Despre viața de student și cât de căcat e ea
Considerată în aspectele ei Economice, Intelectuale, Psihologice, Sexuale şi în special Politice, împreună cu o modestă propunere pentru a scăpa de ea prin rezistență

1.A face ceea ce e ruşinos şi mai de ruşine, făcându-l public

Putem afirma cu destulă siguranţă că studentul este în mod universal cea mai demnă de dispreţ creatură din România, în afară de poliţist, de politician şi de preot. Însă motivele pentru care el este dispreţuit sunt deseori motive false ce reflectă ideologia dominantă, pe când motivele pentru care este dispreţuit în mod just, dintr-un punct de vedere revoluţionar, rămân reprimate şi ascunse. Partizanii falsei opoziţii sunt conştienţi de aceste lipsuri – lipsuri ce ei înşişi le au – însă ei îşi maschează dispreţul printr-o admiraţie superioară faţă de studenţi. Intelectualii impotenţi întră în extaz când vine vorba de ”mişcarea studenţilor”, iar organizaţiile birocratice în declin (de la partidele aşa-numite ”de stânga” la organizaţiile studenţeşti) s-au întrecut cu gelozie în a-şi manifesta ”sprijinul moral şi material”. Vă vom arăta motivele din spatele acestei griji în ce priveşte studentul şi modul în care ele pornesc din realitatea dominantă a capitalismului omniprezent. Ne vom folosi acest text pentru a le denunţa unul câte unul: suprimarea alienării (depersonalizării) urmează cu necesitate aceeaşi cale ca şi alienarea.

Până acum analizele şi studiile privitoare la viaţa studentului au ignorat esenţialul. Nici una dintre ele nu trece mai departe de punctul de vedere al specializărilor academice (psihologie, sociologie, economie), şi astfel rămân în mod fundamental eronate. Fourier a expus de mult această ”miopie metodică” în a trata întrebări fundamentale fără a le corela cu societatea modernă ca un întreg. Totul este spus despre această societate în afară de ce este ea cu adevărat: o societate dominată de mărfuri şi de spectacole.

Spectacularizarea obiectificării operată de capitalismul modern alocă tuturor un rol specific într-o stare generalizată a pasivității. Studentul nu face excepţie de la această regulă. Al său e rolul provizoriu, o simplă repetiţie pentru adevăratul rol ca element de conservare a funcţionării sistemului mărfurilor. A fi student e o formă de iniţiere.

Această iniţiere recapitulează în mod magic toate caracteristicile iniţierii mitice. Ea rămâne cu totul ruptă de realitatea istorică, individuală sau socială. Studentul duce o viaţă dublă, prins între statutul prezent şi viitorul statut cu totul separat în care într-o zi va fi aruncat în mod abrupt. Între timp conştiinţa sa schizofrenică îl face capabil de a se retrage în ”grupul de iniţiere”, să uite de viitorul său şi să stea la căldurică în transa mistică a prezentului, adăpostit de pericolul istoriei. Nu e deloc suprinzător faptul că evită să-şi înfrunte situaţia, mai ales în aspectele sale economice: în ”societatea îmbelşugată de azi” el e în continuare un milog. Mai mult de jumătate din studenţi vin din grupuri cu venituri peste cele ale clase muncitoare şi totuşi cam tot atâţia au mai puţini bani decât cel mai de jos muncitor, astfel încât sunt nevoiţi să-şi vândă forţa de muncă pentru un salar mizer încă din timpul studiilor. Într-o perioadă în care din ce în ce mai mulţi tineri se eliberează de prejudecăţi morale şi de autoritatea familiei, în acelaşi timp fiind supuşi unei exploatări brute şi nedeghizate de la cea mică vârstă, studentul se agaţă de o ”copilărie prelungită”, blândă şi iresponsabilă. Crizele adolescentine întârziate pot provoca certuri ocazionale cu familia, însă el acceptă fără a se plânge că e tratat ca un copil atât de aceasta cât şi de către numeroasele instituţii ce îi guvernează viaţa zilnică. Şi dacă acestea din urmă se opresc vreodată din a se căca pe faţa lui, e doar pentru a i-o putea trage pe la spate.

Proiecţia conştiinţei societăţii vinovate asupra studenţilor maschează mizeria şi servitudinea tuturor. Însă dispreţul nostru pentru student e bazat pe raţiuni destul de diferite. El este demn de dispreţ nu doar pentru sărăcia sa reală, ci şi pentru mulţumirea de sine în ce priveşte orice soi de mizerie socială, înclinaţia sa nesănătoasă de a se bălăci în propria sa alienare în speranţa, pe lângă dezinteresul generalizat, de a trezi un interes în ce priveşte lipsurile sale particulare. Cerinţele capitalismului modern global şi globalizant determină faptul că majoritatea studenţilor vor deveni doar muncitori de birou de nivel inferior, servind funcţiuni comparabile cu cele ale unor muncitori calificaţi din secolul XIX. Înfruntat cu perspectiva unei ”recompense” atât de sinistre şi mediocre pentru sărăcia sa curentă, studentul preferă să se refugieze într-un prezent netrăit cu adevărat, pe care îl decorează cu un farmec iluzoriu şi care e vădit temporar de la un început.

Studentul e un sclav cu multă tărie sufletească: cu cât e legat cu mai multe lanţuri de către autoritate, cu atât se crede mai liber. Cu noua sa familie, Universitatea, el se vede pe sine ca cea mai ”independentă” fiinţă socială, pe când el este de fapt în mod direct supus celor mai puternice trei sisteme ale autorităţii sociale actuale: Familia, Statul şi Piața muncii. Ca şi odraslă cuminte, recunoscătoare şi supusă lor, el împarte şi întrupează toate valorile şi mistificările sistemului. Iluziile ce înainte trebuiau impuse funcţionarilor, sunt acum internalizate şi transmise de bună voie de masa viitorilor mici slujbaşi de birou şi muncitori la tastatură.

Dacă sărăcia socială din Antichitate a produs cel mai grandios sistem de compensare din istorie – religiile, studentul, în sărăcia sa marginală, nu poate afla altă consolare în afara celor mai uzate imagini ale societăţii conducătoare: repetiţia grotescă a tuturor produselor sale alienate şi alienatoare. Valorile şi entuziasmul ce reprezintă mândria micii sale lumi închise, au fost condamnate de istorie ca fiind iluzii cu totul demne de râs şi de neatins.

Odată ca niciodată, Universităţile aveau un anume prestigiu; aşa că studentul persistă în a crede că e norocos că se află acolo. Însă a ajuns prea târziu. Ca fiinţă ideologică neasumată, studentul român soseşte întotdeauna prea târziu. Educaţia sa mecanică şi specializată e la fel de profund degradată (în comparaţie cu nivelul formal anterior al culturii generale burgheze) ca şi propriul nivel intelectual, din cauză că sistemul economic modern are nevoie de o producţie în masă de studenţi needucaţi ce au fost făcuţi incapabili de gândire, transformaţi în simple automate de muncă şi recipiente iraţionale ale consumului. Universitatea a devenit o organizaţie instituţională a ignoranţei. ”Cultura înaltă” e degradată în producţia după modelul liniei de asamblare a profesorilor, dintre care toţi sunt cretini, iar majoritatea ar fi luaţi în râs şi de o ceată de liceeni. Însă studentul, aflat într-o menopauză mentală, nu e conştient de toate acestea; el continuă să asculte cu respect de stăpânii săi, chiar dacă nu dă doi bani pe ce spun aceştia, reprimând în mod conştient orice spirit critic pentru a se scufunda pe sine în iluzia mistică de a fi un ”student” – cineva devotat cu seriozitate învăţării de lucruri serioase. Asta dacă nu are în vedere şi în minte doar obţinerea unei hârtii de prisos – aşa-zisa diploma (caz în care are chef mai mult de distracţie). Viitoarea societate revoluţionară va condamna toată gălăgia sălilor de lectură şi de curs ca nimic altceva decât poluare verbală. Studentul e deja o glumă foarte proastă.

Studentul nu e conştient că istoria alterează chiar şi lumea sa ca un turn de fildeş. Faimoasa ”criză a universităţii”, acel detaliu al unei crize mai generale a capitalismului modern, rămâne obiectul unui dialog mut-surd dintre diferiţi specialişti. Pur şi simplu exprimă dificultăţile acestui sector particular de producţie şi ajustarea sa întârziată la transformarea generală a aparatului productiv. Rămăşiţele vechii ideologii a Universităţii burgheze şi liberale devin banalizate în timp ce baza ei socială dispare. În era ceauşistă a graniţelor închise, când statul aşa-zis socialist a lăsat Universităţii o minimă libertate marginală, cea din urmă se putea imagina pe sine ca o putere cvasi-independentă. Însă chiar şi atunci era legată în mod intim de nevoile acelui tip de societate, furnizând minorităţi cu o educaţie generală corespunzătoare, menite a-şi ocupa locul în rândul experţilor spălaţi pe creier ce formau apexul gândirii şi realizărilor ”socialiste”. Amărăciunea patetică a atâtor profesori nostalgici (mumii academice) porneşte din faptul că şi-au pierdut rolul de câini de pază ai viitorilor aristocraţi intelectuali şi au primit în schimb răspunderea considerabil mai-puţin-nobilă de câini ciobăneşti ce au datoria de a păstori turmele de truditori către respectivele lor fabrici şi birouri în concordanţă cu nevoile economiei de piață. Aceşti profesori îşi menţin arhaismele ca o alternativă la tehnocratizarea Universităţii şi continuă imperturbabil să aprovizioneze resturi de cultură ”generală” către auditoriul format din viitori specialişti în nimic şi care nu vor şti sau nu vor avea cum să se folosească de ele.

Mai serioşi şi ceva mai periculoşi sunt conducătorii jenanţi ai organizaţiilor studenţeşti, care cer o ”reformă a structurii universitare” astfel încât universitatea ”să se integreze şi să se adapteze în viaţa economică, socială şi la cerinţele pieţei”, i.e. să se adapteze nevoilor capitalismului actual globalizat. Facultăţile ce cândva furnizau ”cultură generală” claselor superioare, păstrându-şi din prestigiul anacronic, sunt transformate în fabrici cu hrănire forţată pentru creşterea funcţionarilor de nivel mic şi mijlociu şi a angajaţilor din servicii. Departe de a contesta acest proces istoric, ce subminează unul dintre ultimele sectoare relativ autonome ale vieţii sociale la cererile sistemului de mărfuri, ”progresiştii” mai sus amintiţi protestează împotriva întârzierilor şi ineficienţelor implementării sale. Ei sunt partizanii viitoarei Universităţi cibernetice, ce deja îşi ridică capul urât pe ici, pe colo. Sistemul mărfurilor şi servitorii lui moderni – aceştia sunt duşmanii. Iar cu duşmanii nu se tratează.

Dar toate aceste lupte au loc deasupra capului studentului, undeva în domeniul ceresc al stăpânilor săi. Propria sa existenţă e cu totul în afara controlului său – viaţa însăşi îl depăşeşte cu totul. Astfel din cauza acutei sale sărăcii economice, studentul e condamnat la o formă meschină de supravieţuire. Dar, întotdeauna cu totul satisfăcut, el face paradă de propria inteligenţă foarte ordinară ca şi cum ar fi un ”lifestyle” original, făcând o virtute din ponosirea sa şi prefăcându-se a fi un boem, sau mai nou, un hipster. Acest comportament e în orice caz departe de a fi o soluţie originală, însă ideea că cineva poate duce un stil de viaţă cu adevărat boem fără a rupe cu totul orice legătură cu mediul universitar e absurdă. Dar studentul hipster (şi orice student care se preface că e de fapt astfel pe interior) se agaţă de versiunea sa degradată şi imitativă a ceea ce reprezintă, în cele mai bune cazuri, doar o soluţie individuală mediocră. Chiar şi babele de la ţară ştiu mai multe despre viaţă decât el. La 23 de ani după aşa-numita Revoluţie, aşa-zisul nostru non-conformist, continuă să urmeze cele mai tradiţionale forme ale comportamentului amoros-erotic, reproducând relaţiile generale ale societăţii de clasă în relaţiile sale intersexuale. Susceptibilitatea sa la recrutarea sa ca militant pentru orice cauză e o demonstraţie amplă a realei sale impotenţe. Completa sa inutilitate în a schimba ceva se vădeşte tot mai tare pe zi ce trece, cea mai radicală faptă de care e în stare ţinând de participarea la nişte proteste călduţe la fel de impotente ca şi el.

În ciuda modului mai mult sau mai puţin lejer în care îşi foloseşte timpul între limitele libertăţii individuale permise de spectacolul totalitar, studentul evită aventura şi experimentul, preferând securitatea spaţiului-timp zilnic organizat ca o cămaşa de forţă pentru beneficiul său de către gardienii sistemului. Deşi nu este constrâns să-şi separe munca de timp liber, o face de bună voie, între timp proclamându-şi în mod ipocrit dispreţul pentru ”studenţii buni” şi ”tocilari”. El e atât de prost şi de mizerabil încât acceptă orice compromis în vederea unor mici ”reduceri pentru studenţi” stabilite de către avangarda opresiunii moderne şi slăvite în mod natural ca o mare victorie pentru organizaţiile ”militante” studenţeşti. A trebui să-şi facă un nenorocit de card bancar sau un câcat de plastic scump pentru a putea beneficia de transport local redus i se pare ceva normal. Va înghiţi orice mizerie câtă vreme îi permite să aibă parte de privilegii iluzorii.

Însă reala mizerie a vieţii de zi cu zi a studentului, îşi găseşte imediat compensaţia-fantezie în opiumul mărfurilor culturale. În spectacolul cultural studentul îşi află locul natural ca un discipol plin de respect. Deşi se găseşte aproape de punctul de producţie, accesul la cultură autentică şi-l refuză singur; astfel el descoperă ”cultura post-modernă” ca un spectator plin de admiraţie. Într-o eră în care arta e moartă, el rămâne cel mai loial patron al cafenelelor fals-boeme, a festivalelor culturale, de film, teatru, muzică şi un participant permanent al conferinţelor pseudointelectualilor. Consumând fără de rezerve şi fără critică, el se găseşte în elementul său. Dacă ”Spaţiile Alternative de Cultură Alternativă” nu ar fi existat, studentul le-ar fi inventat. El e un exemplu perfect al tuturor platitudinilor cercetării de piaţă americane: un consumator evident, condiţionat prin advertising în atitudini fervent divergente către produse ce sunt identice în nulitatea lor, cu o preferinţă iraţională pentru Marca X (Coca-Cola, Liiceanu sau Pleşu) şi o prejudecată iraţională împotriva Mărcii Y (Pepsi, Mircea Badea sau Dan Puric).

Incapabil de pasiuni reale, studentul caută excitare în polemicile lipsite de pasiune asupra ultimelor albume, filme, evenimente, dintre celebrităţile Neinteligenţei şi dintre ideologiile lor rivale, a căror funcţiune e să mascheze probleme reale, dezbătând unele false. El redescoperă filmele produse acum zeci de ani; în ignoranţa sa el ia fiecare rediscutare şi vechitură drept o revoluţie culturală. Grija sa principală e ca întotdeauna să-şi menţină statutul cultural ce s-a convins pe sine că îl deţine.

Pentru că în România, mai mult decât oriunde altundeva, studentul e mulţumit a se declara apolitic. Dar (ne)participarea sa politică e mediată de acelaşi spectacol. Astfel el apucă toate rămăşiţele peticite şi demne de milă ale unei revolte ce a fost anihilată acum mai bine de 20 de ani de ”reformismul” socialdemocrat şi de contrarevoluţia capitalistă. Conducătorii sunt foarte conştienţi de această înfrângere a mişcării revoluţionare, la fel şi revoluţionarii înşişi. Dar studentul rămâne inconştient şi continuă să nu participe la nici măcar la cele mai caraghioase demonstraţii. Această totală ignoranţă politică face din universităţi un teritoriu de vânătoare pentru manipulatorii organizaţiilor birocratice pe moarte (de la organizaţiile studenţeşti la partide şi asociaţiile de tineret ale acestora), ce programează în mod totalitar şi constrângător opţiunile politice ale studentului. Ocazional ies la iveală tendinţe deviaţioniste şi uşoare impulsuri către ”independenţă ideologică”, însă după o perioadă de rezistenţă de faţadă dizidenţii sunt invariabil încorporaţi într-o ordine pe care nu au chestionat-o în mod fundamental niciodată.

Însă acesta nu e singurul arhaism al studentului. El se simte obligat să aibe idei generale asupra oricărui subiect, să-şi formeze o viziune coerentă asupra lumii, capabilă de a da sens nevoii sale pentru activitate nervoasă şi promiscuitate asexuală. În consecinţă el cade pradă ultimelor eforturi misionare ale noilor şi vechilor culte descreierate. Cu o ardoare atavistă el se grăbeşte să adore aburelile seci ale vreunui guru, moaştele vreunui sfânt sau să preţuiască miezul neînţeles ale religiilor preistorice în credinţa că ele îl îmbogăţesc atât pe el cât şi timpul în care trăieşte. Alături de damele în vârstă din provincie, studenţii formează categoria socială cu cel mai mare procentaj de persoane ”spirituale”. Oriunde altundeva şarlatanii religioşi ar fi fost insultaţi şi respinşi, însă clericii universităţii continuă să adune sute de studenţi în veceurile lor spirituale.

Ca să fim cu totul cinstiţi ar trebui să menţionăm că există câţiva studenţi tolerabil de inteligenţi. Aceştia evită cu uşurinţă regulaţiile mizerabile destinate a controla studenţii mediocri. Ei pot face asta tocmai pentru că au înţeles sistemul; şi ei îl înţeleg pentru că îl dispreţuiesc şi se cunosc pe sine ca fiind duşmanii lui. Ei se află în sistemul educaţional pentru a primi ce are el mai bun de oferit, burse şi granturi. Folosindu-se de contradicţia ce, pentru moment cel puţin, obligă sistemul să menţină un sector mic şi relativ independent de cercetare ”academică”. Dispreţul lor deschis pentru sistem merge mână în mână cu luciditatea ce îi face capabili să depăşească lacheii proprii sistemului, în special din punct de vedere intelectual. Pentru că studentul nu se poate revolta împotriva a nimic fără a se revolta împotriva propriilor studii, deşi necesitatea acestei revolte e simţită mai puţin natural de el decât de muncitor, care se revoltă spontan împotriva condiţiei sale de muncitor. Dar studentul e un produs al societăţii post-moderne ca şi Tudor Chirilă sau iPad-ul. Extrema sa alienare poate fi contestată doar printr-o contestare a întregii societăţi. Această critică nu poate fi în nici un fel dusă la capăt pe terenul studentului: studentul ce se defineşte pe sine astfel se identifică cu o pseudo-valoare ce îl împiedică să devină conştient de reala sa privare, rămânând astfel la înălţimea falsei conştiinţe. Dar oriunde societatea actuală începe a fi contestată, tinerii iau parte în contestare; şi această revoltă reprezintă cea mai directă şi mai profundă critică a comportamentului studenţesc.

Spaţiile care acum nici 10 ani adunau studenţi în vederea unui proces de auto-educare şi aprofundare a studiilor (şi aici ne referim îndeosebi la biblioteci) au ajuns să fie nimic mai mult decât nişte bordeie unde tineretul merge doar pentru a fi văzut şi în vederea socializării în jurul ultimului album a dracu-ştie cărui dj sau al aventurii sexuale din noaptea anterioară.

2.Către realizarea practică a teoriei

După o îndelungată perioadă de somnolenţă şi permanentă contrarevoluţie, ultimii ani au fost martorii primelor gesturi ale unei noi perioade de contestare, cel mai vizibil printre tineri. Dar societatea spectacolului, în reprezentarea ei a ei însăşi şi a duşmanilor săi, îşi impune propriile categorii ideologice asupra lumii şi a istoriei. Prezintă tot ceea ce se întâmplă ca şi cum ar face parte din ordinea naturală a lucrurilor şi reduce dezvoltările cu adevărat noi ce îi vestesc înlocuirea, la nivelul noutăţilor consumerismului superficial. În realitate revolta tinerilor împotriva felului de viaţă impus lor reprezintă pur şi simplu un vestitor, o expresie preliminară a unei subversiuni mult mai răspândite ce îi cuprinde pe toţi cei ce simt crescătoarea imposibilitate de a trăi (la propriu) în această societate, un preludiu al următoarei ere revoluţionare. Cu metodele lor obişnuite de inversare a realităţii, ideologia dominantă şi gurile prin care ea se propagă zilnic reduc această mişcare istorică reală la o categorie socio-naturală: ”tinereţea”. Orice nouă revoltă a tinerilor e întotdeauna reprezentată ca fiind doar eterna revoltă a tinereţii ce reapare cu fiecare generaţie, doar pentru a dispărea ”când tinerii devin angajaţi în afacerea serioasă a producţiei şi când le sunt oferite ţeluri reale, concrete”, cu alte cuvinte când se ”maturizează” şi ei şi acceptă odată traiul ăsta de câcat cu care părinţii lor s-au obişnuit de mult. ”Revolta tineretului” a fost subiectul unei veritabile inflaţii jurnalistice (oamenilor li se prezintă spectacolul revoltei pentru a-i distrage de la posibilitatea de a participa la vreuna). E reprezentată ca o supapă de siguranţă socială aberantă, dar necesară, ce îşi are rolul de jucat în funcţionarea lină a sistemului. Această revoltă împotriva societăţii reasigură societatea pentru că se presupune că rămâne parţială, făcută să ocupe locul ”problemelor de adolescenţi” (analog cu ”chestiunea rasială” sau cu ”locul femeii”) şi este în curând depăşită. Protestul studentulului e permisibil, chiar agreat. De ce? Pentru că nu schimbă nimic. Doar pentru că a mutat socializarea din bar în stradă pentru câteva ore, studentul nu reprezintă mai mult decât un mic inconvenient săptămânal şi care nu deranjează cu nimic seara plăcută de duminică a tuturor politicienilor ce se cacă pe el şi pe părerea lui..

În realitate dacă există vreo ”problemă a tineretului” în societatea post-modernă, ea pur şi simplu constă în faptul că tinerii simt cel mai acut criza profundă a acestei societăţi – şi încearcă să o exprime. Orice om se revoltă când realizează faptul că fără monedă nu se materializează mâncare de plastic pe masă şi că dreptul la viaţă nu ţi-o garantează (nici viaţa, nici mâncarea). Tânăra generaţie e astfel un produs prin excelenţă al societăţii post-moderne şi post-’89, fie că alege să se integreze în ea, fie că se vede pe sine ca cea mai radicală respingere a ei. Ceea ce e surprinzător nu este faptul că tineretul se revoltă, ci că ”adulţii” sunt atât de resemnaţi. Însă raţiunea pentru aceasta e istorică, nu biologică: generaţia anterioară a trecut prin toate înfrângerile şi a înghiţit toate minciunile lungii şi ruşinoasei dezintegrări a mişcării ”revoluţionare”.

În sine, ”Tineretul” e un mit publicitar legat de modul capitalist de producţie, ca o expresie a dinamismului său. Studii sociologice, dar şi literatura de reformă educaţională, îi numeşte pe aceşti tineri generaţia Y, generaţie caracterizată de şi axată pe consum şi astfel puternic depolitizată, păstrând totuşi o crasă mentalitate liberală. O generaţie a individualismului extrem, a narcisismului şi a auto-suficienţei justificatoare. Această preeminenţă iluzorie a tinerimii române a devenit posibilă odată cu ”revenirea” economică de după aşa-numita Revoluţie, urmând intrării pe piaţa globală a unei întregi societăţi de noi consumatori mult mai flexibili şi al căror rol de consumatori i-a făcut capabili de a se identifica cu societatea spectacolului. Însă ideologia oficială se găseşte încă o dată pe sine în contradicţie cu realitatea socioeconomică (târându-se în urma ei) şi tocmai tineretul este cel care şi-a asumat prima oară o furie irezistibilă de a trăi şi care se revoltă spontan împotriva plictiselii zilnice şi a timpului mort pe care lumea veche continuă să-l producă în ciuda tuturor modernizărilor sale. Cei mai revoltaţi dintre ei exprimă o respingere pură şi nihilistă a acestei societăţi fără a avea conştiinţa posibilităţii de a o depăşi. Însă o asemenea perspectivă e căutată şi dezvoltată peste tot în lume. Ea trebuie să păstreze coerenţa criticii ce justifică acţiunea şi organizarea practică a acestei coerenţe ce permite distrugerea cât mai grabnică a monstrului capitalist.

La nivelul cel mai primitiv, ”delincvenţii” din întreaga lume îşi exprimă prin cea mai evidentă violenţă refuzul de a fi integraţi în societatea actuală. Însă abstractul refuzului lor nu le dă nici o şansă de a scăpa de contradicţiile unui sistem ale cărui produse negative spontane ei sunt. Delincvenţii sunt produşi de fiecare aspect al ordinii sociale prezente: urbanismul proiectelor de locuinţe, spargerea aşa-ziselor valori, extinderea unei lejerităţi consumeriste din ce în ce mai plictisitoare, controlul poliţist-cu-faţă-umană în creştere asupra fiecărui aspect al vieţii zilnice şi supravieţuirea unei unităţi a familiei ce şi-a pierdut orice semnificaţie. Ei dispreţuiesc munca, însă acceptă confortul şi mărfurile. Vor tot ceea ce spectacolul le oferă şi îl vor acum, însă nu îşi pot permite să plătească. Această fundamentală contradicţie le domină întreaga existenţă, constrângându-le eforturile de a se folosi cu adevărat liber de timpul lor, de a se exprima şi de a forma un soi de comunitate. Pentru a scăpa de această contradicţie delincventul trebuie ori să se resemneze la a merge la lucru pentru a putea cumpăra mărfuri – în vederea acestui scop se dedică un întreg sector de producţie ce este în mod specific devotat seducerii sale întru consumerism (telefoane deştepte, tot soiul de tablete, haine, fel şi fel de produse alimentare de dragul pseudo-poftelor, alcool, legale, etc.) – ori este forţat să atace legile mărfii, fie într-o manieră rudimentară, furând, fie într-o manieră conştient-conştiincioasă avansând către o critică revoluţionară a lumii mărfurilor. Nici una dintre aceste soluţii nu este totuşi suficientă, deoarece se află la marginea crizei şi nu contribuie cu nimic la distrugerea maşinii capitaliste a spălării pe creier. Consumul ”înmoaie” comportamentul acestor tineri rebeli, iar revolta lor se transformă în cel mai rău conformism. Pentru delincvenţi doar două viitoruri sunt posibile: trezirea conştiinţei revoluţionare sau oarba obedienţă în fabrici sau în birourile vreunei corporaţii multinaţionale deplângându-şi tinereţea ratată. Din acest motiv noi promovăm ideea ca critica revoluţionară a societăţii mărfurilor să fie urmată cu necesitate de distrugerea acestei societăţi, împreună cu aparatul represiv ce ea îl poartă cu sine.

Dacă în 1990 studenţii timişoreni care participau activ la greva din decembrie le spuneau muncitorilor să nu se amăgească, căci ”toate grevele care se vor declara de acum înainte au un singur scop: demisia scaieţilor puterii.”, după 2010, ne trezim cu un conformism şi o falsă speranţă pusă în petiţii kilometrice şi uşi ale burtoşilor din Ministere închise-n faţă. Trecerea de la revoluţionar la conformism este o linie care se prelinge în paralel cu creşterea forţei consumului şi a îndobitocirii capitaliste a societăţii româneşti. Să nu ne mai luptăm pentru drepturile noastre, căci acestea se pot cumpăra la ofertă într-un supermarket. Să nu ne mai gândim la ziua de mâine, când azi e ziua când ne putem îneca amarul în alcool sau amăgi cu încă o vizită în mall. Pasivitatea e contra-revoluţionară, e prietenul inamicului nostru.

În anii trecuţi, diverşi studenţi au încercat fel şi fel de acţiuni prin care doreau să pună sub semnul întrebării autoritatea ce aparent ne dictează viitorul. Susţinerea a fost nulă, iar instituţiile statului au reuşit să se folosească de pasivitatea studenţească pentru a reprima micile revolte. Doar o mică parte a societăţii civile a reacţionat. Restul a ignorat acţiunile sau le-au considerat ca fiind prea ”directe”, prea ”violente”, ”ne-civilizate”. Consecinţele, dacă au existat, au devenit irelevante încă de a doua zi. Cu astfel de iniţiative nu mai putem pierde vremea. Dacă Statul nu vrea să ne audă strigătele, îl vom lovi până el va fi cel care urlă.

Aceeaşi pasivitate continuă să ne domine încă vieţile pentru că principiile vechii lumi continuă să guverneze lumea noastră prostmodernă; tradiţia generaţiilor moarte încă apasă pe minţile celor vii. Oameni ai vechiului regim continuă să conducă şi astăzi. Trecutul nu a dispărut, ci doar a îmbrăcat hainele noi ale neoliberalismului. Bătrânii ”comunişti” educă noul tineret ”democrat”. Precum spuneau studenţii în 1990, ”Avem totul de pierdut, însă pericolul de a ne vedea, din nou, închişi în ţarcul comunist (fie el şi renovat) e mult prea mare ca să ne lase indiferenţi.” Trebuie să fim conştienţi de un singur lucru: lupta anti-sistemică începută în perioada postbelică, care iniţial era o luptă anti-comunistă, se transformă încetul cu încetul într-una anticapitalistă. Căci doar denumirile s-au schimbat, nu şi sistemul în sine. Diferenţa e că dizidenţa nu mai e admirată, ci, mai degrabă, luată în derâdere. Deocamdată… Astăzi în afară de lanţuri şi de o viaţă lipsită cu totul de profunzime, dusă într-un mediu viciat şi auto-distructiv, nu mai avem ”ceva de pierdut”.

Opoziţia către această lume venită din interiorul ei, pe propriul ei teren, din partea unor presupuse organizaţii revoluţionare, naţionaliste şi cripto-fasciste, e doar o opoziţie aparentă, foarte probabil orchestrată la nivel global de imperialismul actual. Asemenea pseudo-opoziţii, propagă cele mai proaste mistificări şi invocă ideologii mai mult sau mai puţin rigide, în cele din urmă ajutând la consolidarea ordinii dominante, ducând-o chiar mai departe de conformismul tacit. Organizaţiile studenţeşti şi partidele politice aduse la viaţă de către societatea post-decembristă pentru propria sa emancipare au devenit simple valve de siguranţă, regulând mecanismele sistemului, proprietatea privată a liderilor căutându-şi propria emancipare, folosindu-le ca scări ajutătoare către roluri din interiorul clasei conducătoare a unei societăţi ce nici nu visează să o pună la îndoială. Programul de partid sau de organizaţie poate conţine vestigii de frazeologie ”revoluţionară” sau a ”iubirii de patrie”, însă practica lor este peste tot reformistă. (Reformismul lor a devenit, în fapt, fără sens de când capitalismul însuşi a devenit în mod oficial reformist.) A spune că aceleaşi partide se învârt la putere şi nu că se opun de fapt unul altuia a devenit cea mai banală platitudine.

Lucrând constant pentru perpetuarea dictaturii universale a economiei de piaţă, ele sunt purtătoarele celei mai mari minciuni într-o lume a minciunilor. Un sistem social universal dominant, tinzând către auto-regularizarea totalitară, e doar aparent combătut de către false forme de opoziţie – forme iluzorii ce rămân prinse pe propriul teren al sistemului, astfel servind doar la întărirea sa. Pseudo-democraţia birocratică este doar cea mai grandioasă dintre deghizările vechii lumi ale ierarhiei şi ale muncii alienate.

Cât despre organizaţionismul studenţesc, el nu e nimic altceva decât parodia unei farse, o imitaţie ridicolă şi fără sens a unei mişcări muncitoreşti (sindicalism) de mult degenerate.

Douăzeci şi trei de ani de contrarevoluţie ne separă de revoluţie. Următoarea revoluţie trebuie odată pentru totdeauna să o rupă cu propria preistorie şi să-şi derive poezia din viitor. Mici grupuri de ”militanţi” ce susţin că reprezintă ”moştenirea revoluţionar-decembristă autentică” sunt voci ce vin de dincolo de mormânt, în nici un fel nu vestesc ele viitorul. Aceste relicve ale marelui naufragiu al ”revoluţiei trădate”, sfârşesc invariabil prin a apăra sistemul; aceasta e trădarea lor scandaloasă a revoluţiei: schimbarea sistemului şi nu renunţarea la el. Aceeaşi ideologie postrevoluţionară şi anti-comunistă domneşte, cu aceeaşi inabilitate teoretică şi practică de a cuprinde problemele actuale ale planetei.

Sistemul social dominant, ce se flatează pe sine datorită constantei sale modernizări, trebuie acum confruntat cu un oponent demn: negarea egal de modernizată produsă de el însuşi. Demistificările practice ale mişcării istorice exorcizează fantomele ce bântuie conştiinţa revoluţionară; revoluţia vieţii de zi cu zi e confruntată cu imensitatea celor ce le are de îndeplinit. Să fie cât se poate de clar că schimbarea personală, oricât de radicală, nu are în mod necesar un caracter revoluţionar. Revoluţia şi viaţa ce ea o anunţă trebuie să fie ambele reinventate. Dacă proiectul revoluţionar rămâne fundamental acelaşi – schimbarea radicală a sistemului politic – aceasta e pentru că condiţiile ce au dat naştere proiectului nu au fost niciodată transformate în mod radical. Dar acest proiect trebuie reluat cu o nouă şi altfel de radicalitate şi coerenţă, învăţând din eşecurile revoluţionarilor anteriori, astfel încât realizarea sa parţială să nu aducă cu sine doar o nouă diviziune a societăţii.

3.A crea în sfârşit o situaţie ce trece dincolo de punctul fără de întoarcere

De vreme ce lupta dintre sistem şi noul proletariat (din care face parte şi studenţimea) poate avea loc doar în termenii totalităţii, viitoarea mişcare revoluţionară trebuie să abolească orice din interiorul ei ce tinde să reproducă alienarea produsă de sistemul mărfurilor – de exemplu, sistemul dominat de muncă comodificată (comercializată) şi existenţa unor ierarhii, lideri, etc. Trebuie să fie o critică a acelui sistem, o negare întrupând toate elementele necesare înlocuirii sale. Organizarea revoluţionară este această necesară mediere dintre teorie şi practică, dintre om şi istorie, dintre masa de muncitori (şi studenţi, zicem noi) şi proletariatul constituit ca clasă. Dacă suntem în stare să-l realizăm în practică, tendinţele ”teoretice” şi micile diferenţe în gândire trebuie imediat lăsate la o parte în vederea unirii într-un front comun orizontal, informal şi celular. Totul în cele din urmă depinde de modul în care noua mişcare revoluţionară rezolvă întrebarea organizaţională; dacă formele sale organizaţionale sunt compatibile cu proiectul esenţial: aducerea puterii decizionale în mâinile celor ce învaţă şi produc – adică marea masă a populaţiei. O astfel de organizare trebuie să aducă cu sine distrugerea tuturor fundaţiilor societăţii ce o combate: sistemul educaţional şi rolul acestuia; producţia de mărfuri; ideologia sub toate formele sale; statul; şi separaţiile impuse de către stat.

Motivul din cauza căruia vechea mişcare revoluţionară s-a prăbuşit a fost separaţia dintre teoria insurecţionistă şi punerea nereuşită în practică. Doar momentele supreme ale luptei au depăşit ruptura şi şi-au descoperit propriul adevăr. Nici o organizaţie nu a acoperit acest gol până acum. Ideologia şi dogma, nu contează cât de ”revoluţionară” ar fi, întotdeauna serveşte conducătorii, ea rămânând teorie goală; este alarma ce revelează prezenţa unui inamic din interior. Din acest motiv critica ideologiei trebuie, în ultimă analiză, să fie prima problemă a organizării revoluţionare. Minciunile sunt produsul unei lumi alienate; ele nu pot apărea dinăuntrul unei organizaţii ce susţine că poartă adevărul social fără ca acea organizaţie să devină din acel moment încă o minciună într-o lume a minciunilor. Acestei critici îi urmează în sfârşit acţiunea. Toate aspectele pozitive ale auto-organizării orizontale, non-ierarhice, trebuie să fie deja prezente sub formă embrionică în orice organizaţie revoluţionară ce ţinteşte către realizarea lor.

Studenţimea poate juca jocul revoluţiei doar dacă miza e lumea întreagă; altminteri nu e nimic. Singura formă a puterii sale, autoorganizarea autonomă generalizată, nu poate fi împărţită cu vreo altă putere. Pentru că reprezintă disoluţia efectivă a tuturor puterilor, nu poate fi tolerată vreo limitare (geografică sau de alt fel); orice compromisuri vor fi acceptate vor fi imediat transformate în concesii, iar apoi în capitulare. Auto-organizarea trebuie să reprezinte atât mijloacele cât şi sfârşitul luptei din prezent. Nu e doar miza luptei, ci forma potrivită ei. Este în sine materialul cu care lucrează şi propria presupoziţie.

O critică unitară a lumii este garanţia coerenţei şi a adevărului unei organizări revoluţionare. A tolera existenţa unui sistem opresiv într-o regiune anume (doar pentru că se prezintă ca revoluţionară, de exemplu) duce la a recunoaşte legitimitatea opresiunii. A tolera alienarea în orice domeniu singular al vieţii sociale duce la recunoaşterea unei inevitabilităţi a tuturor formelor de obiectificare. Nu e suficient a susţine puterea auto-organizării studenţeşti în abstract; este necesar a demonstra ce înseamnă în mod concret: suprimarea producţiei de truditori inutili. În ciuda deosebirilor superficiale, toate societăţile existente, sunt guvernate de logica producţiei unor oameni needucaţi şi slabi; aceasta reprezintă baza auto-reglării lor totalitare. Obiectificarea produsă de sistemul educaţional actual este obstacolul esenţial în faţa totalei emancipări către construcţia liberă a vieţii. În lumea producţiei de funcţionari de birou, praxis-ul nu e urmat în concordanţă cu ţeluri determinate autonom, ci în acord cu directivele unor forţe externe, precum piaţa aşa-numită liberă. Legile economice iau aparenţa unor legi naturale; însă puterea lor depinde doar de neatenţia celor ce participă la ele.

Esenţa producţiei de slujbaşi de birou constă în pierderea sinelui în creaţia haotică şi inconştientă a unei lumi aflată cu totul dincolo de controlul creatorilor ei. Prin contrast, nucleul radical revoluţionar al auto-organizării generalizate stă în controlul conştient al tuturor asupra întregului vieţii. Auto-administrarea alienării cauzate de marfă l-ar face pe fiecare programatorul propriei supravieţuiri – reglând ciclul distructiv capitalist. Sarcina auto-organizării va fi astfel nu auto-administrarea lumii existente, ci transformarea ei calitativă neîncetată: înlocuirea concretă a mărfii (acel enorm ocol din istoria auto-producerii umane).

Această înlocuire implică în mod natural abolirea muncii şi înlocuirea sa cu un nou tip de activitate liberă, astfel eliminând una dintre rupturile fundamentale ale societăţii post-moderne: aceea dintre o muncă din ce în ce mai obiectificată şi un timp liber consumat pasiv.

Însă munca însăşi trebuie acum atacată. Departe de a fi ”utopică”, abolirea muncii este prima condiţie pentru înlocuirea efectivă a societăţii mărfurilor, pentru eliminarea separaţiei din viaţa fiecărei persoane, dintre ”timp liber” şi ”timp de muncă” – acele sectoare complementare ale vieţii alienate. Doar când această opoziţie e depăşită vor fi oamenii în stare să-şi supună activitatea vitală propriei voinţe şi conştiinţe şi să se vadă într-o lume pe care ei înşişi au creat-o. Democraţia auto-organizării (în general) reprezintă soluţia la toate separările prezente.

Dominarea conştientă a istoriei de către oamenii ce o produc – la asta se ridică întregul proiect revoluţionar. Istoria post-modernă, la fel ca toată istoria trecută, este produsul praxis-ului social, rezultatul (inconştient) al activităţilor umane. În era dominării totalitare, capitalismul şi-a produs propria religie: spectacolul. Spectacolul este realizarea terestră a ideologiei. Niciodată nu a mai fost lumea mai cu susul în jos, distrugându-se pe sine pentru a putea supravieţui.

Umanitatea e confruntată istoric cu problema revoluţiei. Materialul tot mai grandios şi mijloacele tehnologice sunt egalate doar de profunda insatisfacţie crescătoare a tuturor. Burghezia şi moştenitoarea ei, birocraţia, sunt incapabile de a găsi supradezvoltării vreun rost tocmai pentru că ambele trebuie să se forţeze să menţină o veche ordine. Singurul lucru la care o pot folosi e la întărirea controlului poliţienesc. Ele nu pot face nimic, în afara acumulării de capital, şi astfel, de studenţi/proletari – un student/proletar fiind cineva care nu are putere asupra vieţii sale şi care o ştie, neavând altceva de pierdut decât proverbialele lanţuri cu care societatea îl ţine la locul său.

Este soarta istorică a noului proletariat de a fi singurul moştenitor al bogăţiilor fără de valoare ale lumii burgheze – bogăţii pe care trebuie să le transforme şi să le înlocuiască într-o asemenea măsură încât să faciliteze dezvoltarea unor fiinţe umane complet realizate ce sunt pe urmele totalei aproprieri a naturii şi a propriei naturi. Această realizare a naturii umane poate însemna doar multiplicarea nelimitată şi deplina satisfacţie a dorinţelor reale ce sunt înăbuşite de spectacol în cele mai întunecate colţuri ale inconştientului revoluţionar şi pe care le poate realiza doar în mod fantastic în delirul de vis al publicităţii. Adevărata împlinire a dorinţelor autentice – ceea ce presupune abolirea tuturor pseudonevoilor şi pseudo-dorinţelor fabricate zilnic de sistem pentru a-şi perpetua propria putere – nu poate avea loc fără suprimarea, distrugerea şi înlocuirea spectacolului mărfii.

Tot ceea ce aţi citit până acum în aceste pagini au fost vorbe goale. Ceea ce trebuie făcut cu adevărat e să ne întrebăm: Ce va face studenţimea când opresiunea va fi prea mare iar momentul acțiunii e aici? Va trage în piept gaz şi va fugi plângând la mă-sa sau va sparge aparatul represiv? Va încasa bastoane peste coaste sau le va lua şi cu ele va rupe picioarele roboţilor fără chip ce sunt poliţiştii şi jandarmii? Va deschide gura pentru ca politicienii să se cace din nou în ea sau îi va spânzura în centrul oraşului? Noi spunem: Îi vom arde pe rug, fumul întunecând cerul, iar în mijloc la loc de onoare vor fi preşedintele, primul-ministru şi patriarhul. Vom dansa în jurul focului ca sălbaticii, iar cenuşa le-o vom stinge pişându-ne pe ea. Tot ceea ce ne-au furat vom lua înapoi, iar azi va fi al nostru.

Rămâne doar întrebarea: ce facem apoi? Ce facem mâine?

***

Nu are nici un rost a explica ce e drept oamenilor nedrepţi. Asta s-a făcut destul până acum. Nu vrem să ne explicăm acţiunile unor intelectuali bolborositori şi rupţi de realitate, dar care le ştiu pe toate oricum, ci mai degrabă sectorului cu potenţial revoluţionar al populaţiei. Adică celor ce înţeleg imediat aceste acţiuni, pentru că ei la rândul lor se găsesc prizonieri. Cei ce nu mai vor să aibă de a face cu flecăreala celor ”de stânga” pentru că e fără sens sau consecinţă. Celor ce s-au săturat!

Celor ce au realizat că viitorul promis lor de către dascălii şi profesorii lor, de proprietarii şi lucrătorii sociali, de manageri şi şefi, de reprezentanţi şi consilieri locali e nimic mai mult decât o minciună goală, dar care cu toate acestea au frică de poliţie şi represiune. Este cu totul necesar ca ei – şi nu intelectuali micburghezi – să înţeleagă că totul s-a sfârşit acum, că lucrurile sunt în mişcare, că astfel de texte sunt doar începutul! Că un sfârşit al puterii porcilor se apropie! Lor trebuie să le spunem că construim o rezistenţă şi că aceasta e a lor. Lor le spunem că lucrurile sunt în mişcare.

Avem de-a face cu un protest când declar că nu îmi place aceasta sau cealaltă. Când pun capăt la ceea ce nu-mi place, avem de a face cu rezistenţă. Avem de-a face cu un protest când declar că refuz a mai tolera această situaţie. Când am grijă ca nimeni să nu o mai tolereze avem de-a face cu rezistenţă.

Ulrike Meinhof (RAF)