Insă, acum câteva zile mi-am luat curajul in dinţi şi m-am dus să-l văd.

Cine n-a auzit de Panait Muşoiu. Că e un tip excentric, nu e de discutat. Dar are şi o locuinţă cam excentrică: şade tocmai în strada Flueruiui. Ce-am fluierat eu pe drum până acolo! Maică doamne!

Dar tot l-am găsit, după descrierea pe care mi-a făcut-o un om din Obor.

Mi-a spus:

– Domnule! Să vezi ce palat are! Numai să nu suni Ia poartă că nu prea are sonerie. Şi când intri, să te apleci, că d-ta, deşi eşti destul de scund, poţi să-i strici pragu de sus, cu capu.

*

Și închipuiți-vă că am ajuns. Intrarea e comodă: poartă n-are, deoarece lipseşte gardul. Palatul, in care locuieşte Panait Muşoiu, poate să tot aibă 2,50 metri înălţime, dacă nu şi mai mult, cu doi-trei centimetri.

Când intri, e drept că trebuie să te apleci, altfel riști să-i dărâmi palatul căci stă cam într-o rână.

Dacă ai răzbit în culoar, trebuie să o faci la dreapta. La stânga e greu s-o faci, că n-are decât pachete de cărţi, de jos până in tavan.

Când m-a văzut amicul Panait a vrut să mă ia în braţe, dar n-a putut, fiindcă n-avea loc să desfacă braţele.

Şi m-a poftit să şed pe ceva care mi s-a părut că e un pat, dar era tare al naibii. Era alcătuit probabil din cărţi peste care erau aşternute două velinţe. De jur împrejur cărţi, cărţi şi iar cărţi. Era un fel original de a capitona pereţii, ca să ţină mai cald. Însă în odaie era un frig boreal, sau poate şi austral; dar aş băga şi mâna in foc, ca să dovedesc cât de frig era acolo.

Şi am stat de vorbă.

Cu Panait Muşoiu e totdeauna agreabil să vorbeşti. Chiar şi când tremuri de frig.

E un om pe care toată lumea îl ştie dar nu-l cunoaşte. E apostolul unei idei, pe care încearcă de o jumătate de secol să le impună lumii cugetătoare. Mulţi îl citesc, (căci le trimite cărţile ce editează), multi il admiră; dar foarte puţini plătesc volumele primite.

Cum era pe la amiază, şi cam întuneric în odaie, l-am întrebat:

– N-ai lumină electrică?

– Eu n-am, dar au vecinii mei, şi e destul.

– Văd că n-ai sobă… Poate ai calorifer?

– Au vecinii: eu mă încălzesc vara şi fac provizii de căldură şi pentru iarnă.

– Şi masa unde o iei? Căci văd că nu ai pe aci nimic care să denote că obişnueşti să mănânci...

– Masa? La cantina de pe cheiul Dâmboviţii: 15 lei două feluri. E cam departe de aci, dar, mă consolez, cu gândul, că fac mişcare şi nu mă îngraș. Mă scuzi câteva minute…

*

Rămas singur, m-am uitat la cărţile pe care le avea acolo. Cei mai mari cugetători ai lumii, traduşi de el, se aflau înghesuiţi in odăiţa aceia friguroasă. Erau: Aristofan. Th. Carlyle, Chateaubriand, P. Kropotkin, E. Malatesta, M. Maeterlink, Pluton, Plutarc, Ch. Richet, John Stuart, Mill, Voltaire, Cernișevski, Seneca, Antioco Zucca şi o mulţime de alţi. Probabil că ei nu simţeau frigul din cei doi metri pătraţi rămaşi liberi.

Şi mă gândeam la ciudăţeniile vieţi: o jumătate de secol de muncă, başca de ceea ce a scris original închinat unui ideal: dragostei de aproape și dorinţei de a răspândi lumina in straturile populare.

La 66 de ani Panait Muşoiu este acelaşi idealist, ca şi acum 50 ani, când făcea planuri menite să fericească lumea, planuri de pe urma cărora azi mănâncă odată pe zi la cantina comunală de pe cheiul Damboviţei.

*

Panait Muşoiu a revenit dichisit ca pentru o plimbare.

...Şi am pornit agale spre cantina muncitorească comunală unde era vorba să-mi facă trataţie cu două teluri de mâncare.

Dar pe drum ne-am pierdut... în discuţii privitoare la editură şi la literatură, până am ajuns la statuia Iul C. A, Rosetti. Aici m-a oprit un oftat greu al Iui P. Muşoiu.

– Ah! Păcat că nu pot să tipăresc şi cele ce a scris C A. Rosetti! A fost un mare democrat: unul din cei mai lucizi vizionari!

Şi s-a pornit pe o serie de elogii, care m-au făcut să uit de invitaţia lui. Aşa că ne-am despărţit: el plecând spre cantina comunală şi eu, fascinat de ideile lui, m-am trezit abia acasă cu regretul, că pierdusem prilejul de a gusta din cele două porţii pe care mi Ie făgăduise cu atâta generozitate.

Şi cu toate astea, când te gândeşti că un cugetător şi muncitor de talia Iul Panait Muşoiu, după o jumătate de veac de eforturi nobile, ajunge să ia masa Ia cantina comunală, parcă te ia cu fiori.

Vasile Pop

Fragment din Al. I. Ștefănescu, Băiat de București, Editura Albatros, 1976, pp. 143-147

Volan nu este numai artist, el este „un om superior”, singur spune, și de asta și-a putut da seama Mitulică, atunci când tot cerându-i el cărți, Volan s-a plictisit și i-a spus:

– Știi ce? Am eu un prieten. Un savant, nu așa… Are o odaie plină de cărți și-i un om foarte bun. Am să-ți dau un bilet să te duci la el și cu siguranță c-o să-ți dea multe cărți să citești.

A durat foarte mult până când i-a dat Volan biletul, dar a meritat să se roage atâta de el, pentru că ceea ce a văzut acolo, a fost extraordinar.

Sigur, s-a spălat, și-a pus o cămașă curată (din păcate a trebui să meargă-n picioarele goale, pentru că este vacanța mare, și ghetele, cu toate că sunt destul de rupe, sunt încuiate-n dulap, n-are voie să le poarte decât duminica!) și-a luat-o pe jos, spre strada care scrie pe plic. S-a dus de fapt de mai multe ori, pentru că nu era persoana acasă. Scrie pe plic „Domnului Panait Mușoiu” și Mitu a crezut întâi că Volan a greșit, pentru că Mușoiu, da, există ca nume (este chiar și un general, foarte gras, care e desenat în ziare, mâncând niște sarmale cât pepenii!) dar Mușoiu cu „u”?

– Așa-l cheamă. Las-că știu eu mai bine! s-a supărat Volan, și-atunci Mitu a tăcut mâlc, pentru că, dacă nu-i mai dădea bietul?

În sfârșit, abia a treia oară l-a găsit. Era acolo o femeie rea care-l repezea mereu:

– Ce tot cauți p-aici? Pe cine cauți? Ce-ai tu cu socialiștii? Nu-i acasă! O fi la pușcărie, că cine-l vede? Țicnitu-ăla bătrân, cu cărțile lui, vai de capul meu, cine m-a pus să-i închiriez, că mai bine-mi luam lumea-n cap!...

Și tot felul de vorbe, că lui Mitulică i se făcuse cam frică, dar nu se lăsase, pentru că nimic nu este mai frumos pe lume decât să citești și unde poate el să găsească oameni care să aibă cărți, și mai ales, care să-i dea și lui?

Și, într-adevăr, Domnezeu l-a răsplătit pentru răbdarea lui, fiindcă a fost foarte frumos și foarte interesant!

– Te caută cineva, domnu` Mușoiu! a spus, după ce a bătut în ușă, proprietăreasa cea rea, care acum, în mod curios, vorbește mult mai politicos.

Nu este o casă mare, e cam ca la ei în curte, ba și mai mică, are chiar pământ pe jos, și tabla de pe casă este ținută, cu pietre și cu buturugi, ca să n-o ia vântul. A ieșit pe ușăr un domn foarte bătrân, cu barba albă, cu fața roșie, un fel de „Sfântul Petru”, care a zis:â

– Ce dorești, băiete?

– Am o scrisoare pentru dumneavoastră, vă rog.

Moșul a luat scrisoarea, a citit-o, s-a uitat la picioarele lui Mitu (e tot în picioarele goale, și nici cămașa nu mai este așa curată ca prima oară, dar ce, poți să ai mereu cămașa spălată și călcată?) și pe urmă-i zice:

– Poftește dumneata înăuntru!

Sigur că Mitulică a fost foarte încântat că-i zice dumneata, nu atât pentru sine, dar pentru proprietăreasa cea arțăgoasă, care stă moț, acolo lângă ei, parcă-i suspectează. Așa că, bine-a făcut domnul Mușoiu, că i-a-nchis ușa-n nas.

Când intră întăuntru, este puțin cam întuneric față de soarele orbitor de afară și odaia este foarte, foarte strâmtă, dar după ce s-au obișnuit cu lumina scăzută, rămâne deodată tablou, pentru că nu era o odaie normală, cu pat, masă, dulap, scuane, și e ca un fel de ladă mare cu cărți, sute și mii de cărți, unele în vrafuri, aranjate lângă perete, până sus în tavan, altele, grămezi pe jos, și masa, abia a descoperit-o, este tot plină cu cărți, și deasupra și dedesupt, și scaunele – unul mare și două mici – sunt și ele înecate sub cărți, și patul are cărți și pe el și pe alături, și mai ales dedesubt, iar dulap n-a văzut nicăieri, abia târziu, observă un fel de poliță în perete, și bineînțeles, miroase a praf și a închis, dar nu urât, pentru că este mult busuioc uscat, iar soarele varsă prin ferestruică două găleți de lumină aurie.

Și Mușoiu i-a dat un scaun din alea mici și a început să-l întrebe cine e și, mai ales, ce-a citit până atunci și că să-i spună „Tot, tot, tot!”.

………………………………………………………………………………………………...

Despre toate astea, i-a spus mai puțin lui Mușoiu, care șade pe-un scaun d-ăla mic, ca de cizmărie, cu fundul de piele, și se tot trage de barbă, dar ochii îi sunt luminoși și blânzi, cu toate că parcă lăcrimează, de, ca la un om bătrân!

Și la sfârșit, Mușoiu i-a dat un măr și vreo zece cărți, nu prea mari, cărți mai mici, cu coperte din foaie subțire. Sunt cărți roșcate, din Biblioteca pentru Toți, și cărți albastre din Biblioteca Minerva și cărți verzi din Biblioteca Căminul și i-a dat și unele, alb cu roșu, din Biblioteca Revistei Ideea, în care se afla tipărit și numele Panait Mușoiu, și-atunci Mitu s-a făcut și mai mic, pentru că și-a dat seama că pentru prima dată în viața lui stă de vorbă cu un scriitor, un adevărat scriitor, cu barbă albă, „un savant, nu așa…”, cum foarte bine a spus Volan.

Și lucrul cel mai nemaipomenit a fost că l-a sfârșit, când el a întrebat când trebuie să le aducă, Mușoiu i-a zis:

– Nu trebuie să mi le mai înapoiezi. Sunt ale tale.

A vrut să-i pupe mâna de bucurie, dar s-a stăpânit (că acum este prea mare, nu mai trebuie, la bărbați, să le spună „sărumâna”, și cu atât mai puțin s-o și facă, numai la cucoane, și-anume la cele bătrâne), iar Mușoiu l-a scos din încurcătură, pentru că l-a mângâiat pe cap. Și când Mitu a întrebat dacă mai poate să mai vină, Sfântul Petru a zis:

– După ce le citești, vii și-mi povestești și-atunci am să-ți mai dau și altele!

Ceea ce, se poate spune că este aproape o minune!

Mitulică s-a dus acasă foarte fericit, în câteva zile le-a citit pe toate, chiar și Biblioteca Ideei, care sunt mai grele, și s-a dus într-un suflet înapoi, acolo, la raiul de pe strada Fluierului, la Sfântul Petru cel Bun și Frumos, dar proprietăreasa cea arțăgoasă l-a luat în primire, de cum l-a văzut.

– Să nu te mai prind p-aici că-ți rup picioarele! Lua-v-ar dracu pe toți, cu cărțile voastre, că mi-a ieșit buhul în mahala și rămân cu casa neînchiriată. Cară-te d-aici, n-auzi, nu mai șade aici, s-a mutat la țuhaus, s-a dus unde-a dus mutu` iapa, că era să mă ia ăia și pe mine, mânca-i-ar moartea, și arde-i-ar focul de curcani și de sticleți și de vistavoi! Pleacă d-aici, n-auzi? Pleacă, până nu pun câinii pe tine!

Și-atunci Mitulică a plecat, și chiar a plâns acolo, pe strada Fluierului, și nici nu știa ce bine face că plânge, pentru că într-adevăr, niciodată nu l-a mai văzut pe Panait Mușoiu, pe Sfântul Petru, pe unul din cei mai buni oameni din lume și din viața lui.

„Breviarul săptămânii” (Rampa, 20 aprilie 1936)

Am văzut într-o librărie o carte prost tipărită, ca în vremurile eroice ale tiparului, cu literă mică, rânduri înghesuite, hârtie neagră – şi care totuşi mi s-a părut emoţionantă prin devotamentul care trebuie să fi fost cheltuit pentru a fi scoasă Ia lumină.

Este ,,Walden” de H. D. Thoreau tradusă şi tipărită de Panait Muşoiu.

Panait Muşoiu este un nume aproape legendar al publicisticii româneşti. Noi, care ne permitem să fim blazaţi la 30 de ani, ar trebui să-l privim cu oarecare remuşcare pe acest bătrân admirabil, muncind de ani de zile cu condeiul în mână pentru câteva delicate închipuiri, în care el crede în ciuda timpului, în ciuda noastră, în ciuda lui...

Nu ştim cum a descoperit Panait Muşoiu pe Thoreau şi cum de s-a oprit la „Walden”. Este o alegere norocoasă.

Henry David Thoreau este – sunt convins – un necunoscut la noi. Pe vremuri, când l-am citit pentru prima dată (într-o traducere mai veche la N.R F.) am încercat să conving pe cititorii mei de valoarea umană a acestui scriitor americani din ceacul trecut, de interesul documentar al cărţilor lui și de poezia lor primitivă, sinceră, bucolică. Cred că n-am izbutit.

„Walden” e o carte frumoasă, bogată, plină de umanitate, plină de încredere în viaţă – o carte salubră, care redă plantelor, peisagiilor, culorilor, un gust originar, o tinereţe de izvoare…

Mihail Sebastian

„În subsolul lui Panait Mușoiu. Ultimul umanitarist al generației de la 1890, a împlinit 75 ani. Inactuala existență a unui boem, exrevoluționar, publicist, editor și singuratic idealist” (Contemporanul, noiembrie 1939, pp. 8-10)

Așa denumita generație idealistă, de pe la sfârșitul secolului trecut, stegară a curentelor politico-sociale menite să promoveze la noi miturile anumitor iluminați din occident – e aproape cu totul dispărută.

Din extrem de puținii supraviețuitori, – poate singurul – Panait Mușoiu continuă să ducă mai departe, fără arenă, fără public, fanionul unei credințe volatilizate.

Rămas partizan al ideilor progresiste ce au învăpăiat îndepărtata lui tinereţe, Panait Muşoiu stăruie cu o admirabilă consecvenţă, cu o inalterată energie să răspândească de mai bine de o jumătate de veac cărţile şi lucrările autorilor săi favoriţi, filozofi, sociologi şi umanitarişti – Engels, Lafargue, Elisée Reclus, Kropotkin, Bertrand Russell, Paul Eidbacher, J. J.-Maréchal, Thoreau etc.

Adeptul unei concepţii de viaţă originală, care exclude superflu-ul şi tot ce constituie în genere plăcerile brute, Panait Muşoiu şi-a croit încă din tinereţe un mod de existenţă conform cu principiile sale directoare. Am crezut interesant să prezentăm cititorilor, cu prilejul aniversării de 75 de ani a bătrânului publicist – un aspect al acestei existenţe sui-generis, substanţială, evocatoare şi pitorească. Reportajul ce urmează e rezultatul unei vizite în subsolul singuratecului scriitor.

N-ai o fotografie a lui Panait Mușoiu? Ca să-l recunoști nu-i nevoie de un atare document, nimerit pentru mine sau dumneata – făpturi fără caracteristică, uniforme. Îl puteți repera, după un semn din afara persoanei sale. Căci trebuie să știți, acest înțelept a ridicat simplitatea în ce privește bunurile lumești, la rang de dogmă – și că în consecință, bătrânelul ce poartă mereu aceeași haină închisă în anotimpul negurei și ploii – aceeași haină albă chiar din pragul primăverii – e dumnealui. Sunt lesne memorizabile, indiciile astea vestimentare. Se impun chiar ele atenției, ca o particularitate veșnică proiectată. Sar în ochi.

Dacă mai adăugăm amănuntul că vechile straie de in sunt tivite de la rever până-n poale cu şiret negru – cum se conturează cu o dungă groasă de tuş un desen palid – cred că ni se oferă maximul mijloacelor de identificare. E singurul costum de vară în acest gen, din Bucureşti. Te pomeneşti că şi din ţară, dacă n-am bănui în provinciile cu oţetari şi tradiţie a naftalinei – niscaiva rare exemplare asemănătoare. Între ele s-ar putea trage o linie de unire istorică, fiindcă probabil croiala lor aparţine aceleiaşi obârşii… idealiste.

Aceste dichisuri de ținută nu sunt – ferit-a sfântul! – marca vreunei deşarte originalităţi. Nu. Ele ar fi mai curând, expresia devenită tic, leitmotiv – a unei neștirbite stări de spirit – de pe vremea când lavaliera, pălăria calabreză, pletele aşa zise rebele, constituiau elemente de demarcaţie socială. Cu cât mai pronunţate, cu atât mai ostentative, mai doctrinare. Anevoie revii la bătrânețe, asupra unor obiceie în care doarme și poate palpită încă, un trecut generos. Un trecut de patos, de burzuluială, de credințe învăpăiate, de gesturi aprige – proiectat pe un decor de caschete și bluze proletare. E greu desigur lui Panait Mușoiu să renunțe la nevinovata vipușcă, singurul blazon de consecvență nu față de credința lui rămasă aceiași, curată și bună – ci față de ceilalți, de universul ingrat, ce te judecă după blid nu după fiertură. Firul acesta de mătase îl desparte de lume. Atât.

Să vă mai dau și alt semn de recunoaștere, în cazul când îi ignorați adresa. E ceva mai dificil, însă efortul e legat de pitoresc. Acest semn completează icoana morală a blândului revoluționar, dușman al pompei și comodității. Cercetaţi mansardele şi subsolurile periferice. Nu a tuturor periferiilor, ci ale uneia numai, Negru, unde a ancorat de multe decenii, predilecția topografică a singuratecului cărturar..

Eu aşa l-am dibuit. Am întrebat în cartier, de un moşnegel cu haină albă tivită cu şiret de culoare închisă, buzunarele umflate de broşurele, cravată nu înnodată ci petrecută simplu pe sub guler – ah! reminiscențele neglijenței rebele! – şi mi-a fost suficient. N-a trebuit să împlinesc portretul cu alte trăsături (statură mică, musteaţă albă stufoasă, sprâncene idem, ochi albaştri, ten trandafiriu).

Mi s-a tras un cerc în jurul unei zone din preajma Halei Traian. „Pe acolo îl găsiţi.”

Nu interesează cât a durat explorarea, coborând și urcând. Dacă aș fi cunoscut detaliul că Panait Mușoiu e de câțiva ani sub zodia subsolului – economiseam firește și gleznele și respirația. Important e că l-am găsit. La extremitatea străzii Popa Soare.

Am descins în sfârșit, ultimele câteva trepte, ca într-o lumină ce se degradază. Şi e devreme totuşi. Oltenii încă au coşurile pline; căruţa cu gheaţă nu şi-a isprăvit rondul; până deasupra creştetului, soarelui ii mai trebuia câteva bunicele ceasuri. Aci jos, în subsol, e umbră, e crepuscul.

Cioc! Cioc! N-a întrebat de după uşă cine-i acolo, n-a săgetat o privire pe sub jurnalul gălbenit ce acoperă ferestrele. Nu-s pentru el atari gesturi prevăzătoare. Înţeleptul nu se fereşte de nimeni. Între viaţa lui domestică şi cea exterioară nu se interpun nici lacăt, nici ură, nici ziduri, nici bănuială. Poftim! – cheia e pe dinafară. A uitat sau a neglijat s-o scoată peste noapte. A dormit totuşi senin, ca omul cu cugetul împăcat, pe care o lungă experienţă l-a învăţat că nu zăvorul de turci e dătător de somn paşnic. Din stradă, de te chincești, până jos unde-i ferestruica stropită cu noroi, ca un obraz de șoltic – și dacă stai o leacă să străpungi mohorala, (e recomandabil să ștergi sticla cu palma) – îl poți surprinde pe Panait Mușoiu asupra tainelor lui cotidiene. Scrie.

Și de vrei să bruschezi formele, apeși deadreptul clanța, fără să bați. Nu vei stârni nicio mânie, nicio observație.

– Bună dimineaţa?

Iată-l în ţinută de Moş Crăciun domestic: cămaşa de noapte desfăcută la gât, lungă până-n podea, ce divulgă doar când Panait Muşoiu umblă, papucii cafenii de pâslă găzduiţi sub poale ca nişte pui sub cloşcă. Am străbătut un sector de întuneric, adică încăperea de la intrare.

– Încet, bagă de seamă – a exclamat bătrânul, cu reflexia mecanică a unui ghid, indicând turistului, din obișnuință, vre-un accident de teren. N-a adăugat, potrivit clasicei scuze: „e cam incomod la mine“. Pentru dânsul totul e natural şi bine rânduit. Nimic nu-l stinghereşte. Existenţei lui fizice i se potriveşte cu prisosinţă acest cadru modest, numai obstacole, unghere, lucruri vraişte. S-a adaptat. I-am urmărit cu admiraţie paşii mărunţi, alunecând pe pârtia îngustă dintre stanele de cărţi şi pachete, bolovănite ca după cutremur, înghesuite miraculos în cele două odăiţe cât gheretele de pâine. Nu înlesniri de astea râvnește. Dincolo de colțul mesei troienit de asemeni cu hârţoage, hârtii, puzderie de nimicuri uzate; dincolo de ferestruicile ce-i ţărmuresc orizontul taman până-n şanţul trotuarului unde chiftesc zoile – e adevărata, e imensa lui lume.

Reflexul ei năzdrăvan, iată-l închegat în miile de volume şi bucoavne din rafturi şi podele, pe care le-a citit, le-a tradus, le-a editat, le-a popularizat.

Ce importă dulapul, fotoliul, lampa electrică, patul bun, baia – zadarnicele accesorii ale epicureismului modern – faţă de voluptăţile spirituale ale lui Auguste Boyer, autorul Evoluţiei substanţei, Combes şi Djevdet (Premergători anarhişti); Deshumbert (Morala întemeiată pe legile naturii – Raiul şi Iadul – Dureri şi bucurii); Paul Gille (Filozofia demnităţii omeneşti): Victor Segno (Legea mentalismului); Jean Marechal (Progresul omenesc) – şi alţi gânditori, din lucrările cărora Panait Muşoiu a răspândit în proprie tălmăcire peste două sute de opere!

Restul e fandoseală. Deşertăciune.

Aș vrea să vă introduc în intimitatea lui Panait Mușoiu. Căci o prezentare a căminului sui generis, e o prezentare a amfitrionului. Nu încă un aspect, ci încă o trăsătură a lui, un element esențial ce întregește portretul, îl sudează de fond, îl armonizează cu ambianța. Ca două oglinzi paralele, interiorul ăsta răsfrânge gazda și viceversa.

Aș vrea, dar e tare greu. Mi-ar trebui un bedecker de muzeu, în stare să mă inițieze în misterul unor lucrări dintr-un leat străvechi, anacronice. Mi-ar trebui multe ședințe de familiarizare, ca pentru o regiune străină, unde viiază altă rânduială gospodărească, alt sens al formelor și orientării. E nevoie să uiți o deprindere a legilor de habitație obștească, să cauți să-ți apropii una nouă, ca Robinson obligat să-și însușească din epave și năsociri – disparatele amănunte ale adăpostului.

E un plan de sălășluire, instinctiv altul. E răsturnat. Te îndrepţi spre uşă şi te loveşti de un perete de cărţi, clădit în rama canatului. Vrei să faci lumină, şi afli că lampa e sub pat. Ca să te speli, musai nevoie să evacuezi cuveta de sumedenia de tomuri şi caiete. E o insulă cu ascunzişuri şi trape, unde deceniile păstrătoare şi împlinitoare au strâns fără să lărgească spaţiul, obiect peste obiect, bucoavnă peste bucoavnă, vechitură peste vechitură.

El, care ştie totuşi rostul şi locul fiecărui lucru e în stare să-și reconstituie cu amintirile astea prăfuite zdravăna lui existență. De la caietul cu poezii de acum şaizeci de ani până la transpunerea lucrării de psihologie abia terminată. Ca pâraiele sahariene când deasupra, când sub nisip, etapele acestei vieţi active şi singuratice se pot înnădi din vestigiile vizibile sau ba, pitite sau la iveală – numai cu sforţarea unei evocări.

Iată în mâna vigurosului bunic, filele îngălbenite, înregistrând primii paşi pe plaja scrisului. De unde le-a scos? Cum a izbutit să le smulgă acestui haos? E secretul lui. Cei şaptezeci şi cinci de ani n-au ofilit în memoria sa imaginea adolescentului, slujbaş la primăria din Roman, în sufletul căruia svâcneau ca într-un mugur, sevele unei vieţi ahtiate de buche rodnică, de elanuri nobile. Arde într-ânsul dorul de instruire, se perindă pe sub ochii lui lacomi avalanşa cărţilor, împrumutate, cumpărate din lefşoara modestă. Ce nebănuite zări izvorăsc din pagini! Între Moldova, în poiana căreia îşi făcea vacul, şi grădina de lângă gară, stârnită arare de răscolitorul ţipăt al locomotivei abia introduse – e un univers nou ce se înalţă şi se revarsă miraculos. Şi asta cum? Cu vrăjitoria câtorva slove tipărite. Straşnică născocire, cartea! I se va consacra ei. De atunci datează spiritul lui de economie. Tot ce câştigă e pentru carte, pentru instruire.

– Cu 2400 lei, strânşi atunci pitac lângă pitac, am trăit 10 ani – îmi împărtăşeşte cu mândrie. Nu i-am irosit pe fleacuri, ci pe lumină!

Am lăsat caietul cu versuri oxidate, reluând explorarea subsolului, în vreme ce vioiul bătrân, cu o surprinzătoare dexteritate extrăgea din uluitorul bric-à-brac, piesele cronologice ale carierei și vieții sale. Am clătinat încă o dată capul. Omulețul ăsta cu mustață mișoasă de bumbac, pe care-l socoteam ființând într-o lume aeriană, circulând pe un plan fără dimensiuni – și-a durat acasă, un sistem de trai tare încâlcit. Firul de borangic desfășurat afară, întins între cele două puncte ale realității stricte: tipografia și poșta – e înăuntru, în vizuină, un ghem, complicat până la amețeală. Sau poate, e un efect de optică a noastră! Un miraj! Incapacitatea de a judeca dintr-odată, cum am mai spus – de a măsura la o scară adecvată – o factură de viață deosebită de a ta. Apucături, gesturi, reflexe, ce nu corespund.

Prima impresie a contactului cu acest loc e una de ridicolă dezorientare. Am căutat un scaun. Ioc. Bătrânul nu s-a sinchisit. Îşi vedea de o treabă, într-un svon de foșnet ce-l distrăgea de la banalul oficiu de gazdă. N-ar fi găsit curios dacă mă cocoţam pe un raft, dacă transformam în taburet unul din numeroasele pachete cu cărţi risipite pretutindeni. Asta-i mobila lui. Ca în şopronul unui arheolog unde bolovanii şi lespezile servesc natural drept bănci sau fotolii.

Cred că, întorcând la un moment dat capul, a fost surprins de inaptitudinea mea. M-a întrebat candid :

– De ce nu iei loc!

– Hm!...

– Şezi pe pat.

E singura mobilă vizibilă. S-a găsit pentru dânsa – vai! cu câte cazne, desigur – un spaţiu taman pe dimensiune.

– E o lecuţă bătrân! – m-a informat cu o parafă de orgoliu în glas, în vreme ce un zâmbet copilăresc îi încreţea colţul ochilor. – ÎI am din 1890. Râse încet, ca de o şotie nevinovată… Mi l-a dăruit Lambru (cine o fi?) Ştii, a fost director la hotel „Dacia“... (Aa! Aşa da!)

– Pat istoric, domnule Muşoiu!

– Ha! ha! ha! – curat istoric. Lambru era atunci în mişcare... Venea la toate întrunirile noastre... Patul e contemporan, ca să zic aşa, cu Revista Ideii. Te rog s-o răsfoieşti. Poftim.

*

Un salt îndărăt. Într-o epocă de freamăt şi exaltare. Altă etapă. Panait Muşoiu a venit Ia Bucureşti. Îşi găsise destinul. Va lupta pentru muncitorime. De la caietul cu versuri stângace, trecuseră câţiva ani. I-au folosit. Panait Zosîn, marxistul din Botoşani; Iosif Nădejde la Iaşi; Ibrăileanu, Eugen Vaian, Hamangiu, Raicu Ionescu – care militau la Şcoala Nouă – i-au fost mentori. E pregătit acuma. Va căuta să înfiripe şi în capitală, unde mişcarea era anemică, în faşă, o organizaţie care să nu fie mai prejos decât aceea serioasă, matură, din Moldova.

Fierbe într-ânsul vinul tinereţii, nu-şi va precupeţi nici puterile, nici munca. Se va hărăzi cauzei trup şi suflet.

Iată-l la cafeneaua Oesterreicher, din pasajul Victoria. Local de a treia mână... O odăiţă dindos… Lampă cu sticlă afumată... Patron cumsecade, paternel, mândru de tacâmul ăsta hirsut, care exhiba un vocabular savant încins în discuţii vehemente, în jurul mesei pe care abureau ceştile cu ceai… Constantin Mille, sclivisit, considerat de buldogii mişcării diletant, fiindcă-i plăcea să improvizeze, neglijând „metoda“, pregătirea documentată… Ioină Nădejde, şi dânsul mutat în preajma lui ’89 în Bucureşti, minte organizată, dăscălească, muncitor, gata să iniţieze şi să instruiască pe oricine, fără să trădeze vreodată un semn de sâcâială. Anton Bacalbaşa, muşcător, arogant, veşnic în căutarea unei combinaţii de revistă... Arare Vasile Morțun, tumultuos, darnic, aducând cu dânsul suflul mai iute, mai îmbolditor, al mişcării din jurul organului ieşean Muncitorul, unde şi Muşoiu activase prin 1887... Din când în când, sărbătoreşte, Gherea.

– Agitată vreme! – evocă bătrânul. Făceam de toate. Orânduiam adunările, culegeam date pentru diferitele conferinţe, mă ocupam cu Munca unde scria şi Zosîn, citeam, mă repezeam în provincie, în centrele unde se activa. Mai târziu, pe la 1890, am înfiinţat Revista Ideii. Locuiam într-o odăiţă la Oesterreicher şi n-aveam o clipă de linişte, fiindcă şi ziua şi noaptea se perindau prietenii. Ba unii dormeau la mine, câte trei şi patru, când n-aveau unde. Fiindcă eram sever, bunăoară ceream şi celorlalţi să nu bagatelizeze treaba, să studieze metodic problemele: fiindcă mă împotriveam ori de cite ori constatam câte ceva de mântuială – m-au poreclit „anarhistul“. De asemenea, şi pentru viaţa mea cumpătată – nu beam, nu fumam, nu-mi prăpădeam vremea în petreceri, conduită respectată până astăzi – m-au mai dăruit cu o poreclă: „Cuviosul Panait“. Frământată epocă! Minunată epocă! – exclamă bătrânul, aruncând fără voie o privire asupra maldărului de cărţi şi reviste, grămădite în încăperile minuscule.

Adevărat! am meditat, însoțindu-i raita, așezat pe cerga uzată până la urzeală (din ce an o fi!) –, frumos netezită când s-a sculat, și a deretecat, ca în fitece dimineață și casa și curtea.

Acuma de abea, stând pe patul scund, am descoperit – o minune! – că există și scaune. Cum naiba să le ghicesc? Zăceau sub nămeți de volume, diguite jurîmprejur. Asta-i destinația lucrurilor. Fără excepție. Chiar patul are menirea asta diurnă. S-ar zice, că abia așteaptă să scoboară stăpânul, ca să sară terfeloagele pe cergă, ca pisicile.

E un interior, ca un rebus. Cu o doză copioasă de răbdare, reușești în cele din urmă să-l dezlegi. Să descoperi în talmeș-balmeșul extraordinar, o închipuire de rânduială, un fel de ordine – și gospodărească, și imaginativă și cosmologică, ce-i dreptul grozav de personală. Așa te familiarizezi, pe îndelete, cu arhitectura lăuntrică a furnicarului. Cărăruia asta sucită, meterezele misterioase, tainețele – închipuie numai pentru spectatorul neinițiat, profan – haos. Pentru cei obișnuiți, bătătura e familială.

De pildă prima încăpere, la intrarea subsolului, are numai plafon. Zidurile sunt întocmite din cărți. O scorbură croită într-o bibliotecă. Am văzut de mult, în gropile lui Ouatu, când nu se asanase mlaștina, o colibă clădită exclusiv din cutii goale de conserve, culese de pe faimosul maidan, unde se arunca gunoiul Capitalei. Laponii își sapă adăpostul deadreptul în gheață. Panait Mușoiu și-l confecționează, cu cărămizi de celuloză.

Aci, în odăiţa asta, e depozitul cu marfă de expediat. Tot ce a tipărit de-a lungul deceniilor, prisosul – tot ce se colectează din rămăşiţele ediţiilor proaspete, cresc perete lângă perete, concentric. Ca un hogeac vechi ce-şi îngustează orificiul, cu funinginea depusă treptat, strat peste strat. Cum se descurcă, Doamne Dumnezeule? Cum reuşeşte să se aburce până-n plafon, în canalul ăsta strâmt, când are nevoie de vreun pachet? Şi, sunt şanse ca acest horn să se contracte fatal cu un nou stoc de tipărituri!

Am îndrăznit să-l întreb. Panait Muşoiu n-a şovăit să mă dumirească. Mi-a făcut o demonstraţie de alpinism cu o sprinteneală ce i-am invidiat-o. S-a ridicat slujindu-se de mâini şi de picioare, luând drept puncte de reper ieşiturile pachetelor suprapuse – cu o uşurinţă ce-l scutea de scară, frânghie, bocanci ţintuiţi!...

– Bravo! Acum îmi explic de ce te ţi aşa de tânăr! E o gimnastică bună.

A râs.

– Şi gimnastica asta şi viaţa sobră priesc sănătăţii. Ia te uită, dantura mea, e teafără şi întreagă. N-am stricat-o cu tutun, cu abuz de dulciuri, cu mâncare exagerată. Şi astăzi iau o singură masă pe zi – prânzul. Seara nimic. Nu cere stomacul mai mult. E dresat cu regimul ăsta. Să nu crezi că mâncând peste obişnuinţă îmi face rău. Dar n-am nevoie. Fug de inutil, de tot ce-i nărav, exces. La 75 ani, nu mă servesc de ochelari şi slavă Domnului – nu-i zi, nu-i noapte să nu le petrec cu lectura şi condeiul. Iaca ultimul meu manuscris.

Îmi întinse un teanc gros de firişoare albastre – hârtie decolorată cu muchiile îngălbenite, pe care se înşiruie o slovă minusculă, corectă, citeaţă. O slovă zămislită totuşi în subsolul ăsta întunecos, la zarea unei lămpițe cu gaz, ca acele de bucătărie fără reflector.

*

Așadar, având în vedere că o încăpere e transformată în magazie, Panait Muşoiu nu dispune pentru habitaţie decât de una singură. Aci e şi dormitorul şi sufrageria şi camera de lucru şi arhiva şi salonul de primire. Să încercăm să v-o prezentăm, profitând de faptul că bătrânul amfitrion, scotocește printre hârtii, niște suveniruri fotografice.

Odăița asta, e mai clară. Răspunde la stradă. Pereții văruiți ajută într-o însemnată măsură luminii, strecurată din două părți: de afară prin gemulețul perpendicular pe linia trotuarului; din curtea îngustă, prin fereastra situată sub nivelul ei. Am spus că – ceea ce te izbește la întâia căutătură, e abundența cărților. Aruncate pretutindeni. Peste un soi de etajieră, sub pereții ferestrelor, pe podea, pe scaune, pe sobă, și în jurul ei. Panait Mușoiu nu face foc iarna. Mai păstrează nu știu unde, o rămășiță de lemne, aduse acum câțiva ani când s-a mutat din strada Fluierului, unde locuia la mansardă. Printr-o întâmplare am zărit soba de teracotă, mijind verde prin crăpăturile baricadei de cărți.

Când te deprinzi o țâră de acest dezmăț casnic – încep să prindă contur, ca lucrurile mascate de dărâmături după incendiu – obiecte și scule indispensabile omului. Sub masă în scorbura unui maldăr de bucoavne, e pieptenele. La picioarele etajerei, în văgăuna altei stive, pasta de dinți. Unde o fi periuța? M-am ostenit, după atente investigații s-o descopăr. Era chiar pe marginea mesei, într-o fleșcăită cutie de carton, peste un strat de plicuri decolorate. Lingura de pantofi, e pe un raft al bibliotecii, cu semn de reper – un vechi și gros volum al lui Elisée Reclus: Evoluția și revoluția. Acolo, e locul ei.

Alte lucruri – cuțit, pahar, cană, linguriță, ceas, solniță etc. – care nu pot lipsi – mi-a fost imposibil să le adulmec. Dormeau în bârlogurile lor, printre hârțoage, treze numai la chemarea stăpânului. L-am întrerupt, din curiozitate, taman când recitea într-o revistă, un articol consacrat activității sale.

– Cât o fi ceasul?

– Stai să văd…

Fără să lepede lectura, a brodat câțiva pași, printre stivele îndesate pe podeaua goală, spre sobă. Cu ochii pe buchile măgulitoare (mi le-a arătat), a întins mâna, undeva, într-o ascunzătoare misterioasă, ca s-o readucă imediat împreună cu un ancestral ceas cu clopot, model C.F.R. Numai așa i-am aflat cotlonul. La fel am procedat cu paharul. (Chipurile mi-era sete). Zăcea sub piciorul mesei.

Panait Mușoiu, le știe însă locul. Nu numai al lor, dar și a sutelor de autori, zidiți sub alți tovarăși de înghesuială, îngropați, amestecați într-un diabolic amalgam, cu fel de fel de maculatură. Îi nimerește – vorba dezghețatului moșnegel – cu ochii închiși.

E și un pasionat colecționar de sfoară. Îi trebuie pentru pachete. Se lăfăiește pretutindeni în chip de gheme și snopi, bobine și cunune, în diverse grosimi, calități, culori: pe ușorul ușii, pe masă, pe pachetele cu cărți, pe clanță, oriunde s-a brodit un cui, un relief.

Moș Panait – se putea altfel! – a dibăcit fotografiile. Aparțin altui veac, când pletele se integrau în panoplia credinciosului militant, când lavaliera lipită de bărbie, tindea parcă să imite grotesc, podoaba naturală a portretului plasat în loc de cinste, în toate cluburile socialiste: portretul lui Karl Marx.

– Poza asta-i din Paris.

– Cum, ai fost acolo?

– Ehei, şi-n alte străinătăţi! Am umblat, nu glumă în tinereţea mea. Ţi-am spus că am strâns, când eram funcţionar la primărie, 2400 lei. Cu ăşti bani, m-am ţinut nu numai zece ani, dar am vizitat şi o sumedenie de ţări.

Capitol preţios în biografia lui Panait Muşoiu. În 1889, a plecat să asiste la Congresul „liber cugetătorilor”, organizat cu prilejul expoziţiei din Paris. Îl mâna dorul de instruire, de a lua contact cu civilizaţia occidentală, cu promotorii şi leaderii atâtor curente sociale şi filozofice. A stat acolo patru luni, cheltuind un leu pe zi (15 centime o supă!), frecventând cercurile avansate, citind, discutând, interesându-se îndeaproape de oameni şi idei.

A plecat apoi în Belgia, unde a trăit un an întreg, călătorind şi târguind literatură – cu 600 de lei. La Bruxelles, l-a cunoscut şi s-a împrietenit cu savantul de reputaţie mondială Elisée Reclus, şi cu discipolul acestuia, actualul conducător al Internaţionalei socialiste, De Brouckère, precum şi pe alţi campioni marxiști ai epocii.

S-a dus pe jos la Anvers, unde a ţinut să viziteze instituţiile culturale şi de asistență socială, dormind şi câteva zile în şir la „Azilul de noapte”, ca să studieze cu propria lui experiență, și organizaţia acestor aşezăminte, mizeria nefericiţilor pensionari. Vroia „să se pătrundă de suferinţele desmoșteniţilor soartei“.

A cercetat apoi Elveţia, Germania, Italia, Budapesta – cu un ochi avid de informaţie, îmbogăţindu-şi din ce în ce mai fructuos mintea şi sufletul.

Aşa a-a gândit, după ce a înfiinţat cu Panait Zosîn Revista Ideii apărută vreme de 15 ani – să popularizeze la noi în ţară scriitorii ce şi-au închinat viaţa umanităţii. Aşa s-au închegat cele două sute de lucrări traduse, adaptate, apoi împachetate şi expediate de el singur, pentru care treaba asta migăloasă şi covârşitoare e cea mai preţioasă voluptate.

*

Voroavă, Panait Muşoiu s-a aşezat pe pat alături de mine. A avut grijă să mă aprovizioneze în prealabil cu un stoc remarcabil de cărți și reviste. N-a uitat – prevăzător la acest univers de hârtie, să-mi puie pe genunchi o scrumieră, improvizată din capacul unei vechi cutii de cacao. Popa Soare e o stradă liniștită.

Până aci, zvonurile de afară se estompează. Dar nu lumea asta cernută, fragmentară, îl preocupă. E indiferent la alt decor decât al acestui cosmos colbuit, la altă acțiune decât a condeiului cu penița bandajată cu ață, ce se oprește doar când trebuie alimentat în sticluța cu cerneală violetă. Tabloul ăsta mobil de afară, repertoriul străzii, nu-l intrigă, sunt de mult incidente neînsemnate, anonime. Și tocmai spectacolul ăsta, ciuntit, trezea în mine nu știu ce penibile sentimente.

De aci de jos, odată cu ecoul pașilor, trec ca pe un ecran minuscul, de pe care s-a deplasat imaginea, secțiuni de picioare; un arc de roată ce nu se învârte ci se leagănă ca un tampon de birou; numai două glezne de cal; o gheată urmată de o bucată de băț cu vârful de gumă; o pereche de pantofi de parcă ar fi expuși la o vitrină de cizmărie – un univers retezat, ca într-un roman de Wells.

– Nu te impresionează, d-le Mușoiu, priveliștea asta decapitată?

M-a privit mirat.

– Cum aşa? Nici nu mă interesează. Să-ţi împărtăşesc însă, un fenomen, care ar ţine de tehnica impresiei. Strada asta, cu amănuntele ei, nici nu-ți închipui cum se imprimă în minte, fără să-ți dai seama. Privești pe fereastră, crezi că eşti adâncit în gânduri, dar nu vezi nimic – dar uiți că ochiul e ca un aparat fotografic lăsat deschis. Și te pomenești, din senin, cu imagini.

În decursul anilor, de când locuiesc aci, era fatal ca imaginile stereotipe, să-și întipărească mai accentuat, conturul. Las că și strada e potolită, fără pronunțată varietate de trecători. Cred că posed albumul mutilat al tuturor vecinilor.

Se opri o clipă, amuzat de mutra mea uimită ce-o făceam. Își petrecu peste mustață, bonom, mâneca largă a cămășii de noapte. Continuă astfel:

– Nu-i cunosc decât după picioare. De exemplu, opinca e a olteanului; bocancul, al măturătorului; gheata cu gumilastic a pensionarului de la tribunal (am auzit de dânsul); pantoful niţel scâlciat, dar totdeauna văcsuit, e al funcţionarului comercial; papucii clămpăniţi sunt ai bucătăresei; glezna subţire cu ciorapul bine tras, e a studentei din ograda cu nalbe.

Nu mi-am putut înfrâna un zâmbet la ultima mărturisire.

– Te miri, hai? Sunt un solitar, dar nu un ursuz. Cumpătat, dar nu ascet. Dintotdeauna, conduita ma a ținut balanța între util și inutil, între urât și frumos, între drept și nedrept. Dacă scrisul e un cusur, atâta cusur am. Sunt perfect echilibrat, și la trup și la suflet. Mulțumirile mele, au fost de când mă știu, de alt ordin decât cel vulgar. Chiar mulțumirile fizice, fiindcă decantate, spiritualizate. Înțelegi acuma, că un lucru frumos, o ființă arătoasă, nu mă lasă indiferent, rece. Mi se întâmplă adesea să mă opresc la o vitrină înaintea unui bibelou artistic, sau să admir eleganţa unei femei chipeşe. Însă și astăzi la 75 ani, și odinioară la 25 – imboldul gestului are alt caracter decât al instinctului comun.

Și bătrânul izbucni într-un râs tânăr, sănătos, cum nu prea se întâmplă la vârsta astmei.

– Marea virtute – continuă bătrânul cu solemnitate – e să restrângi cât mai sever sfera necesităţilor. Socot că am izbutit. Nu depind de nimeni, de nici o patimă. Nu-mi trebuie mai mult decât am, nu-mi trebuie altceva decât cărţile şi munca. Amintirile? Împotmolire. Reţin numai pe acele, capabile să mă justifice înaintea conştiinţei mele. Să mă îmboldească spre bine şi frumos. Mătur, cos, deretec, spăl, bucătărese, îmi ţin la zi corespondenţa, abonaţii, împart cărţi cu şi fără parale. Nu numai cine dispune, dar mai vârtos acel ce n-are, trebuie să se împărtășească din harul gândirii înviorătoare.

L-am ascultat evocând o existenţă atât de aparte, atât de anacronică în năzuinţele ei oneste, dezinteresate. Perpetuată pe aceeaşi cadenţă domoală, discretă. Câţi îl cunosc? Câți i-au urmărit activitatea – fără suficienţă, fără ironie?

Acuşi, pe înserat, când se va întoarce acasă din obişnuita plimbare, svârlindu-şi peste cărţi haina albă tivită cu şnur negru (n-are dulap, nici cuier), parcă îl văd aplecându-se să tragă lampa de sub pat. Sticla e curată. A spălat-o dimineaţa la cuvetă, a şters-o cu o veche basma roşie făcută şurub în jurul condeiului ce joacă şi acest rol suplimentar. Va lua cu un gest precis cutia cu chibrituri cuibărită în cine ştie ce găoază, va scăpăra molcom un beţigaş, având grija ca înainte să coafeze cu două degete mustăcioara fitilului. Pe masă îl aşteaptă cartea străină în curs de traducere, hârtia albastră, sticluţa cu cerneală. Ca în fitece seară. De ani, de decenii.

M-a condus până la poartă în cămaşă de noapte. In drum nu s-a putut reţine să nu-mi arate „grădina“. Lângă zaplaz, câteva tufe solitare. Cică busuioc. Îi ţin o melancolică societate, când de la masa subsolului ridică ochii. Câteva tufe de busuioc! Nu-i trebuie mai mult. Suficient pentru simțurile lui pământești.

Căci e deajuns să întoarcă privirea și în fața lui s-au desfășurat toate Versailles-urile lumii, toate grădinile socratice. Panait Mușoiu e magul propriei sale euzorii.

Cl. Panțiru (F. Brunea-Fox)

Astăzi 14 noiembrie 1944, orele 20, a încetat din viață la Clinica Dr. Bagdasar, scriitorul

PANAIT MUȘOIU

în etate de 80 ani.

Adânc îndurerați Azur fiul, Rozica noră, Măndița Colonel Protopopescu soră, Marta soție și familiile înrudite.

Incinerarea are loc la Crematoriul Cenușa, sâmbătă 18 noiembrie, orele 15.

Rugăm prietenii să ia parte.

„Panait Mușoiu” (Revista Fundațiilor Regale, anul XI, decembrie 1944, pp. 712 – 714)

A fost să-nchidă ochii și acest om ciudat, pe care moartea se părea că-l uitase. El făcea parte încă de multă vreme din regnul materialelor inuzabile ale naturii, păstrându-și o tinerețe metalică și pietrificată. Higieniștii și amatorii de longevități științifice vor putea să studieze în omul care a dormit toată viața fără foc și care se scălda în apele aproape înghețate, o nouă a mia și a suta formulă de împăcare a rezistenței cu timpul.

Vizitat de agenții Siguranței de câteva ori pe lună, acest cărturar al școlii celei mai bune și care învățase singur să citească și să scrie, tâlmăcind din limbile străine cărțile reputate primejdioase pentru tihna socială, trăia cu ușile deschise, ca să-și poată primi la orice oră din noapte vizitatorii în pat. Își trăgea pătura peste cap și-i lăsa să caute și să ia din percheziții tot ce le plăcea, cu condiția să nu i se stingherească, așezate în zeci de rafturi până-n tavan, colecțiile lui, Revista Ideei și edițiile numeroaselor lui cărți și broșuri, imprimate continuu timp de 50 de ani cel puțin.

Originalul pustnic, totdeauna cu barba, cu părul curat pieptănate, cu cămașa proaspătă (spălată și călcată de el), cu lavaliera de mătase înodată peste haina de catifea cu dungi in relief, tăiată drept, uneori cu o garoafă roșie în colțul buzunarului batistei albe, locuia în ulițe cu nume pitorești asortate, strada Iepurilor, strada Turturelelor, fundătura Pipăilă… Când pleca de-acasă, el își lăsa cheia în broască: Poate că venea, în lipsa lui, vreun camarad, urmărit sau nu, care putea să tragă un pui de somn; ori îi venea o inspirație nouă Siguranței și mai avea nevoie de o percheziție. Mușoiu nu a fost niciodată un clandestin și un conspirativ. Onoarea îl obliga să lucreze la lumina zilei, scriind și publicând cu o conștiință sigură de sine și liniștită.

Problema, pe care nu o putea înțelege Poliția, e o problemă, greu înțeleasă și azi, nu numai de organele represive, dar de către confrații de presă: cum poate un om să aibă o concepție riscată, a lui, personală, neplătită, și cum i s-ar putea consacra ei fără să i se cunoască un venit de slujbă, când e așa de lesne cu o fărâmă de cotor de condei să te și procopsești? Panait Mușoiu trăia ca păsările cerului, răbdând când n-avea ce duce la gură, vânzând câteva din cărțile lui, autor și colportor în același timp, economisind polul și leul pentru păstrarea unei independențe integrale și pure. Pe când plicurile se vindeau 50 bani mia, el era singurul scriitor din Europa care utiliza pe cele primite, și benzile vechi întoarse pe dos.

Un perfect echilibru și o neîntreruptă egalitate cu sine caracteriza pe acest înțelept calm, nesupărat de nimic și rectilin. O parte din existență și-a dus-o alături de cel mai bun camarad al lui, Doctorul Panait Zosîn, într-o colaborare strânsă de vreo zece ani laborioși supranumiți pe vremuri „doi Panaiți”. Amândoi s-au străduit să dea cu mijloace reduse la minimum publicului cititor maximum de confort tehnic al lecturii, o literă clară, o cerneală sinceră, o paginație agreabilă, cu textul împins, bine înțeles până la marginile hârtiei, extrem de economistă. Mușoiu avea printre prietenii lui câte un tipograf, un mic patron al unui tighel cu un regal, în câte o periferie neștiută, unde-și transporta manuscrisul, făcea corectura, lega pachetele cu broșuri și le depozita în odaia lui tăiată de rafturi pline paralele. Sârguința, onestitatea, rezerva, noblețea și sărăcia lui de bună voie, monahală, alături de o fire cu entuziasmul candid, îngeresc, îi creaseră un prestigiu chiar în lumea sceptică a polițiștilor, deprinși cu fățărniciile ideologice care servesc costume și măști atâtor impostori și demagogi ai hârtiei tipărite.

Panait Mușoiu a fost un revoluționar, însă în genul lui Elisée Reclus. Nu era un colectivist, un socialist: era un individualist, un anarhist; o stare socială lepădată de atotputernicia Statului asupra insului, utopică poate dar condiționată de o desvoltare înaltă, de o aristocratizare a spiritului, corespunzătoare într-un fel Supraomului, încercat de lirismul filosofic al lui Nietzsche.

Cineva ar putea să creadă că originile omului de mare caracter care s-a isprăvit frumos, vin dintr-o burghezie înfumurată. Ele au fost mai mult decât modeste. Mușoiu a fost fiul unui sergent de stradă, mi se pare că de la Bârlad. Superioritatea lui incontestabilă asupra multor muritori iluștri, este că și-a trăit viața cum a voit el.

T. Arghezi