CrimethInc
Ilegitimitatea violenței, violența legitimității
Ce este violenţa? Cine ajunge să o definească? Îşi are vre-un loc în căutarea libertăţii? Aceste întrebări vechi de ani de zile s-au întors în faţa noastră în timpul mişcărilor Occupy. Dar această discuţie nu se poartă niciodată la un nivel de teren; în timp ce unii deligitimează violenţa, limbajul legitimităţii în sine pavează drumul folosirii acesteia de către autorităţi.
CHIAR DACĂ LINII DE POLIŢIŞTI PE CAI ŞI CU CÂINI AU SĂLTAT STRADA PRINCIPALĂ DIN AFARA STAŢIEI DE POLIŢIE PENTRU A-I ÎMPINGE PE PROTESTATARI ÎNAPOI, AU FOST LOCURI SEMNIFICANTE CU VIOLENŢĂ UNDE ACEŞTIA NU AU PUTUT AJUNGE.
–THE NEW YORK TIMES, DESPRE PROTESTELE DIN ANGLIA DIN AUGUST 2011
În timpul summitului FTAA din 2001, din oraşul Quebec, un ziar a prezentat faptul că violenţa a erupt atunci când protestatarii au început să arunce canistre de gas lacrimogen înapoi în liniile de poliţie. Când autorităţile percep a avea un monopol asupra legitimităţii de a folosi uz de forţă, “violenţa” este de dese ori folosită cu scopul de a denota folosirea ilegitimă a forţei – orice întrerupe sau scapă de sub controlul lor. Asta face din termen ca având o semnificaţie plutitoare, în timp ce este de asemenea înţeleasă ca fiind “un rău sau o ameninţare care violează consimţământul.”
Acest lucru este în continuare complicată de către modalităţile în care societatea noastră este bazată şi pătrunde prin rău sau o ameninţare care violează consimţământul. În acest sens, nu este violent să trăeşti pe teritorii colonizate, distrugând ecosisteme prin consumul nostru zilnic şi beneficiind din relaţiile economice care sunt forţate altora cu arma în mână? Nu este violent pentru paznicii înarmaţi să păstreze hrana şi teritoriul, cândva bunuri deţinute la comun, sau să stea la o parte în timp ce oamenii sunt lăsaţi fără casă? Este mai violent să arunci cu gaze lacrimogene înapoi în poliţie, sau să-i denunţi pe cei care le aruncă înapoi ca fiind “violenţi”, oferind poliţiei mână liberă în a face lucruri mult mai grave?
În această stare a lucrurilor, nu există aşa ceva precum nonviolenţă – cel mai aproape de asta ne putem apropia negând răul şi ameninţarea promovată de susţinătorii violenteţi de sus în jos. Iar atunci când foarte mulţi oameni sunt investiţi în a avea privilegiile pe care acest tip de violenţă le permite, este o chestiune naivă să credem că ne putem apăra pe noi şi pe alţii din grupul celor deposedaţi fără a viola dorinţele a cel puţin câţiva bancheri şi deţinători de teren. Deci, în loc să întrebăm dacă o acţiune este violenă, am putea face mai bine să întrebăm simplu: contracarează diferenţele de putere sau le consolidează?
Aceasta este întrebarea fundamentală a anarhismului. O putem pune în orice situaţie; orice altă întrebare despre valoare, tactici şi strategie îi preced acesteia. Când întrebarea poate fi pusă astfel, de ce ar mai dori cineva să tragă dezbaterea înapoi la dihotomia violenţei şi nonviolenţei?
Discursul violenţei şi nonviolenţei este foarte atractiv din cauză că oferă o cale uşoară de a pretinde o poziţie înaltă morală. Acest fapt o face să fie seducătoare atât pentru a critica statul cât şi pentru a concura împotriva altor activişti pentru invluenţă. Dar în societatea ierarhică, obţinând poziţia înaltă de cele mai multe ori consolidează însuşi ierarhia.
Legitimitatea este una dintre monedele care sunt inegal distribuite în societatea noastră, prin care diferenţierile sale sunt păstrate. Definind oameni sau acţiuni ca fiind violente este un mod de a-i exclude din discursul legitimităţii, sau a-i pune în tăcere. Acest lucru consolidează alte forme ale marginalizării: o persoană bogată şi albă poate acţiona “nonviolent” în moduri care ar putea părea ca fiind violente dacă era o persoană de culoare şi săracă şi ar fi făcut acelaşi lucru. Într-o societate inegală, definirea “violenţei” nu mai este neutră decât oricare altă unealtă.
Definind oameni şi acţiuni ca fiind violente au, de asemenea, consecinţe imediate: justifică uzul de forţă împotriva lor. Acest lucru a fost un pas esenţial în practic toate campaniile care au ţintit comunităţile cu oameni de culoare, mişcări protestatare, şi alţii de pe partea greşită a capitalismului. Dacă ai participat la destule mobilizări, ştii că, de cele mai multe ori, este posibil să anticipezi exact câtă violenţă va folosi poliţia împotriva demonstraţiilor bazându-te pe poveştile prezentate la ştiri cu o seară înainte. În acest sens, analiştii şi chiar organizatorii rivali pot participa la supraveghere împreună cu poliţia, determinând cine este o ţintă legitimă bazându-se pe modul în care înscenează povestea.
La aniversarea de un an de la răscoala din Egipt, armata a pus în vigoare Legile de Urgenţă – “cu excepţia cazurilor legate de vandalism.” Populara răstunare a anului 2011 a forţat autorităţile să legitimizeze formele anterioare neacceptate de rezistenţă, avându-l pe Obama care caracteriza o răscoală în care mii de oameni s-au luptat cu poliţia şi au ars secţii de poliţie, ca fiind “nonviolentă”. Pentru a relegitimiza apparatusul legal a dictaturii, a fost necesar să se creeze o nouă distincţie între “vandali” violenţi şi restul populaţiei. Şi totuşi, substanţa acestei distincţii nu a fost niciodată scrisă; în practică, “vandal” este un cuvânt care descrie o persoană ţintită de câtre Legile de Urgenţă. Din perspectiva autorităţilor, suferinţa produsă de violenţă în sine ar fi de ajuns ca să marchezi victimele acesteia ca viind violente – de exemplu, ca şi ţinte legitime.
Deci, atunci când o bucată mare din populaţie se angajează în rezistenţă, autorităţile trebuie să redefinească aceasta ca fiind noviolenţă, chiar dacă iniţial era considerată ca fiind violent. În caz contrar, dihotomia dintre violenţă şi legitimitate s-ar putea eroda – şi fără dihotomie, ar fi mult mai greu de justificat uzul forţei împotriva celor care ameninţă status quo-ul. Din acelaşi punct, cu cât cedăm mai mult teren în ceea ce permitem autorităţilor să definească ca fiind violenţă, cu atât vor intra mai mult în aceea categorie, iar riscul cu care ne vom confrunta va fi mult mai mare. O consecinţă a ultimelor câtorva decenii de nesupunere civilă nonviolentă este că un număr de oameni consideră ridicarea tonului vocii unei persoane ca fiind violentă; acest lucru face posibilă portretizarea celor care iau până şi cei mai tentativi paşi spre a se apăra de violenţa poliţiei, putând fi făcuţi vandali violenţi.
PERSOANELE CARE AU FORMAT UN ZID UMAN ŞI AU REZISTAT ACTIV, ESTE ÎN SINE UN ACT DE VIOLENŢĂ… A TE CONSTITUI ÎNTR-UN LANŢ UMAN ATUNCI CÂND S-A ORDONAT SĂ SE RETRAGĂ NU ESTE UN PROTEST NONVIOLENT.
– CĂPITANUL DE POLIŢIE MARGO BENNETT, CITAT ÎN THE SAN FRANCISCO CHRONICLE, JUSTIFICÂND UZUL DE FORŢĂ ÎMPOTRIVA STUDENŢILOR DE LA UNIVERSITATEA CALIFORNIA DIN BERKLEY
UNELTELE CONDUCĂTORILOR: DELEGITIMIZAREA, DENATURAREA ŞI DIVIZAREA
Represiunea violentă este numai o parte din cele două componente a strategiei prin care mişcările sociale sunt suprimate. Pentru ca această represiune să fie de succes, mişcările trebuiesc împărţite în legitime şi ilegitime, prima fiind convinsă să o dezmoştenească pe cealaltă – de obicei, în schimbul privilegiilor sau concesiilor. Putem observa acest proces îndeaproape în eforturile jurnaliştilor profesionişti Chris Hedges şi Rebecca Solnit, de a demoniza mişcarea Occupy.
În “Throwing Out the Master’s Tools and Building a Better House: Thoughts on the Importance of Nonviolence in the Occupy Revolution” de anul trecut, Rebecca Solnit a combinat argumente atât morale cât şi strategice împotriva “violenţei”, acoperindu-şi pariurile cu un soi de excepţionalism american: zapatiştii poartă arme şi rebelii egipteni dau foc clădirilor, dar nimeni nu are voie să facă ceva de genul datului foc unui coş de gunoi în State. La bază, argumentele ei au fost că doar “puterea oamenilor” poate aduce schimbările revoluţionare sociale – şi “puterea oamenilor” este nonviolentă ca şi necesitate.
Solnit ar trebui să ştie că definind violenţa nu este neutră: în articolul ei “The Myth Of Seattle Violence”, povesteşte nereuşita ei de a face New York Times să se oprească să susţină că demonstraţiile împotriva summitului WTO din 1999 din Seattle sunt “violente”. Subliniind violenţa ca fiind categoria ei centrală, Solnit consolidează eficacitatea uneia dintre uneltele care vor fi folosite inevitabil împotriva protestatarilor – inclusiv ea – oricând serveşte interesele celor puternici.
Solnic şi-a rezervat o furie particulară pentru cei care susţin diversitatea tacticilor ca fiind o cale de a împiedica divizarea mişcărilor. Diverse paragrafe din “Throwing Out the Master’s Tools” au avut ca scop denunţarea celor de la CrimethInc. Pamfletul “Dear Occupiers”: Solnit a proclamat-o ca fiind “un discurs lung şi plicticos pentru a justifica violenţa”, “un mecanism gol piperat cu insulte”, şi s-a oprit la atacuri ad hominem la autorii despre care ea, desigur, nu ştia nimica.
Cum oricine poate stabili, mare parte din “Dear Occupiers” revizuieşte problemele sistematice ale capitalismului; susţinerea diversităţii tacticilor este limitată la câteva paragrafe estompate. De ce ar reprezenta un autor câştigător de premii, că aceasta este un discurs lung şi plicticos pro-violentţă?
Poate că pentru acelaşi motiv pentru care ea s-a alăturat autorităţilor în a delegitimiza violenţa chiar şi atunci când aceştia sunt echipaţi să-i deligitimizeze propriile-i eforturi: mecanismul de pârghii a lui Solnic în mişcările sociale şi privilegiile ei în societatea capitalistă sunt amândouă mize în distincţia dintre legitim şi ilegitim. Dacă vreodată mişcările sociale nu vor mai fi administrate de sus în jos – dacă se opresc din a se auto politiza – Hedges-şii şi Solnit-şii din întreaga lume vor rămâne fără loc de muncă, literalmente cât şi la figurat. Asta ar putea explica de ce-şi percep cei mai mari inamici ca fiind cei care recomandă cu sobrietate împotriva divizării mişcărilor în facţiuni legitime şi facţiuni ilegitime.
Este greu de imaginat că Solnit ar fi prezentat “Dear Occupiers” în modul în care a făcut-o dacă ea se aştepta ca publicul ei să o citească. Ţinând cont de calitatea ei de scriitor, acest fapt este un pariu cât de cât sigur – Solnit este de cele mai multe ori publicată în media corporatistă, în timp ce literatura CrimethInc. este distribuită doar prin reţelele grass-root; în orice caz, ea nu a inclus nici o legătură. Christ Hedges şi-a permis să-şi aroge libertăţi asemănătoare în faimosul său “The Cancer in Occupy”, o litanie a generalizărilor exagerate despre “blocul negru anarhist”. Se pare că scopul final al ambilor autori este tăcerea: De ce ai vrea să asculţi ce au aceşti oameni de spus? Sunt vandali violenţi.
Titlul articolului lui Solnit este o referinţă la textul influenţial al lui Audre Lorde, “The Master’s Tools Will Never Dismantle the Master’s House”. Textul lui Lorde nu este o aprobare a nonviolenţei; chiar şi Derrick Jensen, pe care Hedges îl citează aprobator, a demitizat astfel de folosiri greşite ale acestei citări. Aici este suficient să repetăm faptul că cea mai puternică unealtă a conducătorilor nu este violenţa, ci delegitimizarea şi divizarea – precum a accentuat Lorde în textul său. Ca să aperi mişcarea noastră împotriva lor, Lorde ne îndeamnă:
DIFERENŢA NU TREBUIE DOAR TOLERATĂ, CI TREBUIE VĂZUTĂ CA UN FOND AL POLARITĂŢILOR NECESARE ASUPRA CĂREIA CREATIVITATEA NOASTRĂ POATE SĂ SCÂNTEIA… DOAR ÎN INTERIORIUL INTERDEPENDENŢEI DIFERITELOR PUTERI, RECUNOSCUTE ŞI EGALE, PUTEREA POATE CĂUTA NOI CĂI DE A FI ÎN LUMEA GENERATĂ, PRECUM ŞI CURAJUL ŞI SUSTENANŢA DE A ACŢIONA ACOLO UNDE NU SUNT CARTE.
Dacă e să supravieţuim, înseamnă să:
…ÎNVĂŢĂM CUM SĂ REZISTĂM SINGURI, NEPOPULARI ŞI UNEORI OCĂRÂŢI, ŞI CUM SĂ FACEM O CAUZĂ COMUNĂ CU ACEIA CARE SUNT IDENTIFICAŢI CA FIIND ÎN AFARA STRUCTURII, ASTFEL ÎNCÂT SĂ DEFINIM ŞI SĂ CĂUTĂM O LUME ÎN CARE CU TOŢII PUTEM PROSPERA… SĂ ÎNVĂŢĂM CUM SĂ LUĂM DIFERENŢELE NOASTRE ŞI SĂ LE FACEM FORŢE. CĂCI UNELTELE STĂPÂNILOR NU VOR DEMONTA CASA STĂPÂNULUI.
Este o neruşinare faptul că Solnit va cita argumentele lui Lorde împotriva tăcerii din context în ordinea delegitimizării şi divizării. Dar poate nu ar trebui să fim surprinşi atunci când profesioniştii de succes vând oamenii săraci şi anonimi: trebuie să-şi apere intenţiile de clasă, sau riscă să ni se alăture. Pentru mecanismele care ridică oamenii în poziţii de influenţă în cadrul ierarhiilor activiste şi mass-media liberale, nu sunt, de asemenea, neutre; ei răsplătesc docilitatea, adesea codată ca “nonviolenţă”, redând invizibilitatea celor a căror eforturi chiar ameninţă capitalismul şi ierarhia.
ISPITA LEGITIMITĂŢII
Când vrem să fim luaţi în serios, este tentant să pretindem legitimitatea în orice fel putem. Dar dacă nu vrem să consolidăm ierarhiile societăţii noastre, ar trebui să fim atenţi să nu validăm forme ale legitimităţii care le perpetuează.
Este uşor de recunoscut modul în care funcţioneată în unele situaţii: atunci când evaluăm oamenii pe baza acreditării lor academice, ca de exemplu, acest fapt prioritizând cunoaşterea abstractă în faţa experienţei trăite, centralizându-i pe cei care care au de-a face cu lumea academică şi marginalizând pe oricine altcineva. În alte cazuri, acest lucru se întâmplă mai subtil. Subliniem statutul nostru de organizatori ai comunităţii, susţinând faptul că cei care duc lipsă de timp sau resurse pentru astfel de ocupaţii sunt mai puţin în poziţia de a vorbi. Noi pretindem credibilitate precum localnicii vechi, deligitimizând implicit pe toţi cei care nu sunt – inclusiv imigranţii care au fost obligaţi să se mute în cartierul nostru din cauză că comunităţile lor au fost distruse de către procese care provin din ale noastre. Ne justificăm lupta pe baza rolurilor noastre în interiorul societăţii capitaliste – ca studenţi, muncitori, contribuabili, cetăţeni – fără a realiza cât de greu le va fi şomerilor, celor fără casă şi cei excluşi ca să-şi justifice lupta lor.
Suntem deseori surprinşi de întoarcerea survenită. Politicienii ne discreditează camarazii chiar cu vocabularul pe care l-am popularizat: “Aceia nu sunt activişti, sunt oameni fără casă care pretind că sunt activişti”. “Noi nu ţintim comunităţile de culoare, noi le protejăm de activitatea criminală”. Cu toate acestea, am pregătit noi înşine calea aceasta prin afirmarea limbii care face legitimitatea condiţionată.
Când subliniem faptul că mişcările noastre sunt şi trebuie să fie nonviolente, facem acelaşi lucru. Acest lucru crează un Altul/Celălalt care este în afara protecţiei oricărei legitimităţi ne câştigăm – asta este, pe scurt, o ţintă legitimă pentru violenţă. Oricine îşi sustrage camarazii din mâinile poliţiei, mai degrabă decât să aştepte pasiv să fie arestat – oricine face scuturi ca să se apere de gloanţele de cauciuc mai degrabă decât să abandoneze străzile poliţiei – oricine este acuzat de asaltarea unui ofiţet mai degrabă decât să fie asaltat de către unul: toţi aceşti nefericiţi sunt aruncaţi lupilor ca fiind cei violenţi, merele stricate. Toţi cei care poartă măşti chiar şi la acţiuni legale din cauza muncii lor precare sau a statutului de imigrant sunt denunţaţi ca fiind cancerul, trădaţi în schimb pentru o firimitură de legitimitate de la putere. Noi Cetăţenii Buni îşi permit să fie transpareţi în totalitate; nu am comite niciodată o crimă sau nu am adăposti un potenţial criminal în mijlocul nostru.
Şi Altul-irea violenţei netezeşte calea către violenţa Altu-irii. Cei care vor simţi cele mai groaznice consecinţe nu sunt pungaşii din clasa de mijloc puşi la stâplul infamiei în războaiele înflăcărate de pe internet, ci aceiaşi oameni aflaţi pe partea greşită a tuturor liniilor divizării în capitalism: săracii, marginalizaţii, aceia care nu au acreditări, instituţii care să-i apere, sau stimulente ca să se joace jocuri politice care oricum sunt înclinate în favoarea autorităţilor şi poate, de asemenea, a câtorva activişti bogaţi.
Delegitimizând pur şi simplu violenţa nu poate oprit toate astea. Disparităţile societăţii nu ar putea fi menţinute fără ea, iar disperaţii vor răspunde întotdeauna acţionând, în special atunci când simt că au fost abandonaţi sorţii. Dar acest tip de delegitimizare poate crea un golf între cei nervoşi şi cei drepţi din punct de vedere moral, “iraţionalul” şi raţionalul, violentul şi socialul. Am văzut consecinţele în protestele din Anglia din august 2011, când foarte mulţi din cei fără drept de vot, disperaţi de a se îmbunătăţi prin ei înşişi prin orice mijloace legitime, au riscat un război privat împotriva proprietăţii, poliţiei şi restului societăţii. Unii dintre ei au încercat să participe la mişcări populare precedente, doar ca să fie stigmatizaţi ca fiind huligani; nu este surprinzător faptul că rebeliunea lor a luat o turnură antisocială, rezultând în cinci morţi şi mai multă alienare de la alte sectoare ale populaţiei.
Responsabilitatea tragediei lor constă nu numai în rebelii înşişi, nici în aceia care au impus injustiţia din cauza căreia ei au avut de suferit, ci şi în acei activişti care i-au stigmatizat în loc să li se alăture în formarea unei mişcări care ar fi putut să le canalizeze furia. Dacă nu există nicio conexiune între aceia care intenţionează să schimbe societatea şi cei care suferă cel mai mult în interiorul acesteia, nicio cauză comună între cei plini de speranţă şi cei mânioşi, atunci când rebelul din urmă, iar primul îl va dezmoşteni, cel din urmă va fi distrus împreună cu toată speranţa unei schimbări adevărate. Nici un efort în a distruge ierarhia nu va avea succes în timp ce aceia fără drept de vot sunt excluşi, Ceilalţi.
Care să fie baza noastră pentru legitimitate atunci, dacă nu cumva chiar angajamentul nostru către legalitate, nonviolenţă, sau oricare alt standard care ne atârnă potenţialii camarazi la uscat? Cum explicăm ceea ce facem şi de ce suntem intitulaţi să o facem? Trebuie să fabricăm şi să circulăm o valută a legitimităţii care nu este controlată de către conducătorii noştri, care nu-i crează pe Ceilalţi.
Ca anarhişti, noi credem că dorinţele noastre şi bunăstarea noastră şi a tuturor celorlalţi oameni sunt singura bază semnificativă pentru acţiune. Decât să clasificăm acţiunile ca fiind violente sau nonviolente, ne centrăm să aflăm dacă extind sau limitează libertatea. Decât să insistăm că suntem nonviolenţi, noi subliniem necesitatea întreruperii violenţei inerente în guvernarea de sus în jos. Acest lucru ar putea produce inconvenienţe celor care s-au obişuit să caute dialogul cu puterea, dar este inevitabil pentru toţi cei care doresc cu adevărat să elimine puterea lor.
CONCLUZII: ÎNAPOI LA STRATEGIE
Dar cum întrerupem violenţa guvernării de sus în jos? Partizanii nonviolenţei îşi încadrează argumentele în termeni atât strategici cât şi morali: violenţa alienează masele, prevenindu-ne să construim “puterea oamenilor”, care ne va face triumfători.
Există un sâmbure de adevăr în asta. Dacă violenţa este înţeleasă ca fiind uz ilegitim de forţă, argumentul lor poate fi sumarizat ca fiind o tautologie: delegitimizarea acţiunii este nepopulară.
Într-adevăr, cei care iau legitimitatea societăţii capitaliste de-a gata sunt de natură să vadă pe oricine care ia măsuri materiale să contracareze disparităţile sale violente. Problema cu care ne confruntăm este să legitimizăm forme concrete de rezistenţă: nu pe motiv că sunt nonviolente, ci pe motiv că acestea sunt eliberatoare, că acestea îndeplinesc nevoile şi dorinţele reale.
Nu este o sarcină uşoară. Chiar şi atunci când credem pasional în ceea ce facem, dacă nu este recunoscut pe scară largă ca fiind legitimă, avem tendinţa de a bolborosi atunci când ni se cere să ne explicăm. Dacă am putea să rămânem în limitele prevăzute pentru noi în cadrul acestui sistem în timp ce îl vom răsturna! Mişcarea Occupy a fost caracterizată de încercări de a face chiar asta – cetăţeni insistând asupra dreptului lor de a ocupa un parc public pe baza fisurilor legale obscure, făcând justificări întortocheate care nu erau cu mult mai convingătoare pentru spectatorii pasivi decât pentru autorităţi. Oamenii doresc să repare injustiţia din jurul lor, dar într-o societate extrem de reglementată şi controlată, sunt aşa de puţini încât au impresia că au obligaţia de a o face.
Solnit poate că are dreptate când e vorba de accentul pus pe nonviolenţă ca fiind esenţial în succesul iniţial al Occupy Wall Street: oamenii vor asigurarea că nu vor trebui să părăsească zonele lor comfortabile, şi că ceea ce vor face va avea sens tuturor celorlalţi. Dar, se întâmplă adesea ca condiţie prealabilă pentru a deveni o mişcare limitată pe care trebuie să o transcendă: Occupy Oakland rămâne vie după ce alte ocupaţii au murit din cauză că a îmbrăţişat o diversitate de tactici, nu în ciuda acesteia. De asemenea, dacă vrem cu adevărat să transformăm societatea noastră, nu putem rămâne pentru întotdeauna în limitele înguste considerate de către autoritate ca fiind legitime: trebuie să extindem sfera lucrurilor la care oamenii se simt îndreptăţiţi.
TOATĂ ACOPERIREA MASS-MEDIEI DIN LUME NU VE AJUTA DACĂ NU VOM REUŞI SĂ CREĂM O SITUAŢIE ÎN CARE OAMENII SE SIMT ÎNDREPTĂŢIŢI SĂ SE APERE SINGURI ŞI RECIRPOC.
Legitimizând rezistenţa, extinzând ceea ce este acceptat, nu va fi popular la început – niciodată nu este, mai precis din cauza tautologiei puse în faţă. Este necesar un efort considerabil ca discursul să se schimbe: înfruntând calm ultrajul şi învinuirile, subliniind umil criteriile noastre pentru ceea ce este legitim.
Fie că vedem această provocare că merită, totul depinde de obiectivele noastre pe termen lung. Precum a subliniat David Graeber, conflictele cauzate de obiective apar ca şi mascarade ale diferenţei morale şi strategice. Făcând din nonviolenţă ca principiu de bază a mişcării noastre ar fi de înţeles dacă obiectivele noastre pe termen lung nu ar fi să contestăm fundamentele structurii societăţii noastre, dar ca să clădeşti o mişcare de masă care poate exercita legitimitate precum este definită de către cei puternici – şi care este pregătită să se supravegheze în mod corespunzător. Dar dacă chiar dorim să schimbăm societatea noastră, trebuie să schimbăm discursul legitimităţii, nu doar să ne poziţionăm între ea şi cum se prezintă în prezent. Dacă ne centrăm doar pe cea din urmă, vom găsi schimbări dese ale terenului de sub picioarele noastre, şi că mulţi dintre cei cu care ar trebui să găsim o cauză comună nu o vor împărtăşi cu noi niciodată.
Este important să avem discuţii strategice: plecând de la discursul nonviolenţei nu înseamnă că trebuie să susţinem că fiecare geam spart este o idee bună. Dar asta împiedică aceste discuţii atunci când dogmaticii insistă că toţi cei care nu le împărtăşesc obiectivele şi ipotezele – să nu vorbim de interesele lor de clasă! – nu au nici un rost strategic. Nu este strategic de asemenea să te centrezi pe delegitimizarea eforturilor altora mai degrabă decât pentru o coordonare pentru a acţiona împreună acolo unde ne suprapunem. Acesta este punctul să afirmăm diversitatea tacticilor: de a construi o mişcare care ale loc pentru noi toţi, dar nu lasă loc dominaţiei şi muţirii – o “putere a oamenilor” care se poate extinde şi intensifica.
CEI CARE AU SPUS CĂ REVOLUŢIA EGIPTEANĂ A FOST PAŞNICĂ NU AU VĂZUT ORORILE PE CARE NI LE-A FĂCUT POLIŢIA, NICI NU AU VĂZUT REZISTENŢA ŞI CHIAR FORŢA PE CARE REVOLUŢIONARII AU FOLOSIT-O ÎMPOTRIVA POLIŢIEI PENTRU A-ŞI APĂRA OCUPAŢIILE LOR PROVIZORII ŞI SPAŢIILE: GUVERNUL ADMITE CĂ 99 DE SECŢII DE POLIŢIE AU FOST ARSE, MII DE DE MAŞINI DE POLIŢIE AU FOST DISTRUSE, ŞI TOATE BIROURILE PARTIDULUI DE GUVERNĂMÂNT DIN EGIPT AU FOST ARSE. AU FOST RIDICATE BARICADE, OFIŢERII AU FOST BĂTUŢI ŞI BOMBARDAŢI CU PIETRE CHIAR ÎN TIMP CE TRĂGEAU CU GAZE LACRIMOGENE ŞI MUNIŢIE ADEVĂRATĂ ÎN NOI… DACĂ STATUL S-AR FI PREDAT IMEDIAT AM FI FOST NESPUS DE FERICIŢI, DAR ÎN TIMP CE EI ABUZAU DE NOI, NE BĂTEAU, NE OMORAU, NOI ŞTIAM CĂ NU ERA NICI ALTĂ CALDE DECÂT SĂ LUPTĂM ÎNAPOI.
– DECLARAŢIE DE SOLIDARITATE DIN CAIRO PENTRU OCCUPY WALL STREE, 24 OCTOMBRIE 2011
*
MAI MULTE DE CITIT:
Debating Tactics: Remember to Ask, “What Works?”
Historicizing “Violence”: Thoughts on the Hedges/Graeber Debate