Insurecția care vine

Cartea „Insurecţia care vine” a fost scrisă în Franţa de Comitetul Invizibil, şi tradusă pentru prima dată în limba română de către anarhişti. În prezent, Joulien Coupat, cel care a fost acuzat că a scris această carte, a fost eliberat după 6 luni de închisoare. De asemenea, ceilalţi acuzaţi ca făcând parte din Comitetul Invizibil au fost eliberaţi.

Această carte pe care o ţineţi în mână a devenit principala dovadă într-un caz de anti-terorism din Franţa, direcţionat împotriva a nouă indivizi care au fost arestaţi la 11 Noiembrie 2008, majoritatea în satul Tarnac. Ei au fost acuzaţi de „asociere în vederea comiterii de fapte teroriste” pe motivul că ar fi participat la sabotarea liniilor electrice de suprafaţă ale căilor ferate naţionale franceze. Deşi doar dovezi circumstanţiale au fost aduse împotriva celor nouă, Ministrul de Interne francez i-a asociat în mod public cu ameninţarea proaspătă a unei mişcări ultra-stângiste, având grijă să menţioneze această carte, descrisă ca un „manual de terorism”, pe care sunt acuzaţi că l-ar fi scris. Ceea ce urmează este textul cărţii, precedat de prima declaraţie a Comitetului Invizibil pe care au făcut-o de când au fost arestaţi.

Un punct de clarificare

TOATĂ LUMEA E DE ACORD. STĂ SĂ EXPLODEZE. Este luat la cunoştinţă, cu o privire serioasă şi înfumurată, pe coridoarele Adunării, la fel cum ieri fusese repetat în cafenele. Există o anumită plăcere în calcularea riscurilor. Deja, ne este prezentat un meniu detaliat cu măsuri preventive pentru securizarea teritoriului. Festivităţile de Anul Nou capătă o turnură decisivă – „anul viitor nu vor mai fi scoici, bucuraţi-vă de ele cât încă mai aveţi ocazia!”. Pentru a împiedica eclipsarea festivităţilor de către dezordinea tradiţională, 36.000 de poliţişti şi 16 elicoptere sunt scoase afară de Alliot-Marie[1] – acelaşi clovn care, în timpul demonstraţiilor de la licee din Decembrie, s-a uitat tremurând după cel mai mic semn de contaminare greacă, pregătind pentru orice eventualitate aparatul poliţienesc. Putem desluşi din ce în ce mai clar în fiecare zi, sub zumzăitul liniştitor, zgomotul pregătirilor pentru război deschis. Este imposibil să ignori implementarea sa rece şi pragmatică, care nici măcar nu se mai oboseşte să se prezinte drept o operaţiune de aducere a păcii.

Ziarele elaborează cu conştiinciozitate o listă a cauzelor agitaţiei bruşte. Este bineînţeles vorba de criza financiară, cu explodarea şomajului, cu partea sa de deznădăjduire şi de planuri sociale, cu scandalurile sale Kerviel şi Madoff. E vorba de eşecul sistemului educaţional, dispariţia producţiei de muncitori şi cetăţeni, chiar cu copiii clasei de mijloc ca materie primă. E vorba de existenţa unui tineret căruia nu-i corespunde nici o reprezentare politică, un tineret bun de nimic în afară de distrugerea bicicletelor pe care societatea i le-a pus, atât de conştiincios, la dispoziţie.

Nici unul din aceste subiecte de îngrijorare nu ar trebui să apară ca fiind insurmontabil într-o perioadă a cărei mod predominant de guvernare este tocmai managementul crizelor. Doar dacă, considerăm că lucrul cu care se confruntă puterea nu este doar o altă criză, şi nici o serie de probleme mai mult sau mai puţin cronice, o serie de tulburări mai mult sau mai puţin anticipate, ci un singur pericol grav: apariţia unei forme de conflict şi a unor poziţii ce pur si simplu nu pot fi controlate.

CEI CARE CONSTITUIE ACEST PERICOL PESTE TOT trebuie să-şi pună mai mult decât întrebările superficiale cu privire la cauzele sau probabilităţile mişcărilor şi confruntărilor inevitabile. Ei trebuie să se întrebe spre exemplu, cum rezonează haosul grec cu situaţia din Franţa? O revoltă aici nu poate fi doar transpunerea simplă a ceea ce s-a întâmplat acolo. Războiul civil global încă mai are specificităţile sale locale. În Franţa, o situaţie de revolte generalizate ar provoca o explozie de altă natură.

Revoltaţii greci se confruntă cu un stat slab, în timp ce au posibilitatea să profite de o popularitate puternică. Nu trebuie uitat faptul că, doar cu treizeci de ani în urmă, împotriva Regimului Coloneilor, democraţia s-a reconstituit pe baza unei practici de violenţă politică. Această violenţă, a cărei amintire nu este tocmai înceţoşată, încă pare semnificativă pentru majoritatea grecilor. Până şi liderii partidului socialist au aruncat un cocktail molotov, două, în tinereţe. Cu toate astea, politicile clasice sunt echipate cu variante care ştiu foarte bine cum să integreze aceste practici şi cum să le extindă gunoiul ideologic până în inima revoltei. Dacă lupta greacă nu a fost hotărâtă şi dezamorsată în stradă – poliţia fiind vizibil depăşită acolo – asta s-a întâmplat pentru că neutralizarea ei a avut loc în altă parte. Nu există nimic mai epuizant, nimic mai fatal, decât aceste politici clasice, cu ritualurile lor învechite, cu gândirea lor fără gânduri, cu lumea lor mică şi închisă.

În Franţa, cei mai exaltaţi birocraţi socialişti n-au fost niciodată mai mult decât nişte stafidiţi care umplu sălile Adunării. Aici, totul conspiră să anihileze chiar şi cea mai vagă formă de intensitate politică. Ceea ce înseamnă că e tot timpul posibil să se opună cetăţeanul cu delincventul într-o operaţiune quasi-lingvistică care merge mână în mână cu operaţiunile quasi-militare. Revoltele din Noiembrie 2005 şi, într-un context diferit, mişcările sociale din toamna anului 2007, au creat deja câteva precedente. Imaginile studenţilor de dreapta din Nanterre care aplaudau în timp ce poliţia le expulza colegii, oferă o mică imagine fugară a ceea ce rezervă viitorul.

Nici nu mai trebuie menţionat faptul că ataşamentul francezului faţă de stat – garantul valorilor universale, ultimul pilon în faţa dezastrului – este o patologie dificil de deturnat. Mai presus de toate este o ficţiune care nu mai ştie cum să continue. Chiar şi guvernanţii noştri consideră acest lucru din ce în ce mai mult ca fiind un obstacol inutil, pentru că ei măcar iau conflictul aşa cum este – militar. Nu au nici un complex cu privire la trimiterea unităţilor antiteroriste să îmblânzească revolte, sau să elibereze un centru de reciclare ocupat de muncitorii săi. În timp ce statul bunăstării se prăbuşeşte, vedem apariţia unui conflict brutal între cei ce vor, şi cei ce nu vor, ordinea. Tot ce a fost politica franceză capabilă de dezactiveze, e pe cale să se dezlănţuie. Nu va reuşi niciodată să proceseze tot ce a reprimat. În stadiul avansat al descompunerii sociale, putem conta pe mişcarea care vine să găsească răsuflarea de nihilism necesară. Ceea ce nu înseamnă că nu va fi expusă la alte limite.

Mişcările revoluţionare nu se răspândesc prin contaminare ci prin rezonanţă. Ceva constituit aici rezonează cu undele de şoc emise de ceva constituit acolo. Un corp ce rezonează face acest lucru în modul său propriu. O insurecţie nu e precum o ciumă sau un incendiu forestier – un proces liniar care se întinde de la un loc la altul în urma unei scântei iniţiale. Mai degraba ia forma muzicii, a cărei puncte focale, deşi împrăştiate în timp şi spaţiu, reuşesc să impună ritmul propriilor lor vibraţii, căpătând mereu mai multă intensitate. Până în punctul în care o revenire la normal nu mai este dorită sau măcar imaginată. Atunci când vorbim de Imperiu, numim mecanismele puterii care sugrumă preventiv şi chirugical orice transformare revoluţionară a unei situaţii. În acest sens, Imperiul nu este un duşman care să ne confrunte cu capul înainte. Este un ritm care se auto-impune, un mod de a dispensa de, şi de a dispersa realitatea. Mai puţin o ordine a lumii decât lichidarea ei tristă, grea şi militaristă.

Ce vrem să spunem prin grupul de insurgenţi este schiţarea unei cu totul altfel de compoziţii, o altă faţă a realităţii, care din Grecia şi până în banlieue-urile[2] franceze îşi menţine consecvenţa.

Este acum înţeles în mod public că situaţiile de criză reprezintă atât de multe oportunităţi pentru restructurarea dominării. De aceea POATE SARKOZY SĂ ANUNŢE, FĂRĂ SĂ PARĂ A MINŢI prea mult, faptul că această criză financiară este „sfârşitul lumii” şi că anul 2009 va vedea Franţa intrând într-o nouă eră. Această şaradă numită criză economică se presupune că este o noutate: se presupune că suntem în ajunul unei noi epoci în care ne vom uni cu toţii în lupta împotriva inegalităţii şi a încălzirii globale. Dar pentru generaţia noastră – care s-a născut în criză şi nu a cunoscut nimic altceva decât criză economică, financiară, socială şi ecologică – acest lucru este dificil de acceptat. Nu ne vor păcăli din nou, cu încă o rundă de „acum o luăm de la început” şi „e vorba doar de strângerea curelei pentru ceva timp”. Ca să spunem adevărul, cifrele dezastruoase ale şomerilor nu ne mai provoacă nici un sentiment. Criza este un mod de guvernare. Într-o lume care pare să reziste doar prin controlul infinit al propriei prăbuşiri.

Acest război se poartă nu pentru diferite modalităţi de coordonare a societăţii, ci pentru idei ireductibile şi ireconciliabile de fericire şi lumile lor. Noi ştiam asta, la fel cum ştiu asta şi puterile ce vor veni. Rămăşiţele militante care ne văd – mereu mai numeroşi, mereu mai uşor de reperat – îşi smulg părul din cap încercând să ne îngrămădească în mici compartimente din micile lor capuri. Îşi întind braţele înspre noi pentru a putea să ne sufoce mai bine, cu eşecurile lor, cu paralizia lor, cu problematizările lor stupide. De la alegeri la „tranziţii”, militanţii nu vor fi niciodată altceva decât ceea ce ne distanţează, de fiecare dată puţin mai mult, de posibilitatea comunismului. Din fericire nu vom mai accepta nici trădarea nici înşelarea pentru mult timp.

Trecutul ne-a dat mult prea multe răspunsuri greşite ca să nu vedem că greşelile se aflau chiar în întrebări. Nu e necesară alegerea între fetişismul spontaneităţii şi controlul organizaţional; între strategia „vino singur, veniţi cu toţii” a reţelelor activiste şi disciplina ierarhiei; între acţionarea disperată acum şi aşteptarea disperată pentru mai târziu; între a pune în paranteze ceea ce urmează să fie trăit şi experimentat în numele paradisului ce pare din ce în ce mai mult a fi un iad, cu cât se amână mai mult şi pierderea timpului cu predicarea că plantatul morcovilor e destul pentru a ieşi din acest coşmar.

Organizaţiile sunt obstacole în organizarea noastră.

În fapt, nu există discrepanţe între cine suntem, ce facem şi ce devenim. Organizaţiile – politice sau muncitoreşti, fasciste sau anarhiste – încep mereu prin separarea, practic, a acestor aspecte ale existenţei. Este mai apoi uşor pentru ele să îşi prezinte formalismul idiot ca singură soluţie pentru această separare. A organiza înseamnă a nu da o structură slăbiciunii. Înseamnă mai presus de toate crearea de legături – care nu sunt sub nici o formă neutre – legături teribile. Gradul de organizare este măsurat după intensitatea împărţirii – materiale şi spirituale.

De acum încolo, organizarea materială pentru supravieţuire înseamnă organizarea materială pentru atac. Peste tot, o nouă ideea a comunismului va fi elaborată. În umbrele încăperilor din baruri, în magazine de printat, în squat-uri, ferme, săli de sport ocupate, se vor naşte noi complicităţi. Acestor preţioase complicităţi nu le trebuiesc refuzate mijloacele necesare pentru a-şi desfăşura forţele.

Aici se găseşte adevăratul potenţial revoluţionar al prezentului. Altercaţiile din ce în ce mai frecvente au această calitate formidabilă: sunt mereu o ocazie pentru complicităţi de acest tip, câteodată efemere, dar câteodată de asemenea de netrădat. Atunci când câteva mii de tineri găsesc determinarea necesară pentru a înfrunta această lume, ar trebui să fii prost ca poliţist să încerci să găseşti o urmă financiară, un conducător sau un informator.

DOUA SECOLE DE CAPITALISM ŞI NIHILISM AL PIEŢEI ne-au adus la cea mai extremă formă de alienare – de noi înşine, de alţii, de lume. Ficţiunea individului s-a descompus cu aceeaşi viteză cu care a devenit reală. Copii ai metropolei, facem acest rămăşag: că în cea mai profundă depravare a existenţei, permanent înnăbuşită, permanent dată la o parte, se găseşte posibilitatea comunismului.

În cele din urmă, suntem în război cu o întreagă antropologie. Cu însăşi ideea de om.

Prin urmare comunismul, ca presupunere şi ca experiment. Împărţirea unei sensibilităţi şi elaborarea împărţirii. Dezvăluirea a ceea ce este comun şi construirea unei forţe. Comunismul ca matrice a unui atac meticulos şi temerar asupra dominaţiei. Ca o chemare şi ca un nume pentru toate lumile ce rezistă împotriva pacificării imperiale, toate solidarităţile ireductibile la domnia mărfurilor, toate prieteniile ce presupun necesităţile războiului. COMUNISM. Ştim că este un termen ce trebuie folosit cu atenţie. Nu pentru că în marea paradă de cuvinte s-ar putea să nu mai fie la modă. Ci pentru că cei mai mari duşmai ai noştri l-au folosit, şi încă mai continuă să-l folosească. Insistăm. Anumite cuvinte sunt ca şi câmpurile de luptă: înţelesul lor, revoluţionar sau reacţionar, este o victorie, ce trebuie smulsă din fălcile luptei.

Părăsirea politicii clasice înseamnă înfruntarea războiului, care este de asemenea situat pe terenul limbajului. Sau mai degrabă, în modul în care cuvintele, gesturile şi viaţa sunt inseparabil conectate. Dacă cineva depune atât de mult efort pentru a închide ca terorişti o mână de tineri comunişti care se presupune că au participat la publicarea Insurecţiei care vine, nu este din cauza unei „infracţiuni gândite”, ci mai degrabă pentru că ar putea conţine o anumită consecvenţă între gânduri şi acţiuni. Lucru care rareori este tratat cu indulgenţă.

Oamenii aceştia nu sunt acuzaţi pentru că au scris o carte, nici măcar pentru că au atacat fizic fluxurile sacrosancte ce irigă metropola. Ci pentru că există posibilitatea să fi confruntat aceste fluxuri cu densitatea unei gândiri şi poziţii politice. Pentru că o acţiune ar fi putut avea sens conform unei alte consecvenţe a lumii decât cea părăsită a imperiului. Anti-terorismul pretinde să atace posibilul viitor al „asocierii infracţionale”. Dar ce este cu adevărat atacat este viitorul situaţiei. Posibilitatea ca în spatele fiecărui zarzavagiu să se ascundă câteva intenţii rele şi în spatele fiecărui gând, acţiunile pe care acesta le cere. Posibilitatea exprimată de ideea politicii – anonimă dar primitoare, dispersată şi de necontrolat – care nu poate fi alungată în depozitul libertăţii de expresie.

Rămâne prea puţină îndoială că tineretul va fi cel care va confrunta sălbatic puterea. Aceşti ultimi ani, de la revoltele din primavara anului 2001 din Algeria până la cele din Decembrie 2008 din Grecia, nu sunt decât nişte semnale de alarmă în acest sens. Cei ce acum 30 sau 40 de ani se revoltau împotriva părinţilor lor nu vor ezita să reducă totul la un conflict între generaţii, dacă nu la un simptom previzibil al adolescenţei.

Singurul viitor al unei „generaţii” este să fie cea premergătoare, pe o rută ce duce inevitabil în cimitir.

Tradiţia susţine că totul începe cu o „mişcare socială”. În special într-un moment în care stânga, care încă nu şi-a terminat descompunerea, încearcă, cu ipocrizie, să-şi recapete credibilitatea în stradă. Numai că în stradă nu mai deţine monopolul. Priviţi doar cum, cu fiecare nouă mobilizare a elevilor de liceu – la fel ca şi cu orice încă mai îndrăzneşte stânga să susţină – o prăpastie se măreşte în continuu între cererile lor plângăcioase şi nivelul de violenţă şi determinare al mişcării.

Din această prăpastie trebuie să construim un tranşeu.

Dacă vedem o succesiune de mişcări care se grăbesc una după cealaltă, fără a lăsa nimic vizibil în urmă, trebuie totuşi admis că ceva persistă. O urmă fină conectează tot ceea ce nu s-a lăsat prins de temporalitatea absurdă a retragerii unei noi legi, sau de oricare alt pretext. Când şi când, şi în propriul ritm, vedem cum se conturează ceva ca o forţă. O forţă care nu îşi serveşte timpul ci îl impune, încet.

Nu se mai pune problema prezicerii prăbuşirii sau a ilustrării posibilităţilor de bucurie. Fie că vine mai devreme sau mai târziu, ideea este să ne pregătim pentru ea. Nu e vorba de furnizarea unei scheme cu privire la ce trebuie să fie o insurecţie, ci de a lua posibilitatea unei revolte ca ceea ce n-ar fi trebuit niciodată să înceteze să fie: un impuls vital al tinereţii cât şi a înţelepciunii populare. Dacă omul ştie să se mişte, absenţa unei scheme nu este un obstacol ci o oportunitate. Pentru insurgenţi, spaţiul singur poate garanta esenţialul: menţinerea iniţiativei. Ce rămâne să fie creat, să fie îngrijit precum se îngrijeşte un foc, este o perspectivă sigură, o anumită febră tactică, care o dată ce a apărut, chiar şi acum, se dovedeşte a fi determinantă – şi o sursă constantă de determinare. Deja au fost reînviate anumite întrebări care chiar ieri ar fi putut părea groteşti sau depăşite; trebuie detectate, nu pentru a le răspunde definitiv, ci pentru a le menţine în viaţă. Faptul că le-au ridicat din nou este încă una din virtuţile revoltei din Grecia:

Cum devine o situaţie de revoltă generală, situaţie insurecţională? Ce e de făcut odată ce străzile au fost ocupate, odată ce poliţia a fost învinsă complet acolo? Parlamentele încă merită atacate? Care este însemnătatea practică a detronării puterii locale? Cum să decizi? Cum să subzişti?

CUM SĂ NE GĂSIM UNII PE ALŢII?

– Comitetul Invizibil,

Ianuarie 2009

INSURECŢIA CARE VINE

DIN ORICE UNGHI priveşti, prezentul nu oferă nici o cale de ieşire. Aceasta nu e singura sa virtute. Pentru cei ce caută speranţă mai presus de orice, rupe orice teren solid. Cei ce susţin că au soluţii sunt contracaraţi aproape imediat. Toată lumea e de acord că lucrurile nu pot decât să devină din ce în ce mai rele. „Viitorul nu are viitor” este înţelepciunea unei vârste care, cu toată aparenţa sa de normalitate perfectă, a atins nivelul de conştientizare al primilor punkeri.

Sfera reprezentării politice a ajuns la final. De la stânga la dreapta, aceleaşi fleacuri lovesc imaginea unui împărat sau a unui salvator, aceiaşi asistenţi de vânzări care îşi adaptează discursurile în conformitate cu rezultatele celor mai recente sondaje. Cei ce încă votează par să nu aibă altă intenţie decât să profaneze urna de vot, votând ca act pur de protest. Începem să suspectăm că oamenii continuă să voteze doar împotriva votului însuşi. Nimic din ce ni se arată nu este adecvat situaţiei, nici pe departe. În chiar liniştea sa, însăşi populaţia pare infinit mai matură decât toate aceste marionete ce se ciondănesc cu privire la modalitatea de guvernare. Incoerenţa oricărui chibani [3] din Belleville cuprinde mai multă înţelepciune decât toate declaraţiile aşa-zişilor noştri conducători. Capacul pus deasupra fierbătorului social e strâns bine, iar presiunea din interior continuă să crească. Din afara Argentinei, fantoma Que Se Vayan Todos [4] începe să bântuie serios clasa conducătoare.

Flăcările din Noiembrie 2005 încă mai pâlpâie în minţile tuturor. Acele prime focuri vesele au fost botezul unui perioade pline de promisiuni. Fabula creată de media cu „banlieue vs. Republica” ar putea să funcţioneze, dar ce câştigă la capitolul eficienţă, pierde la adevăr. Au fost aprinse focuri în centrele oraşelor, dar aceste ştiri au fost suprimate metodic. Străzi întregi din Barcelona au ars în solidaritate, dar nimeni nu a aflat de acest lucru în afara oamenilor ce locuiau acolo. Şi nici măcar nu e adevărat că ţara a încetat să ardă. Multe profiluri pot fi găsite printre arestaţi, cu puţine lucruri care să-i unească, în afara urii pentru societatea existentă – nu pentru clasă, rasă sau cartier. Nu „revolta din banlieue” era nouă, din moment ce asta avea loc încă din anii 80, ci ruptura de formele sale stabilite. Aceşti atacatori nu mai ascultă de nimeni, nici de ai lor Big Brother sau Big Sister, nici de organizaţiile comunităţii, însărcinate cu revenirea la normal. Nici un „SOS Rasism” [5] nu şi-a putut înfinge rădăcinile canceroase în acest eveniment, a cărui concluzie aparentă poate fi pusă pe seama oboselii, falsificării şi a omertei [6] media. Această întreagă serie de vandalisme nocturne şi atacuri anonime, această distrugere fără cuvinte, a mărit ruptura dintre politică şi politic. Nimeni nu poate nega sincer ceea ce este evident: acesta a fost un atac care nu cerea nimic, o ameninţare fără mesaj, şi nu avea nimic de-a face cu „politica”. Cineva ar trebui să fie orb la mişcările de tineri autonomi ale ultimilor 30 de ani ca să nu vadă caracterul pur politic al acestei negări ferme a politicii. Precum copiii pierduţi am distrus preţioasele valori ale unei societăţi ce nu merită mai mult respect decât monumentele Parisului la sfârşitul Săptămânii Sângeroase [7] – şi ştie acest lucru.

Nu va exista o soluţie socială la situaţia prezentă. Mai întâi pentru că adunarea vagă de medii sociale, instituţii şi baloane individualizate, numită, cu o tentă ironică, „societate”, nu are consistenţă. Mai apoi, pentru că nu mai există un limbaj pentru experienţa comună. Şi nu putem împărţi bogaţia dacă nu avem aceeaşi limbă. A trebuit jumătate de secol de luptă în jurul Iluminismului pentru a face posibilă Revoluţia Franceză, şi un secol de luptă în jurul muncii pentru a da naştere temutului „stat al bunăstării”. Luptele creează limbajul în care se exprimă o nouă ordine. Dar nu mai există aşa ceva astăzi. Europa este acum un continent în faliment, care cumpără pe ascuns de la magazinele cu reduceri, şi trebuie să zboare cu companii low-cost, dacă vrea să călătorească undeva. Nici un fel de „probleme” înrămate în termeni sociali nu recunosc vreo soluţie. Întrebările cu privire la „pensii”, la „siguranţa locului de muncă”, la „tineret” şi „violenţa” sa, nu pot decât să fie ţinute în aer în timp ce situaţia pe care aceste cuvinte o acoperă este permanent căutată de semne de posibilă nesupunere. Nimic nu poate face atractivă ideea de a şterge fundurile pensionarilor pentru salariul minim. Cei ce au descoperit mai puţină umilire şi mai multe avantaje într-o viaţă de infractor decât în spălatul podelelor nu îşi vor preda armele, iar închisoarea nu îi va învăţa să iubească societatea. Reduceri ale pensiilor lor lunare vor submina plăcerea lor disperată – căutarea hoardelor de pensionari, făcându-i să se agite şi să bolborosească refuzul de a munci printre numere din ce în ce mai mari de tineri. Şi în cele din urmă, lipsa unui venit garantat oferit după o zi de cvasi-revoltă, va putea pune bazele unei noi Înţelegeri Noi, unui nou pact, unei noi păci. Sentimentul social s-a evaporat deja prea mult pentru aşa ceva.

Ca o încercare de soluţionare, presiunea de a asigura că nu se întâmplă nimic, împreună cu supravegherea teritoriului de către poliţie, nu vor face decât să se intensifice. Avionul teleghidat fără pilot care a zburat pe deasupra Seine-Saint-Denise [8] la 14 iulie – după cum a confirmat mai târziu poliţia – prezintă o imagine a viitorului mult mai clară decât toate proiectele umaniste vagi. Faptul că au avut grijă să ne asigure că avionul nu era înarmat ne dă o indicaţie clară cu privire la drumul pe care ne îndreptăm. Teritoriul va fi împărţit în zone şi mai restrictive decât sunt deja. Autostrăzi construite în jurul graniţelor „cartierelor problemă” formează deja ziduri invizibile ce separă acele zone de subdiviziunile clasei de mijloc. Orice ar crede protectorii Republicii, controlul cartierelor „de către comunitate” este în mod vădit cel mai eficient mijloc disponibil. Sectoarele pur metropolitane ale ţării, principalele centre de oraş, îşi vor continua vieţile opulente, într-o deconstrucţie din ce în ce mai abilă, mai sofisticată şi mai sclipitoare. Vor lumina întreaga planetă cu strălucirea neoanelor lor, în timp ce patrulele BAC [9] şi cele ale companiilor private de securitate (ex. Unităţile paramilitare) se înmulţesc sub umbrela unei protecţii judiciare din ce în ce mai neruşinate.

Impasul prezentului, evident oriunde, este negat peste tot. Şirul de psihologi, sociologi şi oameni de litere mediocri, fiecare cu un jargon specializat din care concluziile sunt în mod special absente, nu se va sfârşi niciodată. E destul să asculţi cântecele vremii – „alternative-folk-ul” cretin, în care micul burghez îşi diseacă starea sufletului, lângă declaraţiile de război ale Mafia K1 Fry [10] – ca să-ţi dai seama că o anumită coexistenţă se va sfârşi curând, că o decizie este aproape. Această carte este semnată în numele unui colectiv imaginar. Editorii săi nu sunt şi autorii săi. Ei s-au mulţumit doar cu aducerea de puţină ordine în locurile comune ale timpurilor noastre, cu colectarea unor murmure din jurul meselor din baruri sau din spatele uşilor închise ale dormitoarelor. Nu au făcut nimic mai mult decât să pună pe hârtie câteva adevăruri necesare, a căror represiune universală umple spitalele de psihiatrie cu pacienţi, şi ochii cu durere. S-au transformat în scribi ai situaţiei. Este caracteristica privilegiată a circumstanţelor radicale că aplicarea riguroasă a logicii duce la revoluţie. Este destul să spunem ce avem sub ochi şi să nu ne ferim de la a trage concluzii.

Primul Cerc

„SUNT CEEA CE SUNT”

„SUNT CEEA CE SUNT”. Aceasta este cea mai recentă ofertă a marketing-ului pentru lume, ultima etapă în dezvoltarea reclamelor, mult mai departe decât toate îndemnurile de a fi diferit, de a fi tu însuţi şi de a bea Pepsi. Zeci de ani de concepte pentru a ajunge unde suntem, pentru a atinge tautologia pură. I = I. El fuge pe o bandă de alergat în faţa oglinzii de la sala de fitness. Ea vine de la serviciu în spatele volanului maşinii ei Smart. Se vor întâlni oare?

„SUNT CEEA CE SUNT”. Corpul meu îmi aparţine. Eu sunt eu, tu eşti tu, şi ceva e greşit. Personalizarea în serie. Individualizarea tuturor condiţiilor – viaţă, muncă şi mizerie. Schizofrenie difuză. Depresie agresivă. Atomizare în particule paranoice fine. Isterizare a contactului. Cu cât vreau mai mult să fiu eu, cu atât mai mult simt o goliciune. Cu cât mă exprim mai mult, cu atât mă simt mai extenuat. Cu cât alerg mai mult după mine, cu atât obosesc mai mult. Ne ţinem de propriul nostru sine ca de un titlu de slujba vânat de mult. Am devenit proprii noştrii reprezentanţi într-un ciudat comerţ, garanţi ai unei personalizări care, în cele din urmă, se simte mai mult ca o amputare. Ne asigurăm propriile persoane până în punctul falimentului, cu o grosolănie mai mult sau mai puţin bine ascunsă.

Între timp, mă descurc. Cătarea sinelui, blogul meu, apartamentul meu, cele mai la modă porcării, drame relaţionale, cine si-o pune cu cine…..orice fel de proteze sunt necesare pentru a ma ţine de un „Eu”! Dacă „societatea” nu ar fi devenit o abstracţiune atât de definitivă, atunci ar denunţa toate cârjele existenţiale care îmi permit să mă târâi mai departe, ansamblul dependenţelor pe care le-am contractat ca preţ al identităţii mele. Persoana handicapată este cetăţeanul model al zilei de mâine. Nu fără a avea acest lucru în vedere le exploatează asociaţiile, cerând să li se dea „un venit de subzistenţă”.

ÎNDEMNUL, PESTE TOT, de „a fi cineva” menţine starea patologică ce face necesară societatea. Pentru ca acest îndemn să fie puternic produce chiar slăbiciunile prin care se menţine pe sine, astfel că totul pare să capete un caracter terapeutic, chiar şi munca, chiar şi dragostea. Toate acele „Ce mai faci?” pe care le schimbăm, dau impresia unei societăţi compuse din pacienţi care îşi iau unul altuia temperatura. Sociabilitatea este acum compusă din o mie de mici nişe, o mie de mici refugii în care te poţi ascunde. Unde e mereu mai bine decât frigul aspru de-afară. Unde totul e fals, din moment ce totul e doar un pretext pentru a te încălzi. Unde nimic nu se poate întâmpla pentru că suntem cu toţii prea ocupaţi să tremurăm împreună în tăcere. În curând, această societate va mai fi susţinuită doar de simpla tensiune a tuturor atomilor sociali ce se întind spre o cură iluzorie. E o uzină a cărei turbine funcţionează pe baza unui rezervor gigant cu lacrimi neplânse, mereu existând riscul să dea pe lângă.

„SUNT CEEA CE SUNT”. Nicicând nu a găsit dominaţia un slogan care să sune atât de inocent. Menţinerea sinelui într-o stare de permanentă deteriorare, într-o stare cronică aprope de prăbuşire, este cel mai bine păstrat secret al ordinii lucrurilor din prezent. Sinele slab, deprimat, auto-critic, real este în principiu acel subiect adaptabil la nesfârşit, cerut de inovarea neîncetată a producţiei, învechirea accelerată a tehnologiilor, răsturnarea constantă a normelor sociale, şi flexibilitatea generalizată. Este în acelaşi timp, cel mai vorace consumator şi, în mod paradoxal, cel mai productiv sine, cel ce se va arunca cel mai dornic şi mai energic în proiectul cel mai superficial, doar pentru a reveni mai apoi la starea sa originală de larvă.

„CE SUNT EU”, atunci? Din copilărie, am trecut printr-un flux de lapte, mirosuri, poveşti, sunete, emoţii, rime de la creşă, substanţe, gesturi, idei, impresii, priviri, cântece şi mâncăruri. Ce sunt eu? Legat în fiecare fel de locuri, suferinţe, strămoşi, prieteni, iubiri, evenimente, limbi, amintiri, de tot felul de lucruri care în mod evident nu sunt eu. Tot ceea ce mă ataşează de lume, toate legăturile care mă constituie; toate forţele care mă compun, nu formează o identitate, un lucru ce poate fi arătat la cerere, ci o existenţă de viaţă, singulară, împărţită, din care iese – în anumite momente şi locuri – acea fiinţa care spune „Eu”. Sentimentul nostru de inconsecvenţă este pur şi simplu consecinţa acestei credinţe naive în permanenţa sinelui şi a puţinei griji pe care o oferim lucrului care ne face ceea ce suntem.

E ameţitor să vezi sloganul Reebok „SUNT CEEA CE SUNT”, întronat în vârful unui zgârie nori din Shanghai. Vestul, peste tot, îşi desfăşoară calul troian preferat: antimonia exasperată dintre sine şi lume, dintre individ şi grup, dintre ataşament şi libertate. Libertatea nu este acţiunea de distrugere a ataşamentelor, ci capacitatea practică de a lucra asupra lor, de a te mişca în interiorul lor, de a le forma sau dizolva. Familia există ca şi familie, însemnând ca şi iad, pentru cei care au renunţat la încercarea de a-i modifica mecanismele epuizante, sau nu ştiu cum să facă acest lucru. Libertatea de a te dezrădăcina pe tine însuţi a fost mereu o libertate fantezistă. Nu ne putem descotorosi de ceea ce ne leagă fără a pierde în acelaşi timp chiar lucrul înspre care forţele noastre s-ar îndrepta.

„SUNT CEEA CE SUNT”, atunci, nu este doar o minciună, o simplă campanie de publicitate, ci o campanie militară, un strigăt de război direcţionat împotriva a tot ceea ce există între fiinţe, împotriva a tot ceea ce circulă nedesluşit, tot ceea ce le leagă în mod invizibil, tot ceea ce împiedică devastarea completă, împotriva a tot ceea ce ne face să existăm, şi se asigură că întreaga lume nu are peste tot aspectul şi senzaţia unei autostrăzi, a unui parc de amuzament sau a unui oraş nou: plictiseala pură, lipsită de pasiune dar bine-ordonată, spaţiul gol, îngheţat, în care nimic nu se mişcă în afara corpurilor înregistrate, automobilelor moleculare şi mărfurilor ideale.

FRANŢA NU AR FI TĂRÂMUL PASTILELOR PENTRU ANXIETATE care a devenit, paradisul anti-depresivelor, Mecca-ul nevroticii, dacă nu ar fi de asemenea şi campionul european la productivitate pe oră. Boală, oboseală, depresie, pot fi văzute ca simptome individuale ale lucrului ce trebuie vindecat. Ele contribuie la menţinerea ordinii existente, la adaptarea mea docilă la norme idioate, şi la modernizarea cârjelor mele. Ele specifică selecţia tendinţelor mele oportune, maleabile şi productive, precum şi cele ce trebuiesc eliminate cu grijă. „Ştii, nu e niciodată prea târziu ca să te schimbi”. Dar luate ca fapte, eşecurile mele pot de asemenea duce la dezmembrarea ipotezei sinelui. Ele devin apoi acte de rezistenţă în războiul curent. Ele devin o revoltă şi o forţă împotriva a tot ceea ce conspiră spre normalizarea noastră, spre amputarea noastră. Sinele nu este un lucru dinăuntrul nostru care se află în stare de criză: este forma pe care urmăresc să o ştampileze pe noi. Vor să ne transforme sinele în ceva clar definit, separat, evaluabil în termeni de calitate, controlabil, când de fapt suntem creaturi printre creaturi, singularităţi printre similari, carne vie ce ţese carnea lumii. Contrar ceea ce ni s-a repetat din copilărie, inteligenţa nu înseamnă să ştii să te adaptezi – sau dacă ăsta e un tip de inteligenţă, atunci e inteligenţa sclavilor. Inadaptabilitatea noastră, oboseala noastră, sunt doar probleme din punctul de vedere al părţii ce încearcă să ne subjuge. Ele indică mai degrabă un punct de plecare, un punct de întâlnire, pentru noi complicităţi. Ele dezvăluie un peisaj mai distrus, dar infinit mai partajabil decât toate terenurile fantastice pe care această societate le păstrează pentru scopurile sale.

Nu suntem deprimaţi; suntem în grevă. Pentru cei ce refuză să se coordoneze pe sine, „deprimarea” nu e un stadiu ci un pasaj, o retragere, o eschivă înspre dezafilierea politică. De atunci înainte, medicamentele şi poliţia sunt singurele forme posibile de reconciliere. De aceea societatea prezentului nu ezită să impună folosirea Ritalinului asupra copiilor săi supra-activi, sau să lege oamenii în dependenţe permanente de farmaceutice, si de ce susţine că este capabilă să detecteze „devieri comportamentale” la vârsta de trei ani. Pentru că peste tot, ipoteza sinelui începe să scârţâie.

Al Doilea Cerc

„Divertismentul este o nevoie vitală”

Un guvern care declară stare de urgenţă împotriva copiilor de 15 ani. O ţară care îşi găseşte refugiul în braţele unei echipe de fotbal. Un poliţist într-un pat de spital, plângându-se că a fost victima „violenţei”. O consilieră locală emiţând un decret împotriva construirii a 3 case. Doi copii de 10 ani, din Chelles, acuzaţi că au dat foc la un magazin cu jocuri video. Această perioadă pare să exceleze într-o anumită situaţie a grotescului care pare să îi scape de fiecare dată. Adevărul este că tonurile jalnice şi indignate ale mediei de ştiri nu sunt capabile să oprească izbucnirea de râs care întâmpină aceste titluri.

Izbucnirea râsului este singurul răspuns potrivit la toate „întrebările” serioase puse de analiştii de ştiri. Să o luăm pe cea mai banală: nu există ”o întrebare cu privire la imigrare”. Cine mai creşte încă acolo unde s-a născut? Cine trăieşte unde a crescut? Cine lucrează unde trăieşte? Cine trăieşte unde au trăit strămoşii săi? Şi cui aparţin copiii acestei ere, televiziunii sau părinţilor lor? Adevărul este că am fost complet rupţi de orice apartenenţă, nu mai suntem de nicăieri, iar rezultatul, pe lângă o nouă dispoziţie spre turism, este o suferinţă de necontestat. Istoria noastră e una de colonizări, migrări, războaie, exiluri, de distrugere a tuturor rădăcinilor. Este istoria a tot ceea ce ne-a făcut străini în această lume, oaspeţi în propria noastră familie. Am fost îndepărtaţi de propria noastră limbă de către educaţie, de cântecele noastre de către concursuri TV, de carnea noastră de către pornografia de masă, de oraşul nostru de către poliţie, si de prietenii noştri de către munca plătită. La acestea ar trebui să adăugăm, în Franţa, munca feroce şi seculară a individualizării prin puterea statului, care clasifică, compară, disciplinează şi separă subiecţii săi, începând de la o vârstă fragedă, care asupreşte instinctiv orice solidarităţi care îi scapă, până când nu mai rămâne nimic decât cetăţenia – o senzaţie pură şi fantezistă de apartenenţă la Republică. Francezul, mai mult decât oricine altcineva, este întruchiparea deposedatului, săracului. Ura sa faţă de străini este bazată pe ura sa pentru sine ca străin. Amestecul de gelozie şi frică pe care îl simte faţă de „cites” [11] nu exprimă nimic altceva decât resentimentul pentru tot ceea ce a pierdut. Nu poate să se abţină să nu urască aşa numitele cartiere „problemă”, unde încă mai există ceva viaţă comunală, câteva legături între fiinţe, unele solidarităţi necontrolate de stat, o economie informală, o organizaţie ce nu este încă detaşată de cei ce organizează. Am ajuns la un punct de privare în care singurul mod în care poţi să te simţi francez este să înjuri imigranţii şi cei care sunt mai vizibil străini. În această ţară, imigranţii îşi asumă o curioasă poziţie de suveranitate: dacă n-ar fi aici, francezii ar înceta să existe.

Franţa este produsul şcolilor sale, şi nu invers. Trăim într-o ţară excesiv de dogmatică, în care îţi aminteşti trecerea unui examen ca un fel de eveniment al vieţii. În care pensionarii încă îţi povestesc de eşecurile lor, cu 40 de ani în urmă, la un examen de oricare tip, şi cum le-a stricat toată cariera, toată viaţa. Timp de un secol şi jumătate, sistemul naţional de educaţie a produs un tip de subiectivitate de stat care se diferenţiază de toate celelalte. Oameni care acceptă competiţia cu condiţia ca terenul de joacă să fie nivelat. Care aşteaptă ca în viaţă fiecare om să fie răsplătit ca într-un concurs, conform meritului său. Care mereu cere permisiunea de a vorbi. Care respectă tacit cultura, regulile şi pe cei cu cele mai bune note. Chiar şi ataşamentul lor faţă de marii intelectuali critici şi respingerea capitalismului sunt marcate de această dragoste pentru şcoală. Această construcţie de subiectivităţi ale statului se prăbuşeşte, puţin mai mult în fiecare zi, cu declinul instituţiilor de învăţământ. Reapariţia, în ultimii 20 de ani, unei şcoli şi unei culturi a străzii, în competiţie cu şcoala republicii şi cultura sa de carton, este cea mai profundă traumă cu care se confruntă în prezent universalismul francez. În această privinţă, extrema dreaptă este deja reconciliată cu stânga cea mai virulentă. Totuşi, numele Jules Ferry – Ministru de Thiers în timpul înăbuşirii Comunei şi teoretician al colonizării – ar trebui el însuşi să fie destul pentru a declara această situaţie suspectă. [12]

Atunci când vedem la ştirile de seară profesori din vreun „comitet de vigilenţă cetăţenească” care vin să se plângă că cineva a dat foc la şcoala lor, ne amintim cum, de multe ori, fiind copii, ne imaginam acelaşi lucru. Atunci când auzim un intelectual de stânga bolborosind despre barbarismul grupurilor de copii ce hărţuiesc trecătorii pe stradă, fură, dau foc la maşini, şi se joacă de-a şoarecele şi pisica cu poliţia, ne amintim ce spuneau despre „unsuroşi” în anii 50 sau şi mai bine, de apaşi în „Belle Epoque: „Numele generic apaş”, scrie un judecător la tribunalul Sena în 1907, „a fost folosit în ultimii câţiva ani pentru a descrie toţi indivizii periculoşi, inamici ai societăţii, fără naţiune sau familie, dezertori ai tuturor datoriile, pregătiţi pentru cele mai temerare confruntări, şi pentru orice fel de atac asupra persoanelor sau proprietăţilor.” Aceste găşti care fug de la muncă, care adoptă numele cartierelor lor, şi confruntă poliţia, sunt coşmarul cetăţeanului francez bun şi individualizat: ei întruchipează tot ceea ce el a lăsat deoparte, toată posibila bucurie pe care el nu o va experimenta niciodată. Este ceva impertinent în existenţa într-o ţară în care un copil care cântă după placul inimii este inevitabil redus la tăcere cu un „opreşte-te, vei agita lucrurile”, unde castrarea dogmatică dezlănţuie râuri de angajaţi supravegheaţi. Aura ce persistă în jurul lui Mesrine [13] are mai puţin de-a face cu cinstea şi îndrăzneala sa decât cu faptul că a decis să răzbune ceea ce ar trebui cu toţii să răzbunăm. Sau mai degrabă, ceea ce ar trebui să răzbunăm direct, în loc să continuăm să ezităm şi să evităm la nesfârşit. Pentru că nu este nici o îndoială că în o mie de feluri imperceptibile şi ascunse, în tot felul de remarci defăimătoare, în fiecare expresie răuvoitoare şi în fiecare politeţe veninoasă, francezul continuă să răzbune, permanent şi împotriva tuturor, faptul că s-a resemnat să fie călcat în picioare. Era timpul ca ne futem în poliţie! să înlocuiască da domnule ofiţer! În acest sens, ostilitatea ne-nuanţată a anumitor găşti doar exprimă, într-un fel mai puţin ascuns, atmosfera veninoasă, spiritul putrezit, dorinţa de distrugere salvatoare în care ţara este consumată complet. A numi această populaţie de străini în mijlocul căreia trăim „societate” este o atât de mare uzurpare încât până şi sociologii visează să renunţe la un concept care a fost, timp de un secol, pâinea şi untul lor. Acum preferă metafora unei reţele pentru a descrie conexiunea solitudinilor cibernetice, angrenarea interacţiunilor superficiale sub nume precum „coleg”, „contact”, „amic”, „cunoştinţă” sau „întâlnire”. Asemenea reţele se condensează uneori într-un mediu, în care nu se împarte nimic altceva decât coduri, şi unde nu se desfăşoară nimic în afară de recompunerea neîncetată a identităţii.

Ar fi o pierdere de timp să detaliem tot ceea ce se află în agonie în relaţiile sociale existente. Se spune că familia revine, că ideea de cuplu revine. Dar familia care revine nu e aceeaşi care a plecat. Întoarcerea ei nu este decât o adâncire a separaţiei dominante pe care o maschează, devenind ceea ce este prin această mascaradă. Toată lumea poate confirma raţiile de tristeţe condensate de la an la an în reuniunile de familie, zâmbetele forţate, ciudăţenia de a vedea pe toată lumea prefăcându-se inutil, senzaţia ca un cadavru stă acolo pe masă, şi toată lumea se comportă de parcă n-ar fi nimic. De la flirt la divorţ, de la coabitare la familii vitrege, toată lumea simte idioţenia tristului nucleu familial, dar mulţi încă par să creadă că ar fi mai trist dacă ar renunţa la el. Familia nu mai este atât de mult sufocarea controlului maternal sau patriarhatul bătăilor cât e abandonul infantil spre o dependenţă vagă, în care totul este familiar, acest moment fără griji în faţa unei lumi care nimeni nu poate nega că se descompune, o lume în care „a deveni auto-suficient” este un eufemism pentru „a fi găsit un şef”. Vor să folosească „familiaritatea” familiei biologice ca scuză pentru a consuma orice ardere pasională din noi şi, sub pretextul că ne-au crescut, să ne facă să renunţăm la posibilitatea de a creşte, precum şi la tot ceea ce e serios în copilărie. Este necesar să ne protejam de o asemenea coroziune.

Cuplul e ultimul stadiu al marii căderi sociale. Este oaza din mijlocul deşertului uman. Sub auspiciile „intimităţii”, ajungem la el căutând tot ceea ce evident a părăsit relaţiile sociale contemporane: căldură, simplitate, adevăr, o viaţă fără teatru sau spectator. Dar odată ce vârful romantismului a fost depăşit, „intimitatea” rămâne goală: este ea însăşi o invenţie socială, vorbeşte în limba revistelor glamour şi în limba psihologiei; ca orice altceva, este încărcată cu atât de multe strategii până în punctul saţietăţii. Nu este mai mult adevăr aici decât în altă parte; şi aici domină minciunile şi legile înstrăinării. Şi când, cu mult noroc, cineva descoperă adevărul, acesta necesită o partajare care dezice chiar forma cuplului. Ceea ce permite fiinţelor să se iubească e acelaşi lucru care le face bune de iubit şi distruge utopia autismului-pentru-doi.

În realitate, descompunerea tuturor formelor sociale este o binecuvântare. Este pentru noi condiţia ideală pentru o experimentare sălbatică şi masivă, cu noi aranjamente, cu noi fidelităţi. Faimoasa „resemnare parentală” a impus asupra noastră o confruntare cu lumea care cere o luciditate precoce, şi prevesteşte minunate revolte ce vor veni. În moarte cuplului, vedem naşterea formelor perturbatoare de afectivitate colectivă, acum că sexul este epuizat iar masculinitatea şi feminitatea defilează în haine mâncate de molii, acum că trei decenii de inovare pornografică continuă au epuizat toată atracţia exceselor şi eliberării. Contăm pe transformarea a ceea ce e necondiţionat în relaţii, armura unei solidarităţi politice la fel de impenetrabilă pentru interferenţa statului ca şi o tabără de ţigani. Nu este nici un motiv pentru care subvenţiile interminabile pe care numeroase rude se simt obligate să le dea progeniturilor lor proletariene, să nu devină o formă de patronaj în favoarea subminării sociale. „A deveni autonom” ar putea la fel de bine să însemne a învăţa să lupţi în stradă, să ocupi clădiri goale, să încetezi să mai munceşti, să iubeşti cu nebunie şi să furi din magazine.

Al treilea Cerc

„Viaţa, sănătatea şi dragostea sunt precare – de ce ar fi munca o excepţie?”

Nici o întrebare nu este mai confuză, în Franţa, decât cea cu privire la muncă. Nici o relaţie nu este mai desfigurată decât cea dintre francezi şi muncă. Mergi în Andalusia, în Algeria, în Napoli. Acolo urăsc profund munca. Mergi în Germania, în Statele Unite, în Japonia. Acolo venerează munca. Lucrurile se schimbă, e adevărat. Există mulţi otaku în Japonia, frohe Arbeitlose în Germania şi dependenţi de muncă în Andalusia. Dar pentru moment, aceştia se încadrează la capitolul curiozităţi. În Franţa, coborâm în patru labe penru a urca pe scara ierarhică, dar în intimitate ne auto-flatăm spunându-ne că de fapt nu ne interesează. Stăm la servici până la 10 seara când suntem copleşiţi cu sarcini, dar n-am avut niciodată scrupule când venea vorba de furatul materialelor de birou sau modificarea inventarului pentru a le putea vinde mai târziu. Urâm şefii, dar vrem să fim angajaţi cu orice chip. A avea o slujbă e o onoare, dar a munci e un semn de servilism. Pe scurt: ilustrarea clinică perfectă a isteriei. Iubim în timp ce urâm, urâm în timp ce iubim. Şi ştim cu toţii stupoarea şi confuzia care lovesc istericul atunci când îşi pierde victima – patronul său. Cel mai adesea, nu poate depăşi momentul.

Această nevroză este fundaţia pe care guverne succesive au putut să declare război lipsei locurilor muncă, pretinzând că duc o „luptă cu şomajul” în timp ce foşti manageri campau cu telefoanele lor în adăposturile Crucii Roşii de pe malurile Senei. În timp ce Departamentul Muncii manipula masiv statisticile pentru a aduce cifrele şomajului sub două milioane. În timp ce traficul de droguri şi cecurile de ajutor social erau singurele garanţii, după cum a recunoscut statul francez, împotriva posibilităţii agitaţiei sociale în fiecare moment. Economia psihică a francezilor precum şi stabilitatea politică a ţării sunt în joc în menţinerea ficţiunii muncitoreşti.

Scuzaţi-ne dacă ne futem în treaba asta.

Aparţinem unei generaţii care trăieşte foarte bine în această ficţiune. Care nu a depins niciodată nici de o pensie şi nici de dreptul de a munci, ca să nu mai vorbim de drepturile „la” servici. Asta nu e nici măcar „precar”, după cum vor să teoretizeze cele mai avansate facţiuni ale stângii militante, pentru că a fi precar înseamnă încă să te defineşti în relaţie cu sfera muncii, şi anume cu descompunerea sa. Acceptăm necesitatea găsirii banilor, prin orice mijloace, pentru că în prezent este imposibil să trăieşti fără ei, dar respingem necesitatea de a munci. Şi în plus, noi nu mai muncim: noi ne executăm sentinţa. Afacerile nu sunt un loc în care existăm, ci un loc prin care trecem. Nu suntem cinici, ci doar refuzăm să fim înşelaţi. Toate aceste discursuri despre motivaţie, calitate şi investiţie personală, trec pe lângă noi, spre marea disperare a managerilor de resurse umane. Ei spun că suntem dezamăgiţi de afaceri, că acestea au eşuat în a onora loialitatea părinţilor noştri, că au renunţat la ei prea uşor. Mint. Pentru a fi dezamăgit, cineva ar fi trebuit să spere ceva. Iar noi nu am sperat niciodată nimic în ce priveşte afacerile: le vedem aşa cum sunt şi cum au fost mereu, un joc al fraierilor cu grade variabile de confort. În numele părinţilor noştri, singurul nostru regret este că au căzut în capcană, cel puţin cei ce au crezut.

CONFUZIA SENTIMENTALĂ CARE ÎMPREJMUIEŞTE CHESTIUNEA muncii poate fi explicată astfel: noţiunea de muncă a inclus în permanenţă două dimensiuni contradictorii: o dimensiune a exploatării şi o dimensiune a participării. Exploatarea puterii de muncă individuale şi colective prin aproprierea privată sau socială a surplusului de valoare; participarea într-un efort comun prin relaţiile ce leagă pe cei ce colaborează în inima universului producţiei. Aceste două dimensiuni sunt confundate într-un mod pervers în noţiunea de muncă, explicând indiferenţa muncitorilor, la sfârşitul zilei, atât faţă de retorica marxistă – care neagă dimensiunea participării – cât şi faţă de cea managerială – care neagă dimensiunea exploatării. De aici ambivalenţa relaţiei de muncă, care este ruşinoasă într-atât încât ne face străini de ceea ce facem, şi – în acelaşi timp –adoraţi, în măsura în care o parte din noi este adusă în joc. Dezastrul a apărut deja: el rezidă în tot ceea ce a trebuit să fie distrus, în toţi cei ce au trebuit să fie dezrădăcinaţi, astfel încât muncă să ajungă să fie singurul mod de viaţă. Oribilitatea muncii stă mai puţin în munca propriu-zisă şi mai mult în devastarea metodică, timp de secole, a tot ceea ce nu e muncă: familiarităţile cartierului şi comerţului, ale satului, luptei, rudeniei, ataşamentul nostru faţă de locuri, fiinţe, anotimpuri, faţă de moduri de a face lucruri şi de a vorbi.

Aici rezidă paradoxul curent: munca a triumfat complet peste toate celelalte moduri de existenţa, chiar în momentul în care muncitorii au devenit de prisos. Câştigurile în productivitate, externalizare, mecanizare, producţie automată şi digitală au progresat atât de mult încât aproape că au redus la zero cantitatea de forţă de muncă vie necesară în manufacturarea oricărui produs. Trăim paradoxul unei societăţi de muncitori fără muncă, în care divertismentul, consumul şi plăcerea nu fac decât să sublinieze lipsa de la care ar trebui să ne distragă atenţia.

Mina din Carmaux, cunoscută pentru un secol de greve violente, a fost acum transformată în Cape Discovery. Este un „multiplex” de divertisment, pentru skateboarding şi ciclism, recunoscut printr-un „Muzeu Minier” în care sunt simulate explozii de metan pentru turişti.

În corporaţii, munca este divizată într-un mod din ce în ce mai vizibil în poziţii cu abilităţi deosebite de cercetare, concepere, control, coordonare şi comunicare, care implementeaza toate cunoştinţele necesare pentru noul proces de producţie cibernetică, şi în poziţii lipsite de abilităţi pentru administrarea şi supravegherea acestui proces. Primele sunt puţine la număr, foarte bine plătite şi prin urmare foarte căutate, astfel că minoritatea care ocupă aceste poziţii va face orice pentru a nu risca să le piardă. Ei şi munca lor sunt efectiv legaţi într-o îmbrăţişare chinuitoare. Manageri, oameni de ştiinţă, lobby-işti, cercetători, programatori, dezvoltatori, consultanţi şi ingineri, nu se opresc practic niciodată din muncit. Chiar şi vieţile lor sexuale servesc la augmentarea productivităţii. Un filosof de Resurse Umane scrie, „cele mai creative afaceri sunt cele cu cel mai mare număr de relaţii intime”. „Asociaţii afacerii”, confirmă un Manager de Resurse Umane de la Daimler-Benz, „sunt o parte importantă a capitalului afacerii […] Motivaţia lor, cunoştinţele lor, capacitatea lor de inovaţie şi atenţia lor la dorinţele clientului, constituie materia primă a serviciilor inovative […] Comportamentul lor, competenţa lor socială şi emoţională, sunt un factor în creştere în evaluarea muncii lor […] Aceasta nu va mai fi evaluată în termeni de ore la muncă, ci pe baza obiectivelor îndeplinite şi calităţii rezultatelor. Ei sunt antreprenori”.

Seria de sarcini care nu poate fi delegată automatizării, formează un grup confuz de slujbe care, pentru că nu pot fi ocupate de maşinării, sunt ocupate de orice fel de oameni: magazioneri, oameni de depozit, muncitori la liniile de asamblare, muncitori sezonieri, etc. Această forţă de muncă flexibilă, nediferenţiată, care merge de la o sarcină la alta şi nu rămâne niciodată mult într-o afacere, nu se mai poate consolida pe sine ca o forţă, fiind în afara centrului procesului de producţie şi fiind angajată să acopere găurile produse de ceea ce încă nu a fost mecanizat, ca şi când ar fi pulverizată într-o multitudine de interstiţii. Muncitorul temporar este imaginea muncitorului care nu mai este muncitor, care nu mai are o breaslă – ci doar abilităţi pe care le vinde când poate – şi a cărui simplă disponibilitate este de asemenea un fel de muncă.

PE MARGINILE ACESTEI FORŢE DE MUNCĂ care este eficientă şi necesară funcţionării maşinăriei, se află o majoritate crescândă care a devenit de prisos, care cu siguranţă este de folos la fluxul producţiei dar nu şi la altceva, fapt ce introduce riscul ca, în starea lor de inactivitate, să pornească sabotarea maşinăriei. Ameninţarea demobilizării generale este fantoma care bântuie sistemul de producţie curent. Nu toată lumea răspunde la întrebarea „de ce să munceşti?” în acelaşi mod ca acest fost beneficiar de ajutor social: „pentru binele meu, trebuie să mă ţin ocupat”. Există un risc serios în a ajunge să ne găsim o slujbă în chiar starea noastră de inactivitate. Această populaţie plutitoare trebuie ţinută cumva ocupată. Dar până în ziua de azi, nu au găsit o metodă disciplinară mai bună decât salariile. Prin urmare este necesară urmărirea dezmembrării „câştigurilor sociale”, astfel ca cei mai neliniştiţi, cei ce se vor preda doar puşi în faţa alegerii între a muri de foame şi a stagna în închisoare, sunt atraşi înapoi spre munca plătită. Înfloritorul comerţ de sclavi din „serviciile personale” trebuie să continue: curăţenie, catering, masaj, îngrijirea copiilor, prostituţie, meditaţii, terapie, ajutor psihologic, etc. Acesta e însoţit de creşterea continuă a standardelor de securitate, igienă, control, şi cultură, şi de o reciclare accelerată a modelor, fiecare din acestea stabilind nevoia unor astfel de servicii. În Rouen, avem acum „contoare umane pentru parcări”: cineva care aşteaptă pe stradă şi îţi dă tichetul tău de parcare, iar dacă plouă îţi va împrumuta şi o umbrelă.

ORDINEA MUNCII ERA ORDINEA UNEI LUMI. Dovada ruinei sale este şocantă pentru cei ce sunt terifiaţi de ce va veni după aceea. Munca de astăzi este legată mai puţin de necesitatea economică de a produce bunuri decât de necesitatea politică de a produce producători şi consumatori, şi de a conserva prin orice mijloace necesare ordinea muncii. Producerea sinelui devine ocupaţia dominantă a unei societăţi în care producţia nu mai are un obiect: ca un dulgher care a fost dat afară din atelierul său şi din disperare începe să se lovească cu ciocanul şi să se taie cu fierăstrăul. Toţi aceşti tineri care zâmbesc la interviurile pentru locuri de muncă, care au dinţii albiţi pentru a le da un avantaj, care învaţă engleza pentru a avansa în carieră, care se căsătoresc sau divorţează pentru a urca pe scară, care fac cursuri de leadership sau practică „auto-îmbunătăţirea” pentru a putea „administra mai bine conflictele” – „cea mai intimă `auto-îmbunătăţire`”, spune un guru, „va duce la o crescută stabilitate emoţională, la relaţii mai bune şi mai deschise, la concentrare intelectuală mai ascuţită, şi prin urmare la o mai bună performanţă economică”. Această mică mulţime agitată care aşteaptă cu nerăbdare să fie angajată în timp ce face tot ce poate ca să pară naturală, este rezultatul unei încercări de a salva ordinea muncii printr-un etos de mobilitate. A fi mobilizat înseamnă a vorbi de muncă, nu ca de o activitate ci ca de o posibilitate. Dacă persoana neangajată îşi scoate piercing-urile, merge la frizer şi se ţine ocupată cu „proiecte”, dacă lucrează într-adevăr la potenţialul său de „angajabilitate”, cum se spune, este pentru că aşa îşi demonstrează mobilitatea. Mobilitatea este uşoara detaşare de sine, această minimă deconectare de ceea ce ne constituie, această condiţie de ciudăţenie prin care sinele poate fi luat ca obiect de muncă, acum devenind posibilă vinderea sinelui mai degrabă decât vinderea forţei de muncă, pentru a fi remunerat nu pentru ceea ce faci ci pentru ceea ce eşti, pentru controlul nostru excepţional al codurilor sociale, pentru talentele noastre relaţionale, pentru zâmbetul nostru şi pentru modul în care ne prezentăm. Acesta este noul standard al socializării. Mobilitatea aduce în discuţie o fuziune a celor doi poli contradictorii ai muncii: aici participăm la propria noastră exploatare, iar toată participarea e exploatată. În mod ideal, tu însuţi eşti o mică afacere, propriul tău şef, propriul tău produs. Fie că cineva lucrează sau nu, este o chestiune de generare de contacte, abilităţi, relaţionări, pe scurt: „capital uman”.

Dispoziţia planetară spre mobilizare sub cel mai firav pretext – cancer, „terorism”, un cutremur, oamenii fără adăpost – însumează determinarea puterilor conducătoare de a menţine domnia muncii mai presus de dispariţia ei fizică.

Aparatul de producţie curent este, prin urmare, pe de o parte, o maşinărie gigantică de mobilizare psihică şi fizică, de extragere a energiei din oamenii care au devenit de prisos şi, pe de altă parte, este o maşină de sortare care alocă supravieţuirea subiectivităţilor conforme şi respinge toţi „indivizii problemă”, toţi cei ce întruchipează un alt uz al vieţii şi, în acest fel, îi rezistă. Pe de o parte, sunt aduse la viaţă fantome, iar pe de altă parte, cei în viaţă sunt lăsaţi să moară. Aceasta este funţia politică propriu-zisă a aparatului de producţie contemporan.

A ORGANIZA PESTE ŞI ÎMPOTRIVA MUNCII, a părăsi colectiv regimul mobilităţii, a demonstra existenţa unei vitalităţi şi a unei discipline tocmai în demobilizare, este o crimă pentru care o civilizaţie îngenuncheată nu ne va ierta. De fapt, este singura modalitate de a-i supravieţui.

Al patrulea cerc

„Mai simplu, mai amuzant, mai mobil, mai sigur!”

Am auzit destule despre „oraş” şi „ţară”, şi mai ales despre presupusa opoziţie antică dintre cele două. De aproape sau de departe, ceea ce ne înconjoară nu arată deloc aşa: este o singură pătură urbană, fără formă sau ordine, o zonă sumbră, nesfârşită şi nedeterminată, un şir global neîntrerupt de centre de oraşe şi parcuri naturale asemănătoare muzeelor, cu proiecte enorme de locuinţe suburbane şi proiecte agriculturale masive, zone industriale şi subdiviziuni, birturi de ţară şi baruri la modă: metropola. Cu siguranţă, oraşul antic a existat, la fel ca şi cele din timpurile medievale şi moderne. Dar nu există ceva numit oraş metropolitan. Tot teritoriul este sintetizat înăuntrul metropolei. Totul ocupă acelaşi spaţiu, dacă nu din punct de vedere geografic atunci prin angrenarea reţelelor sale.

Datorită faptului că oraşul a dispărut în sfârşit, acum a devenit fetişizat, ca istorie. Clădirile fabricilor din Lille devin săli de concerte. Centrul reconstruit din beton al Le Havre este acum locaţie Unesco World Heritage. În Beijing, hutong-urile ce împrejmuiau Oraşul Interzis au fost dărâmate şi înlocuite de versiuni false, plasate puţin mai departe, puse la vedere pentru turişti. În Troyes, pe clădirile din beton sunt lipite faţade pe jumătate din lemn, care seamănă cu magazinele victoriene de la Disneyland mai mult decât cu orice altceva. Vechile centre istorice, odată focarul acţiunilor revoluţionare, sunt acum chibzuit integrate în diagrama organizaţională a metropolei. Au fost cedate turismului şi risipei ostentative. Sunt insulele de vis ale mărfurilor, susţinute de expoziţiile şi decoraţiile lor, şi chiar de forţă dacă este necesar. Sentimentalitatea opresivă a fiecărui „Sat de Crăciun” este compensată cu din ce în ce mai mulţi agenţi de securitate şi patrule de oraş. Controlul are un mod minunat de a se integra în peisajul mărfurilor, arătându-şi faţa autoritară oricui vrea s-o vadă. Este o eră a fuziunilor, a muzicii, a bastoanelor telescopice ale poliţiei şi a văţii de zahăr. Părţi egale de supraveghere a poliţiei şi vrajă!

Acest gust pentru „autentic”, şi pentru controlul care vine odată cu el, este susţinut de mica burghezie prin plimbările lor colonizatoare prin cartierele muncitoreşti. Împinşi în afara centrelor oraşelor, ei găsesc la frontiere acel tip de „senzaţie de cartier” care le lipsea din casele prefabricate din suburbie. Gonind săracii, maşinile, şi imigranţii, făcând curăţenie, scăpând de toţi microbii, mica burghezie pulverizează chiar lucrul pe care veniseră să-l caute. Un ofiţer de poliţie şi un gunoier îşi dau mâna într-o imagine de pe un afiş publicitar din oraş, sloganul fiind: „Montauban – Oraş Curat”.

Acelaşi simţ de decenţă care obligă urbaniştii să înceteze să vorbească despre „oraş” (pe care l-au distrus) şi să vorbească, în schimb, despre „urban”, ar trebui de asemenea să-i oblige să renunţe la „ţară” (din moment ce nu mai există). Maselor stresate şi dezrădăcinate li se arată în schimb viaţa la ţară, o viziune a trecutului care e uşor de înscenat acum că oamenii de la ţară au fost atât de sărăciţi. Este o campanie de marketing desfăşurată pe un „teritoriu” unde totul trebuie valorizat sau reconstituit ca moştenire naţională. Peste tot este acelaşi vid rece, care se întinde până şi în cele mai ascunse şi rustice colţuri.

Metropola este moartea simultană a oraşului şi a ţării. Este intersecţia unde se întâlneşte toată mica burghezie, în mijlocul acestei clase de mijloc, care se întinde la infinit, un rezultat atât al părăsirii ruralului cât şi al invadării urbanului. Acoperirea planetei cu sticlă s-ar potrivi perfect cinismului arhitecturii contemporane. O şcoală, un spital, sau un centru media sunt toate variaţii ale aceleiaşi teme: transparenţă, neutralitate, uniformitate. Aceste clădiri masive, fluide sunt concepute fără nevoia de a şti ce vor găzdui. Ar putea fi aici la fel de mult cum ar putea fi în altă parte. Ce să faci cu toate turnurile de birouri din La Defense din Paris, blocurile de apartamente din La Part Dieu din Lyon, sau complexele comerciale din EuraLille? Expresia „flambant neuf” [14] cuprinde perfect destinele lor. Un călător scoţian mărturiseşte atracţia unică a puterii focului, vorbind după ce rebelii au incendiat Hotel de Ville din Paris în Mai 1871: „Niciodată nu mi-aş fi putut imagina ceva atât de frumos. Este superb. Nu voi nega faptul că oamenii Comunei sunt tâlhari înfricoşători. Dar ce artişti! Şi nici măcar nu erau conştienţi de propria lor operă de artă! […] Am văzut ruinele Amalfi îmbăiate în valurile azurii ale Mediteranei, şi ruinele templelor Tung-hoor din Punjab. Am văzut Roma şi multe alte lucruri. Dar nimic nu se poate compara cu ceea ce am văzut în faţa propriilor mei ochi în noaptea asta.”

ÎNCĂ MAI RĂMÂN CÂTEVA FRAGMENTE ALE ORAŞULUI şi câteva urme ale ţării, prinse în bucla metropolitană. Dar vitalitatea a cuprins părţi întregi din aşa-numitele cartiere „problemă”. Este un paradox faptul că locurile considerate a fi cele mai puţin locuibile se dovedesc a fi singurele care sunt în vreun fel locuite. O veche cocioabă squat-ată pare mult mai locuită decât aşa numitele apartamente de lux unde e posibil doar să pui mobila şi să aranjezi decorul numai bine în timp ce aştepţi următoarea mutare. În cadrul multor megalopolisuri ale zilelor noastre, zonele cu cocioabe sunt ultimele zone în care se trăieşte şi în care se poate trăi, şi, de asemenea, cele mai mortale. Ele sunt reversul decorului electronic al metropolei globale. Turnurile cu dormitoare din suburbiile de la nord de Paris, abandonate de o mică burghezie care a plecat în căutarea piscinelor, au fost readuse la viaţă de şomajul în masă iar acum radiază mai multă energie decât Cartierul Latin. În cuvinte la fel de mult ca şi în foc.

Conflagraţia din Noiembrie 2005 nu a fost rezultatul deposedării extreme, aşa cum e înfăţişată de cele mai multe ori. A fost, din contra, o posesiune completă a unui teritoriu. Oamenii pot incendia maşini pentru că sunt nervoşi, dar să menţii revoltele timp de o lună, în timp ce ţii poliţia sub tensiune – ca să faci asta trebuie să ştii cum să te organizezi, trebuie să stabileşti complicităţi, trebuie să ştii perfect terenul, şi să împarţi o limbă şi un duşman comun. Milă după milă, şi săptămână după săptămână, focul se împânzea. Noi flăcări au răspuns celor originale, apărând acolo unde erau aşteptate cel mai puţin. Zvonurile nu pot fi interceptate.

METROPOLA ESTE UN TEREN DE CONFLICT CONSTANT CU INTENSITATE MICĂ, în care capturarea Basra, Mogadishu sau Nablus, marchează puncte culminante. Pentru un lung timp, oraşul era un loc pe care armata îl evita, sau în cel mai rău caz, îl asedia; dar metropola este perfect compatibilă cu războiul. Conflictul armat este doar un moment în reconfigurarea sa permanentă. Bătăile purtate de marile puteri seamănă cu un fel de nesfârşită muncă a poliţiei în găurile negre ale metropolei, „fie că e în Burkina Faso, în South Bronx, în Kamagasaki, în Chiapas sau în La Courneuve”. Nemaifiind subsumate victoriei sau păcii, sau măcar a restabilirii ordinii, astfel de „intervenţii” continuă o operaţiune de securitate care este în permanenţă în practică. Războiul nu mai este un eveniment distinct în timp, ci în schimb se împarte într-o serie de micro-operaţiuni, realizate atât de armată cât şi de poliţie, pentru a asigura securitatea.

Poliţia şi armata evoluează în paralel şi în pas de marş. Un criminalist cere ca brigăzile naţionale ale poliţiei de revoltă să se reorganizeze în unităţi mici, profesionalizate şi mobile. Academia militară, leagănul măsurilor disciplinare, îşi regândeşte propria organizare ierarhică. Pentru batalionul său de infanterie, un ofiţer NATO adoptă „o metodă participativă ce implică pe toată lumea în analiza, prepararea, executarea şi evaluarea unei acţiuni. Planul este discutat şi rediscutat zile întregi, trecut prin faza de antrenament şi conform cu informaţiile cele mai recente […] Nimic nu se compară cu planificarea de grup pentru a construi coeziunea şi moralul echipei”.

Forţele armate nu se adaptează pur şi simplu la metropolă, ele o produc. Astfel, de la lupta din Nablus, soldaţii israelieni au devenit designeri de interior. Forţaţi de gherilele palestiniene să abandoneze străzile, care au devenit prea periculoase, au învăţat să avanseze vertical şi orizontal în inima arhitecturii urbane, făcând găuri în pereţi şi în tavanuri pentru a putea merge prin ele. Un ofiţer din Forţele de Apărare Israeliene, şi absolvent de filosofie, explică: „inamicul interpretează spaţiul într-o manieră clasică, tradiţională, şi nu vreau să mă supun acestei interpretări şi să cad în capcanele lui. […] Vreau să-l surprind! Aceasta este esenţa războiului. Trebuie să câştig […] De aceea am optat pentru metodologia mişcării prin pereţi […] Ca un vierme care îşi mănâncă drumul spre înainte”. Spaţiul urban este mai mult decât teatrul confruntărilor, reprezintă de asemenea şi mijloacele. Aceasta aminteşte de sfatul lui Blanqui, care a recomandat (în acest caz pentru partea insurecţională) ca viitorii insurgenţi ai Parisului să ocupe casele de pe străzile baricadate pentru a-şi proteja poziţiile, că ar trebui să facă găuri în pereţi pentru a permite trecerea între case, să dărâme scările de la parter şi să facă găuri în tavane pentru a se apăra de potenţialii atacatori, să scoată uşile şi să le folosească pentru a baricada ferestrele, şi să transforme fiecare etaj într-un foişor cu arme.

Metropola nu este doar această adunătură urbană, această coliziune finală între oraş şi ţară. Este de asemenea un flux de fiinţe şi lucruri, un curent care merge prin reţele de fibră optică, prin liniile de trenuri de mare viteză, prin sateliţi şi prin camere de supraveghere video, asigurându-se că această lume nu se opreşte din alergarea direct înspre propria ruină. Este un curent care ar prefera să tragă totul cu el în mobilitatea sa fără speranţă, să ne mobilizeze pe fiecare dintre noi. Unde informaţia ne agresează ca un fel de forţă ostilă. Unde singurul lucru care mai rămâne de făcut este fuga. Unde devine greu să aştepţi chiar al nu ştiu câtălea metrou.

O dată cu proliferarea mijloacelor de transport şi comunicare, şi cu atracţia de a fi mereu altundeva, suntem în permanenţă împărţiţi între aici şi acum. Sari într-un intercity sau într-un tren local, ridică un telefon – pentru a fi deja plecat. Astfel de mobilitate nu înseamnă niciodată altceva decât dezrădăcinare, izolare, exil. Ar fi insuportabil dacă nu ar fi mereu mobilitatea unui spaţiu privat, unui interior portabil. Balonul privat nu pocneşte, pluteşte în jur. Procesul de coconizare nu dispare nicăieri, ci este doar pus în mişcare. De la o gară, la un parc, la o bancă comercială, de la un hotel la altul, există pretutindeni o străinătate, o senzaţie atât de banală şi de obişnuită încât devine ultima formă de familiaritate. Excesul metropolitan este acest amestec capricios de dispoziţii definite, recombinate la nesfârşit. Centrele oraşului din metropolă nu sunt clone ale lor însuşi, ci oferă în schimb propriile lor aure; alunecăm de la una la cealaltă, alegând-o pe asta şi respingând-o pe aia, pe melodia unui fel de excursie de cumpărături existenţiale printre diferite tipuri de baruri, oameni, design-uri sau playlist-uri. „Cu mp3 player-ul meu, sunt stăpânul lumii mele”. Pentru a face faţă uniformităţii care ne înconjoară, singura noastră opţiune este să ne renovăm constant lumea interioară, ca un copil care construieşte aceeaşi casă mică de nenumărate ori, sau precum Robinson Crusoe reproduce universul său de neguţător pe o insulă pustie – dar insula noastră pustie este civilizaţia însăşi, şi sunt miliarde din noi care suntem aruncaţi pe ţărmurile ei.

Exact din cauza acestei arhitecturi de fluxuri, metropola este una din cele mai vulnerabile aranjamente umane care a existat vreodată. Suplă, subtilă dar vulnerabilă. O închidere brutală a graniţelor pentru a evita o epidemie furioasă, o întrerupere bruscă a liniilor de alimentare, blocade organizate pe axele de comunicare – şi întreaga faţadă se dărâmă, o faţadă ce nu mai poate masca scenele de măcel care o bântuie de dimineaţă până seara. Lumea nu s-ar mişca atât de repede dacă nu ar trebui să îşi întreacă în permanenţă propriul colaps.

Metropola încearcă să se adăpostească de defecţiuni inevitabile prin structura reţelei sale, prin întreaga infrastructură tehnologică de noduri şi conexiuni, prin arhitectura sa descentralizată. Internetul ar trebui să reziste unui atac nuclear. Controlul permanent al fluxului informaţional, al oamenilor şi produselor, face sigură mobilitatea metropolei, în timp ce sistemele sale de urmărire asigură că nici un container de aprovizionare nu se pierde, că nici măcar un singur dolar nu se pierde în nici o tranzacţie, şi că nici un terorist nu ajunge în vreun avion. Totul mulţumită unui cip RFID, unui paşaport biometric, unui profil ADN.

Dar metropola produce de asemenea şi mijloacele pentru propria sa distrugere. Un expert de securitate american explică înfrângerea din Iraq ca rezulat al capacităţii gherilelor de a profita de noi modalităţi de comunicare. Invazia SUA nu a importat în Iraq atâta democraţie câte reţele cibernetice. Au adus cu ei una din armele propriei lor înfrângeri. Proliferarea telefoanelor mobile şi punctelor de acces la internet au dat gherilelor noi mijloace de auto-organizare şi le-a permis să devină ţinte slabe.

Fiecare reţea are punctele sale slabe, nodurile ce trebuie desfăcute pentru a întrerupe circulaţia, pentru a descâlci pânza. Ultima mare pană de curent europeană a dovedit-o: un singur incident cu un fir de înaltă tensiune şi o bună parte din continent a fost aruncată în întuneric. Pentru ca ceva să se poată ridica în mijlocul metropolei şi să deschidă alte posibilităţi, primul act trebuie să fie întreruperea acestui perpetuum mobile. Asta au înţeles rebelii taiwanezi atunci când au dărâmat staţii electrice.

Asta au înţeles protestatarii francezi anti-CPE [15] în 2006 atunci când au închis universităţile cu intenţia de a bloca întreaga economie. Asta au înţeles docherii americani atunci când au intrat în grevă în Octombrie 2002, pentru a susţine 300 de slujbe, blocând principalele porturi de pe Coasta de Vest timp de zece zile. Economia americană este atât de dependentă de bunuri venite din Asia încât costul blocadei a depăşit un miliard de dolari pe zi. Cu zece mii de oameni, cea mai mare putere economică a lumii poate fi îngenunchiată. Conform anumitor „experţi”, dacă acţiunea ar mai fi ţinut o lună, ar fi produs „ o recesiune în Statele Unite şi un coşmar economic în Asia de Sud”.

Al cincilea Cerc

„Mai puţine posesiuni, mai multe conexiuni!”

Treizeci de ani de „criză”, şomaj în masă şi creştere în stagnare, şi ei încă vor ca noi să mai credem în economie. Treizeci de ani punctaţi, ce-i drept, de pauze înşelătoare: pauza din 1981-83, când am fost înşelaţi să credem că un guvern de stânga ar putea să îmbunătăţească situaţia oamenilor; pauza „banilor uşori” dintre 1986-89, când trebuia ca toţi să joace pe piaţă si să se îmbogăţească; pauza internetului dintre 1998-2001, când toată lumea trebuia să aibă o carieră virtuală fiind bine conectat, când o Franţă diversă dar unită, culturală şi multiculturală, ar aduce acasă fiecare Cupă Mondială. Dar iată-ne, am epuizat rezerva de deziluzionări, am atins fundul şi suntem complet faliţi sau îngropaţi în datorii.

Trebuie să vedem că economia nu este „în” criză, economia este ea însăşi criza. Nu e vorba că nu există destule locuri de muncă, ci că există prea mult de muncă. Luând toate lucrurile în considerare, nu e criza cea care ne deprimă, ci creşterea. Trebuie să recunoaştem că litania preţurilor bursei ne mişcă dintr-o parte într-alta la fel de mult ca o slujbă latină. Din fericire pentru noi, suntem chiar destui care am ajuns la această concluzie. Nu vorbim de cei ce trăiesc din diverse înşelătorii, care fac trafic cu din-astea sau din celelalte, sau care trăiesc din ajutorul social de 10 ani. Sau de cei care nu îşi mai găsesc identitatea în slujbele lor, şi trăiesc pentru timpul liber. Nu vorbim nici de cei care au fost măturaţi sub preş, cei ascunşi care se mulţumesc cu cel mai puţin, şi totuşi sunt mai mulţi decât restul. Toţi cei loviţi de această bizară detaşare în masă, înmulţind rândurile pensionarilor şi a forţei de muncă flexibile, în mod cinic supra-exploatate. Nu vorbim de ei, deşi şi ei ar trebui, într-un fel sau altul, să ajungă la o concluzie similară.

Vorbim de toate ţările, ba chiar de continente întregi, care şi-au pierdut speranţa în economie, fie pentru că au văzut FMI-ul venind şi plecând printre crize şi pierderi enorme, sau pentru că au prins gustul Băncii Mondiale. Criza fină a vocaţiei pe care Vestul o experimentează acum este complet absentă în aceste locuri. Ce se întâmplă în Guinea, Rusia, Argentia şi Bolivia este o demitizare violentă şi de durată a acestei religii şi a clerului său. „Ce sunt o mie de economişti FMI pe fundul mării?”, întreaba gluma despre Banca Mondială, – „un început bun”. O glumă rusească: „Se întâlnesc doi economişti. Unul îl întreabă pe celălalt: Înţelegi ce se întâmplă? Celălalt răspunde: Aşteaptă, îţi voi explica. Nu, nu, răspunde primul, explicarea nu e o problemă, şi eu sunt economist. Ce te întrebam era: înţelegi?”.

Părţi întregi din acest cler pretind a fi dizidenţi şi a critica dogma acestei religii. Cea mai recentă încercare de a reînvia aşa numita „ştiinţă a economiei” – un curent care îşi spune foarte serios „economie post-autistă” – trăieşte prin dezmembrarea uzurpărilor, prestidigitaţii şi cărţi gătite ale unei ştiinţe a cărei singure funcţii tangibile este de a zgudui chivotul în timpul vociferărilor şefilor, dând cererilor lor de supunere o notă ceremonială, şi făcând în cele din urmă ceea ce ar fi trebuit să facă mereu: să dea explicaţii. Pentru că sărăcia totală devine intolerabilă în momentul în care este arătată aşa cum e, fără cauză sau motiv.

NIMENI NU MAI RESPECTĂ ACUM BANII, nici cei care îi au, nici cei care nu-i au. Când sunt întrebaţi ce vor să ajungă într-o zi, douăzeci la sută din tinerii germani răspund „artist”. Munca nu mai este înţeleasă ca un dat al condiţiei umane. Departamentele de contabilitate ale corporaţiilor mărturisesc că nu au nici cea mai vagă idee de unde vine valoarea. Proasta reputaţie a pieţei ar fi făcut-o acum zece ani dacă n-ar fi fost scandalul şi furia, ca sa nu mai vorbim de buzunarele adânci ale apologeţilor săi. Acum este de bun simţ să vezi progresul ca fiind sinonim cu dezastrul. În lumea economicului, totul este în aer, la fel ca URSS-ul sub Andropov [16]. Oricine şi-a petrecut puţin timp analizând ultimii ani ai URSS-ului ştie foarte bine că apelurile la bunăvoinţă, venite din partea conducătorilor noştri, toate fanteziile lor despre un viitor care a dispărut fără urmă, toate procesiunile lor de credinţă în „reformarea” a ceva sau a altceva, sunt doar primele fisuri în structura zidului. Prăbuşirea blocului socialist nu a fost în nici un fel victoria capitalismului: a fost doar falimentul uneia din formele pe care o ia capitalismul. De altfel, dispariţia URSS-ului nu a survenit pentru că s-a revoltat un popor ci pentru că nomenclatura trecea printr-un proces de reconversie. Când a proclamat sfârşitul socialismului, o mică fracţiune din clasa conducătoare s-a emancipat de la datoriile anacronice care o mai legau încă de popor. A preluat controlul privat a ceea ce controla deja în numele „tuturor”. În fabrici, gluma era: „noi ne prefacem că muncim, ei se prefac că ne plătesc”. Oligarhia a răspuns, „nu are nici un sens, să ne oprim din a ne preface!”. Au rămas cu materiile prime, infrastructurile industriale, complexul militar-industrial, băncile şi cluburile de noapte. Restul lumii a primit sărăcie şi emigrare. La fel cum nimeni, în timpul lui Andropov nu credea în URSS, nimeni din sălile de şedinţe, ateliere şi birouri nu crede în Franţa de astăzi. „Nu are nici un sens”, răspund patronii şi conducătorii politici, care nici nu se mai obosesc să pilească marginile „legilor de fier ale economiei”. Golesc fabricile în miezul nopţii şi anunţă închiderea lor dimineaţa următoare. Nu mai ezită să trimită unităţi anti-teroriste pentru a opri o grevă, cum s-a întâmplat cu feriboturile şi centrul de reciclare ocupat în Rennes. Activitatea brutală a puterii de astăzi este constituită atât din administrarea acestei ruine în timp şi în acelaşi timp din stabilirea cadrului pentru o „nouă economie”.

ŞI TOTUŞI NU ESTE NICI UN DUBIU că suntem construiţi pentru economie. Timp de generaţii am fost disciplinaţi, pacificaţi şi transformaţi în subiecte, productivi prin natura noastră şi mulţumiţi să consume. Şi brusc, tot ce am fost obligaţi să uităm este dezvăluit: faptul că economia este politică. Şi că această politică este, astăzi, o politică a discriminării în cadrul unei umanităţi care a devenit, ca întreg, de prisos. De la Colbert [17] la de Gaulle, via Napoleon III, statul a considerat mereu economia ca fiind politică, după cum a făcut şi burghezia (care profită de pe urma ei) şi proletariatul (care o confruntă). Tot ce rămâne este această parte ciudată, mijlocie a populaţiei, agregatul curios şi lipsit de putere al celor care nu sunt de partea nimănui: mica burghezie. Ei au pretins în permanenţă că ei cred că economia este o realitate – pentru că neutralitatea lor este în siguranţă acolo. Mici proprietari de afaceri, mici patroni, birocraţi minori, manageri, profesori, jurnalişti, intermediari de orice fel compun această non-clasă în Franţa, această gelatină socială compusă din masa tuturor celor care vor doar să-şi trăiască micile lor vieţi private la distanţă de istorie şi tumultul acesteia. Această mlaştină este predispusă să fie campionul falsei conştiinţe, pe jumătate adormită şi mereu pregătită să închidă ochii la războiul care se desfăşoară de jur împrejurul ei. Fiecare clarificare a unui front în acest război este astfel acompaniat în Franţa de invenţia unei noi manii. În ultimii 10 ani, a fost vorba de ATTAC [18] şi de a lor neverosimilă „taxă Tobin” – o taxă a cărei implementare ar necesita nimic mai puţin decât un guvern global – cu simpatia sa pentru „economia reală”, opunându-se pieţelor financiare, fără a mai menţiona impresionanta sa nostalgie pentru stat. Comedia durează doar puţin, înainte de a se transforma în înşelătorie. Şi atunci o alta manie o înlocuieşte. Astfel că acum avem „creştere negativă” [19].

În timp ce ATTAC a încercat să salveze economia ca ştiinţă cu popularele sale cursuri educaţionale, creşterea negativă menţine economia ca moralitate. Există doar o singură alternativă la apocalipsa ce vine: reducerea creşterii. Consumă şi produ mai puţin. Fii cumpătat cu veselie. Mănâncă organic, mergi pe bicicletă, nu mai fuma, şi acordă mai mare atenţie produselor pe care le cumperi. Fii mulţumit cu ceea ce este strict necesar. Simplitate voluntară. „Redescoperă adevărata bogăţie în înflorirea relaţiilor sociale într-o lume sănătoasă”. „Nu epuiza capitalul nostru natural”. Lucrează înspre o „economie sănătoasă”. „Nici o regulă prin haos”. „Evită o criză socială care ar ameninţa democraţia şi umanismul”. Spus simplu: fii economic. Mergi înapoi la economia tatălui tău, la era de aur a micii burghezii: anii 1950. „Când un individ este cumpătat, proprietatea îşi serveşte funcţia perfect, şi anume cea de a permite individului să se bucure de viaţa lui/ei la adăpost de existenţa publică, în sanctuarul privat al vieţii lui sau al ei.

UN GRAFICIAN CARE POARTĂ UN PULOVER FĂCUT DE MÂNĂ bea un cocktail de fructe cu câţiva prieteni pe terasa unei cafenele „etnice”. Sunt vorbăreţi şi cordiali, glumesc puţin, se asigură ca nu sunt prea zgomotoşi sau prea tăcuţi, îşi zâmbesc unul altuia, cu fericire: suntem atât de civilizaţi. După aceea, unii dintre ei vor merge să lucreze în grădina comunităţii cartierului, în timp ce alţii se vor delecta cu olăritul, cu ceva Budism Zen, sau cu crearea unui film animat. Ei găsesc conexiunea în sentimentul de infatuare că ei constituie o nouă umanitate, mai isteaţă şi mai rafinată decât precedenta. Şi au dreptate. Este un acord curios între Apple şi mişcarea creşterii negative cu privire la civilizaţia viitorului. Ideea unor oameni despre întoarcerea la economia anilor trecuţi oferă altora ecranul potrivit în spatele căruia un mare salt înainte din punct de vedere tehnologic poate fi lansat. Pentru că în istorie nu există întoarcere înapoi. Orice îndemn de întoarcere la trecut este doar expresia unei forme de conştiinţă a prezentului, şi rareori cel mai puţin modern. Nu e o coincidenţă faptul că creşterea negativă este bannerul agenţilor de publicitate dizidenţi ai revistei Casseurs de Pub [20]. Inventatorii creşterii zero – Clubul Romei în 1972 – erau ei înşişi un grup de industriaşi şi birocraţi care se bazau pe o lucrare de cercetare scrisă de ciberneticieni de la MIT.

Această convergenţă cu greu poate fi considerată o coincidenţă. Este o parte a marşului forţat spre o economie modernizată. Capitalismul a luat cât a putut din desfacerea tuturor legăturilor sociale vechi, şi este acum în procesul reconstrucţiei sale prin reînnodarea aceloraşi legături conform propriilor sale reguli. Viaţa socială metropolitană contemporană este incubatorul său. În acelaşi fel, a răvăşit lumea naturală şi este condus de fantezia că poate fi acum reconstituit la fel ca multe alte medii controlate, mobilat cu toţi senzorii necesari. Această nouă umanitate cere o nouă economie care nu ar mai fi o sferă separată de existenţă ci, din contra, chiar ţesutul său, materia primă a relaţiilor umane; cere o nouă definiţie a muncii ca muncă pe cineva, o nouă definiţie a capitalului ca şi capital uman, o nouă idee a producţiei ca producţie a relaţiilor, şi a consumului ca şi consum al situaţiilor; şi mai presus de toate, o nouă idee a valorii care ar cuprinde toate calităţile fiinţelor.

Această „bioeconomie” înfloritoare concepe planeta ca un sistem închis ce trebuie administrat şi pretinde să stabilească fundaţiile pentru o ştiinţă care ar integra toţi parametrii vieţii. O astfel de ştiinţă ameninţă să ne facă să ne fie dor de zilele în care indici pe care nu te puteai baza cum e creşterea GDP trebuiau să măsoare bunăstarea oamenilor – pentru că măcar nimeni nu credea în ele.

„Revalorizaţi aspectele non-economice ale vieţii” este sloganul împărţit de mişcarea creşterii negative şi programul de reformă a capitalului. Sate-eco, camere de supraveghere video, spiritualitate, biotehnologii şi sociabilitate, toate aparţin aceleiaşi „paradigme civilizaţionale” care se conturează acum, aceea a unei economii totale reconstruite de jos în sus. Matricea sa intelectuală este chiar cibernetica, ştiinţa sistemelor – adică, ştiinţa controlului lor. În secolul 17 era necesar, pentru a impune complet forţa economiei şi etosul său de muncă şi aviditate, pentru a închide şi elimina întreaga masă de paraziţi, mincinoşi, vrăjitoare, nebuni, derbedei şi toţi ceilalţi vagabonzi săraci, o întreagă umanitate a cărei existenţă a dat minciuna ordinii interesului şi continenţei. Noua economie nu poate fi stabilită fără o selecţie similară de subiecte şi zone selectate pentru transformare. Haosul de care auzim în mod constant va furniza fie oportunitatea acestei selecţii, fie a victoriei noastre în faţa acestui proiect odios.

Al şaselea cerc

„Mediul este o provocare industrială”

Ecologia este descoperirea deceniului. În ultimii 30 de ani, am lăsat-o în mâna ecologiştilor, glumind despre ea duminica, astfel ca luni să putem să ne arătăm din nou îngrijoraţi. Şi acum ne-a prins din urmă, ne-a invadat spaţiul aerian ca un hit pe timp de vară, pentru că sunt 20 de grade în Decembrie.

Un sfert din speciile de peşti au disparut din ocean. Restul nu vor mai rezista mult timp.

Alerta gripei aviare: suntem asiguraţi că sute de mii de păsări călătoare vor fi împuşcate pe cer.

Nivelele de mercur din laptele matern uman sunt de zece ori mai ridicate decât nivelele legale pentru vaci. Şi aceste buze care se umflă după ce muşc din măr – dar e cumpărat de la piaţa fermierilor. Cele mai simple gesturi au devenit toxice. Cineva moare la 35 de ani după o „suferinţă prelungită” care a fost administrată la fel cum se administrează orice altceva. Ar fi trebuit să prevedem toate astea înainte de a ajunge aici, în pavilionul B al centrului de îngrijire paliativ.

Trebuie să recunoşti: această întreagă „catastrofă”, în legătură cu care suntem informaţi atât de „zgomotos”, nu ne atinge de fapt. Cel puţin nu până în momentul în care suntem loviţi de una din consecinţele sale previzibile. Poate să ne îngrijoreze, dar nu ne atinge. Iar asta este adevărata catastrofă.

Nu există o „catastrofă a mediului”. Catastrofa este mediul însuşi. Mediul este ceea ce îi rămâne omului după ce a pierdut totul. Cei ce trăiesc într-un cartier, vale, zonă de război, atelier – nu au un „mediu”; ei circulă printr-o lume populată de prezenţe, pericole, prieteni, inamici, momente de viaţă şi de moarte, tot felul de fiinţe. O astfel de lume are propria sa consistenţă, care variază conform intensităţii şi calităţii legăturilor care ne ataşează de toate aceste fiinţe, de toate aceste locuri. Doar noi, copiii deposedării finale, exilaţi ai ultimei ore – cei ce vin pe lume în cuburi de ciment, îşi aleg fructele la supermarket, şi privesc ecoul lumii la televizor – doar noi avem parte de un mediu. Şi nu mai este nimeni în afară de noi care să fie martor al propriei noastre anihilări, de parcă ar fi doar o simplă schimbare de decor, indignarea cu privire la cel mai recent progres al dezastrului, compunerea răbdătoare a enciclopediei sale.

CEEA CE S-A ÎNCHEGAT CA MEDIU ESTE O RELAŢIE cu lumea bazată pe management, adică pe înstrăinare. O relaţie cu lumea în care nu suntem implicaţi la fel de mult ca arborii foşnitori, mirosul uleiului prăjit din clădire, apa curgând, zgomotul sălilor de clasă, umezeala serilor de vară. O relaţie cu lumea în care exist eu şi apoi există mediul meu, care mă înconjoară dar nu mă constituie într-adevăr niciodată. Am devenit vecini într-o întâlnire a consiliului proprietarilor unei cooperative planetare. E dificil de imaginat un iad mai desăvârşit.

Nici un habitat material nu a meritat vreodată numele de „mediu”, poate doar cu excepţia metropolei de azi. Vocile digitizate care fac anunţuri, tramvaie cu un claxon atât de tipic pentru secolul 21, lampadare stradale cu lumină albăstruie în formă de chibrite, pietoni gătiţi ca fotomodele eşuate, rotaţia silenţioasă a unei camere de supraveghere video, sunetul lucid al turnichetelor de la metrou, casele de marcat ale supermarketurilor, ceasurile de pontaj din birouri, ambianţa electronică a cafenelei cibernetice, fastul ecranelor cu plasmă, benzile speciale şi latex-ul. Niciodată un decor nu a fost mai capabil ca acum să se descurce fără a avea suflete traversându-l. Niciodată nu a fost un mediu înconjurător mai automat. Niciodată nu a fost un context mai indiferent, şi nu a cerut în schimb – ca preţ al supravieţuirii – o indiferenţă egală din partea noastră. În cele din urmă, mediul nu este nimic mai mult decât relaţia cu lumea care este potrivită metropolei, şi care se proiectează pe sine asupra a tot ce ar putea să-i scape.

SITUAŢIA ESTE ASTFEL: ne-au angajat părinţii să distrugă această lume, acum vor să ne pună pe noi la muncă pentru a o reconstrui şi, ca să pună capac la toate – pentru a scoate profit din asta. Entuziasmul morbid care animă jurnaliştii şi agenţii de publicitate zilele astea în timp ce relatează fiecare nouă dovadă a încălzirii globale, dezvăluie zâmbetul de oţel al noului capitalism verde, în construcţie din anii 70, pe care l-am aşteptat la sfârşitul secolului dar nu a venit. Iată, aici este! E durabilitatea! Soluţiile alternative, astea sunt! Sănătatea planetei o cere! Nu mai este nici un dubiu, este o scenă verde; mediul va fi enigma economiei politice a secolului 21. Un nou val de „soluţii industriale” vine cu fiecare nouă posibilitate de catastrofă.

Inventatorul bombei cu hidrogen, Edward Teller, propune aruncarea a milioane de tone de praf metalic în stratosferă pentru a opri încălzirea globală. NASA, frustrată pentru că trebuie să-şi păstreze ideea unui scut anti-rachetă pe un raft din muzeul ororilor războiului rece, sugerează instalarea unei oglinzi uriaşe după orbita lunii pentru a ne proteja de razele – acum fatale – ale soarelui. O altă viziune a viitorului: o umanitate motorizată, conducând pe bio-etanol din San-Paulo până în Stockholm; visul crescătorilor de cereale din toată lumea, deoarece înseamnă doar transformarea tuturor terenurilor arabile din lume în plantaţii de soia şi sfeclă de zahar. Maşini ecologice, energie curată şi consultanţa cu privire la mediu coexistă fără nici o problemă cu cea mai nouă reclamă Chanel din paginile revistelor lucioase.

Ni se spune că mediul are meritul incomparabil de a fi prima problemă globală adevărată cu care se confruntă umanitatea. O problemă globală, adică o problemă pe care o vor putea rezolva doar cei ce sunt organizaţi la nivel global. Şi ştim cu toţii cine sunt aceia. Aceleaşi grupuri care timp de aproape un secol au fost paznicii dezastrului, şi cu siguranţă vor să rămână pe aceste poziţii, pentru micul preţ al unei schimbări de logo. Faptul că EDF [21] a avut neruşinarea să aducă înapoi programul său nuclear ca nouă soluţie la criza energiei globale spune multe despre cum noile soluţii seamănă cu vechile probleme.

De la Secretari de Stat la camerele din dos ale cafenelelor alternative, grijile sunt exprimate mereu în aceleaşi cuvinte în care au fost exprimate întotdeauna. Trebuie să ne mobilizăm. De data asta nu pentru a reconstrui ţara ca în era postbelică, nu pentru Etiopieni ca în anii 1980, nu pentru locuri de muncă precum în 1990. Nu, de data asta e pentru mediu. Îţi va mulţumi pentru asta. Al Gore şi mişcarea creşterii negative stau alături de marile suflete eterne ale Republicii, pentru a-şi juca rolul în resuscitarea micilor oameni din Stânga şi a idealismului bine-cunoscut al tinerilor. Austeritate voluntară scrie mare pe bannerul lor, lucrează benevol să ne facă să înţelegem „starea de urgenţă ecologică ce vine”. Masa rotundă şi lipicioasă a vinovăţiei lor stă pe umerii noştri obosiţi, îndemnându-ne să ne cultivăm grădina, să ducem gunoiul selectiv, şi să distrugem ecologic deşeurile acestui dezmăţ macabru.

Administrarea eliminării treptate a energiei nucleare, a excesului de CO2 din atmosferă, a gheţarilor în curs de topire, a uraganelor, epidemiilor, supra-populării globale, eroziunii solului, extincţiei în masă a speciilor vii….aceasta va fi povara noastră. Ei ne spun că „fiecare trebuie să facă partea lui”, dacă vrem să salvăm frumosul nostru model de civilizaţie. Trebuie să consumăm ceva mai puţin pentru a fi în stare să continuăm să consumăm. Trebuie să producem organic pentru a continua să producem. Trebuie să ne controlăm pentru a putea continua controlul. Aceasta este logica unei lumi care se chinuie să se menţină pe picioare în timp ce îşi dă singură un aer de ruptură istorică. Aşa vor să ne convingă să participăm la marile provocări industriale ale acestui secol. Şi în dezorientarea noastră, suntem gata să sărim în braţele aceloraşi oameni care au prezidat deasupra devastării, cu speranţa că ne vor scoate din ea.

ECOLOGIA NU E PUR ŞI SIMPLU LOGICA UNEI ECONOMII TOTALE: este noua moralitate a capitalului. Starea de criză internă a sistemului şi selectarea riguroasă ce va urma cer un nou criteriu în numele căruia să se desfăşoare selecţia şi alegerea. De la o eră la alta, ideea de virtute nu a fost niciodată altceva decât o invenţie a viciului. Fără ecologie, cum am putea justifica existenţa a două regimuri diferite de hrană, unul „sănătos şi organic” pentru bogaţi şi copiii lor, şi celălalt, toxic notoriu pentru plebe, a cărei progenituri sunt condamnate la obezitate. Hiper-burghezia planetară nu ar fi capabilă să facă stilul lor de viaţă normal să pară respectabil dacă cele mai noi capricii ale lor nu ar fi atât de „respectuoase cu mediul”. Fără ecologie, nimic nu ar avea destulă autoritate să astupe oricare şi toate obiecţiile progresului exorbitant al controlului.

Urmărirea, transparenţa, certificarea, taxele-eco, excelarea pe teme de mediu şi politicile cu privire la apă, toate ne dau o idee despre viitoarea stare de urgenţă ecologică. Totul este permis unei structuri de putere care îşi bazează autoritatea în Natură, în sănătate şi în bunăstare.

„O dată ce noua cultură economică şi comportamentală va fi devenit practică curentă, măsurile coercitive vor ajunge fără îndoială să nu mai fie necesare prin ele însele.” Ar trebui să ai tot aplombul ridicol al unui militant al tv-ului pentru a menţine o astfel de perspectivă îngheţată şi în acelaşi timp să ne inciţi să „ne pară destul de rău de planetă” încât să ne mobilizăm, rămânând însă destul de anesteziaţi ca să privim totul cu rezervă şi politeţe. Noul ascetism-verde este exact auto-controlul care ne este necesar tuturor pentru a negocia o operaţiune de salvare în care sistemul s-a luat pe sine ostatic. De acum înainte, în numele ecologiei trebuie să strangem cu toţii curelele, după cum am făcut ieri în numele economiei.

Drumurile ar putea fi cu siguranţă transformate în piste pentru biciclete, chiar noi înşine am putea fi, într-o anumită măsură, mulţumiţi într-o zi de un venit garantat, dar doar cu preţul unei existenţe complet terapeutice. Cei ce susţin că auto-controlul generalizat ne va salva de o dictatură ecologică, mint: unul va pregăti calea celuilalt şi vom sfârşi cu ambele.

Atât timp cât există Om şi Mediu, poliţia va fi acolo, între ei.

TOTUL DIN DISCURSUL ECOLOGIŞTILOR trebuie întors pe dos. Acolo unde vorbesc de „catastrofe” pentru a vorbi de administrarea greşită a fiinţelor şi lucrurilor de către sistemul curent, vedem doar catastrofa operaţiunii lui mult prea perfecte. Cel mai mare val de foamete cunoscut la tropice (1876-1879) a coincis cu o secetă globală, dar, mai important, a coincis de asemenea şi cu apogeul colonizării. Distrugerea lumii ţăranilor şi a practicilor alimentare locale a însemnat dispariţia mijloacelor de tratare cu deficiturile. Mai mult decât din lipsa apei, a fost efectul economiei coloniale în expansiune rapidă care a murdărit Tropicele cu milioane de cadavre atrofiate. Ceea ce apare peste tot ca o catastrofă ecologică nu a încetat niciodată să fie, mai presus de orice, manifestarea unei relaţii dezastruoase cu lumea. Locuirea unui „niciunde” ne face vulnerabili la cel mai mic ghiont în sistem, la cel mai mic risc climatic. Când cel mai recent tsunami se apropia, iar turiştii continuau să petreacă printre valuri, localnicii insulei s-au grăbit să părăsească insula, urmărind păsările. Paradoxul prezent al ecologiei este că sub pretextul salvării planetei de la ruină, nu face decât să salveze cauzele devastării sale.

Funcţionarea normală a lumii de obicei foloseşte la ascunderea stării noastre de deposedare într-adevăr catastrofică. Ce numim „catastrofă” nu e nimic mai mult decât suspensia forţată a acestei stări, unul din acele rare momente în care recăpătăm un soi de prezenţă în lume. Să se termine rezervele de petrol mai devreme decât a fost prevăzut; să se întrerupă fluxurile internaţionale ce reglează ritmul metropolei; să suferim o mare întrerupere socială şi o mare „întoarcere la sălbăticie a populaţiei”, o „ ameninţare planetară”, „sfârşitul civilizaţiei!”. În oricare caz, orice pierdere a controlului ar fi preferabilă tuturor scenariilor de administrare a crizei pe care ei le proiectează. Când va veni acest moment, specialiştii în dezvoltare durabilă nu vor fi cei cu cele mai bune sfaturi. Tocmai în defecţiunea şi scurt-circuitul sistemului găsim elementele unui răspuns a cărui logică va fi să distrugă el însuşi problemele. Printre naţiunile semnatare ale Protocolului Kyoto, singurele ţări care şi-au îndeplinit angajamentele, în ciuda lor înseşi, sunt Ucraina şi România. Ghici de ce. Cele mai avansate experimente cu agricultură „organică” la nivel global au avut loc din 1989 în insula Cuba. Ghici de ce. Şi de-a lungul autostrăzilor africane, şi nu în altă parte, mecanica auto a fost ridicată la rang de arta populară. Ghici cum.

Ce face criza dorită este faptul că în criză, mediul încetează să mai fie mediu. Suntem forţaţi să restabilim contactul, deşi unul potenţial fatal, cu ce e acolo, să redescoperim ritmurile realităţii. Ceea ce ne înconjoară nu mai este un peisaj, o panoramă, un teatru, ci ceva de locuit, ceva cu care trebuie să ajungem la un consens, ceva de la care avem de învăţat. Nu ne vom lăsa duşi în eroare de cei care au adus în discuţie conţinutul „catastrofei”. Acolo unde managerii discută platonic între ei cum ar putea reduce emisiile fără „a cheltui prea mult”, singura soluţie realistă pe care o putem vedea este „să cheltuim mai mult” cât mai curând posibil şi, în acest timp, să profităm de fiecare colaps din sistem pentru a ne întări propria putere.

NEW ORLEANS, CÂTEVA ZILE DUPĂ URAGANUL KATRINA. În această atmosferă apocaliptică, ici şi colo, viaţa se reorganizează pe sine. În faţa lipsei de acţiune a autorităţilor publice, care erau prea ocupate să cureţe zonele turistice din Cartierul Francez şi să protejeze magazinele, ca să ajute localnicii mai săraci, forme uitate sunt renăscute. În ciuda încercărilor armate de a evacua zona, în ciuda mafiei private cu orientare spre supremaţia albilor, mulţi oameni au refuzat să părăsească terenul. Pentru cei din urmă, care au refuzat să fie deportaţi ca „refugiaţi de mediu” în întreaga ţară, şi pentru cei ce au venit de peste tot pentru a se alătura lor în solidaritate, răspunzând unei chemari a unei foste Pantere Negre, auto-organizarea a revenit în prim-plan. În decurs de câteva săptămâni, a fost stabilită Clinica de Teren Comun [22]. Chiar din primele zile, acest veritabil „spital rural” furniza tratamente gratuite şi eficiente celor care le necesitau, datorită fluxului constant de voluntari. De mai mult de un an, clinica este încă baza rezistenţei zilnice la operaţiunile de curăţare ale buldozerelor guvernului, care încearcă să transforme acea parte a oraşului într-o păşune pentru dezvoltatorii imobiliari. Bucătării populare, provizii, medicină de stradă, preluări ilegale, construcţia locuinţelor de urgenţă, toate aceste cunoştinţe practice acumulate sporadic în cursul unei vieţi, şi-au găsit acum un spaţiu unde pot fi folosite. Departe de uniforme şi sirene.

Oricine a cunoscut bucuria sărăcăcioasă a acestor cartiere din New Orleans înainte de catastrofă, sfidarea lor faţă de stat şi practica răspândită de a te descurca, cu ceea ce ai, nu ar fi deloc surprins de ceea ce a devenit posibil acolo. Pe de altă parte, oricine a fost prins în rutina anemică şi atomizată de zi cu zi a deşerturilor noastre rezidenţiale ar putea să se îndoiască de faptul că o astfel de determinare ar mai putea fi găsită pe undeva. Reconectarea cu astfel de gesturi, îngropate sub ani întregi de viaţă normalizată, este singurul mijloc practic de a nu ne scufunda o dată cu lumea. Va veni timpul când le vom prelua din nou.

Al Şaptelea Cerc

„Noi construim un spaţiu civilizat aici”

Primul măcel global, care din 1914 până în 1918 a înlăturat o mare porţiune din proletariatul urban şi rural, a fost dus în numele libertăţii, democraţiei şi civilizaţiei. În ultimii 5 ani, aşa numitul „război asupra terorii” cu operaţiunile sale speciale şi asasinările sale plănuite, a fost dus în numele aceloraşi valori. Dar asemănarea se opreşte aici: la nivelul aparenţelor. Valoarea civilizaţiei nu mai este atât de evidentă încât să poată fi adusă nativilor fără adaosuri suplimentare. Libertatea nu mai este un nume scrijelit pe pereţi, deoarece astăzi este mereu urmat, ca de o umbră, de cuvântul „securitate”. Şi e bine ştiut faptul că democraţia poate fi dizolvată în edicte de „urgenţă” cât se poate de simple – spre exemplu, în reinstituirea oficială a torturii în SUA, sau în legea Perben II [23] din Franţa.

Într-un singur secol, libertatea, democraţia şi civilizaţia s-au întors la stadiul de ipoteze. De aici încolo, munca liderilor noştri va consta în modelarea condiţiilor materiale şi morale, precum şi a celor simbolice şi sociale, în care aceste ipoteze să poată fi mai mult sau mai puţin validate, în configurarea spaţiilor unde acestea par să funcţioneze. Toate mijloacele folosite în acest scop sunt acceptabile, chiar şi cele mai puţin democratice, cele mai necivilizate, cele mai represive. Acesta este un secol în care democraţia a prezidat regulat peste naşterea regimurilor fasciste, civilizaţia a rimat în mod constant – pe muzica lui Wagner sau a formaţiei Iron Maiden – cu exterminarea, şi în care, într-o zi din 1929, libertatea şi-a arătat cele două feţe: un bancher ce se aruncă de la fereastră şi o familie de muncitori care mor de foame. De atunci – să spunem, din 1945 – au fost considerate valide mijloace precum manipularea maselor, operaţiunile serviciilor secrete, restricţia libertăţilor publice şi suveranitatea completă a unei vaste arii de forţe poliţieneşti, în vederea asigurării democraţiei, libertăţii şi civilizaţiei. În stadiul final al acestei evoluţii, vedem primul primar socialist al Parisului aplicând ultimele detalii pacificării urbane cu un nou protocol al poliţiei pentru cartierele sărace, anunţat cu următoarele cuvinte alese cu grijă: „Construim un spaţiu civilizat aici”. Nu mai este nimic de spus, totul trebuie distrus.

DEŞI PARE O CHESTIUNE GENERALĂ ÎN NATURĂ, problema civilizaţiei nu este deloc un filosofică. O civilizaţie nu este o abstracţiune care pluteşte deasupra vieţii. Este ceea ce guvernează, ia în posesie, colonizează, cea mai banală, personală, zilnică existenţă. E ceea ce ţine împreună tot ce e mai intim şi mai general. În Franţa, civilizaţia este inseparabilă de stat. Cu cât statul este mai vechi şi mai puternic, cu atât mai puţin este o suprastructură sau un schelet extern al unei societăţi şi cu atât mai mult constituie subiectivităţile oamenilor. Statul francez este însăşi textura subiectivităţilor franceze, forma asumată de castrările vechi de secole ale subiecţilor săi. Prin urmare, nu ar trebui să fie o surpriză faptul că în delirurile lor, pacienţii psihiatrici se confundă mereu cu figuri politice, că suntem de acord că liderii noştri sunt rădăcina tuturor relelor, că ne place să ne plângem atât de mult de ei şi că această văicăreală este sfinţirea care îi încoronează ca stăpâni ai noştri. Aici, politica nu este considerată ceva din exteriorul nostru ci ceva care face parte din noi. Viaţa pe care o investim în aceste figuri este aceeaşi viaţă care ne este luată.

Dacă există o excepţie franceză, de asta există. Totul, chiar şi influenţa globală a literaturii franceze, este rezultatul acestei amputări. În Franţa, literatura este spaţiul prescris pentru amuzamentul castraţilor. Este libertatea formală recunoscută celor care nu se pot obişnui cu nimicnicia adevăratei lor libertăţi. Asta dă naştere tuturor clipirilor obscene care se schimbă, de secole, între oamenii de stat şi oamenii de litere din această ţară, în timp ce fiecare îmbracă fericit costumul celuilalt. Şi tot din acest motiv, intelectualii de aici au tendinţa de a vorbi atât de tare atunci când sunt supuşi, şi de a eşua mereu în momentul decisiv, singurul moment care ar fi dat un sens existenţei lor, dar care le-ar fi adus în acelaşi timp izgonirea din profesia lor.

Există o teză credibilă conform căreia literatura modernă s-a născut odată cu Baudelaire, Heine şi Flaubert ca repercusiune la masacrul statului din Iunie 1848. În sângele insurgenţilor parizieni, împotriva liniştii ce împrejmuieşte măcelul, formele literare moderne au luat naştere – spleen-ul, ambivalenţa, fetişismul formei şi detaşarea morbidă. Afectarea nevrotică pe care francezii o acordă republicii lor – în numele căreia fiecare pată de cerneală capătă un aer de demnitate şi fiecare înşelăciune patetică este onorată – garantează represiunea perpetuă a sacrificiilor sale originare. Zilele de Iunie ale anului 1848 – 1500 de morţi în luptă, mii de execuţii rezumate ale prizonierilor, şi Adunarea Naţională primind predarea ultimei baricade cu strigăte de „Trăiască Republica!” – şi Săptămâna Însângerată din 1871 sunt semne din naştere pe care nici o operaţie nu le poate ascunde.

ÎN 1945, KOJEVE A SCRIS: „Idealul politic >oficial< al Franţei şi al francezilor este astăzi tot cel al Statului-naţiune, al >Republicii unice şi indivizibile<. Pe de altă parte, în adâncimile sufletului său, ţara înţelege inadecvarea acestui ideal, al anacronismului politic al ideii strict „naţionale”. Acest sentiment nu a ajuns ce-i drept la nivelul unei idei clare şi distincte: Ţara nu poate, şi nici nu vrea, să o exprime deschis. Mai mult, tocmai din cauza trecutului naţional de o magnitudine incomparabilă, este deosebit de dificil pentru Franţa să recunoască clar şi să accepte deschis finalul perioadei „naţionale” din Istorie şi să înţeleagă toate consecinţele sale. Este greu pentru o ţară care a creat, din nimic, cadrul ideologic al naţionalismului şi care l-a exportat întregii lumi, să recunoască faptul că tot ce a mai rămas acum din el este un document ce urmează să fie inserat în arhivele istorice.”

Această chestiune a statului-naţiune şi a doliului pentru el, se află în centrul a ceea ce, de jumătate de secol încoace, poate fi numit boala franceză. Oferim politicos titlul de „alternare” acestei indecizii convulsive, acestei pendulări – precum oscilarea de la stânga la dreapta şi apoi de la dreapta la stânga; ca o fază maniacală ce urmează uneia depresive care este apoi urmată de o alta, sau precum o critică complet retorică a individualismului co-există cu cel mai feroce cinism, sau cea mai grandioasă generozitate cu o aversiune faţă de mase. Din 1945, această boală, ce pare să se fi diseminat doar în timpul fervorii insurecţionare din Mai 68, s-a înrăutăţit continuu. Era statelor, naţiunilor şi republicilor se apropie de sfârşit; această ţară care şi-a sacrificat toată viaţa pentru aceste forme este încă împietrită. Furtuna de foc stârnită de simpla propoziţie a lui Jospen „statul nu poate face totul” ne-a permis să întrevedem ceea ce se va aprinde atunci când va deveni clar că statul nu mai poate face de fapt absolut nimic. Sentimentul că am fost păcăliţi este ca o rană care devine din ce în ce mai infectată. Este sursa mâniei latente pe care aproape orice o poate declanşa în aceste zile. Faptul că în această ţară, necrologul epocii naţiunilor nu a fost încă scris este cheia anacronismului francez, şi a posibilităţilor revoluţionare pe care Franţa încă le deţine.

Oricare ar fi rezultatul lor, rolul următoarelor alegeri prezidenţiale va fi să semnalizeze finalul iluziilor franceze şi explozia balonului istoric în care trăim – şi care face posibile evenimente precum mişcarea anti-CPE, care a fost mistificată de alte ţări ca şi când ar fi fost un coşmar scăpat din anii 1970. De aceea, în adâncul lor, nimeni nu doreşte aceste alegeri. Franţa este într-adevăr lanterna roşie a zonei vestice. [24]

ASTĂZI VESTUL ESTE GI-ul CARE SE IZBEŞTE ÎN FALLUJAH pe un tanc MI Abrams, ascultând heavy-metal la volum maxim. Este turistul pierdut pe câmpiile mongoliene, de care îşi bate joc toată lumea, care ţine strâns cartea sa de credit de parcă ar fi singurul său sprijin. Este CEO-ul care înjură la jocul Go. Este tânăra care caută fericirea în haine, băieţi şi creme hidratante. Este elveţianul activist pentru drepturile omului care călătoreşte în cele 4 colţuri ale pământului pentru a-şi arăta solidaritatea cu toţi rebelii lumii – cu condiţia să fi fost învinşi. Este spaniolul căruia n-ar putea să-i pese mai puţin de libertatea politică o dată ce i-a fost acordată libertatea sexuală. Este iubitorul de artă care vrea să fim copleşiţi în faţa „geniului modern” al unui secol de artişti, de la suprarealism la acţionismul vienez, toţi concurând pentru a vedea cine poate scuipa mai bine în faţa civilizaţiei. Este ciberneticianul care a găsit o teorie realistă a conştiinţei în Budism şi fizicianul quantic care speră că bălăceala în metafizica hindusă va inspira noi descoperiri ştiinţifice.

Vestul este o civilizaţie care a supravieţuit tuturor profeţiilor prăbuşirii sale cu o singură strategie. La fel cum burghezia a trebuit să se nege pe sine ca şi clasă pentru a permite burghezificarea societăţii ca întreg, de la muncitor la baron; la fel cum capitalul a trebuit să se sacrifice ca relaţie de salariu pentru a se impune ca relaţie socială – devenind capital cultural şi capital de sănătate pe lângă capitalul financiar; la fel cum Creştinismul a trebuit să se sacrifice ca religie pentru a supravieţui ca structură afectivă – ca o injuncţiune vagă a umilinţei, compasiunii şi slăbiciunii; aşa şi Vestul s-a sacrificat ca civilizaţie particulară pentru a se impune ca şi cultură universală. Operaţiunea poate fi rezumată astfel: o entitate pe moarte se sacrifică, ca şi conţinut, pentru a supravieţui ca formă.

Individul fragmentat supravieţuieşte ca formă mulţumită tehnologiilor „spirituale” de consiliere. Patriarhia supravieţuieşte atribuind femeilor cele mai rele atribute ale bărbaţilor: determinarea, autocontrolul, lipsa de sensibilitate. O societate dezintegrată supravieţuieşte propagând o epidemie de sociabilitate şi divertisment. Atfel funcţionează cu toate ficţiunile majore, învechite ale Vestului care se menţin prin artificii ce contrazic aceste ficţiuni punct cu punct.

NU EXISTĂ NICI O „CIOCNIRE A CIVILIZAŢIILOR”. Există o civilizaţie în moarte clinică ce e ţinută în viaţă de tot felul de maşinării de susţinere a vieţii care împânzesc o ciumă ciudată în atmosfera planetei. În acest moment, nu mai poate crede nici măcar într-una din propriile sale „valori”, şi orice afirmare a lor este considerată un act neruşinat, o provocare care trebuie dezmembrată, deconstruită, şi întoarsă la o stare de îndoială. Astăzi, imperialismul Vestic este imperialismul relativismului, al sintagmei „totul depinde de punctul tău de vedere”; este rotirea ochilor sau indignarea rănită în ce priveşte pe oricine este destul de prost, primitiv sau obraznic încât să creadă în ceva, să afirme ceva. Puteţi vedea dogmatismul punerii la îndoială constante dând clipirea sa complice peste tot în universităţi şi printe inteligenţele literare.

Nici o critică nu e prea radicală printre gânditorii postmoderni, atât timp cât îşi menţine această absenţă totală a certitudinii. Acum un secol, scandalul era identificat cu orice negaţie deosebit de nesupusă şi aspră, în timp ce astăzi se găseşte în orice afirmaţie care nu reuşeşte să tremure.

NICI O ORDINE SOCIALĂ NU SE POATE FONDA PE SINE ÎN SIGURANŢĂ, pe principiul că nimic nu este adevărat. Cu toate acestea trebuie făcută sigură. Aplicând conceptul de „securitate” asupra a orice zilele astea este expresia unui proiect de legare sigură de locuri, comportamente şi chiar oameni, o ordine ideală la care nu mai sunt gata să subscrie. Spunând „nimic nu e adevărat” nu spune nimic despre lume dar totul despre conceptul vestic de adevăr. Pentru Vest, adevărul nu este un atribut al fiinţelor sau lucrurilor, ci al reprezentărilor lor. O reprezentare care se conformează experienţei este considerată ca fiind adevărată. Ştiinţa este, în ultima analiză, acest imperiu al verificării universale. Din moment ce tot comportamentul uman, de la cel mai comun la cel mai elevat, se bazează pe o fundaţie de presupuneri inegale, şi din moment ce toate practicile încep dintr-un punct în care lucrurile şi reprezentările lor nu mai pot fi deosebite unele de altele, o doză de adevăr despre care conceptul Vestic nu ştie nimic, intră în fiecare viaţă. Vorbim în Vest despre „oameni adevăraţi”, dar doar pentru a ne bate joc de aceşti naivi. De aceea vesticii au fost mereu consideraţi mincinoşi şi ipocriţi de către oamenii pe care i-au colonizat. De aceea sunt invidiaţi pentru ce au, pentru dezvoltarea lor tehnologică, dar niciodată pentru ceea ce sunt, pentru care sunt în mod just, dispreţuiţi. Sade, Nietzsche şi Artaud nu ar fi predaţi în şcoli dacă tipul de adevăr menţionat mai sus nu ar fi fost discreditat în avans. Stăpânirea tuturor afirmaţiilor şi deactivarea tuturor certitudinilor aşa cum ies la lumină în mod irezistibil – astfel este munca îndelungată a intelectului vestic. Poliţia şi filosofia sunt două mijloace convergente, chiar dacă sunt distincte din punct de vedere formal, spre acest scop.

BINEÎNŢELES, ACEST IMPERIALISM al relativului găseşte un inamic potrivit în fiecare dogmatism gol, în orice formă de Marxism-Leninism, Salifism, sau Neo-Nazism: oricine care, precum vesticii, confundă provocarea cu afirmarea.

LA ACEASTĂ INTERSECŢIE, ORICE CONTESTARE SOCIALĂ STRICTĂ care refuză să vadă că lucrul cu care ne confruntăm nu e criza unei societăţi ci extincţia unei civilizaţii, devine complice în perpetuarea acesteia. A devenit chiar o strategie contemporană critica acestei societăţi în speranţa egoistă de a salva această civilizaţie.

PRIN URMARE AVEM UN CADAVRU ÎN SPATE, dar nu vom putea să scăpăm de el atât de simplu. Nimic nu poate fi aşteptat de la sfârşitul civilizaţiei, de la moartea sa clinică. În această privinţă poate interesa doar pe istorici. Este un fapt, şi trebuie tradus într-o decizie. Faptele pot fi îndepărtate, dar decizia este politică. A decide cu privire la moartea civilizaţiei, apoi a lucra la modul în care se va întâmpla: doar decizia ne va scăpa de cadavru.

PUNEŢI-VĂ ÎN MIŞCARE!

Nu mai putem nici măcar să vedem cum ar putea începe o insurecţie. Şaizeci de ani de pacificare şi restricţionare a revoltelor istorice, şaizeci de ani de anestezie democratică şi administrarea evenimentelor, ne-au adormit percepţia realului, simţul nostru cu privire la războiul în curs. Trebuie să începem cu recuperarea acestei percepţii.

E INUTIL să fii indignat cu privire la legi făţiş neconstituţionale cum este Perben II. Este futil să protestezi legal împotriva imploziei absolute a cadrului legal. Trebuie să ne organizăm.

E INUTIL să te implici în grupul ăsta de cetăţeni sau în grupul celălalt, în oricare capăt mort al stângii îndepărtate, sau în cel mai nou „efort comunitar”. Fiecare organizaţie care pretinde că contestă ordinea prezentă imită forma, comportamentul şi limbajul statelor miniaturale. Până acum, fiecare impuls de „a face politică altfel” nu a făcut decât să contribuie la răspândirea nedefinită a tentaculelor statului.

E INUTIL să reacţionezi la ştirile zilei; în schimb, ar trebui să înţelegem fiecare raport ca o manevră într-un câmp ostil de strategii ce urmează să fie decodate, operaţiuni menite să provoace o anumită reacţie. Însăşi aceste operaţiuni sunt cele care ar trebui considerate informaţii reale în aceste părţi ale ştirilor.

E INUTIL să aştepţi – o răbufnire, revoluţia, apocalipsa nucleară sau o mişcare socială. Să continui aşteptarea e o nebunie. Catastrofa nu vine, catastrofa e aici. Suntem deja situaţi în mijlocul colapsului unei civilizaţii. În cadrul acestei realităţi trebuie să ne alegem taberele.

A NU MAI AŞTEPTA ÎNSEAMNĂ, ÎNTR-UN FEL SAU ALTUL, SĂ INTRI ÎN LOGICA INSURECŢIEI. Înseamnă să auzi din nou tremurul de teroare slab dar mereu prezent din vocile conducătorilor noştri. Deoarece guvernarea nu a fost niciodată altceva decât amânare printr-o mie de subterfugii a momentului în care masele te vor lega, şi fiecare act de guvernare nu e nimic altceva decât un mod de a nu pierde controlul asupra populaţiei.

PLECĂM DINTR-UN PUNCT DE IZOLARE EXTREMĂ, de slăbiciune extremă. Un proces insurecţional trebuie construit de la bază. Nimic nu pare mai puţin probabil decât o insurecţie, dar nimic nu este mai necesar.

GĂSIŢI-VĂ UNII PE ALŢII

Ataşaţi-vă de ceea ce simţiţi a fi adevărat.

Începeţi de-acolo.

O întâlnire, o descoperire, un val vast de greve, un cutremur: fiecare eveniment produce adevăr schimbându-ne modul de existenţă în lume. Pe de altă parte, orice observaţie care ne lasă indiferenţi, care nu ne afectează, care nu ne face să ne implicăm în ceva, nu mai merită titlul de adevăr. Există un adevăr în spatele fiecărui gest, în spatele fiecărei practici, relaţii şi situaţii. De obicei doar îl evităm, îl administrăm, ceea ce produce nebunia atâtora în timpurile noastre. În realitate, totul implică orice altceva. Sentimentul că cineva trăieşte o minciună este tot un adevăr. Este vorba de a nu renunţa, de a începe de acolo. Un adevăr nu este o perspectivă asupra lumii ci ceea ce ne leagă de ea într-un mod ireductibil. Un adevăr nu este ceva ce deţinem ci ceva care ne duce în spate. Mă face şi mă desface, mă constituie şi mă dezmembrează ca individ, mă distanţează de mulţi şi mă apropie de cei care de asemenea îl experimentează.

O fiinţă izolată care se ţine strâns de un adevăr va cunoaşte inevitabil pe alţii ca ea. De fapt, orice proces insurecţional începe de la un adevăr la care refuzăm să renunţăm. În timpul anilon 1980 în Hamburg, câţiva locuitori ai unei case squatate au decis că de atunci încolo vor fi evacuaţi doar peste cadavrele lor. Un cartier a fost asaltat de tancuri şi elicoptere, cu zile de bătai de stradă, demonstraţii uriaşe – şi un primar care în cele din urmă a capitulat.

În 1940, Georges Guingouin, „primul luptător al rezistenţei franceze”, a pornit cu nimic altceva decât certitudinea refuzului său cu privire la ocuparea nazistă. La acel moment, pentru Partidul Comunist, el nu era decât „un nebun ce trăieşte în pădure”, până în momentul în care au apărut 20 000 de nebuni care trăiau în pădure, şi Limogenes a fost eliberat.

Nu vă feriţi de ceea ce e politic în prietenie

NE-A FOST DATĂ O IDEE NEUTRĂ DESPRE PRIETENIE, înţeleasă ca o afecţiune pură fără nici un fel de consecinţe. Dar orice afinitate este afinitate în cadrul unui adevăr comun. Fiecare întâlnire este o întâlnire în cadrul unei afirmaţii comune, chiar şi afirmarea distrugerii. Nici o legatură nu este inocentă într-o eră în care a ţine strâns de ceva şi a refuza să-i dai drumul, de obicei duce la şomaj, unde trebuie să minţi ca să munceşti şi să continui să munceşti ca să minţi. Oameni care stau de partea fizicii quantice şi îi urmăresc consecinţele în toate domeniile nu sunt mai puţin implicaţi politic decât camarazi ce luptă împotriva unei multinaţionale. Toţi vor fi conduşi, mai devreme sau mai târziu, la dezertare şi la luptă.

Pionierii mişcării muncitoreşti au avut posibilitatea să se găsească unii pe alţii în atelier, apoi în fabrică. Făceau greve pentru a arăta numărul lor şi pentru a-i demasca pe cei ce refuzau să participe la greve. Aveau relaţia salariilor, asmuţind partea de capital împotriva părţii de muncă, pe care puteau trage liniile solidarităţii şi luptei la scară globală. Avem întregul spaţiu social în care să ne găsim. Avem insubordonarea de zi cu zi pentru a arăta câţi suntem şi pentru a demasca laşii. Avem ostilitatea noastră faţa de această civilizaţie pentru a trasa linii de solidaritate şi de luptă la scară globală.

Nu aşteptaţi nimic de la organizaţii.

Feriţi-vă de mediile sociale existente,

şi mai presus de toate, nu deveniţi unul.

NU E NEOBIŞNUIT, în cursul unei ruperi semnificative a relaţiei sociale, să existe o intersectare cu organizaţii – politice, muncitoreşti, umanitare, asociaţii comunitare, etc. Printre membrii lor, cineva ar putea chiar să găsească indivizi care sunt sinceri – chiar dacă puţin disperaţi -, care sunt entuziasmaţi – chiar dacă puţin intriganţi. Organizaţiile sunt atractive datorită aparentei lor consistenţe – ele au o istorie, o conducere, un nume, resurse, un conducător, o strategie şi un discurs. Cu toate acestea, sunt structuri goale, care, în ciuda originilor lor măreţe, nu pot fi niciodată îndeplinite. În toate afacerile lor, la fiecare nivel, aceste organizaţii sunt preocupate mai presus de orice de propria lor supravieţuire ca organizaţii, şi de nimic altceva. Trădările lor repetate au alienat adesea dăruirea propriului lor titlu şi dosar. Şi de aceea poţi, uneori, să dai peste fiinţe demne în cadrul lor. Dar promisiunea întâlnirii poate fi realizată doar în afara organizaţiei şi, inevitabil, în contradicţie cu aceasta.

Mult mai îngrozitoare sunt mediile sociale, cu textura lor suplă, cu bârfa şi ierarhiile lor informale. Fugiţi de toate mediile. Fiecare mediu este orientat înspre neutralizarea unui adevăr. Cercurile literare există pentru a înabuşi claritatea scrisului.

Mediile ştiinţifice există pentru a ascunde implicaţiile cercetărilor lor de majoritatea oamenilor de astăzi. Mediile sportive, pentru a menţine în sălile lor de sport, diversele forme de viaţă pe care ar trebui să le creeze. De evitat în mod special sunt cercurile culturale şi activiste. Acestea sunt azilurile de bătrâni unde în mod tradiţional toate dorinţele revoluţionare merg ca să moară. Sarcina cercurilor culturale este să identifice intensităţi în formare şi să explice sensul a orice faci, în timp ce sarcina cercurilor activiste e să-ţi sugă toată energia tocmai pentru că faci ceva. Mediile activiste îşi împrăştie pânza confuză pe întreg teritoriul francez, şi se întâlnesc pe traseul oricărei dezvoltări revoluţionare. Nu oferă nimic în afară de poveştile numeroaselor lor înfrângeri şi amărăciunea pe care acestea le-au produs. Extenuarea lor le-a făcut incapabile să profite de posibilităţile prezentului. Pe lânga asta, pentru a-şi cultiva pasivitatea abjectă, vorbesc mult prea mult, ceea ce îi face să nu fie de încredere când vine vorba de poliţie. La fel cum e inutil să te aştepţi la ceva de la ei, e stupid să fii dezamăgit de scleroza lor. Cel mai bine e să renunţi la această încărcătură moartă.

Toate mediile sunt contra-revoluţionare pentru că nu sunt preocupate decât de conservarea tristului lor confort.

Formaţi comune!

COMUNELE APAR atunci când oamenii se găsesc unii pe alţii, se înţeleg unii cu alţii, şi ajung la un consens cu privire la o cale comună. Comuna este probabil ceea ce se hotărăşte chiar în momentul în care în mod normal am lua-o pe căi diferite. Este bucuria unei întâlniri care supravieţuieşte finalului său aşteptat. Este ceea ce ne face să spunem „noi”, şi face din asta un eveniment. Ceea ce e ciudat nu e faptul că oameni care sunt obişnuiţi unii cu alţii formează comune, ci că aceştia rămân separaţi. De ce nu ar prolifera comunele peste tot? În fiecare fabrică, pe fiecare stradă, în fiecare sat, în fiecare şcoală. În sfârşit, domnia comitetelor de bază! Comune care acceptă să fie ceea ce sunt, acolo unde sunt. Şi dacă e posibil, o multitudine de comune care vor dizloca instituţiile societăţii: familia, şcoala, uniunea, clubul sportiv, etc. Comune cărora nu le este frică, pe lângă activităţile lor politice specifice, să se organizeze pentru supravieţuirea materială şi morală a tuturor membrilor lor şi a tuturor celor din jurul lor, care rămân la voia întâmplării. Comune care nu vor să se definească – după cum tind să facă colectivele – după ceea ce e înauntru şi în afara lor, ci prin densitatea legăturilor care stau la baza lor. Nu prin apartenenţa la ele, ci prin spiritul care le animează.

O comună se formează de fiecare dată când câţiva oameni, eliberaţi de cămăşile de forţă individuale, hotărăsc să se bazeze doar pe ei înşişi şi să îşi măsoare forţa împotriva realităţii. Fiecare grevă sălbatică este o comună; fiecare clădire ocupată în mod colectiv şi cu o bază clară este o comună, comitetele de acţiune din 1968 erau comune, precum şi comunităţile de sclavi din Statele Unite sau Radio Alice în Bologna în 1977. Fiecare comună caută să fie propria sa bază. Caută să dizolve chestiunea nevoilor. Caută să rupă orice dependenţă economică şi orice subjugare politică; degenerează într-un mediu în momentul în care pierde contactul cu adevărurile pe care a fost fondată. Există tot felul de comune care nu aşteaptă nici un anumit număr de oameni, nici anumite mijloace, pentru a se organiza, şi cu atât mai puţin aşteaptă „momentul potrivit” – care nu vine niciodată.

[1] Michele Alliot-Marie, Ministrul de Interne francez

[2] Banlieue – ghetouri franceze, situate de obicei în periferia suburbană

[3] Chibani înseamnă bătrân în arabă; aici se referă la bătrânii care joacă table în cafenelele din Belleville, un cartier din Paris, alcătuit în mare parte din imigranti.

[4] Toţi trebuie să plece! – sclogan al rebeliunii din Argentina din 2001

[5] Un ONG francez anti-rasist, înfiinţat de Partidul Socialist al lui Francois Mitterand în anii 1980.

[6] „Codul tăcerii” în cadrul mafiei: absolut nici o cooperare cu autorităţile statului sau încredere în serviciile lor

[7] Bătălia ce a distrus Comuna din Paris în 1871, în timpul căreia sute de clădiri din Paris au fost incendiate de comunarzi.

[8] Banlieue în nord-estul Parisului, unde, la 27 Octombrie 2005, doi adolescenţi au fost ucişi în timp ce fugeau de poliţie, dând naştere la revoltele din 2005.

[9] Brigada Anti-Infractionalitate (Brigade Anti-Criminalite) – poliţişti în civil ce acţionează ca forţe împotriva găştilor atât din banlieue cât şi la demonstraţii, deseori acţionând ei înşişi ca o gaşcă, în luptă pentru teritoriu şi resurse.

[10] Cunoscut grup francez de rap.

[11] Cite – proiect de casă, găsit de obicei în zone sărăcăcioase ca banlieue-urile

[12] Legile Ferry – ce fondau sistemul educaţional secular şi republican francez – au fost numite după Jules Ferry care le-a propus prima dată în 1881.

[13] Un celebru infractor francez. 1936-1979

[14] „flambant neuf” – literal, „arzând de nou” – echivalentul francez al expresiei „brand new” din engleză;

[15] O mişcare franceză din 2006, alcătuită în principal din elevi de liceu şi studenţi, împotriva unei noi legi de angajare (Contrat premiere embauche – CPE) care permite contracte de slujbe mai puţin sigure pentru tineri.

[16] Andropov a fost Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1982 în 1984.

[17] Jean-Baptiste Colbert a servit ca ministru francez de finanţe din 1665 până în 1683 sub conducerea regelui Louis XIV.

[18] Asociaţia pentru Taxarea Tranzacţiilor Financiare pentru Ajutorul Cetăţenilor (ATTAC) este o organizaţie non-politică care susţine reformele social-democrate, în special „taxa Tobian” pe schimbul de monedă internaţional, care are ca intenţie micşorarea speculei monedei şi finanţarea politicilor sociale.

[19] La decroissance (creştere negativă) este o mişacare franceză ecologică, de stânga ce pledează pentru reducerea consumului şi producţiei pentru durabilitatea mediului şi pentru creşterea calităţii vieţii.

[20] Echivalentul francez al revistei engleze Adbusters.

[21] Electricite de France (EDF) este compania principală de distribuţie şi generare de electricitate din Franţa şi una din cele mai mari din lume, obţinând majoritatea energiei sale din reactori nucleari.

[22] O anumită distanţă duce la o anumită obscuritate. Terenul Comun a fost criticat de America de Nord pentru că activităţile sale erau îndreptate spre o revenire la normalitate – adică la o funcţionare normală a lucrurilor. În orice caz, rămâne pe tărâmul politicilor clasice. Fondatorul Terenului Comun, fosta Panteră Neagră, Malik Rahim, a folosit în cele din urmă proiectul ca parte a candidaturii sale lipsite de succes la Congresul American în 2008. Tot mai târziu s-a descoperit şi că unul din purtătorii de cuvânt principali ai proiectului, Brandon Darby, era informator FBI.

[23] Perben II este o lege introdusă în Franţa în 2004 care are în vedere „crima organizată” şi „delincvenţa” şi permite acordarea de sentinţe fără judecată.

[24] „Lanterna roşie” este cel ce termină Turul Franţei pe ultimul loc.