Doisprezece mituri privind acțiunea directă

Acţiunea directă – adică orice acţiune care ocoleşte canalele politice instituţionalizate pentru a realiza obiectivele într-un mod direct – are o tradiţie lungă şi bogată în America de Nord, datând de pe vremea Tea Party-ului din Boston şi dincolo de. În ciuda acestui fapt, există multe neînţelegeri cu privire la aceasta, în parte, din cauza modurilor în care a fost denaturată de către mass-media corporatistă (n.a. – peste tot e la fel).

1. Acţiunea directă e terorism.

Terorismul există pentru a intimida, pentru a paraliza oamenii. Acţiunea directă, pe de altă parte, este destinată să inspire, să motiveze deci oamenii prin demonstrarea indivizilor că au puterea de a îndeplini obiectivele ei înşişi. In timp ce terorismul este domeniul unei clase specializate care caută să dobândească puterea pentru sine, acţiunea directă demonstrează posibilităţile de care alţii se pot folosi, împuternicind oamenii să-şi preia controlul propriilor vieţi. In cel mai bun caz, o anumită acţiune directă poate obstrucţiona activităţile unei corporaţii sau instituţie pe care activiştii o percep făcând o injustiţie, dar acest lucru este pur şi simplu o formă de nesupunere civică, nu terorism.

2. Acţiunea directă este violentă.

Să spui că este violent să distrugi maşinăriile unui abator sau să spargi geamul care aparţine unui partid care promovează războiul este să prioritizezi proprietatea deasupra vieţii umane şi animale. Acest obiectiv validează subtil violenţa împotriva tuturor creaturilor vii prin focusarea întregii atenţii asupra proprietăţii private şi îndepărtarea de problemele mult mai importante.

3. Acţiunea directă nu este o formă de exprimare politică, ci o activitate criminală.

Din păcate, dacă o acţiune este ilegală ori ba este o formă slabă de a măsura dacă este justă sau nu. Legile jim Crow au fost, până la urma urmei, legi. Să obiectezi o acţiune pe bazele faptului că este ilegală este egal cu a eschiva întrebarea mult mai importantă privind dacă este etică ori ba. Să argumentezi faptul că trebuie să ne supunem întotdeauna legilor, chiar şi atunci când nu le considerăm ca fiind etice sau că ar susţine condiţii care nu sunt etice, este ca şi cum ai sugera că declaraţiile arbitrare ale instituţiei juridice posedă o autoritate morală mult mai ridicată decât conştiinţa noastră, şi să ceri complicitate în faţa justiţiei. Atunci când legile protejează injustiţia, activităţile ilegale nu sunt un viciu, iar docilitatea unui om care respectă legile nu este o virtute.

4. Acţiunea directă nu este necesară acolo unde oamenii au dreptul la libera exprimare.

Într-o societate dominată de o mass-media corporatistă care este din ce în ce mai îngustă când e vorba de subiectele prezentate, este aproape imposibil să iniţiezi un dialog public pe un subiect cu excepţia cazului când ceva care atrage atenţia asupra ei se întâmplă. În aceste condiţii, acţiunea directă poate fi o modalitate de a cultiva libera exprimare, nu de a o înfrâna. De asemenea, atunci când oamenii care oricum s-ar opune unei nedreptăţi au acceptat-o ca fiind inevitabilă, nu este de ajuns să vorbeşti despre asta: cineva trebuie să demonstreze că este posibil de făcut ceva în privinţa asta.

5. Acţiunea directă este alienantă.

Din contră, foarte mulţi oameni care consideră partidele tradiţionale ca fiind alienante sunt inspiraţi şi motivaţi de către acţiunea directă. Oameni diferiţi descoperă diferite modalităţi ca fiind cele bune; o mişcare care e să fie amplă trebuie să includă o largă varietate de opţiuni. Uneori oamenii care împart aceleaşi obiective cu cei care practică acţiunea directă în timp ce se opun modurilor acestora îşi folosesc întreaga energie deplângând o acţiune care a fost deja efectuată. În acest sens, ei smulg înfrângerea din ghearele victoriei: ei ar face mai bine să profite de ocazia de a-şi concentra toată atenţia pe problema ridicată de către acţiune.

6. Oamenii care practică acţiunea directă ar trebui mai degrabă să lucreze prin intermediul canalelor politice deja stabilite.

Mulţi oameni care practică acţiunea directă lucrează de asemenea în cadrul sistemului. Un angajament de a face uz de toate mijloacele instituţionalizate spre a rezolva probleme nu se opune în mod necesar unui angajament asemănător care este luat atunci când aceste mijloace nu funcţionează.

7. Acţiunea directă este exclusivă.

Unele forme de acţiune directă nu sunt deschise tuturor, dar asta nu înseamnă în mod necesar că sunt fără valoare. Toată lumea are preferinţe capacităţi diferite, şi ar trebui să fie liberi să acţioneze în concordanţă cu acestea. Întrebarea importantă este cum modurile diferite de abordare ale indivizilor şi grupurilor care împărtăşesc aceleaşi obiective pe termen lung pot fi integrate într-o asemenea manieră spre a se completa una pe cealaltă.

8. Acţiunea directă este laşitate.

Acuzaţia este aproape întotdeauna făcută de către cei care au privilegiul de a vorbi şi acţiona în public fără să le fie frică de repercursiuni: adică, aceia care au putere în societate, şi cei care acceptă în mod obedient puterea. Să-şi fi demonstrat Rezistenţa Franceză curajul şi responsabilitatea acţionând împotriva armatei naziste ocupaţioniste, în plină lumină a zilei, astfel condamnându-se ei înşişi pierzaniei? De altfel, într-o naţiune din ce în ce mai terorizată de către poliţie şi supraveghere a aproape tuturora, nu este de mirare faptul că cei care-şi exprimă dizidenţa şi-ar putea dori să-şi protejeze intimitatea în timp ce fac asta?

9. Acţiunea directă este practicată doar de către studenţi/copii privilegiaţi bogaţi/oameni săraci şi disperaţi, etc.

Această afirmaţie este aproape întotdeauna făcută fără a face referire la fapte concrete. De fapt, acţiunea directă este şi a fost practicată într-o varietate de forme de către oameni din toate categoriile sociale. Singura excepţie posibilă la aceasta ar fi membrii claselor cele mai bogate şi mai puternice, care nu au nevoie să practice nici o formă de acţiune ilegală sau controversată, deoarece, ca prin minune, canalele politice stabilite sunt perfect adaptate la nevoile lor.

10. Acţiunea directă este munca agenţilor provocatori.

Aceasta este o altă speculaţie făcută în general de la distanţă, fără dovezi concrete. Să susţi că acţiunea directă este întotdeauna munca agenţilor provocatori de la poliţie este ineficientă: ea exclude posibilitatea ca activiştii să facă astfel de lucruri ei înşişi, supraestimând puterile inteligenţei poliţiei şi consolidând iluzia că Statul este omnipotent. De asemenea, aceasta respinge preventiv valoarea şi realitatea unei tactici diversificate. Când oamenii se simt îndreptăţiţi să emită pretenţii nefondate cum că fiecare tactică pe care nu o agrează este o provocare a poliţiei, se obstrucţionează însuşi posibilitatea dialogului constructiv privind tacticile cele mai adecvate.

11. Acţiunea directă este periculoasă şi poate avea repercursiuni negative pentru alţii.

Acţiunea directă poate fi periculoasă într-un climat politic represiv, şi este important ca cei care o practică să facă tot efortul pentru a nu-i periclita pe ceilalţi. Cu toate acestea, nu este în mod neapărat o obiecţie la aceasta, – din contră, atunci când devine periculos să acţionezi în afara unor canale politice stabilite, cu atât devine mai important să se facă acest lucru. Autorităţile pot folosi acţiunea directă ca scuză să terorizeze pe cei inocenţi, precum a făcut Hitler când Reichstag-ului i s-a dat foc, dar aceia aflaţi la putere sunt cei care trebuie să răspundă pentru nedreptăţile comise făcând asta, nu cei care li se opun. De asemenea, deşi oamenii care practică acţiunea directă pot să facă ceva riscant, în faţa unei nedreptăţi insuportabile, poate deveni şi mai periculos şi iresponsabil să fie lăsată necontestată.

12. Acţiunea directă nu realizează nimica.

Fiecare mişcare politică eficientă de-a lungul istoriei, de la lupta pentru ziua de muncă de opt ore la lupta pentru dreptul de vot al femeilor, a făcut uz de o anumită formă de acţiune directă. Acţiunea directă poate complementa alte forme de activitate politică printr-o varietate de moduri. Dacă nu altceva, subliniază necesitatea unei reforme instituţionale, oferindu-le celor care luptă mai multe posibilităţi de negociere; dar se poate merge dincolo de acest rol de susţinere, sugerând posibilitatea unei organizări umane total diferite, în care puterea este distribuită egal şi toţi oamenii au un drept egal şi direct în toate chestiunile care îi afectează.