Poveşti despre demnitatea muncitorească

A fost o dată ca nici o dată

Într-o ţară din sud-estul Europei era o clasă muncitoare tăcută şi prudentă care le făcea toate favorurile şefilor săi. Undeori, în trecut, ea reuşea să se ridice în picioare pentru a-şi lua viaţa în proprile ei mâini şi să creeze condiţiile pentru o viaţă mai bună. Dar nu a rezistat pentru multă vreme. Opresorii noi au convins-o că rolul ei era de a munci mai mult şi mai mult ca să prospere. Să se comporte adecvat şi să lucreze. Să se comporte fără prea multe dorinţe.

Cu trecerea timpului, multe lucruri s-au schimbat în ţara aceasta. Clasa muncitoare, cu toate astea, continua să fie aici, tăcută, prudentă, obedientă. Uneori izbucnea, devenind obraznică şi vorbindu-le înapoi superiorilor ei. În marea parte a cazurilor, totuşi, îşi consuma propria piele, şi îi lăsa pe opresori liberi să o exploateze, şi, uneori chiar cu accordul ei. Superiorii ei nu erau numai localnici. Mulţi dintre ei erau din alte ţări. Iar acei străini erau cei de care îi era cea mai frică clasei muncitoare.

Aşa că, undeva prin 2014, vedem o parte a clasei muncitoare muncind pentru companii multinaţionale. Mai precis, muncind în call centeruri cu apeluri primite. Fără contracte colective de muncă, doar contracte private, multinaţionala vrea să aibe muncitori sfărâmaţi, fragmentaţi, fără a-i lăsa să cunoască termenii şi condiţiile angajării (citeşte exploatare) colegilor lor. Programul de muncă: de la nouă la şase. Sâmbetele sunt opţionale. Trei pauze de câte zece minute şi o pauză de jumătate de oră predeterminată care trebuiesc urmate în mod strict. Presiune de insuportat pentru o calitate ridicată a ajutorului oferit, toate convorbirile telefonice fiind înregistrate şi sunt făcute evaluări consecutive cu scopul de a ajunge la un maxim de performanţă al muncitorului – profitul maxim al angajatorului.

Şi apare o zi frumoasă când şeful vorbeşte despre lungirea programului de muncă. Muncitorii sunt rugaţi să lucreze de la 9 la 8 în două ture (9-17.30 şi 11.30-20) şi fiecare sâmbătă devine obligatorie.

Când angajaţii sunt “invitaţi” la discuţie, majoritatea refuză să accepte să lucreze “până se întunecă”, cel puţin fără o compensare adecvată. Şeful de echipă (citeşte “şeful”) ameninţă “Cui nu-i place/nu vrea să se adapteze noilor condiţii poate să demisioneze. Nimeni nu-l ţine aici cu forţa.” Confuzie, zbierete, zgomot. “Am acceptat să lucrăm pentru companie pe baza înţelegerii, fără specificarea zilelor şi orelor. Dacă compania nu vrea să continue să onoreze contractul semnat cu noi, poate să proceda în a ne da în judecată şi în cele din urmă să ne concedieze. Şi vom vedea în viitor ce se va întâmpla şi cine va fi în cele din urmă exonerat” a spus o voce calmă. Din nou tărăboi. Două săptămâni mai târziu, muncitorii au fost chemaţi din nou, unul câte unul într-o cameră mică cu şeful şi un reprezentativ de la resurse umane. “Compania are nevoie să extindă programul şi ar dori ca să acceptaţi şi să semnaţi un contract adiţional.” “Îmi pare rău. Dar nu pot accepta. Ce se va întâmpla dacă nu voi semna?” “Fie că semnezi sau nu, eşti obligat/ă să accepţi noul program, bazat pe regulile interne.” “Atunci, de ce mă mai întrebi pe mine şi pe colegi să semnăm din momen ce voi ştiţi că nimeni nu doreşte să lucreze până la 20=” “Tot ce dorim este să găsim o soluţie într-un mod prietenos.”

În cele din urmă: jumătate dintre muncitori au semnat pe când cealaltă jumătate s-a “revoltat”. Ziua următoare cu toţii au primit un e-mail prin care se anunţa că directorul general a decis şi ordonat impelentarea noului program. Cei care nu au semnat nu au de gând să fie obedienţi şi au planificat să-şi termine turele la ora 18, precum era menţionat în contract, considerând a fi ilegal ceea ce le-a impus directorul general. Următoarea zi, şeful (şeful de echipă) sună pentru o nouă şedinţă a personalului şi undeva pe la final anunţă că “în cele din urmă” – şi aş dori să nu fie înţeles greşit – noul program nu va fi pus în aplicare luna care urmează, poate nici cealaltă, poate mult mai târziu.”

Poate că soluţia nu este permanentă, dar este o victorie. O victorie mică pentru o parte la fel de mică din clasa muncitoare împotriva unei multinaţionale mari. Uneori, demnitate, unitatea, solidaritatea muncitorilor se dovedeşte a fi o armă foarte puternică împotriva fricii şi fatalismului care se răspândeşte în astfel de afaceri. Clasa muncitoare poate câştiga, de îndată ce îşi dă seama că nu (mai) are ce pierde, în afară de lanţuri (-le creierului ei).