Anarhismul și violența

Cu toţii ştim că anarhismul se opune oricărui tip de violenţă. Principalul punct al Anarhismului e înlăturarea violenţei din relaţiile umane. E viaţa bazată pe libertatea individului, fără intervenţia jandarmeriei. Din acest motiv suntem inamicii capitalismului care depinde de protecţia jandarmeriei ca să oblige muncitorii să se lase exploataţi – sau chiar să rămână inactivi şi să flămânzească atunci când nu e în interesul patronilor să-i exploateze. Aşadar suntem inamicii Statului, care e organizarea coercitivă, violentă a societăţii.

Dar dacă un om de onoare declară că este stupid şi barbar să argumenteze cu un băţ în mână; că e nedrept şi rău a obliga o persoană să se supună voinţei alteia sub ameninţarea unei arme, putem cumva să deducem rezonabil că aceast domn intenţionează să se lase bătut şi să se supună voinţei altuia fără a recurge la mijloace mai extreme pentru a se apăra? Violenţa este justificată doar atunci când este necesar să te aperi pe tine şi pe alţii faţă de violenţă. Când necesitatea încetează apare crima. Sclavul este întotdeauna într-o stare legitimă de apărare şi, în consecinţă, violenţa sa împotriva patronului, împotriva asupritorului, este mereu justificată din punct de vedere moral şi trebuie controlată doar de consideraţii cum ar fi faptul că, din efortul şi suferinţele umane, se săvârşeşte cea mai bună utilizare economică. Există şi anumiţi alţi oameni, partide şi şcoli de gândire care sunt sincer motivate de bunăstarea generală ca şi cei mai buni dintre noi. Dar ce diferenţiază anarhiştii de toţi ceilalţi este oroarea ce o simt faţă de violenţa din relaţiile umane. Dar atunci se poate întreba de ce anarhiştii în lupta prezentă (împotriva fascismului) pledează şi folosesc violenţa când e în contradicţe cu obiectivele lor declarate? Atât de mult încât mulţi critici, unii cu bună-credinţă şi mulţi cu rea-credinţă, au ajuns să creadă că o caracteristică distinctivă a Anarhismului este, de fapt, violenţa.

Întrebarea poate părea jenantă, dar se poate raspunde în câteva cuvinte. Pentru ca două persoane să trăiască în pace, ambele trebuie să dorească pacea; dacă una din ele insistă cu privire la utilizarea forţei pentru a obiga cealaltă persoană să muncească şi să slujească pentru ea, atunci aceasta, dacă doreşte să-şi păstreze demitatea ca om, să fie redusă la abjecta sclavie, va fi obligată, în ciuda iubirii păcii, să reziste forţei cu mijloace adecvate. În ultimă analiză, lupta împotriva guvernului este materială, fizică. Guvernele fac legea. Aşadar, acestea trebuie să dispună de forţe materiale (poliţe şi armată) pentru a impune legea, altfel doar cei ce doresc ar respecta-o şi nu ar mai fi lege ci o simplă serie de sugestii pe care cu toţii ar fi liberi să o accepte sau să o respingă. Cu toate acestea, guvernele au această putere şi o folosesc prin lege, pentru a o consolida precum pentru a servi interesele claselor dominante, prim oprimarea şi exploatarea muncitorilor.

Conflictul poate fi activ sau latent, dar există întotdeauna din moment ce guvernul nu acordă atenţie nemulţumirii şi rezistenţei populare decât când se confruntă cu pericolul insurecţiei. Când oamenii se supun blând legii, sau când protestele lor sunt anemice şi limitate la cuvinte, guvernul studiază propriile sale interese şi ignoră nevoiile oamenilor; când protestele sunt vi, insistente, ameninţătoare, guvernul recurge la represiune, depinzând dacă e mai mult sau mai puţin întelegător. Dar mereu ne întoarcem la insurecţie, fiindcă dacă guvernul închide calea, oamenii sfârşesc prin a se revolta; iar dacă guvernul deschide calea, atunci oamenii prind încredere şi fac cerinţe tot mai mari până când lupta violentă se săvârşeşte datorită incompatibilităţii între libertate şi autoritate. Prin urmare, e nevoie de pregatire, morală şi materială, astfel încât atunci când aceasta se întamplă, poporul să câştige. Această revoluţie trebuie să fie din necesitate violentă, chiar dacă violenţa în sine e un rău.Trebuie să fie violentă pentru că o violenţă tranzitorie, revoluţionară, e singura cale pentru a pune capăt unei violenţe mult mai mari, permanente, care menţine majoritatea omenirii în servitude. Burghezia nu îşi va permite să fie expropriată fără luptă şi va fi întotdeauna necesar să se recurgă la lovitura de graţie, la încălcarea ordinii legale prin mijloace ilegale. Şi noi suntem profund nemulţumiţi de această nevoie a lupţii violente. Noi, cei care predicăm iubirea şi care ne luptăm pentru a crea o societate în care înţelegerea şi iubirea sunt posibile în rândul omenirii, suferim mai mult ca oricine de nevoia cu care ne confruntăm pentru a ne apăra prin violenţă împotriva violenţei claselor conducătoare. Totuşi, a respinge o violenţă liberatoare, când aceasta este unica cale pentru a pune capăt suferinţelor şi măcelului sălbatic care chinuie omenirea, ar fi să acceptam contradicţiile de clasă pe care le compătimim şi relele care le provoacă.

Noi nu impunem nimic prin forţă şi nici nu dorim să ne supunem unei impuneri violente. Intenţionăm să folosim forţa împotriva guvernului, fiindcă prin forţă suntem menţinuţi subjugaţi de către guvern. Intenţionăm să expropriem deţinătorii de proprietate fiindcă prin forţă aceştia reţin materiile prime şi bogăţia, care e fructul muncii umane, folosind forţa pentru a ne obliga să muncim în interesul lor. Vom rezista prin forţă oricăruia care ar dori să reţină sau să recâştige mijloacele de a-şi impune prin forţă voinţa şi de a exploata munca altora. Vom rezista în faţa oricărei forţe, oricărei „dictaturi” sau „element constitutiv” (comunist sau fascist), care încearcă să se impună asupra maselor în revoltă. Şi luptăm împotriva monarhiei cum luptăm împotriva republicii, dacă prin republică se întelege guvern, indiferent cum ajunge la putere, care face legi şi dispune de putere militară şi penală pentru a oliga oamenii să se supună. Cu excepţia acestor cazuri, în care folosirea forţei este justificată ca o apărare împotriva forţei, suntem întotdeauna împotriva violenţei şi auto-determinării.

Am repetat de o mie de ori că eu cred că a nu rezista „activ” în faţa răului, în mod adecvat şi prin orice mijloc posibil, este, teoretic, absurd fiindcă e în contradicţie cu obiectivul de a evita şi de a distruge răul, iar practic imoral fiindcă este negarea solidarităţii umane şi a datoriei care decurge din aceasta de a-i apăra pe cei slabi şi oprimaţi. Cred că un regim născut din violenţă şi care continuă să existe prin violenţă nu poate fi răsturnat decât printr-o corespunzătoare şi proporţională violenţă, de aceea e înşelător şi prostesc să ne bazăm pe legalitate când opresorii pot schimba legea pentru a se potrivi propriilor lor obiective. Dar cred că, pentru noi, cei care urmăresc pacea între oameni, justiţia şi libertata pentru toţi, violenţa este o necesitate neplăcută, ce trebuie să înceteze când eliberarea este câştigată – adică atunci când apărarea şi securiatea nu mai sunt ameninţate- altfel devine crimă împotriva umanităţii şi vestitoarea unei noi opresiuni şi nedreptate. În principiu ne opunem violenţei şi din acest motiv dorim ca lupta socială să se desfăşoare cât mai uman posibil. Dar asta nu înseamnă că dorim să fie mai puţin determinată, mai puţin aprofundată; într-adevăr considerăm că pe termen lung măsuri pe jumătate vor prelungi lupta pe termen nelimitat, neutralizând-o şi încurajând un tip de violenţă care se doreşte a se evita. Nici nu înseamnă că vom limita dreptul la auto-apărare pentru a rezista la atacul actual sau iminent. Pentru noi, cei oprimaţi sunt întotdeauna într-o stare de legitimă apărare şi este deplin justificabil să se revolte fără a aştepta să fie atacaţi şi suntem deplin conştienţi că, uneori, atacul e cea mai bună apărare. Răzbunarea, ura persistentă, cruzimea faţă de învinşi când aceştia au fost înfrânţi, sunt reacţii înţelegătoare şi pot chiar fi iertate, în mijlocul luptei, în acelea în care demnitatea a fost crunt jignită şi în ale căror sentimente adânci au fost revoltate. Dar să aprobăm sentimente anti-umane şi să le ridicăm la nivel de principiu, promovându-le ca şi o tactică pentru mişcare (cum fac fasciştii), e nefast şi contra-revoluţionar. Pentru noi, revoluţia nu trebuie să însemne înlocuirea unui opresor cu altul, dominaţia noastră în locul altora. Dorim dezvoltarea materială şi spirituală a omului; dispariţia oricărei diferenţe între învinşi şi învingători; frăţie sinceră între toţi oamenii – fără de care istoria îşi va urma acelaşi curs ca în trecut, o alternanţă între opresiune şi rebeliune, cu costul progresului real şi pe termen lung în dezavantajul tuturor, atât al cuceritorilor cât şi a cuceriţilor. Este foarte clar că violenţa este necesară pentru a rezista violenţei adversarului şi că trebuie să o susţinem şi să ne pregătim pentru aceasta, dacă nu dorim să continue şi să se înrăutăţească prezenta situaţie de sclavie în deghizare, în care umanitatea se găseşte. Dar violenţa conţine în sine un pericol de a se transforma revoluţia într-o luptă brutală fără lumina unui ideal şi fără posibilitatea unui rezultat benefic; iar din acest motiv trebuie să insistăm asupra obiectivelor morale ale mişcării şi asupra nevoii şi datoriei de a limita violenţa la strictul necesar. Nu spunem că violenţa e benefică atunci când noi o folosim şi dăunătoare când o folosesc alţii împotriva noastră. Spunem că violenţa e atât justificabilă, benefică şi „morală”,cât şi o datorie când se foloseşte în auto-apărarea proprie şi a celorlalţi, împotriva cererilor celor ce cred în violenţă; este nefastă şi „imorală” când serveşte pentru a încălca libertatea altora… Nu suntem „pacifişti” deoarece pace a nu este posibilă decât când este dorită de ambele părţi. Considerăm violenţa o necesitate şi o datorie pentru apărare, dar doar pentru apărare. Şi ne referim nu numai la apărarea împotriva atacului direct, brusc, fizic, ci şi cea împotriva tuturor instituţiilor care folosesc forţa pentru a menţine oamenii într-o stare de servitute. Suntem împotriva fascismului şi ne-am dori să fie slăbit prin opoziţia unei violenţe mai mari ca acestuia.Şi, mai presus de toate, suntem împotriva guvernului, care este violenţa permanentă. Părerea mea este că, dacă violenţa este justificată chiar dincolo de nevoile de auto-apărare, atunci aceasta este justificată atunci când se utilizează împotriva noastră şi nu am avea motiv de protest.

Faţă de presupusa incapacitate a oamenilor, nu oferim ca soluţie să ne punem pe noi înşine în locul vechilor asupritor (ca şi Comuniştii sau Socialiştii). Doar libertatea sau lupta pentru libertate poate fi şcoala pentru libertate. Dar afirmaţi că pentru a începe o revoluţie şi a o duce la sfârşit e nevoie de o forţă armată. Şi cine neagă acest lucru? Dar forţa armată, mai degrabă, numeroase grupuri revoluţionare armate, vor săvârşi un act revoluţionar dacă servesc pentru eliberarea oamenilor şi prevenirea reapariţiei unui guvern autoritar. Şi vor fi instrumente de reacţie şi îşi vor distruge propriile realizări daca sunt pregătite pentru a fi folosite în impunerea unui anumit tip de organizare socială sau a unui program specifil al unui partid. Revoluţia fiind, din necesitate, o acţiune violentă, tinde să dezvolte în loc să elimine, spiritul violenţei. Dar revoluţia concepută de anarhişti e cel mai puţin violentă şi caută să impiedice violenţa de îndată ce nevoia de a o folosi pentru a se opune guvernului şi burgheziei încetează. Anarhiştii consideră violenţa doar ca un mijloc de legitimă apărare; iar dacă în ziua de azi sunt în favoarea violenţei este pentru că susţin că sclavii sunt întotdeauna într-o stare de legitimă apărare.

Dar ideaul anarhist este pentru o societatea în care factorul violenţă este liminat, iar idealul lor serveşte pentru a restrânge, corecta şi distruge spiritul de răzbunare pe care revoluţia, ca act fizic, ar avea tendinţa să-l dezvolte. În orice caz, remediul nu va fi niciodată organizarea şi consolidarea violenţei în mâinile unui guvern sau dictatură, care nu se poate întemeia decât pe forţă brută şi recunoaşterea autorităţii forţelor de poliţie – şi a armatei. O eroare, contrar pe aceea făcută de terorişti, ameninţă mişcarea anarhistă. Parţial ca o reacţie faţă de abuzul violenţei din ultimii ani, parţial ca urmare a supravieţuirii ideilor creştine şi, mai presus de toate, ca rezultat al predicilor mistice ale lui Tolstoi, care îşi datorează popularitatea şi prestigiul geniului şi calităţilor morale ale autorului lor, anarhiştii au început să privească cu atenţie rezistenţa pasivă, a cărei principii de bază consideră că individul trebuie să se lase pe sine şi pe ceilalţi să fie persecutaţi şi dispreţuiţi în loc să facă rău agresorului. Acesta se numeşte anarhism pasiv. Deoarece unii sunt deranjaţi de aversiunea mea faţă de violenţa inutilă şi dăunătoare şi care au sugerat să expun tendinţele tolstoiste, ma folosesc de ocazie ca să declar că, după părerea mea, această doctrină în aparenţă sublimă şi altruistă, este de fapt negarea instinctului şi datoriilor sociale. Um om, dacă e un foarte bun…creştin, poate suferi orice fel de provocare fără să se apere cu fiecare armă la dispoziţia sa şi încă rămâne un om moral. Dar în practică, nu ar fi un egoist suprem dacă ar permite ca alţii să fie persecutaţi, chiar şi inconştient, fără a depune nici un efort pentru a-i apăra? Dacă, de exemplu, el ar prefera ca o clasă să fie redusă la mizerie cumplită, ca un popor să fie călcat în picioare de către invazor, ca viaţa sau libertatea acelui om să fie abuzate, decât să învineţească carnea asupritorului? Pot exista cazuri în care rezistenţa pasivă este o armă eficientă şi atunci e în mod evident cea mai bună metodă, din moment ce e economică în termenii suferinţei umane. Dar de cele mai multe ori nu e, profesând rezistenţa pasivă doar pentru a reasigura opresorul de frica rebeliunii şi astfel, trădând cauza oprimaţilor. Este interesant de observat cum atât teroriştii cât şi tolstoiştii ajung la rezultate practice foarte similare, fiind ambele tendinţe mistice. Cei dintâi nu ar ezita să distrugă jumătate din umanitate atât timp cât ideea va triumfa; cei din urmă ar fi în stare să lase întreaga umanitate să rămână sub jugul marii suferinţe decât să violeze un principiu. Pentru mine, aş viola orice principiu din lume pentru a salva un om; care ar fi o chestiune de respectare al principiului, deoarece, în opinia mea, toate principiile morale şi sociologice se reduc la acest singur principiu: binele omenirii, binele întregii omeniri.