Societatea mărfurilor

Cea mai bună metodă pentru a face ca cineva să devină subordonat şi pasiv unei iluzii abstracte este dependenţa sau adicţia. Amăgirea consumerismului nu e doar o credinţă falsă ci o dependenţă construită pe dorinţă. Ideea era destul de simplă. Dacă oamenii erau dependenţi de produsele fabricilor existau mai puţine şanse ca ei să-şi exprime nemulţumirea faţă de condiţiile de muncă din aceste fabrici, sau să-şi pună întrebări legate de vieţile muncitorilor, sau să chestioneze natura muncii înseşi. După cum pretinde Stuart Evans[1], consumerismul, “participarea în masă la valorile pieţei induse maselor nu constat într-o dezvoltare naturală, istorică, ci ţine de un mecanism agresiv al supravieţuirii corporatiste.“ Falsa prosperitate ce a fost obţinută prin consumerism, împrejmuirea vieţii sociale de către spectacol a rezultat în distragerea atenţiei maselor de la neplăcerea cauzată de muncă. Jelen Woodward argumentează: “Celor ce nu-şi pot schimba întreaga viaţă sau ocupaţia, chiar şi o nouă colecţie de haine reprezintă o uşurare.“

Astfel, socităţile umane au căzut de la fiind (personalitate, caracter, cultivarea minţii, etc.) la având şi în cele din urmă la arătând (principala caracteristică a lumii spectacolului). Aşa că identitatea umană nu e cu nimic mai definită şi măsurată în acord cu ceea ce un individ e de fapt sau cu ceea ce face, nici măcar de ceea ce deţine. Ea este definită de ceea ce un individ prezintă că e sau deţine. Fericirea (un termen folosit până la greaţă în zilele noastre de către conservatori ca David Cameron) a devenit un indicator cantitativ, depinzând de bunurile pe care o persoană e în stare să le deţină şi statutul social ataşat acestei prezentări în faţa altora. Într-o societate anonimă şi alienată, aparenţa este importantă şi statutul social ce poate fi câştigat printr-o anume ocupaţie, este prezentat străinilor prin consumerism, o procedură pe care am numi-o “comercializarea sinelui“. Sinele ca produs ce e descris pe o foaie căreia îi spunem Curriculum Vitae.

Chiar şi politica a devenit marketing vocaţional, iar candidaţilor li se face reclamă ca unor produse de consum în masă. “Nu e treaba consumatorului să ştie ce vrea“, obişnuia să spună fondatorul Apple, Steve Jobs. Dacă transferrăm acest citat politicului, “nu e treaba cetăţeanului să intervină în politică, pentru a face cunoscut ceea ce vrea“, ceva ce a fost sugerat de către filosoful englez Thomas Hobbes acum 400 de ani. Pe scurt asta înseamnă că cetăţenii sunt incapabili să se guverneze singuri, deoarece starea lor naturală ar fi caracterizată de lăcomia de dominaţie. Astfel singura soluţie pe care o propune Hobbes împotriva războiului civil sau a devastării e contractul social, un soi de “înţelegere“ între indivizi (cei dominaţi) şi un guvern central (Suveranul), ce va controla puterea legislativă şi executivă şi prin mijloace coercitive va împiedica pe oricine să intervină în politică, închizându-l în propriul domeniu. În mod contrar Hannah Arendt, bazându-şi aproape toată munca pe ideea lui Aristotel (omul e un animal politic) spune că tărâmul public (politic) e singurul în care omul îşi poate dobândi cu adevărat libertatea.[2]

Definiţia aristotelică a cetăţeanului consta în: “Cine e un cetăţean? Un cetăţean e oricine capabil de a guverna şi de a fi guernat.“ Există 700 000 000 de cetăţeni în Europa. De ce nu sunt cu toţii în măsura de a guverna? Pentru că ideologia politică dominantă ţinteşte exact către a preveni cetăţenii de la a învăţa cum să guverneze şi cum să fie guvernaţi (a cunoaşte ambele părţi ale puterii). În consecinţă, cultivă logica după care guvernarea trebuie atribuită “experţilor“. Asta indică către existenţa unei educaţii anti-politice, proporţională cu imaginarul ultra-individualist ce conduce către pasivitate şi în cele din urmă consumerism. Societatea de masă produce indivizi care în loc de a-şi asuma reponsabilităţi politice şi iniţiative, devin dependenţi de urmarea şi votarea opţiunilor politice pe care altcineva i le-a pregătit, în acelăşi fel în care nu are de ales ce bunuri vrea să producă, cum să le producă sau în ce fel să le distribuie.

Sfârşitul consumerismului

Într-o lume în care spectacolul predomină, nu societatea stabileşte principiile spectacolului, nici un grup secret de speculatori, aşa cum ar susţine unii suporteri ai teoriilor conspiraţiei. Conceptul profitului continuu e cel ce conduce instituţiile, valorile şi societatea însăşi într-o direcţie ce serveşte o producţie crescândă, combinată cu un consum mereu mărită. Exact această “bulă a consumului“, prin modul în care sistemul financiar operează (împrumuturi, carduri de credit, etc.), a rezultat în “criza“ economică curentă. După ce consumatorii au fost umflaţi cu dorinţe de consum excesive, după ce lista de produse ce i-ar face “fericiţi“ s-a mărit, a devenit dintr-o dată evident că aceste nevoi artificiale nu mai puteau fi servite de sistemul bancar.

Creşterea economică a eliberat societăţile de la stresul fizic necesar luptei directe pentru supravieţuire, însă făcând asta, i-a subjugat eliberatorului lor. Economia a transformat lumea, însă a transformat-o doar într-o lume a economiei. Abundenţa mărfurilor, mai exact a relaţiei cu mărfuri,nu poate fi altceva decât supravieţuirea mărită ce nu a încetat să încorporeze nevoi. Un exemplu tipic stă în următoarea contradicţie: în timp ce automarea tehnologică şi dezvoltarea ar fi putut elmina cel puţin, sau măcar reduce nevoia de muncă, de fapt a creat un nou sector, al treilea (al serviciilor), modificând în acelaşi timp uşor măritul “timp liber“ într-un motiv pentru alienare, (de vreme ce plăcerea inerentă timpului liber necesită la rândul ei bunuri de consum…)

“Imaginarul timpului nostru e imaginarul expansiunii nelimitate şi a acumulării de lucruri fără valoare… Ce înseamnă asta? Un televizor în fiecare cameră, un calculator în fiecare cameră, ş.a.m.d. De acest imaginar depinde sistemul. Şi exact acesta trebuie distrus“, spune Cornelius Castoriadis[3].</em> Din momentul în care societatea înţelege că a devenit dependentă de economie, noi realizăm că tocmai opusul a avut loc. Astăzi, societatea şi economia sunt oponenţi în lupta pentru dominaţie. Societăţile din lumea întreaga se găsesc în faţa unei mari dileme: pseudo-folosirea vieţii prin marfă sau viaţa adevărată. Antidotul acestei atât de discutate “crize“ nu e o “soluţie“ economică, ci una social/politică şi aceasta ni se cere ca societate, ca persoane ce au datoria de a forma o lume substanţial politică

Alte resurse

Guy Debord, Society of the Spectacle

Selling the Work Ethic: From Puritan Pulpit to Corporate

Hobbes, Thomas. Leviathan. Oxford University Press, Second Edition, 1909.

[1] Stuart Ewen, Captains of Consciousness: Advertising and the Social Roots of the Consumer Culture.

[2] Arendt Hannah. On Revolution. Penguin Books, Second Edition, 1973

[3] Cornelius Castoriadis, We are Responsible for our History