Câteva cuvinte despre nevoia unei conştiinţe studenţeşti

În urmă cu un an, pe data de 26 martie, câţiva studenţi au ocupat amfiteatrul Nicolae Iorga din sediul central al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. La câteva ore după se anunţa ca fiind ocupat un amfiteatru cu acelaşi nume la Universitatea din Bucureşti.

Timp de 2 săptămâni, studenţii de la ambele ocupaţii au încercat să arate multele probleme din cadrul sistemului educaţional românesc şi, desigur, cele la nivel de oraş şi universitate. Ocuparea avea ca scop crearea unui spaţiu liber pentru dezbateri orizontale între indivizi, fie ei studenţi, masteranzi, doctoranzi, muncitori calificaţi (profesori) sau necalificaţi (paznici, femei de serviciu), şi chiar liceeni.

Pentru prima dată în România, studenţii au decis să acţioneze într-un mod mai direct, anume, să ocupe!

Pe durata ocupării s-au putut observa mai multe metode deplorabile ale conducerii Universităţii, care aveau dorinţa de a elimina această „ieşire rebelă” a studenţilor, încercând să o mute şi să o bage în întunericul uitării. Folosindu-se de fel şi fel de metode de intimidare, fie că vorbim despre chemarea Poliţiei, folosirea de ameninţări directe, petiţii ale unor studenţi „conştiincioşi” care tot ce doreau era să înveţe (făcute la îndemnul profesorilor), Universitatea şi-a arătat faţa reală: o instituţie neinteresată de studenţi ci doar de mersul normal al procesului „educaţional”. Interesată de profit (Universitatea Babeş-Bolyai fiind un mare investitor în imobiliare), de a produce pe bandă rulantă sute şi mii de angajaţi cu diplome, al căror viitor constă în a munci în mediul precar al pieţei muncii.

Prorectorii erau vădit împotriva mişcării studenţeşti. În ciuda faptului că unul dintre aceştia scria pe blogul personal cu câteva luni în urmă că este dezamăgit de lipsa de civism a studenţilor (în concordanţă cu mişcările de amploare din alte ţări, mişcări precum indignados din Spania sau mişcarea Occupy din SUA, etc). Tot acesta a încercat să înspăimânte studenţii cu fel şi fel de documente considerate oficiale ba de la SRI, ba de la Prefectură despre faptul că se ştia deja că un grup de oameni va ocupa amfiteatrul Nicolae Iorga fie pe 21, fie pe 26. Amuzant e că iniţial se dorea ocuparea unui alt amfiteatru, dar, din diverse cauze de moment, s-a decis ocuparea lui Iorga.

Ocupanţii au folosit diferite metode de democratizare a spaţiului şi a relaţiilor dintre studenţi: orizontalitate, lipsa unei ierarhii, deciziile fiind luate prin consens de către toţi cei prezenţi. Pe baza aceasta, s-a decis organizarea a diferite ateliere, dezbateri, proiecţii de film, o piesă de teatru, iar cel mai important instrument era plenara zilnică de la ora 20 unde erau dezbătute diverse probleme (educaţionale, sociale, politice, etc.) resimţite de tineri. Există un document destul de lung care prezintă mai multe revendicări care s-au creionat pe perioada celor 2 săptămâni.

De ce e bine ca studenţii să se mobilizeze? Şi aici nu mă refer la „studentul activ”, ci mai degrabă la „studentul conştient”. Foarte mulţi dintre noi avem impresia că perioada asta de educare este o perioadă de linişte, în care „facem ce ne doare capul”, pentru ca, ulterior, având un bagaj de informaţii şi diplome, să intrăm pe piaţa muncii – ceea ce pentru mulţi înseamnă sfârşitul distracţiei permanente. Adevărul e că noi, ca studenţi, suntem la fel de direct incluşi în piaţa muncii precum este oricine care lucrează în sectorul terţiar. Studentul este muncitorul pasiv, care trebuie activat de către profesori şi fel şi fel de diverși guru al alternativităţii instituţionalizate, trainingurilor, voluntariatului etc. Studentul, în ciuda faptului că pare a fi un individ fără griji, este educat cu forţa-plăcută într-ale vieţi de corporatist. Îi este inoculată dogma zeului Corporatos – cum este numit acest „zeu” de nişte cunoştiinţe de ale mele. Un zeu care tot ce vrea este să fie slăvit, şi, în schimb, oferă câteva plăceri de moment, câteva privilegii, şi cam atât.

Studentul este cea mai de jos speţă din acest sector. Este carnea de tun pentru toţi cei „activi” şi care au puterea de angajabilitate – sau, în cazul acelor guru, care au puterea de a decide calea pe care o va lua această carne de tun.

De ce „student conştient” şi nu „student activ”? Poţi fi activ şi în cadrul unor ONG-uri care câştigă de pe urma muncii tale neplătite, sau activ în organizaţi studenţeşti, care, majoritatea tot ce fac este să pregătească studenţii pentru piaţa muncii, nu să-i pregătească pentru a putea face faţă pieţei muncii. Dacă eşti student conştient, eşti conştient de tot rahatul care se întâmplă în jurul tău. De faptul că majoritatea facultăţilor îţi oferă un soi de pseudo-gâdire critică care e mai degrabă o unealtă pe care s-o folosim fiecare dintre noi, individual, împotriva noastră ca să gândim în termeni individuali, nu colectivi. Nu în termeni de „noi, studenţii” ci de „eu, cel care...”. Individualismul este prezent pe durata tuturor anilor de facultate. Suntem învăţaţi să fim luptători, să ne dăm unii la alţii în cap, nişte adevăraţi competitori, doar spre a putea avea „cele mai bune” locuri de muncă. „Eu” merit tot ce e mai bun, nu „noi”. A fi student conştient înseamnă că gândeşti în termeni de „noi”.

Apoi, îţi dai seama că educaţia pe care ne-o oferă facultatea este una precară, puţină. Învăţăm şi noi ceva, care ne dă impresia că suntem deştepţi, dar asta nu ne face să fim capabili. Nu e de mirare că doar o mică parte din populaţie îşi găseşte un loc de muncă în domeniul studiat. Dar asta nu e numai din cauza faptului că primim mult prea puţină informaţie (şi aici mă refer la informaţie care merită şi trebuie ştiută, posibilitatea de a pune în practică cele studiate, etc.) ci şi din cază că piaţa muncii are nevoie de muncitori necalificaţi. De ce calificare cu diplomă să ai nevoie când tu tot ce trebuie să faci este să apeşi pe un buton şi să vorbeşti – ca şi customer support –, să cauţi bug-uri, în cel mai bun caz, 10 ore pe zi – la game testing – sau să dai search pe Google zile şi săptămâni întregi – dacă eşti în domeniul desk research-ului?

Ca student conştient ţi-ai da seama că educaţia face pe plac pieţei muncii şi nu „viitorului societăţii” – adică noi, ăştia tinerii, între 18 şi 35 de ani. Aşa că e momentul ca studenţii să nu mai gândească în termeni de „eu” – termeni benefici pieţei muncii – şi să înceapă să gândească în termeni de „noi” – benefici tuturor celor care la un moment dat vor termina studiile superioare, ulterior trebuind să-şi găsească un loc de muncă spre a putea avea banii necesari vieţii de zi cu zi.

Educaţia este un bun comun. Cu toţii avem dreptul la educaţie, iar aceasta trebuie să fie îndreptată către nevoile societăţii şi nu nevoii corporaţiilor care caută să facă profit cât mai mult pe bani cât mai puţini.

De ce mişcare studenţească autonomă/independentă? Adică, care să nu se învârtă în jurul organizaţiilor, asociaţilor, ONG-urilor, etc., ci care să se centreze pe o reţea de studenţi care cunosc acel „de ce”, „cum” şi „cu cine”.

Pentru că grupurile de studenţi care doresc ca ceva să se schimbe au mult mai multe şanse să rezolve ceva decât dacă fiecare student se plânge individual – şi nimica nu se întâmplă. Când erau probleme că bursele nu intrau, ajungea să meargă câţiva studenţi, să facă un pic de tam-tam, şi se rezolva problema (dar, din păcate, în cazul unor alte universităţi, unde nu era vorba doar de tam-tam, administraţia s-a încăpăţânat şi nu a dat nimic). Când un profesor decidea ceva ce nu convenea majorităţii, ajungea ca un grup să meargă să discute cu dânsul sau dânsa, decât ca fiecare să se plângă individual – iar nimica nu se rezolva. Un grup e mai puternic decât un individ. Un grup înseamnă „noi”, iar „noi” e pentru noi. Noi trebuie să facem presiune ca problemele cauzate de instituţii, de stat, de corporaţii să fie rezolvate.

Suntem conştienţi că nu toată lumea vrea sau are buna intenţie de a gândi în termeni de „noi”, dar dacă se formează grupuri studenţeşti care vor reacţiona şi acţiona de fiecare dată când este nevoie, este un început mai mult decât binevenit.

Grupurile trebuie să funcţioneze non-ierarhic. Motivaţia e una simplă: în momentul în care nu există un lider, discuţiile se poartă între toţi oamenii prezenţi, ceea ce înseamnă că mai toată lumea va ştii detalii despre situaţie, context, etc., şi despre ce este de făcut. Când un număr mare de oameni ştie exact ce şi cum, este mult mai uşor ca un grup să funcţioneze şi să fie eficient (decât într-un grup unde se dă ordine din vârful unei ierarhii). În plus, cu toţii sunt pentru toţi, responsabili atât pentru sine cât şi pentru grup.

A acţiona împotriva injustiţiei/nedreptăţilor care se întâmplă oamenilor este ceva ce trebuie ca toată lumea să facă. Oamenii ar trebui să se oprească din a accepta să fie/se lase călcaţi în picioare, chiar şi atunci când aceştia ştiu cu siguranţă că ceea ce se întâmplă este o ilegalitate. De aceea oamenii trebuie să înceapă să acţioneze în scopul unui bine comun mai mare încă din studenţie, care se consideră a fi ultima etapă către „autonomia totală” a individului – adică momentul din care un om îşi va vinde forţa de muncă unui angajator cu scopul de a câştiga un salariu lunar, pentru a putea supravieţui.

Şi sunt multe metode – se formează un grup, mic sau mare şi se pun în aplicare multele metode de acţiune: scriere de articole, manifeste, fluturaşi despre probleme, injustiţiile pe care le resimt studenţii şi metode de acţiune colectivă; absenteism, boicotarea unor cursuri (ale unor profesori care se poartă urât cu studenţii), evenimente (care promovează idei care contravin binelui studenţilor în detrimentul profitului corporaţilor, ca de exemplu), pichetarea unor instituţii, blocarea accesului în instituţii, la cursuri, ocuparea unor săli sau clădiri întregi (unde să se organizeze plenare, adunări generale, ateliere, dezbateri, discuţii, spre a putea mări grupul, a spori şansele de reuşită, a găsi tactici noi, rezolvări noi, etc.), şi, de ce nu, grevă. Fie ea temporară sau generală.