La cafenea
Discutând despre revoluție și anarhism

Cele şaptesprezece dialoguri ce compun această conversaţie despre revoluţie şi anarhism au fost scrise de Errico Malatesta, gânditor şi om de acţiune, în trei reprize succesive: primele zece apăreau în periodicalul „L’agitazione” din Ancona în 1897, tot la Ancona, în săptămânalul „Volonta”, în 1914, văd lumina tiparului şi următoarele patru, iar ultimele trei au fost publicate în 1922. Toate resimt intr-o anumită măsură influenţa istorică a perioadelor diferite în care au fost scrise: 1897 anul în care Italia a început să cunoască greul dezvoltării industriale, 1914 caracterizat de o productivitate sporită şi o mai mare dezvoltare socială, iar 1922 sintetizează problemele noului început de după război. Ca un limbaj uneori arhaic specific epocilor în care a fost scris şi cu ajutorul formei de dialog aleasă de Malatesta, tot textul expune în mod clar gândirea anarhistă, malatestiană, plecând de la cele mai clasice şi importante obiecţii de atunci, în mare, valabile şi azi. Interlocutorii dialogurilor reprezintă personificarea unei tendinţe ideologice: Giorgio-anarhistul, Prospero-capitalistul a cărui gândire se bazează pe raporturile de forţă, Cezare-micul burghez ce discută ca un timid reformator, Ambrogio-magistratul ce exprimă ideologizarea principiului de autoritate, Pippo-veteranul întors de pe front, Luigi-socialistul tipic-parlamentar şi reformist. În afara câtorva excepţii, cum ar putea fi anarhistul care pe aceste pământuri pare să fi fost mai mereu un animal rar, toate celelalte personaje pot fi întâlnite şi acum, în bar la o cafea, în staţie aşteptând autobuzul sau tramvaiul, la locul de muncă ori pe coridoarele unei universităţi sau şcoli.

Prima zi

PROSPERO (un burghez care priveşte viaţa sub influenţa economiei politice): – Da, da, ştim şi noi! Sunt oameni care sufera de foame, femei care se prostituează, copii care mor din cauza lipsurilor de orice fel. Dar tu zici mereu acelaşi lucru, devii plictisitor până la urmă! Lasă-ne să ne priască în pace îngheţata! Da, sunt mii de „răuri” în societate: ignoranţa, războiul, delictul, bolile, nenorocirile care te distrug; dar la urma urmelor, ce te interesează pe tine?

MICHELE (un individ care frecventează cercurile socialiste şi anarhiste): – Cum adică? Ce anume mă interesează? Voi aveţi case comode, mese îmbelşugate, servitori la comanda voastră. Voi vă trimiteţi fii la colegiu, va trimiteţi nevestele la băi, pentru voi totul e bine. Şi pentru că voi staţi liniştiţi, poate să se răstoarne lumea – că nu vă interesează nimic. Dar dacă aţi avea un pic de suflet…

PROSPERO: – Ajunge, ajunge! Nu ne mai ţine predici acum. Şi termin-o cu tonul ăsta, tinere! Mă crezi insensibil, indiferent la răul altora? În schimb inima mea sângerează; chelner, adu-ne un coniac şi un Havana! Dar cu sufletul nu se rezolvă marile probleme sociale. Legile naturii sunt inatacabile şi nu sunt sentimentalisme. Omul înţelept se închină faptului concret şi ia de la viaţă ce e mai bun, fără să alerge după visuri fără sens.

MICHELE: – Crezi că e vorba de legi naturale? Şi dacă săracii şi-ar pune în cap să corecteze aceste legi!? Aud oameni care ţin discursuri exact împotriva acestor legi.

PROSPERO: – Da, da, ştim bine cu ce oameni ai de-a face. Zi-le clar din partea mea, tâlharilor tăi socialişti şi anarhişti, că dacă vor fi tentaţi să pună în practică teoriile lor malefice, avem şi noi jandarmi şi soldaţi foarte bine antrenaţi.

MICHELE: – Dacă pui în discuţie soldaţii şi jandarmii, eu nu îţi mai vorbesc. E ca şi cum pentru a-mi demonstra că nu am dreptate îmi propui să ne luăm la bătaie. Dar dacă nu ai alt argument decât forţa brută, n-ar trebui să fii atât de încrezător. Oricând te poţi lovi de cei slabi!

PROSPERO: – Atunci, dacă din nenorocire s-ar întâmpla asta, ar fi o mare dezordine, o explozie de pasiuni negative, de măceluri, jafuri şi totul va fi mai rău ca înainte. Poate un sărac ar deveni bogat sau un bogat ar cădea în mizerie, dar nimic nu s-ar schimba pentru că lumea nu se poate schimba. Adu-mi unul din agitatorii tăi anarhişti şi ai să vezi cum am să-l aranjez. Sunt buni să vă umple capul cu tâmpenii, vouă celor care-l aveţi sec; dar ai să vezi că nu o să poată să-şi susţină aberaţiile cu mine.

MICHELE: – Bine, eu o să vă aduc un amic care propagă principii socialiste şi anarhiste şi am să profit să asist cu plăcere la discuţia voastră. Eu nu am încă opiniile bine formate, dar văd clar că societatea de azi, aşa cum e organizată, e contrară bunului simţ al lumii. Oricum sunteţi aşa de gras şi sedentar că un pic de agitaţie nu vă poate face rău, vă va ajuta la digestie!

PROSPERO: – Aşa să fie, să discutăm! Dar ar fi mai bine dacă tu te-ai gândi la studii decât la sentinţe care preocupă oamenii docţi şi înţelepţi. Ştii că am cu 20 de ani mai mult ca tine?

MICHELE: – Asta nu dovedeşte că aţi studiat mai mult. Şi dacă trebuie să judec după ce vă aud spunând, mă îndoiesc că aţi studiat mult sau aţi făcut-o doar pentru profit.

PROSPERO: – Tinere, tinere, fi mai respectuos!

MICHELE: – Da, eu vă respect, dar nu-mi aruncaţi în faţă vârsta, după cum mai înainte îmi opuneaţi jandarmii. Dreptatea nu e nici săracă, nici bătrână; e bună sau rea!

PROSPERO: – Bine, bine, continuă; ce vrei să zici?

MICHELE: – Da, nu pot înţelege de ce ţăranii care sapă, însămânţează şi recoltează, nu au nici pâine, nici vin, nici carne suficientă; de ce zidarii care fac casele, nu au un acoperiş unde să se adăpostească şi de ce cizmarii au pantofii rupţi; de ce, până la urmă, acelora care muncesc, care produc tot, le lipseşte strictul necesar, în timp ce aceia, care nu fac nimic, se lăfăie în lux? Nu reuşesc să înţeleg de ce există oameni care nu au pâine, când sunt pământuri necultivate şi oameni fericiţi să le cultive; de ce sunt zidari fără ocupaţie când lumea are nevoie de case, de ce sunt croitorii şomeri când oamenii au nevoie de îmbrăcăminte? Îmi puteţi spune ce lege a naturii justifică aceste absurdităţi?

PROSPERO: – Nimic mai simplu şi mai clar. Pentru a produce nu ajung doar mâinile, e nevoie de pământ, de materiale, de unelte, de maşini, de alte bunuri pentru a trăi până când produsul e pus pe piaţă; e nevoie de capital. Ţăranii şi muncitorii tăi au doar braţele şi ca urmare nu pot să muncească fără cel care deţine pământurile şi capitalul. Cum noi suntem puţini, avem îndeajuns chiar dacă lăsăm în timp pământul necultivat şi capitalul nefolosit, în timp ce muncitorii sunt mulţi şi constrânşi de nevoi imediate, aşa că trebuie să muncească atunci când şi cum vrem noi, iar când nu avem nevoie de munca lor, când nu câştigăm nimic, sunt constrânşi să rămână fără muncă. Ce vrei mai clar decât atât?

MICHELE: – Nimic, e clar, n-am nimic de zis. Dar cu ce drept pământul aparţine doar unora? De ce capitalul se găseşte în mâinile celor care nu muncesc?

PROSPERO: – Da, e vorba de dreptul proprietăţii, derivat de la practicile aplicate pentru îmbunătăţirea pământului, de la economiile de la care un muncitor se transformă în capitalist. Dar mie îmi place să fiu mai sincer. Realitatea, aşa cum e, este rezultatul faptelor istorice, produsul întregii istorii umane de secole. Toată viaţa a fost, este şi va fi o luptă continuă. Există unii care au ieşit bine şi alţii care au ieşit rău. Ce trebuie să fac eu? Mai rău pentru unii, mai bine pentru alţii. Vai de cei învinşi! Asta e marea lege a naturii, împotriva căreia nu există revoltă. Vrei ca eu să abandonez tot ce am ca să putrezesc în mizerie, în timp ce altul se lăfăie cu banii mei?

MICHELE: – Eu nu vreau asta. Dar dacă muncitorii, profitând de faptul că sunt mulţi şi susţinând teoria voastră că viaţa e o luptă şi că dreptul derivă de la fapte, şi-ar pune în minte să facă un nou “fapt istoric”, adică să vă ia pământul şi capitalul şi să inaugureze un nou drept?

PROSPERO: – Sigur, asta ar încurca puţin treburile noastre. Dar să continuăm altă dată, acum trebuie să mă duc la teatru. La revedere!

A doua zi

AMBROGIO (magistratul): – Ascultă domnule Prospero, acum că suntem între noi, buni conservatori; ieri seară, când stăteaţi de vorbă cu acel cap sec, Michele, eu nu am vrut să intervin; dar vi se pare acela modul de a apăra instituţiile? Aproape că dumneavoastră păreaţi anarhistul.

PROSPERO: – De ce?

AMBROGIO: – Pentru că spuneaţi că toată orânduirea socială e bazată pe forţă. Astfel daţi dreptate acelora care cu forţa ar vrea să o distrugă. Nu ţineţi cont deloc de pricipiile supreme ce susţin societatea civilă: dreptul, morala, religia.

PROSPERO: – Da, vorbiţi mereu de “dreptul” dumneavoastră. E un viciu legat de meserie. Dar presupunând că mâine guvernul ar decreta colectivismul, dumneavoastră aţi condamna susţinătorii proprietăţii private cu aceeaşi indiferenţă cu care îi condamnaţi astăzi pe anarhişti. Şi mereu în numele principiilor supreme: dreptul etern! Vedeţi bine că e vorba de termeni. Voi spuneţi drept, eu spun forţă. Dar ceea ce contează cu adevărat sunt jandarmii şi armata şi cine îi are de partea sa are dreptate.

AMBROGIO: – Bine, domnule Prospero! Pare incredibil cum dragostea pentru speculaţie trebuie să sufoce mereu instinctele conservatoare. Nu înţelegeţi ce impresie urâtă face imaginea unei persoane ca dumneavoastră, una bine văzută, dar care furnizează argumente celor mai mari inamici ai ordinii. Ar fi bine să încetăm cu obişnuinţa de a ne certa în public şi să ne unim pentru a apăra instituţiile, care din cauza timpurilor grele primesc lovituri grele. Astfel, ne apărăm interesele aflate în pericol.

PROSPERO: – Să ne unim, dar dacă nu luăm măsuri energice, dacă nu se termină cu îndoctrinarea liberală, nu se ajunge la nimic.

AMBROGIO: – Da, desigur. Trebuie legi severe şi sever aplicate. Dar nu ajunge, doar cu forţa nu se poate supune poporul. Trebuie să opunem propagandei – propaganda. Trebuie să convingem lumea că noi avem dreptate.

PROSPERO: – Stai liniştit! Pentru interesele noastre comune, e mai bine să stăm deoparte de propagandă. Aceasta e o treabă subversivă. Propaganda voastră va fi mereu în avantajul socialiştilor. Încearcă să convingi pe unul căruia îi e foame că aşa e just, că nu poate mânca când tocmai el însuşi produce mâncarea. Atâta timp cât nu gândeşte, supravieţuieşte şi binecuvântează pe Dumnezeu şi pe Patron pentru puţinul pe care i-l lasă. Dar din momentul în care începe să reflecteze asupra condiţiei sale, s-a sfârşit – acesta devine un inamic cu care nu vă veţi împăca niciodată. Trebuie evitată cu orice preţ propaganda şi sufocată presa cu forţa şi chiar împotriva legii.

AMBROGIO: – Aveţi dreptate.

PROSPERO: – Trebuie împiedicată orice reuniune, desfiinţate toate asociaţiile, trimişi în puşcărie toţi cei ce gândesc!

CEZARE (comerciant): – Încet, încet, nu vă lăsaţi transformaţi de pasiune. Aduceţi-vă aminte că alte guverne, chiar în timpuri mai bune, au adoptat măsurile pe care le discutaţi şi asta a precipitat căderea lor.

AMBROGIO: – Taci, iată, vine Michele cu un anarhist pe care l-am condamnat anul trecut la 6 luni de închisoare pentru un manifest subversiv. În realitate, fie vorba între noi, manifestul era făcut în aşa fel încât legea nu-l putea ataca, dar intenţia delictului exista, iar societatea trebuia să fie apărată.

MICHELE: – Bună seara, domnilor. Vă prezint un prieten anarhist care a vrut să accepte provocarea propusă seara trecută de domnul Prospero.

PROSPERO: – Dar ce provocare? O discuţie între prieteni ca să treacă timpul. Adică dumneavoastră o să ne explicaţi ce este această “anarhie” din care nu am putut înţelege nimic.

GIORGIO (anarhist): – Eu nu fac pe profesorul de anarhie şi nu vin să ţin un curs, dar ideile mi le pot apăra. În plus, este domnul aici (referindu-se la magistratul Ambrogio), care trebuie să ştie mai bine decât mine – dumnealui a condamnat multă lume pentru anarhism. Fiind cu siguranţă om cu conştiinţă, probabil a studiat în profunzime argumentele înainte de a trimite oamenii în puşcărie.

CEZARE: – Hai să nu facem din asta o problemă personală. Dacă trebuie să vorbim despre anarhie, să intrăm imediat în argumente. Şi eu recunosc că lucrurile merg rău şi că trebuie să găsim soluţii. Dar nu avem nevoie de utopii şi, mai ales, trebuie să evităm violenţa. Cu siguranţă guvernul ar trebui să ia mai mult în considerare cauza muncitorilor. Ar trebui să găsească de muncă şomerilor, să protejeze industria naţională, să încurajeze comerţul.

GIORGIO: – Câtă treabă vreţi să facă bietul guvern? Guvernul nici nu vrea să audă de propunerile muncitorilor, se înţelege.

CEZARE: – Cum “se înţelege”? Până acum, într-adevăr, guvernul s-a dovedit incapabil şi mai puţin voitor de a găsi soluţii la greutăţile ţării, dar mâine miniştrii iluminaţi ar putea face ceea ce nu s-a făcut până azi.

GIORGIO: – Nu, domnule, nu este chestiunea unui minister, e chestiunea guvernului în general, a tuturor guvernelor; a celor de ieri, de azi şi de mâine. Guvernul este emanat de proprietari şi are nevoie de sprijinul lor pentru a se menţine; membrii lui sunt tot proprietari; cum ar putea deci să rezolve problemele muncitorilor? Iar pe de altă parte, guvernul chiar vrând, nu ar putea să rezolve problemele sociale deoarece acestea depind de cauze generale ce nu pot fi soluţionate de un guvern, ba chiar unele îşi au originea în guvern. Pentru rezolvarea problemelor sociale e nevoie de schimbarea radicală a întregului sistem, pe care guvernul are misiunea de a-l apăra. Vorbiţi de a da de lucru şomerilor, dar ce să facă guvernul dacă nu e de muncă, să le dea ceva inutil de făcut, cine ar plăti pentru asta?

ESERE (un simplu client al cafenelei): – Deci ne explicaţi în seara asta cum se poate trăi fără guvern?

GIORGIO: – Am să fac tot posibilul, dar înainte de toate să examinăm puţin cum stau lucrurile în societatea actuală, pentru a vedea dacă e necesară schimbarea. Observând societatea în care trăim, primele probleme care apar sunt mizeria ce chinuie masele, nesiguranţa zilei de mâine, care mai mult sau mai puţin ne loveşte pe toţi şi lupta câinească pe care toţi o duc împotriva tuturor pentru câştigarea pâinii.

AMBROGIO: – Dar domnule, dumneavoastră puteţi continua toată seara să descrieţi “răurile” societăţii, din păcate materialul documentar nu ne lipseşte. Dar asta nu foloseşte la nimic şi nu ne demonstrează că am duce-o mai bine dacă am pune totul cu susul în jos. Nu doar mizeria e cea care chinuie umanitatea, mai este şi ciuma, holera, cutremurul. Ar fi curios de ştiut dacă voi vreţi să faceţi revoluţie împotriva acestor flageluri. Răul stă în natura lucrurilor!

GIORGIO: – Dar eu vreau să vă demonstrez tocmai că mizeria depinde de modul actualei organizări sociale şi că într-o societate egalitară şi cu o organizare bine gândită aceasta poate să dispară. Cât despre o problemă ale cărei cauze nu se cunosc şi nu se ştie remedia, trebuie să avem răbdare; dar o dată descoperit remediul este interesul şi datoria tuturor de a-l aplica.

AMBROGIO: – Aici este eroarea dumneavoastră: mizeria depinde de cauze superioare voinţei şi legilor oamenilor. Mizeria depinde de zgârcenia naturii, care dă produse insuficiente dorinţelor omeneşti. Uitaţi-vă la animale, unde nu e de acuzat nici capitalul infam şi nici guvernul tiran, acestea nu fac altceva decât să lupte pentru a se hrăni şi deseori mor de foame. Când nu e – nu e! Adevărul este că suntem prea mulţi în lume. Dacă oamenii ar şti să se mulţumească şi nu ar face copii mai mulţi decât ar putea să menţină ar fi altceva. Aţi citit Malthus?

GIORGIO: – Da, puţin. Dar dacă nu l-aş fi citit ar fi fost acelaşi lucru. Ceea ce ştiu eu, fără a fi nevoie de a citi undeva, este că trebuie să fi nemernic pentru a susţine asemenea lucruri: ziceaţi că mizeria depinde de zgârcenia naturii, dar ştiţi bine că aveţi multe pământuri necultivate.

AMBROGIO: – Dacă sunt pământuri necultivate este pentru că sunt necultivabile, pentru că nu produc îndeajuns pentru a acoperi cheltuielile.

GIORGIO: – Credeţi dumneavoastră? Încercaţi să le dăruiţi ţăranilor şi să vedeţi ce grădini frumoase vor face. Pe vremea când acele pământuri erau cultivate, chimia şi mecanizarea nu erau aplicate în agricultură. Nu ştiaţi că azi poţi transforma în pământ cultivabil până şi piatra? Nu ştiaţi că până şi agronomii cei mai puţin entuziaşti au calculat că un teritoriu ca al Italiei, cultivat raţional, ar putea menţine în abundenţă o populaţie de 100 milioane? Adevăratul motiv pentru care pământurile sunt lăsate necultivate şi că din cele cultivate se obţine doar o mică parte din potenţialul lor, dacă s-ar utiliza metode mai puţin primitive, este acela că proprietarii nu au interesul de a mări productivitatea. Pe aceştia nu-i interesează binele poporului. Ei produc pentru a vinde, ştiind că atunci când produsele sunt multe, preţurile coboară şi profitul scade. Şi asta nu se întâmplă doar cu produsele agricole. În toate ramurile activităţii umane este la fel. În toate oraşele sărace oamenii sunt constrânşi să trăiască îngrămădiţi în bordeie infecte, fără nici un respect pentru igienă sau morală, unde este imposibil de menţinut curăţenia. De ce se întâmplă toate astea? Pentru că lipsesc casele? De ce nu se construiesc case sănătoase, comode, frumoase şi suficiente? Pământul, piatra, cărămizile, cimentul, lemnul, fierul, toate materialele de construcţii abundă; la fel zidarii, tâmplarii, arhitecţii care aşteaptă să muncească. De ce sunt inactive forţe care pot fi folositoare tuturor? Motivul e simplu: dacă ar fi multe case, chiria s-ar micşora. Proprietarii caselor existente sunt aceiaşi care deţin şi mijloacele de construcţie şi nu au nici o plăcere de a vedea cum veniturile lor scad, iar comfortul oamenilor săraci creşte.

CEZARE: – E corect ceea ce spui, dar te înşeli în explicarea faptelor dureroase care lovesc ţara noastră. Problema pământului rău cultivat, a rentei, a mizeriei generale, faptul că burghezia noastră nu are avânt, capitaliştii înspăimântători şi nepăsători, care nu vor sau nu ştiu să dezvolte industria sunt de fapt grijile guvernului care ne sufocă cu fiscalitatea şi aplică o proastă politică vamală în loc să încurajeze iniţiativele private. Uitaţi-vă la Franţa, Anglia, Germania.

GIORGIO: – Că burghezia noastră e ignorantă, nu am nici un dubiu; dar inferioritatea în faţa celorlalte ţări în lupta pentru cucerirea pieţei mondiale nu explică problema mizeriei poporului. E evident că mizeria şi lipsa locurilor de muncă există în ţările unde burghezia e mai activă şi mai mulţumită. Răul general este mai intens în ţările unde industria e mai dezvoltată, datorită muncitorilor care nu au ştiut să se revolte şi să-şi organizeze rezistenţa pentru cucerirea unor condiţii de viaţă mai bune. Capitalismul e acelaşi peste tot. Şi are nevoie pentru a prospera de o condiţie permanentă de semi-foamete: are nevoie să găsească tot timpul înfometaţi, dispuşi să muncească cu orice preţ. De fapt, atunci când într-o ţară oarecare producţia e stimulată, aproape niciodată acest lucru nu se face pentru a da producătorilor posibilitatea de a consuma mai mult, ci aproape întotdeauna pentru a vinde pe o piaţă exterioară. Dacă consumul local creşte, se întâmplă doar atunci când muncitorii au ştiut să profite de împrejurări pentru a obţine o mărire de salariu, având astfel posibilitatea de a cumpăra mai multe lucruri. Dar atunci când, pentru un motiv sau altul, piaţa din afară pentru care se munceşte, nu mai cumpără, apare criza. Munca se opreşte, salariile scad, iar mizeria neagră îşi începe măcelul. Deci ar fi raţional să se muncească pentru consumul propriu. Dar capitaliştii ce-ar mai câştiga?

AMBROGIO: – Aşadar, dumneavoastră credeţi că toată vina este a capitalismului?

GIORGIO: – Exact sau, mai în general, a faptului că anumiţi indivizi au acaparat pământul şi toate instrumentele de producţie, putând impune muncitorilor voinţa lor astfel încât în loc de a produce pentru a satisface nevoile oamenilor, se produce pentru profitul patronilor. Toate motivele pe care vi le puteţi imagina pentru a-i salva pe burghezii privilegiaţi sunt erori sau minciuni. Adineauri consideraţi cauza mizeriei insuficienţa produselor, într-un alt moment, pus în faţa problemei şomajului, aţi spus că magazinele sunt pline şi bunurile nu se pot vinde, iar patronii nu pot oferi de lucru ca să nu arunce bunurile. Şi exact la fel este absurditatea sistemului: se moare de foame pentru că magazinele sunt pline, iar proprietarii nu au nevoie să cultive pământurile.

AMBROGIO: – Deci sunt capitaliştii cei care ar trebui să moară de foame?

GIORGIO: – Nu, desigur. Aceştia ar trebui să muncească la fel ca toţi ceilalţi. Vi se pare un pic cam dur, dar când se mănâncă bine munca nu mai e un iad. V-aş putea chiar demonstra că e o nevoie şi o bucurie a organismului uman. Dar este deja prea târziu şi mâine trebuie să mă duc la muncă. Pe mâine seară.

A treia zi

CEZARE: – Îmi place să vorbesc cu dumneata, ai un anumit mod de a spune lucrurile de parcă ai dreptate. Dar este complet greşit ceea ce spui. Absurdităţi, reale sau aparente, sunt cu siguranţă în orânduirea socială prezentă. Spre exemplu, problema vămii este greu de înţeles; în timp ce la noi lumea moare de foame sau de boala, guvernul face greutăţi în privinţa importurilor. Alţii au mai mult şi nu cer altora decât să cumpere. Există cineva înfometat care nu vrea să mănânce?

GIORGIO: – Exact, dar guvernul nu moare de foame; nu mor de foame nici proprietarii şi pentru interesul lor guvernul pune vamă pe importuri. Dacă cei ce mor de foame ar fi liberi, nu ar refuza mâncarea.

CEZARE: – Ştiu şi înţeleg că asemenea argumente seduc poporul, dar vedeţi lucrurile în mare şi dintr-o singura parte. Pentru a nu greşi trebuie văzute toate aspectele problemei. E clar că interesul proprietarilor influenţează impunerea vămilor, dar pe de altă parte, dacă graniţele ar fi deschise americanii, care produc grâu şi carne în condiţii mai bune şi în cantităţi mai mari decât noi, ar aproviziona complet piaţa noastră şi atunci ce s-ar face ţăranii noştri? Proprietarii ar fi ruinaţi, dar muncitorii ar sta şi mai rău. Chiar dacă pâinea ar fi ieftină, nu ar exista bani să o cumpere. Tot s-ar muri de foame. Americanii vor să fie plătiţi, dar cu ce, dacă Italia nu produce? Aţi putea spune că putem produce ceea ce clima şi solul din alte ţări nu permit: vin, măsline, portocale, pe care să le schimbăm cu alte produse. Dar dacă bunurile noastre nu sunt dorite de ceilalţi? Fără a mai spune că pentru a transforma culturile e nevoie de capital, de cunoştiinţe şi, mai ales, de timp.

GIORGIO: – Perfect, aţi pus degetul pe rană. Liberul schimb nu poate rezolva problema mizeriei, cum nu o poate face nici monopolul de Stat. Liberul schimb face bine consumatorilor şi dăunează producătorilor şi viceversa, monopolul de Stat face bine producătorilor protejaţi şi dăunează consumatorilor, aşa cum pentru muncitorii care sunt în acelaşi timp producători şi consumatori, în definitiv, este mereu acelaşi lucru. Şi va fi mereu la fel până nu se distruge sistemul capitalist. Dacă muncitorii ar munci pe cont propriu, nu pentru a da câştigul patronilor, atunci fiecare ţară ar putea produce suficient pentru nevoile sale şi nu ar trebui decât să se pună de acord cu celelalte ţări pentru a distribui producţia în aşa fel ca toţi oamenii să aibă acces la toate produsele, pentru maximum de plăcere cu minimum de efort.

CEZARE: – Da, dar acestea nu sunt decât vise în roz!

GIORGIO: – Or fi vise acum, dar când poporul va înţelege că în acest mod s-ar trăi mai bine, visul s-ar transforma repede în realitate. Obstacolele nu sunt decât cele date de egoismul unora şi ignoranţa altora.

CEZARE: – Sunt şi alte obstacole, dragul meu. Îţi imaginezi că o dată alungaţi patronii, vă veţi bălăci în aur?

GIORGIO: – Eu nu spun asta. Din contră, eu zic că pentru a ieşi din stadiul de sărăcie în care capitalismul ne menţine şi pentru a organiza producţia astfel încât să fie satisfăcute nevoile tuturor, este nevoie de multă muncă; dar nu voinţa lipseşte poporului, ci posibilitatea. Noi nu ne plângem de sistemul actual pentru că trebuie să menţinem siguranţa celor care nu fac nimic, deşi asta nu ne face plăcere, ci pentru că tocmai aceştia sunt cei care reglementează munca şi ne împiedică să o facem în bune condiţii şi să producem din abundenţă pentru toţi.

CEZARE: – Exageraţi, este adevărat că destul de des proprietarii nu dau de muncă pentru a putea specula insuficienţa produselor, dar de obicei o fac din lipsa capitalului necesar. Pământul şi materiile prime nu ajung pentru a produce. Este nevoie de unelte, maşini, fabrici, bani pentru a plăti muncitorii; toate acestea nu se strâng decât încet-încet. Câte idei întreprinzătoare rămân proiecte din cauza lipsei capitalului!? Nici vorbă de nevoie socială! Prin distrugerea capitalismului nu veţi ajunge decât la “marea dezordine” şi mizerie generală.

GIORGIO: – Aceasta este o altă greşeală sau o altă minciună a apărătorilor ordinii prezente: lipsa capitalului! Capitalul poate lipsi unei idei întreprinzătoare din cauza lăcomiei şi acaparării făcute de alţii. Dar dacă luaţi societatea, în general, veţi găsi o mare cantitate de capital inactiv, ca şi pământurile necultivate. Nu vedeţi câte maşini ruginesc, câte fabrici rămân închise, câte case sunt nelocuite!? E nevoie de mâncare pentru muncitori când lucrează, dar ei trebuie să mănânce şi când sunt şomeri. Mănâncă puţin şi prost, dar rămân în viaţă şi sunt pregătiţi să muncească, imediat ce un patron are nevoie de ei. Deci nu pentru mijloacele de trai muncitorii nu muncesc; iar dacă ar fi pe cont propriu, s-ar adapta. Când ar fi cu adevărat necesar, ar munci şi ar trăi ca nişte şomeri, ştiind că prin acel sacrificiu temporar ar ieşi definitiv din starea de mizerie şi supunere. Amintiţi-vă ce se întâmplă când un cutremur distruge un întreg oraş, în scurt timp va fi reconstruit mai frumos ca înainte, fără nici o urmă de dezastru. Chiar dacă înainte capitaliştii spuneau că nu au fonduri şi mijloace, nici măcar pentru o “casă muncitorească”. Cât despre distrugerea capitalului, aceasta va fi efectuată în timpul revoluţiei. Totuşi, o mişcare conştientă, creată cu scopul de a pune în comun bogăţiile sociale, nu va dori să distrugă ceea ce în viitor ar deveni lucrul său. În orice caz nu va face mai mult rău decât un cutremur! Dar dificultăţi or să fie înainte ca lucrurile să se aşeze bine, iar piedici serioase nu sunt decât două: inconştienţa poporului şi jandarmii Statului.

AMBROGIO: – Vorbiţi numai de capital, de muncă, de consum; dar despre drepturi, justiţie, morală, religie, nu spuneţi nimic? Chestiunile despre o lume mai bună, despre folosirea pământului şi capitalului sunt într-adevăr importante, dar fundamentale sunt problemele morale. Eu însumi îmi doresc fericirea tuturor, dar dacă pentru a atinge această utopie, ar trebui să violăm legea morală şi dacă trebuie negate principiile moderne ale dreptului, pe care orice societate civilizată trebuie să se fondeze, atunci prefer de o mie de ori să se continuie suferinţa de azi. Trebuie să existe o voinţă şi o putere superioară care să conducă lumea! Lumea nu s-a făcut singură şi trebuie să existe şi “altceva”, un Dumnezeu sau o altă lume care explică tot, unde vom găsi compensarea la aparentele injustiţii de aici. Credeţi voi că puteţi viola armonia prestabilită a universului? Nu puteţi, nu putem decât să ne închinăm. Încetaţi o dată să incitaţi masele, încetaţi să daţi speranţe himerice inimilor dezmoştenite de noroc, încetaşi să suflaţi în focul care mocneşte sub cenuşă! Vreţi voi, barbarii moderni, să distrugeţi într-un teribil cataclism social, glorioasa civilizaţie a părinţilor noştri? Dacă vreţi să faceţi o operă de caritate, dacă vreţi să înlesniţi, pe cât posibil, suferinţele mizerabililor, atunci spuneţi-le să se resemneze la propria soartă, deoarece adevărata fericire stă în mulţumirea de sine. Pe de altă parte, fiecare îşi duce crucea sa, fiecare clasă îşi are chinurile şi datoriile sale, dar nu neapărat cei fericiţi sunt cei care trăiesc în bogăţie.

GIORGIO: – Stimate magistrat, lasă de-o parte declaraţiile despre “marile principii” şi indicaţiile convenţionale; aici nu suntem în tribunal şi, pentru moment, nu aveţi de pronunţat nici o acuză. Îmi dau seama, auzindu-vă vorbind, că dumneavoastră nu sunteţi printre cei dezmoşteniţi. E foarte utilă resemnarea săracilor pentru cei care trăiesc pe spinarea lor. Şi, vă rog, lăsaţi argumentele transcedentale, religioase, în care nu credeţi nici măcar dumneavoastră. Despre misterele universului, eu nu ştiu nimic şi e inutil să le iau în discuţie. Iar credinţa într-un creator suprem, un tată al omenirii, nu o să fie, până la urmă, o armă aşa sigură pentru voi. Dacă preoţii, care au fost şi sunt în slujba stăpânitorilor, predică datoria săracilor de a se resemna în faţa sorţii crude, se vor găsi alţii care să predice dreptul la justiţie şi egalitate. Dacă Dumnezeu este tatăl nostru, atunci suntem cu toţii fraţi. Dumnezeu nu vrea ca fiii săi să fie exploataţi şi martirizaţi, pentru că bogaţii şi stăpânii ar deveni “câini blestemaţi de tată”. Dar să terminăm cu asta!

AMBROGIO: – Ei bine, să terminăm cu religia, pentru că oricum cu dumneavoastră ar fi inutil. Dar admiteţi că există un drept şi o morală, adică o justiţie superioară!?

GIORGIO: – Ascultaţi-mă: dacă ar fi adevărat că dreptul, justiţia, morala ar cere opresiunea şi nefericirea, chiar şi unei singure fiinţe umane – eu aş spune imediat că dreptul, justiţia, morala nu sunt decât minciuni, arme infame în apărarea privilegiaţilor. Şi, de fapt, aşa sunt înţelese de dumneavoastră. Dreptul, justiţia şi morala trebuie să tindă către maximul de bine posibil tuturor, altfel sunt sinonime cu despotismul şi injustiţia. Acest concept corespunde necesităţii existenţei şi dezvoltării societăţii omeneşti, acest concept s-a format şi persistă în conştiinţa oamenilor, cucereşte mereu mai multă forţă în ciuda tuturor sforţărilor contrare ale celor care până acum au comandat lumea. Nici dumneavoastră n-aţi putea apăra prezentele instituţii sociale decât cu sofisme mizerabile, cu principii de morală şi justiţie pe care le susţineţi vorbind în abstract.

AMBROGIO: – Sunteţi cu adevărat foarte îngâmfat. Nu vă ajunge să negaţi dreptul proprietăţii, ba chiar pretindeţi că noi nu suntem în stare să-l apărăm cu propriile noastre principii.

GIORGIO: – Întocmai! Dacă vreţi o să vă demonstrez data viitoare.

A patra zi

IGOR (un alt client al cafenelei): – Dacă nu mă înşel, domnule magistrat, rămăsesem la chestiunea dreptului proprietăţii.

AMBROGIO: – Exact, sunt curios să aud cum puteţi apăra în numele justiţiei şi moralei intenţiile voastre de jaf şi tâlhărie. O societate în care nimeni nu mai este proprietar, n-ar mai fi altceva decât o haită de fiare gata mereu de a se devora una pe alta.

GIORGIO: – Nu vi se pare că asta e caracteristic societăţii actuale? Voi ne acuzaţi că vrem jaful şi tâlhăria, dar nu sunt proprietarii cei care jefuiesc în continuu pe muncitori, nu îi tâlhăresc de rodul muncii lor?

AMBROGIO: – Proprietarii se folosesc de lucrurile lor cum cred ei mai bine şi au dreptul de a o face în acelaşi mod în care muncitorii dispun de braţele lor. Patronii şi muncitorii contracteaza în mod liber preţul cooperării lor. Dacă nu este încălcat contractul, nimeni nu are de ce să se plângă. Dreptul trebuie să rămână neatins.

GIORGIO: – Îmi vorbiţi de liber contract!? Muncitorul dacă nu munceşte – nu mănâncă. Libertatea sa este cea a unei victime care dă banii hoţului pentru a-i fi lăsată viaţa.

AMBROGIO: – Aşa o fi, dar pentru asta nu puteţi să negaţi dreptul fiecăruia de a dispune de ceea ce-i al lui şi cum îi place.

GIORGIO: – Nu, ce-i al lui e al lui! Dar de ce şi cum poate proprietarul să spună că pământurile sunt lucrurile sale, iar capitalistul că fabricile, create de munca multor oameni, sunt doar ale sale?

AMBROGIO: – Legea îi recunoaşte drepturile.

GIORGIO: – Deci dacă legea s-ar schimba şi ar permite, atunci şi asasinul din stradă şi-ar putea susţine dreptul de a fura şi asasina; nu trebuie decât să se formuleze un articol de lege care să recunoască şi acest drept. Chiar asta au făcut clasele dominante: au dat legile pentru a legitima uzurpările deja săvârşite şi ca mijloc pentru altele noi. Dacă toate “principiile” voastre supreme sunt bazate pe coduri, va fi îndeajuns o lege care să decreteze abolirea proprietăţii private şi ceea ce voi numiţi azi “principiul suprem” va deveni imediat “tâlhărie şi jaf”.

AMBROGIO: – Dar legea trebuie să fie corectă. Trebuie să se uniformizeze principiilor dreptului şi moralei, să nu fie efectul capriciului desfrânat.

GIORGIO: – Deci nu e legea cea care creează dreptul, ci dreptul cel care justifică legea. Atunci prin ce drept toată bogăţia existentă, atât cea naturală, cât şi cea creată de munca omului, aparţine unui număr mic de indivizi şi le dă dreptul de viaţă şi de moarte asupra masei celor dezmoşteniţi?

AMBROGIO: – E dreptul pe care ar trebui să-l aibă fiecare om de a dispune în mod liber de produsul activităţii sale. E un sentiment natural al omului, fără de care nu ar fi fost posibilă civilizarea sa.

GIORGIO: – Iată-vă acum apărătorul drepturilor muncii! Bravo! Atunci spuneţi-mi cum se face că aceia care muncesc nu au nimic, în schimb proprietatea aparţine celor care nu muncesc? Nu vi se pare că rezultatul logic al teoriei voastre ar fi ca actualii proprietari sunt hoţi şi că ar trebui expropriaţi pentru a da bogăţiile uzurpate proprietarilor legitimi – muncitorii!?

AMBROGIO: – Dacă există proprietari care nu muncesc e pentru că au muncit înainte, ei sau strămoşii lor, şi au avut virtutea de a economisi, au avut creier pentru ca economiile lor să dea roade.

GIORGIO: – Bine, dar vedeţi un muncitor care de regulă câştigă cât să se ţină pe picioare, să economisească şi să facă avere? Ştiţi bine că adevărata origine a proprietăţii este violenţa, tâlhăria, furtul legal şi ilegal. Dar să zicem că unul a făcut economie din produsul muncii sale şi vrea să se bucure de asta mai târziu, când şi cum i se pare mai bine. Însă problema îşi schimbă complet aspectul când vrea să profite de alţii de pe urma economiilor sale. Asta înseamnă să muncească alţii, iar el să fure o parte din produsul muncii lor, înseamnă de a lua altora mijloacele de a trăi muncind liber, pentru a-i constrânge să muncească pentru un salariu meschin. Şi multe alte lucruri care nu corespund deloc sentimentului de justiţie şi care demonstrează că proprietatea, când nu derivă din tâlhărie, este dată de munca altora. Vi se pare normal ca un om, care prin mintea şi munca sa a reuşit să acumuleze un pic de capital, să poată apoi să priveze pe alţii de produsele muncii lor, iar apoi generaţiile următoare să aibă dreptul de a trăi lenevind pe spatele muncitorilor? Vi se pare corect că dacă puţini oameni laborioşi şi economi au acumulat capital, marea parte a umanităţii trebuie să fie condamnată în continuare la mizerie şi urâţire? Şi pe de altă parte, chiar şi cel ce a muncit cu muşchii şi creierul său, fără a exploata pe nimeni, presupunând că ar produce mai mult decât îi e necesar, aceasta nu îl autorizează să facă rău altora, să le ia mijloacele de a trăi. Dacă cineva ar construi o stradă de-a lungul malului mării, nu are dreptul pentru asta de a împiedica accesul celorlalţi la mare. La fel, dacă cineva ar putea să cultive pământul unui sat întreg, nu ar putea pretinde pentru asta să înfometeze toată populaţia satului. Dacă cineva ar crea mijloace de producţie noi şi puternice, nu ar avea dreptul să se folosească de invenţia sa astfel încât să-i supună pe alţii puterii sale, nici dreptul de a da posibilitatea descendenţilor săi de a domina şi exploata generaţiile viitoare. Dar de ce mă pierd eu în a presupune, chiar şi pentru un moment, că proprietarii sunt muncitori sau descendenţii acestora!? Vreţi să vă povestesc eu originea bogăţiilor domnilor proprietari din comunităţile noastre, atât ale nobililor cu vechi rădăcini, cât şi ale parveniţilor îmbogăţiţi ieri?

AMBROIGIO: – Nu, nu, vă rog să lăsăm chestiile personale. Dacă există bogăţii acumulate ilicit, ăsta nu e un motiv pentru a nega dreptul la proprietate. Trecutul e trecut, nu e bine a dezgropa morţii.

GIORGIO: – Nu dezgropăm nimic, dacă aşa vă convine, pentru mine nu are importanţă. Proprietatea privată trebuie abolită, nu atât pentru că aceasta poate fi acumulată mai mult sau mai puţin legal, ci pentru că dă dreptul de a exploata munca altuia, iar dezvoltându-se sfârşeşte prin punerea la dispoziţie a unui grup restrâns de oameni a unor întregi mase dependente. Dar cum justificaţi proprietatea privată asupra pământului prin teoria voastră de a economisi? Pământul nu se poate spune că a fost produs prin munca proprietarilor sau a strămoşilor lor.

AMBROGIO: – Simplu: pământul necultivat, steril, nu are valoare; omul îl ocupă, îl îmbunătăţeşte, îl face roditor şi e natural să aibă dreptul la fructe, pe care, fără opera sa, pământul nu le-ar fi putut produce.

GIORGIO: – Bine, dar acesta este dreptul muncitorului la roadele muncii sale, iar acest drept încetează când omul nu mai cultivă pământul. Cum se face că proprietarii actuali posedă teritorii, mereu imense, pe care nu le muncesc, pe care nu le-au muncit niciodată şi nu lasă nici pe alţii să le muncească? Unde este munca, unde este îmbunătăţirea care ar fi stat la originea dreptului la proprietate? Adevărul este că pentru pământ, ca şi pentru restul, originea proprietăţii e violentă. Şi nu veţi reuşi să o justificaţi decât acceptând principiul că dreptul este forţă, caz în care «vai de cei slabi»…

AMBROGIO: – Dar voi pierdeţi din vedere utilitatea socială, necesităţile inerente ale societăţii civile. Fără dreptul la proprietate nu ar fi siguranţă, fără munca ordonată societatea s-ar dizolva în haos.

GIORGIO: – Acum voi vorbiţi de utilitatea socială? Când în primele noastre conversaţii eu mă refeream la daunele produse societăţii de proprietatea privată, voi aţi adus argumentul dreptului abstract! Îndeajuns pentru seara asta, mă scuzaţi, dar trebuie să plec. Mai vorbim.

A cincea zi

GIORGIO: – Aţi văzut ce s-a întâmplat? Cineva a comunicat unui ziar conversaţia pe care am avut-o data trecută şi pentru că a publicat-o, acel ziar a fost interzis.

AMBROGIO: – Ah!?

GIORGIO: – Deci voi nu ştiţi nimic, se-nţelege…Eu însă nu înţeleg cum puteţi să pretindeţi că aveţi dreptate, când vă este atât de frică să audă şi publicul larg discutându-se puţin despre ideile voastre. Acel ziar prezenta exact argumentele mele şi ale voastre. Ar trebui să fiţi bucuroşi că publicul poate să aprecieze bazele raţionale pe care se sprijină constituţia socială din prezent, să se facă dreptate criticilor false ale adversarilor voştri. În schimb, voi închideţi gura oamenilor.

AMBROGIO: – Dar eu nu am nici o legătura, eu aparţin magistraturii judecătoreşti şi nu ministerului public.

GIORGIO: – Da, bine. Dar până la urmă sunteţi oricum colegi şi vă mişcă acelaşi spirit pe toţi. Dacă discuţiile mele vă plictisesc, eu am să merg în altă parte.

AMBROGIO: – Nu, nu, din contră. Am prins interes, să continuăm. Am să pun eu o vorbă bună la Procurorul Regal. Legea permite dreptul de a discuta, nimeni nu poate nega asta.

GIORGIO: – Continuăm, atunci. Data trecută, dacă îmi aduc bine amine, în apărarea dreptului proprietăţii aveaţi ca bază legea, sentimentul de justiţie şi chiar unitatea socială. Permiteţi-mi să vă recapitulez în câteva cuvinte ideile mele. După mine, proprietatea privată e injustă şi imorală fiindcă e fondată pe violenţă pe faţă ori pe înşelătorie sau exploatarea legală a muncii altuia. Deci este dăunătoare producţiei pentru că împiedică obţinerea celor necesare pentru satisfacerea nevoilor tuturor oamenilor, creează deci mizeria maselor şi generează ură, delicte şi cele mai mari “răuri” ale societăţii moderne. De fapt, împiedică exploatarea eficientă şi în interesul tuturor a muncii şi a pământului. De aceea o vreau desfiinţată şi înlocuită cu situaţia de proprietate comună, în care toţi oamenii îşi aduc contribuţia justă de muncă în funcţie de posibilităţile individuale ale fiecăruia şi obţin maximul de bunăstare posibil.

AMBROGIO: – Dar sincer, eu nu văd prin ce logică aţi ajuns la proprietatea comună. Aţi combătut proprietatea pentru că, după cum spuneţi, derivă de la violenţă şi de la exploatarea muncii altora; capitaliştii reglementează producţia în vederea profiturilor lor şi nu pentru a satisface cât mai bine posibil nevoile publice, cu cel mai mic efort posibil. Aţi negat dreptul de a lua renta de pe un pământ ce nu se cultivă cu propriile mâini, de a da moştenire proprii bani, de a cere profit din investiţiile pentru case sau din industrie; dar dreptul muncitorului asupra propriei munci l-ţti recunoscut, în plus aţi fost apărătorul consecvent al drepturilor sale. Logic, puteţi reclama verificarea actelor de proprietate după criteriile voastre; puteţi cere desfiinţarea societăţii prezente, împărţirea pământurilor şi a instrumentelor de muncă între cei care se vor servi de ele, dar nu puteţi vorbi de comunism. Proprietatea privată a produselor muncii personale va trebui să existe mereu, dacă vreţi ca muncitorul vostru emancipat să aibă siguranţa zilei de mâine, fără de care nu se poate face o muncă ce nu aduce câştig imediat. Trebuie să recunoaşteţi şi proprietatea individuală a pământului şi a instrumentelor de producţie pe care un om le foloseşte, cel puţin până când nu le mai foloseşte.

GIORGIO: – Bravo, s-ar zice că sunteţi şi dumneavoastră înmuiat în “smoala socialistă”. Dar este o şcoală socialistă diferită de a mea, însă până la urmă e tot socialism. Un magistrat socialist e un fenomen interesant.

AMBROGIO: – Nu, nu, nici un socialist. Eu ziceam doar aşa pentru a vă prinde în contradicţie şi demonstrându-vă că logic ar trebui să nu fiţi un comunist, ci un partizan al reîmpărţirii bunurilor. Dar cred că aceasta ar aduce mizeria generală.

GIORGIO: – Eu nu sunt un partizan al reîmpărţirii bunurilor. Eu cred că împărţind bunurile ar fi mai rău decât lăsându-le în mâinile capitaliştilor, ar fi o mare pagubă pentru producţie. În plus nu ar dura şi va duce din nou la constituirea marilor averi, la proletarizarea maselor şi exploatarea excesivă. Eu spun că muncitorul are dreptul integral la produsul muncii sale, dar recunosc că acest drept nu ia foma de justiţie abstractă. În practică nu trebuie să existe exploatatori, toţi trebuie să muncească şi să se bucure de fructele muncii, în modul în care le convine lor. Muncitorul nu e o fiinţă izolată în lume, care trăieşte doar pentru el; e o fiinţă socială ce trăieşte într-un schimb continuu de servicii cu ceilalţi şi trebuie să-şi coordoneze drepturile sale cu drepturile tuturor. În rest, e imposibil prin metode moderne, a determina cât este exact partea din produs a unui muncitor, e imposibil a determina diferenţa de producţie a unui muncitor sau grup de muncitori, cât se datorează diferenţei de îndemânare sau energie depuse de muncitori sau cât depinde de diferenţa de fertilitate a solului ori de calitatea uneltelor folosite, de avantajele sau dificultăţile situaţiei geografice ori ambientului social. Aşadar, soluţia nu se poate găsi în respectarea dreptului strict al fiecăruia, trebuie căutat un acord frăţesc: solidaritatea.

AMBROGIO: – Dar aşa nu va mai exista Libertatea.

GIORGIO: – Din contră, atunci şi doar atunci va fi Libertate. Voi, aşa-zişii liberali, numiţi libertate –dreptul teoretic, abstract de a face un lucru. Sunteti capabili a crede, fără a zâmbi sau roşi, că un om mort de foame pentru că nu a putut să-şi procure hrana era liber să mănânce. Noi, în schimb, numim Libertate posibilitatea de a face un lucru, iar asta e singura adevărată şi devine cu atât mai mare cu cât creşte acordul dintre oameni şi încrederea ce şi-o dau unul altuia.

AMBROGIO: – Aţi spus că dacă s-ar reîmpărţi bunurile, în curând marile averi s-ar reconstitui şi s-ar întoarce stadiul de la început. De ce?

GIORGIO: – Pentru că, din principiu, e imposibil să-i pui pe toţi în stadiul de egalitate. Pământurile diferă mult între ele, unele produc mult cu puţină muncă, altele produc puţin cu multă muncă, sunt mari avantaje şi dezavantaje specifice diverselor localităţi, sunt mari diferenţe de forţă fizică şi intelectuală între oameni. Iar la sfârşitul momentului de rediviziune izvorăşte în mod natural rivalitatea şi lupta: cele mai bune unelte ajung astfel în mâna celor mai puternici şi mai inteligenţi sau mai şireţi. Aceştia se vor găsi imediat în poziţie superioară celorlalţi şi plecând de la aceste avantaje primitive, începe un nou proces de exploatare a celor slabi, reconstruindu-se societatea burgheză.

AMBROGIO: – Dar aceasta s-ar putea împiedica prin legi bune, care să declare de neatins cotele individuale şi să asigure celor slabi garanţii serioase.

GIORGIO: – Of! Voi credeţi mereu că se poate remedia totul prin legi. Nu degeaba sunteţi magistrat. Legile se fac şi se desfac după bunul plac al celor de la putere. Cei care sunt mai slabi decât media le violează, iar cei mai puternici le abrogă şi fac altele în interesul lor.

AMBROGIO: – Şi atunci!?

GIORGIO: – Atunci, v-am spus deja, e nevoie a înlocui lupta dintre oameni cu acordul şi solidaritatea, iar pentru asta e nevoie în primul rând de abolirea proprietăţii private.

AMBROGIO: – Serios, sunteţi comunist? Totul să fie al tuturor, munceşte cine vrea, cine nu face dragoste, mănâncă, bea; ce poveste! Ce viaţă frumoasă, ce cuşca de nebuni. Ha, ha, ha!

GIORGIO: – Pentru figura ce o faceţi, vrând să apăraţi raţional această societate ce rezistă doar prin forţă brută, nu mi se pare că aveţi prea mult de râs. Domnule, poate că sunt comunist, dar dumneavoastră păreţi a avea stranii noţiuni despre comunism. Data viitoare am să încerc să vă fac să înţelegeţi…pentru acum, bună seara!

A șasea zi

AMBROGIO: – Ei bine, vreţi să-mi explicaţi ce e comunismul astă al vostru?

GIORGIO: – Comunismul e un mod de organizare socială în care oamenii – în loc să se lupte între ei pentru a acapara diferite avantaje, să se exploateze şi să se oprime unul pe altul, cum se petrece în societatea actuală – s-ar asocia şi s-ar pune de acord pentru a coopera cu toţii pentru interesul major al fiecăruia. Plecând de la principiul că pământul, resursele şi toate forţele naturale aparţin tuturor, la fel ca şi produsele acumulate de generaţiile trecute. În comunism, oamenii se înţeleg pentru a munci în mod cooperativ şi a produce ceea ce au nevoie.

AMBROGIO: – Am înţeles. Voi vreţi, cum spunea şi un ziar pe care l-am citit la un proces al unor anarhişti, ca fiecare să producă după puterile sale şi să consume în funcţie de nevoi sau ca fiecare să dea ce poate şi să ia ceea ce are trebuinţă. Nu?

GIORGIO: – Acestea sunt maxime pe care noi le repetăm des pentru că reprezintă în mod corect ceea ce ar fi o societate comunistă, aşa cum o percepem noi. Evident, nu e vorba de un drept absolut de a satisface toate nevoile proprii pentru că nevoile sunt infinite, cresc mai repede decât mijloacele de a le satisface şi trebuie să ne limităm mereu la posibilităţile de producţie; nu este util şi corect ca alţii să muncească pentru satisfacerea capriciilor unui individ. Nici nu e vorba de a pune în funcţiune toate forţele noastre, pentru că ar însemna să muncim până la epuizare, adică pentru a satisface complet toate dorinţele omului s-ar distruge însuşi omul. Ceea ce vrem noi e ca tuturor să le fie cât mai bine posibil, cu minimum de efort pentru maximum de satisfacţie. Nu ştiu să vă dau o formulă teoretică care să reprezinte exact acest stadiu de lucru. Concret, însă, ar fi înlăturaţi patronul şi jandarmul, iar oamenii s-ar considera fraţi, s-ar gândi cum să se ajute, nu cum să se exploateze unul pe altul, iar formula practică de viaţă socială ar fi imediat găsită. În orice caz s-ar face cum se ştie şi cum se poate mai bine, învăţând şi îmbunătăţind ce se face mai bine.

AMBROGIO: – Am înţeles. Fiecare produce ce vrea şi cum vrea, apoi aruncă în grămadă sau aduce în magazinele comunale, iar fiecare ia din grămadă ceea ce-i place. Nu?

GIORGIO: – Îmi dau seama că vreţi foarte puţin să vă informaţi în această problemă. Dacă magistraţii şi poliţaii ar citi mai mult documentele pe care ni le fură în timpul percheziţiilor, ar fi ceva! Dar să ne întoarcem la argumente. Şi această formulă de a lua din grămadă nu e decât un mod de a exprima tendinţa de schimbare a spiritului comercial de azi cu spiritul de frăţie şi solidaritate, dar nu indică un mod de organizare socială concret. Dacă presupunem că munca făcută spontan ar fi supraproductivă, atunci orice reguli de muncă şi consum ar fi inutile. Dar eu nu gândesc aşa. Cred, aşa cum am spus, că omul are mai multe nevoi decât mijloace de a le satisface şi mă bucur pentru că asta e cauza progresului. Chiar dacă s-ar putea, ar fi o risipă absurdă de energie pentru a se produce orbeşte şi a se prevedea toate nevoile posibile. Trebuie calculate nevoile efective şi a ne organiza pentru a le satisface cât mai uşor. Încă o dată, soluţia stă în acordul dintre oameni şi în contractele clare sau tacit acceptate pe care aceştia le încheie atunci când au obţinut egalitatea condiţiilor şi sunt inspiraţi de sentimentul de solidaritate. Încercaţi să pătrundeţi acest spirit şi nu vă preocupaţi prea mult de formule, care pot fi concise, dar mai ales sunt impresionante şi aproape mereu inexacte.

AMBROGIO: – Dar nu vă daţi seama că acest comunism e negarea libertăţii, a personalităţii umane? Poate ar fi putut exista la începutul umanităţii, când omul, puţin dezvoltat intelectual şi moral, era bucuros atunci când îşi putea satisface în haită apetitul. Poate e posibil într-o societate religioasă, călugărească, ce îşi propune suprimarea poftelor omeneşti, dar printre primele îndatoriri este supunerea. În societatea modernă, atât de civilizată, produsă de libertatea individuală şi independentă, ce înnobilează omul modern, comunismul, dacă nu ar fi un vis imposibil, ar fi întoarcerea la barbarie. Orice activitate ar fi paralizată, ar fi stinsă orice competiţie pentru afirmarea propriei individualităţi.

GIORGIO: – Cum puteţi fi aşa sigur? Nu vă irosiţi elocvenţa, sunt fraze pe care le cunosc demult; nu sunt decât o mulţime de minciuni neruşinate ori inconştiente. Libertatea individuală a celui ce moare de foame – ce crudă ironie! Ce profundă ipocrizie! Apăraţi o societate în care marea majoritate trăieşte în condiţii animalice, o societate în care muncitorii mor de foame şi de efort, în care copiii mor cu miile din lipsa medicamentelor, în care femeile se prostituează de foame, în care ignoranţa întunecă minţile, în care şi cel instruit trebuie să-şi vândă “geniul” şi să mintă pentru a mânca; unde nimeni nu e sigur de ziua de mâine. Şi mai vorbiţi de libertate şi individualitate? Poate libertatea şi individualitatea unei mici clase de privilegiaţi, dar nici măcar asta nu există. Aceşti privilegiaţi sunt victime ale stării de luptă dintre oameni, care poluează toată viaţa socială. Ar avea mai mult de câştigat dacă ar trăi liberi printre liberi, egali printre egali. Cum puteţi susţine că solidaritatea face rău libertăţii şi individualităţii? Dacă ar fi să vorbim despre familia teoretică, nu cea care există în general, n-aţi întârzia să amintiţi că baza acestei “sfinte instituţii”, imnul convenţional al iubirii şi solidarităţii dintre membrii săi. Dar susţineţi că în societate, fraţii ar fi mai liberi şi că individualitatea lor s-ar dezvolta mai bine, dacă în loc de a munci toţi pentru bunăstarea comună s-ar urî, s-ar ciomagi şi s-ar fura unul pe altul?

AMBROGIO: – Dar pentru a reglementa societatea ca pe o familie, pentru a o armoniza şi a o face să meargă ca o societate comunistă, ar trebui o concentrare imensă, un despotism de fier. Închipuiţi-vă ce putere opresivă ar avea un guvern care dispune de toate bogăţiile societăţii.

GIORGIO: – Cu siguranţă comunismul pe care îl concepeţi voi sau orice altă şcoală autoritară, dacă nu ar fi un lucru imposibil, s-ar transforma într-o colosală şi complicată tiranie. Dar nimic din toate astea nu există în comunismul pe care îl vrem noi. Vrem comunismul – libertarian – anarhic, dacă nu vă deranjează cuvântul. Vrem comunismul care se organizează în mod liber, de jos în sus. Începe de la indivizii care se unesc în asociaţii, apoi încet-încet în federaţii, mereu mai complexe, până când lumea va fi un pact general de cooperare şi solidaritate. Construit în mod liber, acest comunism nu se va menţine decât liber, prin voinţa celor interesaţi.

AMBROGIO: – Dar pentru ca acest lucru să fie posibil e nevoie ca toţi oamenii să fie altruişti, să fie îngeri.

GIORGIO: – Desigur, pentru a fi posibil acest comunism e nevoie ca oamenii să fie suficient de inteligenţi pentru a armoniza interesele personale cu impulsul de socializare; sa nu se urască între ei, să caute acordul şi să se ajute reciproc. Dar aceasta este şi acum un fapt normal şi general. Prezenta organizare socială e cauza permanentă a antagonismelor şi conflictelor dintre clase şi dintre indivizi. Dar în ciuda acestora, societatea se poate menţine – “haită de lupi”. Instinctul social, profund omenesc, provoacă mii de acte de solidaritate şi simpatie, pe care oamenii nu le gândesc în mod special. Omul este prin natura sa biologică (pre-socială), în acelaşi timp, egoist şi altruist. Dacă nu ar fi fost egoist, dacă nu ar fi avut instinctul propriei conservări, nu ar fi putut exista ca individ; iar dacă nu ar fi fost altruist, dacă nu şi-ar fi iubit fiii până la a se sacrifica pentru ei, nu ar fi existat ca specie. Imposibilitatea, în societatea actuală, de a satisface sentimentele egoiste şi altruiste în acelaşi timp face în aşa fel ca azi nimeni să nu fie satisfăcut, nici măcar cei care sunt într-o poziţie privilegiată. În schimb, comunismul nostru e forma socială în care egoismul şi altruismul se confundă ori tind a se confunda; binele individului devine şi binele celorlalţi.

AMBROGIO: – O fi aşa cum spuneţi voi, dar credeţi că toţi ar vrea şi ar şti să se adapteze la datoriile pe care le impune o societate comunistă. Spre exemplu: unii nu ar vrea să muncească. Dar voi vă imaginaţi că munca ar fi o plăcere şi vor dori cu toţii să obţină cât mai mult din aceasta.

GIORGIO: – Eu nu spun asta, cu toate că mulţi prieteni de-ai mei ar susţine-o. După mine, munca e o plăcere pentru că este o nevoie organică, o activitate musculară şi intelectuală. Dar munca trebuie să fie o activitate disciplinată în vederea unui scop obiectiv, exterior organismului. Înţeleg că unul ar prefera să meargă la hipodrom când ar fi nevoie să planteze varză. Dar cred că omul, când urmăreşte un scop, ştie să se adapteze la condiţiile necesare pentru a-l obţine. Cum produsele necesare pentru a trăi se obţin prin muncă, iar nimeni nu va avea mijloacele de a-i obliga pe alţii să munceasca pentru el, toţi ar recunoaşte necesitatea de a munci. Apoi, ar prefera acea organizare în care munca ar fi mai puţin chinuitoare şi mai productivă. Nu uitaţi că în comunism muncitorii sunt cei care organizează şi dirijează munca şi, deci, au tot interesul de a o face mai lejeră şi mai plăcută; apoi s-ar forma în mod natural o opinie publică ce ar influenţa pe toţi, chiar dacă ar fi “leneşi”, ar fi puţini şi uşor de suportat, nu ar produce daune.

AMBROGIO: – Dar dacă, în ciuda previziunii dumneavoastră optimiste, leneşii ar fi mulţi, ce aţi face? Ca să-i suportaţi ar fi ca şi cum aţi munci pentru burghezi.

GIORGIO: – Sincer, diferenţa ar fi şi aşa destul de mare pentru că burghezii nu ne iau doar o parte din ceea ce producem, dar ne şi împiedică să producem cât vrem şi cum vrem. Nu zic să sprijinim lenea, ba mai mult, mă tem că obişnuinţa de a trăi gratis să nu se transforme în obişnuinţa de a comanda. Comunismul trebuie să fie un pact liber: cine nu îl sprijină şi nu îl acceptă, rămâne în afara lui.

AMBROGIO: – Dar atunci va apare o nouă clasă de dezmoşteniţi.

GIORGIO: – Deloc, fiecare are dreptul la pământ, la unelte, la toate avantajele pe care i le poate oferi stadiul civilizaţiei la care a ajuns umanitatea. Dacă nu vrea să accepte viaţa în comun şi obligaţiile pe care aceasta le presupune, oricine se poate organiza împreună cu cei cu care cade de acord. Dacă îi va merge mai rău, va proba superioritatea comunismului şi se va reîntoarce.

AMBROGIO: – Aşadar, oricine este liber a nu accepta comunismul?

GIORGIO: – Sigur. Şi ar avea aceleaşi drepturi cu cei care vor să trăiască împreună cu comuniştii. Am atras mereu atenţia că este vorba de un pact liber, de comunismul libertarian. Cum poate exista Libertatea fără a fi posibile alternativele?

AMBROGIO: – Deci nu vreţi să vă impuneţi ideile cu forţa.

GIORGIO: – Sunteţi nebun, ne credeţi jandarmi sau magistraţi?

AMBROGIO: – Atunci, până la urmă, nu e nimic rău; fiecare e liber de a visa ce vrea.

GIORGIO: – Băgaţi de seamă să nu înţelegeţi greşit: una e a impune ideile şi alta a te apăra de hoţie şi violenţă. Altceva înseamnă a recâştiga propriile drepturi.

AMBROGIO: – Aha! Pentru recâştigarea drepturilor folosiţi forţa, nu?

GIORGIO: – La asta nu pot să vă răspund, nu cumva să “comandaţi” un rechizitoriu pentru vreun proces. Cert este că atunci când poporul va avea conştinţa drepturilor sale şi va dori să termine o dată pentru totdeauna, va exista riscul să fiţi trataţi puţin cam aspru. Dar asta depinde de rezistenţa pe care o veţi opune. Dacă renunţaţi la privilegii va fi pace şi armonie. Altfel, sunt convins că va fi rău. Bună seara!

A șaptea zi

AMBROGIO: – Ştiţi, cu cât mă gândesc mai mult la comunismul vostru libertarian, cu atât mă conving că sunteţi cu adevărat original.

GIORGIO: – De ce?

AMBROGIO: – Pentru că vorbiţi mereu de muncă, de bucurii, acorduri, pacturi; dar de autoritate socială, de guvern nu vorbiţi niciodată. Cine va reglementa viaţa socială? Care va fi guvernul? Cum va fi constituit? Cine îl va alege? Care vor fi mijloacele de care dispune pentru a obliga la respectul legilor sau pentru a pedepsi delicvenţii? Care vor fi variantele puterii legislative, executive şi judecătoreşti?

GIORGIO: – Dar noi nu vom folosi niciuna din puterile voastre. Nu avem nevoie de guvern. Nu înţelegeţi că sunt anarhist?!

AMBROGIO: – Vă spun că sunteţi cu adevărat original. Eu aş putea înţelege comunismul şi aş admite că ar putea oferi mari avantaje, dacă totul ar fi bine controlat de un guvern “luminat” care ar avea forţa de a impune tuturor respectul legii. Dar fără guvern şi fără legi, n-ar fi haos?

GIORGIO: – Mă aşteptam… înainte eraţi împotriva comunismului tocmai pentru că ziceaţi că are nevoie de guvern puternic. Acum, auzind că e vorba de o societate fără guvern, aţi accepta chiar şi comunismul, numai să fie un guvern cu “pumn de fier”. E clar, Libertatea vă sperie mai mult ca orice!

AMBROGIO: – Pentru a fugi de o problemă se cade în alta. Cert e că o societate fără guvern, nu poate exista. Cum vreţi ca lucrurile să meargă fără reguli, fără norme? Se va întâmpla ca unul să tragă în dreapta şi altul în stânga, iar barca va rămâne nemişcată sau chiar se scufundă.

GIORGIO: – Ba deloc. Nu sunt împotriva regulilor şi normelor. Sunt împotriva guvernului, înţelegând prin asta o putere care face legi şi le impune tuturor.

AMBROGIO: – Dar dacă acest guvern e ales de popor, el reprezintă doar voinţa poporului. Nu aveţi de ce să fiţi nemulţumit.

GIORGIO: – Asta e o mare minciună. O voinţă populară generală abstractă, metafizică. Poporul e compus din oameni şi oamenii au milioane de voinţe diverse, în funcţie de temperament şi situaţii diferite; a vrea să se scoată de la aceştia, printr-o “operaţiune magică”, o voinţă generală comună – e pur şi simplu absurd. E imposibil pentru un om a însărcina pe un altul a executa voinţa sa, în orice problemă. Un om nu poate spune, nici măcar, care va fi voinţa sa cu anumite ocazii în viitor. Cum ar putea să o spună o colectivitate, un popor? Gândiţi-vă un moment la modul în care se fac alegerile. Dumneavoastră, de exemplu, îi votaţi pe cei pe care îi stimaţi mai mult, îi credeţi mai potriviţi pentru a vă rezolva problemele, a vă reprezenta interesele şi a vă aplica ideile. Este deja prea mult, pentru că aveţi multe idei şi interese şi nu veţi găsi un om care să gândească exact ca dumneavoastră mereu, dar va rămâne cel căruia i-aţi dat votul, cel care vă va guverna. Dar candidatul dumneavoastră nu va mai face parte din voinţa populară. Veţi fi guvernat de o majoritate parlamentară căreia nu i-aţi dat nici un mandat. Şi oricum ea nu a primit decât o delegare de puteri, fără un anume mod determinat. Chiar dacă ar vrea, îi este imposibil a accepta o voinţă generală care nu există (prin vot). În final, majoritatea parlamentară, va face cum i se pare mai bine pentru a-i mulţumi pe cei care o domină. E mai bine să lăsam de-o parte vechea ficţiune a guvernului ce reprezintă voinţa populară. Dar când toţi vor acelaşi lucru, la ce mai serveşte guvernul? Dacă au căzut de acord şi vor cu toţii acelaşi lucru, n-au decât să o facă, nu mai am nevoie de guvern.

AMBROGIO: – Dar dumneavoastră aţi admis că e nevoie de reguli, de norme de viaţă. Cine va trebui să le stabilească?

GIORGIO: – Cei ce sunt interesaţi, cei care trebuie să urmeze aceste norme.

AMBROGIO: – Şi cine va impune respectul?

GIORGIO: – Nimeni, e vorba de norme acceptate şi respectate în mod liber; dar nu confundaţi normele de care vă vorbesc eu, care sunt convenţii practice bazate pe sentimentul solidarităţii, şi grija pentru interesele colective, cu legile ce sunt scrise de unii şi impuse cu forţa tuturor. Noi nu vrem legi, doar înţelegeri libere.

AMBROGIO: – Dar dacă unul violează pactul?

GIORGIO: – În primul rând, de ce l-ar viola, dacă îi convine? Şi dacă totuşi se întâmplă, este o avertizare că pactul nu îi satisface pe toţi şi trebuie modificat. Se caută acordul cel mai bun, pentru ca nimeni să nu fie nemulţumit.

AMBROGIO: – Mi se pare că dumneavoastră vreţi o societate primitivă, în care fiecare face totul singur, iar raporturile dintre oameni sunt puţine, restrânse şi elementare.

GIORGIO: – Ba nu, din momentul în care raporturile se multiplică şi devin complexe, produc oamenilor satisfacţii majore – morale şi materiale. Noi încercăm să creăm raporturi cât mai complexe şi cât mai numeroase posibil.

AMBROGIO: – Atunci aveţi nevoie de delegarea funcţiilor, de a nominaliza reprezentanţi pentru a stabili acordurile.

GIORGIO: – Desigur, dar asta nu este echivalent cu a alege un guvern. Guvernul impune legile, într-o societate liberă delegările nu sunt decât simple însărcinări determinate, temporare, pentru a rezolva anumite probleme. Nu dau dreptul la nici o autoritate şi la nici o recompensă specială. Iar soluţiile delegaţilor sunt întâi aprobate de cei care numesc delegaţii.

AMBROGIO: – Şi presupuneţi că toţi vor fi mereu de acord. Dacă vor exista oameni cărora nu le va conveni ordinea voastră socială, ce veţi face?

GIORGIO: – Acele persoane se vor organiza cum cred mai bine. Vom încheia acorduri pentru a nu ne deranja reciproc.

AMBROGIO: – Dar dacă ceilalţi vor să vă deranjeze?

GIORGIO: – Atunci ne apărăm.

AMBROGIO: – Dar nu credeţi că de la problema nevoii de apărare, se va naşte un nou guvern?

GIORGIO: – Desigur, Anarhia nu e posibilă decât atunci când sunt eliminate cauzele conflictelor şi spiritul de solidaritate este bine dezvoltat între oameni. Anarhia nu poate exista astăzi, când proprietatea privată este intactă şi celelalte instituţii sociale ce deriva de aici; războiul ar izbucni imediat. După distrugerea proprietăţii private, Anarhia este posibilă, iar conflictele ce vor urma nu vor fi de nedepăşit. Anarhia înseamnă domnia acordului liber şi se poate realiza doar atunci când oamenii vor înţelege beneficiile solidarităţii. Pentru asta facem propagandă.

AMBROGIO: – Daţi-mi voie să mă întorc la anarho-comunism, nu pot să-l înţeleg.

GIORGIO: – Vă cred, după ce v-aţi petrecut viaţa printre articole şi coduri pentru apărarea drepturilor Statului şi ale patronilor; o societate fără Stat şi fără patroni, fără rebeli şi fără înfometaţi vi se pare ceva dintr-o altă lume. Dar dacă vreţi să faceţi abstracţie de poziţia dumneavoastră, dacă aveţi forţa să învingeţi obişnuinţele şi vreţi să reflectaţi la acest lucru fără prejudecăţi, o să înţelegeţi şi o să acceptaţi uşor că scopul societăţii este bunăstarea, pe cât posibil, a tuturor. Anarho-comunismul este soluţia necesară. Numai dacă nu sunteţi convins că societatea e făcută pentru a îngrăşa câţiva privilegiaţi pe spatele celor mulţi.

AMBROGIO: – Nu, nu; eu admit că societatea trebuie să-şi propună binele tuturor, dar nu pot accepta sistemul vostru. Încerc să vă înţeleg punctul de vedere, îmi place discuţia şi vreau să-mi fac o idee clară despre ceea ce vreţi să faceţi, dar concluziile dumneavoastră îmi par de-a dreptul utopice.

GIORGIO: – Dar ce găsiţi de neacceptat?

AMBROGIO: -Tot sistemul. Ce mi se pare imposibil este societatea fără guvern. Susţineţi egalitatea în drepturi şi fondaţi totul pe libera voinţă a asociaţilor.

GIORGIO: – Exact!

AMBROGIO: – Aici e eroarea. Societatea înseamnă ierarhie, disciplină, supunerea individului în faţa colectivităţii. Fără autoritate nu este posibilă o societate.

GIORGIO: – Din contră. Societatea propriu-zisă, nu poate exista decât între egali şi numai dacă au interese comune fără a se supune unul altuia. Relaţiile bazate pe ierarhie şi supunere, care pentru voi sunt esenţa societăţii sunt relaţiile dintre sclav şi patron. Trebuie să admiteţi că muncitorul nu e asociatul patronului, cum nici animalul domestic nu e asociatul ţăranului ce îl posedă.

AMBROGIO: – Credeţi într-adevăr într-o societate în care fiecare face ce vrea?

GIORGIO: – Cu condiţia ca oamenii să vrea să trăiască în societate şi să accepte adaptarea la necesităţile vieţii sociale.

AMBROGIO: – Şi dacă nu vor?

GIORGIO: – Atunci nu va fi posibilă societatea. Dar omul modern nu poate găsi decât în societate satisfacerea nevoilor morale şi materiale, deci e ciudat a presupune că va renunţa la ceea ce reprezintă condiţia bunăstării. Când se discută abstract, teoretic, oamenii cad mai greu de acord; dar când e într-adevăr ceva de făcut, care-i interesează pe toţi (fără ca nimeni să-şi poată impune voinţa sa altora), încăpăţânările încetează imediat şi se ajunge la acord. Nimic din ce e omenesc nu e posibil fără voinţa oamenilor. Problema noastră este a trezi această voinţă, a-i face pe oameni să înţeleagă că a urî, a se război unul cu altul, a se exploata reciproc ne distruge pe toţi. Soluţia este o ordine socială bazată pe sprijin mutual şi pe solidaritate.

AMBROGIO: – Deci, pentru a înfăptui anarho-comunismul, trebuie să aşteptaţi ca toţi să fie convinşi că vor să-l facă.

GIORGIO: – Nu, am aştepta mult şi bine. Voinţa e determinată, în mare parte, de ambientul social. Cât timp vor dura condiţiile actuale, marea majoritate va continua să creadă că societatea nu poate fi organizată altfel.

AMBROGIO: – Atunci?

GIORGIO: – Comunismul şi Anarhia vor exista doar între NOI, iar când numărul nostru va fi suficient de mare, ceilalţi vor vedea că ne descurcăm mai bine şi vor fi convinşi să facă la fel. Între timp vom face eforturi pentru a schimba condiţiile sociale şi modul de gândire. E vorba de acţiunea reciprocă a voinţei asupra ambientului şi a ambientului asupra voinţei. Noi facem tot ce putem pentru a pune în aplicare ideile noastre. NU vrem să violăm voinţa nimănui, dar nici nu putem permite ca alţii să violeze voinţa noastră şi a poporului. Suntem împotriva minorităţii care exploatează şi oprimă cu violenţă. Pentru a face să triumfe ideile noastre, contăm doar pe forţa cuvântului şi a exemplului.

AMBROGIO: – Bine, şi credeţi că veţi ajunge la o societate ce se bazează pur şi simplu pe voinţa liberă a membrilor săi? Va fi ceva fără precedent.

GIORGIO: – Nu chiar cum vă imaginaţi. Mereu a fost aşa: în statele totalitare, unde toţi locuitorii erau trataţi ca o turmă în serviciul unuia singur, există doar voinţa suveranului (de a ţine în sclavie masele); încet-încet, oamenii se emancipează şi ajung o clasă dominantă, fie prin participarea directă la guvernare, fie doar prin acumularea bogăţiilor. Astfel, societatea se modifică pentru a satisface voinţa noii clase dominante. Apoi, pentru a exploata mai uşor poporul, patronii găsesc mai simplu şi mai economic, să se pună de acord între ei şi să se lipsească pe cât posibil de serviciile Statului. Dar fără diviziunea de clasă, într-adevăr Statul nu va mai avea motive de existenţă. Chiar şi astăzi, atât în clasa dominantă, cât şi în clasa dominată, au loc acorduri spontane între indivizi, bazate doar pe onoare, pe sentimentul cinstei, pe dragoste, pe simpatie, pe regula bunei-creşteri, fără nici o intervenţie a autorităţilor. Legea şi guvernul devin necesare doar în relaţiile dintre dominatori şi dominaţi. Între egali nu se recurge la judecată şi nu se cheamă poliţia!

AMBROGIO: – Nu, exageraţi. Statul face până la urmă şi lucruri ce îi bucură pe toţi. De la învăţământ la vegherea sănătăţii publice, apără viaţa cetăţenilor, organizează servicii publice; nu puteţi spune că acestea sunt lucruri inutile sau dăunătoare.

GIORGIO: – Cert este că, în realitate, nu Statul le face, ci tot muncitorii. Statul doar le “reglementează”, adică le transformă în instrumente de dominare, întorcându-le în avantajul guvernanţilor şi patronilor. Învăţământul prosperă doar dacă oamenii îşi doresc să înveţe; sănătatea publică doar când oamenii cunosc, apreciază şi pot pune în practică regulile de igienă; viaţa cetăţenilor va fi sigură doar atunci când oamenii vor considera viaţa şi libertatea valori sacre, iar judecătorii şi poliţia Statului nu vor mai exista, pentru a da exemplu de brutalitate; la fel şi pentru serviciile publice – ele se organizează doar când publicul simte nevoia. Statul nu creează nimic, în ipoteza cea mai optimistă nu ar fi decât o roată în plus, o inutilă pierdere de forţe. Dar ar fi bine să fie doar atât!

AMBROGIO: – Gata, mi-aţi spus destul, vreau să reflectez. La revedere!

A opta zi

GINO (muncitor): – Am auzit că seara se discută aici despre probleme sociale şi am venit să pun, cu permisiunea acestor domni, o întrebare prietenului meu, Giorgio: spune-mi, e adevărat că voi, anarhiştii, vreţi să nu mai existe deloc poliţie?

GIORGIO: – Desigur. Nu eşti de acord? Ai devenit prietenul chestorilor şi jandarmilor?

GINO: – Nu sunt prietenul lor, ştii bine; dar nu sunt nici prietenul hoţilor şi criminalilor, vreau ca viaţa şi bunurile mele să fie apărate şi supravegheate.

GIORGIO: – Şi cine îi supraveghează pe gardieni, pe supraveghetori? Sau crezi că oamenii devin hoţi şi criminali fără nici un motiv? Crezi că cel mai bun mod de a avea grijă de propria siguranţă este de a accepta o haită care, cu scuza de a ne apăra, ne oprimă şi ne jupoaie şi face de două ori mai multe pagube decât hoţii şi criminalii? Nu ar fi mai bine să distrugem cauzele răului, făcând în aşa fel ca tuturor să le fie bine, fără a fi nevoie să se ia pâinea de la gura altuia şi fiecare să aibă dreptul la educaţie pentru a stârpi pasiunile rele: gelozia, ura, răzbunarea?

GINO: – Dar ce spui!? Oamenii sunt răi prin natura lor şi dacă nu ar fi legile, judecătorii, soldaţii şi jandarmii, ne-am devora între noi mai rău ca lupii.

GIORGIO: – Dacă ar fi aşa, ar fi un motiv în plus pentru a nu da nimănui puterea de a comanda şi de a dispune de libertatea celorlalţi. Constrânşi a lupta împotriva tuturor, fiecare cu propriile forţe, fiecare cu acelaşi risc, am avea ocazia de a fi învingători sau învinşi, am fi sălbatici, dar ne-am bucura măcar de libertatea relativă a pădurii, de pradă, de emoţiile bestiei. Dar a accepta voluntar, pentru simplul fapt că suntem predispuşi răului, dreptul şi puterea unora de a ne impune voinţa lor e la fel cu a vota sclavia şi mizeria. Tu, însă, te înşeli, dragul meu prieten; oamenii sunt buni şi răi în funcţie de circumstanţe. Ceea ce există în general în oameni e instinctul propriei conservări, aspiraţia către bunăstare şi la întreaga dezvoltare a propriilor capacităţi. Pentru a atinge bunăstarea prin a face rău celorlalţi necesită multe eforturi şi cred că putem rezista tentaţiei. E mult mai simplu să găseşti în societatea semenilor tăi condiţiile bunăstării şi dezvoltării personale, e nevoie de mai mult efort pentru a fi rău decât pentru a fi bun.

GINO: – Bine, dar între timp, în aşteptarea transformării sociale, poliţia împiedică comiterea delictelor.

GIORGIO: – Împiedică!?

GINO: – În fine, împiedică un mare număr şi asigură justiţia.

GIORGIO: – Nici asta nu e adevărat. Influenţa poliţiei asupra numărului şi importanţei delictelor aproape că nu există. Într-adevăr, pentru asta se reformează organizarea judecătorească, a poliţiei şi a închisorilor; se măreşte ori scade numărul de poliţişti. Dar până când nu se vor schimba condiţiile economice şi morala poporului, delicvenţa va rămâne nealterată. În schimb, ajunge şi cea mai mică modificare a raporturilor dintre proprietari şi muncitori, ori o creştere a preţului cerealelor şi a celorlalte alimente de primă necesitate sau o criză care să-i lase pe muncitori fără lucru, ori propagarea unei idei care deschide poporului noi orizonturi şi îi dă noi speranţe pentru ca imediat să observăm efectele în numărul crescut sau micşorat al delictelor. Poliţia, e adevărat, trimite în puşcărie delicvenţi; dar asta nu serveşte la evitarea unor noi delicate, ci e un rău adăugat la altul, o suferinţă mai mult decât inutilă – infinită! Şi chiar dacă “opera” poliţiei evită un delict (ceea ce nu ajunge), nu compensează delictele pe care poliţiştii le fac, umilinţele prin care aceştia supun publicul. Exercitarea funcţiei poliţiei îl face pe poliţist suspect şi în lupta cu publicul larg, îl face vânător de oameni, îi induce subiectivismul în descoperirea “faimoaselor” cazuri de delicvenţă; îi creează o mentalitate specială care sfârşeşte, destul de des, prin dezvoltarea unor instincte de-a dreptul anti-sociale. Nu e rar cazul când poliţistul, care ar trebui să prevină sau să descopere delictul, îl provoacă sau îl inventează în interesul carierei sale sau pentru a-şi demonstra utilitatea ori, pur şi simplu, pentru a-şi da importanţă.

GINO: – Dar atunci, poliţaii ar fi însăşi răufăcătorii! Asta se poate întâmpla când personalul poliţiei nu e corect recrutat, însă în general…

GIORGIO: – În general mediul acţionează la nesfârşit şi deformarea profesională îi loveşte şi pe ei. Spune-mi tu care poate fi sau ce ar putea deveni morala unuia care este obligat pentru un salariu să persecute, să aresteze, să martirizeze pe cine îi este indicat de superiori, fără a se gândi dacă acesta e vinovat sau inocent?

GINO: – Da, dar…

GIORGIO: – Dar lasă-mă să-ţi spun câteva cuvinte despre punctul cel mai important al problemei: ceea ce sunt de fapt aşa-zisele delicte pe care poliţia se însărcinează a le preveni şi a le reprima. Desigur, printre actele pe care codul penal le pedepseşte sunt şi vor fi şi acţiuni rele, dar acestea sunt excepţii şi depind de stadiul de disperare la care mizeria îi reduce pe oameni. Dar în general actele pedepsite sunt acelea care atacă privilegiile pe care şi le-au atribuit “domnii” şi acelea care atacă guvernul în exercitarea autorităţii sale. De obicei, poliţia, eficientă sau nu, serveşte la apărarea privilegiaţilor, nu a societăţii, şi pentru a ţine poporul supus. Tu vorbeai de hoţi, dar cine e mai hoţ decât patronul care se îmbogăţeşte rulând produsul muncii lucrătorilor săi? Tu vorbeai de criminali, dar cine e mai criminal decât capitaliştii care, pentru a nu renunţa la privilegiul de a comanda şi de a trăi fără a munci, devin cauza sărăciei atroce şi a morţii premature a milioane de muncitori şi copii? Aceşti hoţi şi criminali, cu mult mai vinovaţi şi mai periculoşi decât cei săraci, care sunt împinşi la delicte de către condiţiile mizere în care trăiesc nu sunt atinşi de poliţie, ci sunt protejaţi!

GINO: – Şi tu crezi că o dată făcută revoluţia, oamenii vor deveni imediat îngeri? Crezi că toţi vor respecta drepturile celorlalţi, toţi vor vrea binele şi vor ajuta? Crezi că nu o să mai fie ură şi gelozie? Crezi în paradisul pe pământ?

GIORGIO: – Nu, nu cred că transformările morale vor veni imediat şi negrul va deveni alb. Dar cu siguranţă va fi o mare schimbare doar pentru simplul fapt al pânii asigurate şi a libertăţii cucerite, dar toate pornirile rele ce s-au înrădăcinat în noi prin acţiunea de secole a sclavagismului şi a luptei fiecăruia împotriva tuturor, nu vor dispare dintr-o dată. Vor exista pentru mult timp încă, până când nimeni nu va mai fi tentat să impună prin violenţă propria voinţă celorlalţi sau până când va dispare aversiunea faţă de muncă, inspirată de condiţiile sclavagiste de azi.

GINO: – Deci şi după revoluţie va trebui să ne apărăm de răufăcători?

GIORGIO: – Destul de probabil. Bineînţeles că atunci nu vor fi consideraţi răufăcători cei care atacă organizarea socială şi încearcă să o schimbe cu una mai bună, nici chiar cei care nu vor să moară de foame fără a se revolta, doar aceia care vor face rău la toţi, cei care vor atenta la integritatea personală, la libertatea şi bunăstarea celorlalţi.

GINO: – Sună bine, prin urmare va trebui mereu o poliţie.

GIORGIO: – Nici vorbă, ar fi chiar o mare prostie. Nu e nevoie să deschidem şcoli pentru oameni violenţi, care nu fac nimic, ci devin un corp de călăi ce consideră cetăţeanul o marfă pentru puşcărie şi fac din vânătoarea de oameni principala lor ocupaţie doar pentru a ne apăra de un degenerat violent.

GINO: – Dar atunci?

GIORGIO: – Atunci o să ne apărăm noi.

GINO: – Şi tu crezi că asta o să fie posibil?

GIORGIO: – Nu, doar că va fi posibil ca poporul să se apere singur fără a delega cuiva funcţia specială a apărării; dar sunt convins că e singurul mod eficient. Spune-mi, dacă mâine vine la tine unul căutat de poliţie o să-l reclami?

GINO: -Ce? Eşti nebun? Nici măcar dacă ar fi cel mai mare asasin. Mă crezi turnător?

GIORGIO: – Deci a fi poliţist trebuie să fie o muncă destul de urâtă dacă omul care se respectă se simte dezonorat să o facă pentru că-l reţine de la a fi cu adevărat util şi necesar. Acum, spune-mi altceva: dacă ţi s-ar întâmpla să întâlneşti pe stradă un bolnav de ceva infecţios, periculos, l-ai duce la spital?

GINO: – Desigur.

GIORGIO: – Chiar şi cu forţa?

GINO: – Se înţelege, a-l lăsa liber înseamnă că ar putea face rău mai multor persoane!

GIORGIO: – Acum explică-mi de ce la un asasin te-ai gândi bine înainte de a-l reclama, dar un bolnav l-ai duce la spital, chiar şi cu forţa?

GINO: – Mai întâi de toate nu-mi place să fiu poliţai, apoi consider un lucru onorabil şi umanitar în a face pe infirmierul.

GIORGIO: – Aşadar vezi deja că primul efect al poliţiei e acela de a-i face pe cetăţeni dezinteresaţi de apărarea socială, în loc să-i pună de partea celor persecutaţi.

GINO: – Când duc pe cineva la spital, îl las în mâinile medicilor, care încearcă să-l vindece, pentru a-l lăsa liber când nu-şi va mai afecta semenii. Iar dacă boala e incurabilă, vor încerca să-i înlesnească suferinţa şi niciodată nu i se va impune un tratament mai sever decât cel necesar. Dacă medicii nu şi-ar face meseria, publicul i-ar obliga. Dar dacă e să predau pe cineva la poliţie, ştiu că în interes personal vor să-l condamne fără a-şi face griji dacă e vinovat sau nu, apoi îl aruncă într-o puşcărie, unde în loc să încerce un tratament pentru a-l ajuta, fac totul pentru a-l face să sufere. Îl înrăiesc şi mai mult şi îl eliberează şi mai periculos pentru societate decât era înainte. Dar asta s-ar putea modifica printr-o reformă radicală.

GIORGIO: – Pentru a reforma o instituţie, primul lucru care nu trebuie făcut e să-i construieşti o corporaţie interesată în a o conserva. Poliţia şi magistratura, care trimit oamenii în puşcării şi îi masacrează de câte ori se iveşte ocazia, sfârşesc prin a se considera a fi în luptă şi cu restul oamenilor. Acestea persecută delicventul adevărat sau presupus cu pasiunea cu care vânătorul vânează prada, dar în acelaşi timp au interesul de a fi cât mai mulţi delicvenţi, deoarece aceştia sunt motivul lor de existenţă. Cu cât creşte numărul şi pericolul delicvenţilor, cu atât creşte puterea şi importanţa socială a poliţiei. Pentru ca delictul să fie tratat cu raţiune, pentru a se căuta motivul şi a se face realmente tot posibilul pentru a-l elimina, e nevoie ca această muncă să fie încredinţată celor expuşi suferinţei şi consecinţelor delictului, adică poporului întreg, nu acelora pentru care existenţa delictului e izvor de putere şi de câştiguri.

GINO: – S-ar putea să ai dreptate, dar acum trebuie să plec. La revedere!

A noua zi

AMBROGIO: – Am reflectat la tot ce mi-aţi spus în conversaţia asta a noastră şi renunţ să mai discut. Nu pentru că mă consider deja învins, dar voi aveţi dreptatea voastră şi viitorul s-ar putea să fie al vostru. Eu, între timp, sunt magistrat şi atâta timp cât mai există legea, trebuie să o respect şi să o fac respectată. Înţelegeţi?

GIORGIO: – O, înţeleg bine; faceţi cum vreţi. Rămâne în grija noastră să abolim legea. Vă vom elibera astfel de obligaţia de a acţiona împotriva conştiinţei voastre.

AMBROGIO: – Încet, încet; eu nu am zis asta. Aş vrea o altă explicaţie de la dumneavoastră. Am putea să ne înţelegem în ceea ce priveşte regimul puterii şi organizarea politică a societăţii; la urma urmei, aceste formule istorice s-au schimbat de multe ori şi se vor schimba. Dar sunt instituţii sacre şi sentimente profunde ale spiritului uman pe care voi continuaţi să le jigniţi: familia şi patria! Spre exemplu, voi vreţi să puneţi în comun fiecare lucru. Normal, deci, veţi pune în comun şi femeile şi veţi transforma totul într-un mare serai. E adevărat?

GIORGIO: – Ascultaţi, dacă vreţi să discutaţi cu mine, făceţi-mi plăcerea de a nu spune tâmpenii şi nu faceţi glume de prost gust. E o discuţie serioasă ce nu merită a fi întreruptă cu prostii vulgare!

AMBROGIO: – Dar eu vorbeam serios…ce o să faceţi cu femeile?

GIORGIO: – Cu atât mai rău pentru dumneavoastră; e într-adevăr ciudat că nu înţelegeţi absurditatea pe care aţi spus-o: a pune în comun femeile. De ce nu spuneţi că vrem să punem în comun oamenii? Singurul lucru ce reiese din conceptul vostru este că, din obişnuinţă, consideraţi femeia drept o fiinţă inferioară, făcută şi pusă în lume pentru a servi ca animal domestic şi ca instrument al plăcerii pentru “domnul bărbat”. Faceţi cu femeile un calcul, aşa cum faceţi cu celelalte lucruri, şi le atribuiţi un destin şi un rol similar lucrurilor. Dar noi considerăm femeia o fiinţă egală cu bărbatul, care trebuie să se bucure de toate drepturile şi toate mijloacele pe care le are şi sexul masculin. Noi găsim fără sens întrebarea: ce veţi face cu femeile? Şi totuşi vă răspund: femeile vor face ceea ce vor vrea ele să facă! Şi cum au aceleaşi nevoi sociale ca şi bărbaţii, e cert că vor încerca să se pună de acord cu semenii lor pentru satisfacerea nevoilor individuale şi de grup, în avantajul tuturor.

AMBROGIO: – Văd că voi consideraţi femeia egală bărbatului. Dar mulţi oameni de ştiinţă, examinând structura anatomică şi funcţiile fiziologice ale organismului feminin, susţin că femeia e natural inferioară bărbatului.

GIORGIO: – Dar se ştie: pentru orice lucru ce “trebuie susţinut’’ există un “om de ştiinţă” gata să o facă. Pe lânga cei care susţin inferioritatea femeii, există şi oameni de ştiinţă care susţin în schimb că inteligenţa femeii şi capacităţile ei de dezvoltare sunt echivalente cu cele ale bărbatului. Iar dacă astăzi femeile par mai puţin inteligente decât bărbaţii, depinde de educaţia pe care o primesc femeile în mediul în care trăiesc. Dacă veţi căuta bine, veţi găsi şi “femei de ştiinţă” care susţin că bărbatul este o fiinţă inferioară, menită a elibera femeia de muncile fizice. Dar pe cine interesează? Aici nu e vorba de a rezolva o problemă ştiinţifică. Daţi femeilor toate mijloacele şi toată libertatea de dezvoltare şi va rezulta tot ceea ce poate să rezulte. Apoi ştiinţa va avea date reale pe care să le analizeze.

AMBROGIO: – Dar voi nu luaţi în considerare capacităţile cu care sunt dotaţi indivizii?

GIORGIO: – Nu în sensul ca acestea să creeze drepturi speciale. În natură nu o să găsiţi doi indivizi la fel, dar noi proclamăm egalitatea socială pentru toţi. Adică: aceleaşi mijloace, aceleaşi oportunităţi. Credem că această egalitate nu răspunde doar sentimentului de justiţie şi de frăţie ce se dezvoltă în umanitate, ci este în beneficiul tuturor de a conlucra cei puternici cu cei slabi. Chiar dacă unii sunt mai inteligenţi decât alţii, nu putem admite ca pentru asta să aibă mai multe drepturi decât ceilalţi. Sunt cei care susţin că blonzii sunt mai buni decât bruneţii şi viceversa; dacă au într-adevăr un fundament în realitate, e interesant pentru ştiinţă. Dar în stadiul actual de dezvoltare a umanităţii ar fi absurd a pretinde că blonzii trebuie să comande pe bruneţi ori invers. Nu vi se pare?

AMBROGIO: – Bine, dar să privim chestiunea familiei; vreţi să o desfiinţaţi sau să o organizaţi pe alte baze?

GIORGIO: – În cadrul familiei trebuie luate în considerare diferite tipuri de relaţii: economice, sexuale şi cele dintre părinţi şi copii. Odată abolită proprietatea privată şi, în consecinţă, moştenirea, familia ca instituţie economică nu mai are nici un motiv de a exista. În acest sens, ea e deja abolită pentru majoritatea populaţiei, care e compusă din proletari.

AMBROGIO: – Dar cum rămâne cu relaţiile sexuale, pentru că voi credeţi în dragostea liberă?

GIORGIO: – Dumneavoastră credeţi în dragoste cu forţa, în sclavagism? Acum există coabitare forţată şi dragoste prefăcută pentru convenienţă socială sau din interes. Nu există nici măcar cei care să respecte instituţia căsătoriei din convingeri religioase sau morale. Iar dragostea adevărată nu poate exista şi nu se poate concepe decât absolut liberă.

AMBROGIO: – Asta e adevărat, dar dacă fiecare îşi urmează poftele, nu ar mai exista morală şi lumea ar deveni un bordel.

GIORGIO: – Morala o puteţi lăuda şi prin rezultatele instituţiilor voastre! Adulter, minciuni de toate tipurile, bărbaţi care îşi ucid nevestele, femei ce-şi otrăvesc bărbaţii, copii crescuţi printre scandaluri şi bătăi crunte. Aceasta e morala pe care o credeţi ameninţată de dragostea liberă. Astăzi lumea este un bordel, deoarece femeile sunt constrânse să se prostitueze de foame, iar căsătoria e făcută pentru un simplu calcul de interese şi pe toată durata ei dragostea e doar un accesoriu. Asiguraţi tuturor mijloacele de a trăi convenabil şi independent, daţi femeii libertatea completă de a dispune de persoana sa, distrugeţi prejudecăţile religioase şi de orice tip, care leagă oamenii prin convenţii care perpetuează şi sunt derivate din sclavie, iar uniunile sexuale vor fi făcute din dragoste şi nu vor dura mai mult decât dragostea însăşi. Dar va produce doar fericirea indivizilor şi binele speciei.

AMBROGIO: – Dar, într-un final, sunteţi partizanul uniunilor temporare sau definitive? Vreţi cupluri separate sau multiplicitatea şi varietatea relaţiilor sexuale?

GIORGIO: – Noi vrem libertatea. Iar până acum, relaţiile sexuale au avut de suferit mult din cauza presiunii violente şi a brutalităţii, a necesităţilor economice, a prejudecăţilor religioase, a prescripţiilor legale, astfel încât nu e posibil a deduce felul relaţiilor sexuale care corespund cel mai bine (fizic şi moral) indivizilor şi speciei. Cu siguranţă, odată eliminate convenţiile care astăzi reduc relaţiile dintre bărbat şi femeie (artificiale şi forţate) se va constitui o morală şi o igienă sexuală care vor fi respectate, nu prin lege, ci din convingerea fondată pe experienţă. Numai dacă acestea satisfac binele individual şi pe cel al speciei. Dar aceasta nu poate fi decât un efect al libertăţii.

AMBROGIO: – Şi copiii?

GIORGIO: – Doar am discutat despre ceea ce presupune proprietatea comună şi principiul solidarităţii sociale, stabilite pe baze morale şi materiale solide. Deci întreţinerea şi educaţia copiilor este datoria şi grija comunităţii, în interesul tuturor. Probabil toţi bărbaţii şi toate femeile vor iubi toţi copiii. Iar dacă părinţii vor avea o afecţiune specială pentru copiii născuţi de ei, vor putea să se ocupe în mod special de ei, ştiind că viitorul le este asigurat, iar la întreţinerea şi educaţia lor participă întreaga societate.

AMBROGIO: – Dar respectaţi măcar dreptul părinţilor asupra copiilor lor?

GIORGIO: – Dreptul asupra copiilor nu înseamnă altceva decât datorii către ei. Mai mult drept asupra copiilor înseamnă mai multe datorii în îngrijirea lor. Cine îi iubeşte mai mult se va ocupa de ei mai mult. Dar dacă prin dreptul asupra copiilor înţelegeţi dreptul de a-i maltrata, de a-i corupe, de a-i exploata, atunci, cu siguranţă, neg acest drept şi cred că nicio societate care l-ar recunoaşte nu ar scăpa de suferinţă.

AMBROGIO: – Dar nu vă gândiţi că această încredinţare a responsabilităţii întreţinerii copiilor colectivităţii ar provoca o creştere a numărului populaţiei încât n-ar mai fi loc pentru toţi?

GIORGIO: – Eu v-am spus altă dată că e absurd să pretindeţi că mizeria actuală depinde de numărul excesiv al populaţiei. Dar dacă în viitor această problema ar deveni cu adevărat îngrijorătoare, cred că oamenii emancipaţi şi instruiţi se vor gândi şi, când vor considera necesar, vor găsi o soluţie la multiplicarea rapidă a speciei. Dar toate astea după ce vor fi eliminate privilegiile, lăcomia acaparatoare de bunuri şi pământuri, obstacolele puse producţiei de către patroni şi toate celelalte cauze ale mizeriei sociale şi materiale.

AMBROGIO: – Dar dacă oamenii nu vor vrea să se gândească?

GIORGIO: – Atunci va fi rău pentru ei! Dar voi nu vreţi să înţelegeţi că nu există nicio providenţă sau divinitate care să se îngrijească de binele oamenilor. De binele lor, oamenii trebuie să aibă grijă singuri făcând ceea ce consideră necesar. Voi spuneţi mereu: dar dacă nu vor? Dacă nu vor, rămân în voia forţelor care îi înconjoară. La fel cum astăzi nu ştiu ce să facă pentru a fi liberi sau ştiu, dar nu vor să facă ceea ce trebuie pentru a se elibera. Şi rămân sclavi. Dar aşa cum speram noi, chiar dacă voi nu credeţi, în curând oamenii vor şti şi vor vrea. Atunci vor fi liberi.

AMBROGIO: – Dumneavoastră concluzionaţi că totul depinde de voinţă. Dacă oamenii vor vrea să fie liberi, dacă vor vrea să facă ceea ce e necesar pentru a trăi într-o societate egalitară, totul va fi bine; dacă nu, cu atât mai rău pentru ei. Ar fi bine dacă toţi ar vrea acelaşi lucru, dacă unii vor să trăiască în anarhie, iar alţii preferă tutela unui guvern; daca unii sunt dispuşi să ia în considerare nevoile colectivităţii şi ceilalţi vor doar să se bucure de beneficiile ce derivă din viaţa socială şi vor să facă totul în felul lor, fără a se preocupa de pagubele ce le pot face celorlalţi. Cum vă veţi descurca, dacă nu există un guvern care să determine şi să impună îndatoririle sociale?

GIORGIO: – Dacă există un guvern, trimfă voinţa guvernanţilor şi a partidelor lor, se rezolvă doar interesele acestora, iar problema de a satisface voinţa tuturor nu e rezolvată. Din contră, dificultăţile se agravează. Facţiunea ce guvernează nu numai că ignoră, dar poate viola voinţa celorlalţi, dispunând pentru a se impune de forţa tuturor. E cazul societăţii actuale, în care clasa muncitoare furnizează guvernului soldaţi şi bogăţii, care servesc la a-i ţine în sclavie pe muncitori. V-am mai spus deja, noi vrem o societate în care fiecare să aiba mijloacele necesare pentru a trăi aşa cum crede, dar nimeni nu o să poată constrânge pe ceilalţi să muncească pentru el, nimeni nu o să poată să oblige pe alţii să se supună voinţei sale. Actualizând aceste două principii: libertate pentru toţi şi unelte de producţie pentru toţi, restul va deriva în mod natural prin forţa circumstanţelor, iar noua societate se va organiza aşa cum îi va conveni mai bine, în interesul tuturor.

AMBROGIO: – Şi dacă cineva va vrea să se impună cu forţa?

GIORGIO: – Atunci acesta ar fi guvernul sau aspirantul la guvernare, iar noi îl vom combate cu forţa. Dacă vrem să facem azi revoluţia împotriva guvernului, nu va fi pentru a ne supune mâine la noi opresori. Dacă acesta ar învinge, revoluţia ar fi pierdută şi ar fi nevoie să o luăm de la capăt.

AMBROGIO: – Dar admiteţi principii morale, superioare voinţei şi capriciilor omeneşti, conform cărora toţi sunt obligaţi să se uniformizeze, cel puţin moralmente?

GIORGIO: – Ce înseamnă morala superioară voinţei oamenilor? De cine e prescrisă, de unde derivă? Morala se schimbă de la o epocă la alta, în funcţie de ţări, de circumstanţe. Ea exprimă ceea ce oamenii consideră, într-un anumit moment, că este conduită cea mai bună. Pentru fiecare om ceea ce îi place şi îl bucură e conform moralei corecte, din motive materiale ori sentimentale. Pentru voi morala impune respectul legii, adică supunerea în faţa privilegiilor de care se bucură clasa voastră. Pentru noi asta cere revoluţia împotriva opresiunii şi căutarea binelui pentru toţi.

AMBROGIO: – Şi delicvenţii…veţi respecta libertatea lor?

GIORGIO: – Pentru noi delicvenţa înseamnă violarea libertăţii altora. Când delicvenţii sunt mulţi şi puternici şi şi-au organizat în mod stabil dominaţia lor, cum este cazul astăzi (al patronilor şi guvernanţilor), e necesară o revoluţie pentru a ne elibera. În schimb, când delicvenţa e redusă la cazuri izolate, de inadaptare sau de boală, vom încerca să descoperim cauzele şi să aducem remediile necesare.

AMBROGIO: – Dar între timp veţi avea nevoie de o poliţie, de un cod penal, de magistratură.

GIORGIO: – Şi deci, aţi spune voi, de reconstituirea unui guvern, reîntoarcerea la statutul de opresiune în care trăim astăzi. De fapt, răul major al delictului nu e faptul în sine al violării dreptului individului, cât pericolul ca acesta să se folosească de ocazie ca pretext pentru constituirea unei autorităţi, care sub aparenţa apărării societăţii de fapt o supune şi o oprimă. Noi ştim deja la ce foloseşte poliţia şi magistratura – ele sunt cauza şi nu remediul nenumăratelor delicte. Trebuie să încercăm să distrugem delictul, eliminând cauzele. Colectivităţile direct interesate ar trebui să se gândească să-i pună pe delicvenţi în imposibilitatea de a fi dăunători, fără a delega pe nimeni cu această funcţie specifică (de persecutor al delicventului). Ştiţi povestea calului care i-a cerut protecţie omului şi s-a lăsat încălecat?

AMBROGIO: – Ştim, dar o altă problemă, observând că în societatea voastră toţi sunt egali din punct de vedere social, toţi au dreptul la aceleaşi mijloace de educaţie şi dezvoltare, toţi au deplină libertate de a-şi alege propria viaţă; cum o să vă îngrijiţi de muncile necesare? Sunt munci plăcute şi munci chinuitoare, munci sănătoase şi munci insalubre. Natural, fiecare va alege muncile mai bune, dar cine le va face pe celelalte, care sunt totuşi necesare? Apoi există o mare diferenţă între munca intelectuală şi munca fizică. Nu vi se pare că toţi ar vrea să fie dotaţi, să fie poeţi şi nimeni nu ar vrea să cultive pământul?

GIORGIO: – Dumneavoastră vă închipuiţi societatea viitoare a egalităţii, a libertăţii, a solidarităţii, dar presupuneţi că vor rămâne aceleaşi condiţii morale şi materiale de azi. Atunci, normal că vi se pare imposibil. Când toţi vor avea mijloacele, când toţi vor ajunge la maximul de dezvoltare materială şi intelectuală permis de capacităţile lor naturale, cu toţii se vor bucura de munca intelectuală şi fizică, iar mintea şi corpul se vor dezvolta în armonie. Toţi vor fi oameni de ştiinţă şi toţi vor fi muncitori, în funcţie de capacităţile individuale. Imaginaţi-vă câteva mii de ingineri, medici şi artişti, transportaţi pe o insulă fertilă cu uneltele necesare; credeţi că vor muri de foame decât să muncească cu mâinile lor sau că s-ar omorî între ei în loc să se pună de acord şi să împartă munca după înclinaţiile şi capacităţile fiecăruia? Dacă ar exista munci care să nu placă nimănui, le-ar face toţi pe rând şi cu toţii ar căuta să facă plăcute şi sănătoase muncile insalubre şi dure.

AMBROGIO: – Ajunge, eu aş avea mii de întrebări să vă pun, dar dumneavoastră călătoriţi în plină utopie şi găsiţi prin imaginaţie modul de a rezolva toate problemele. Prefer să-mi vorbiţi puţin despre căile şi mijloacele pe care le propuneţi pentru a vă realiza visele.

GIORGIO: – Cu multă plăcere, mai ales că problema urgentă este – ce trebuie făcut azi şi în viitorul apropiat. Dar vom discuta data viitoare.

A zecea zi

AMBROGIO: – Aşadar, astă seară ne vorbiţi despre mijloacele prin care vă propuneţi să atingeţi idealul dumneavoastră: ANARHIA. Deja îmi imaginez: bombe, masacre, împuşcături, jafuri, incendii şi altele asemănătoare.

GIORGIO: – Dumneavoastră domnule aţi greşit pur şi simplu adresa; aţi crezut că vorbiţi cu un “oficial”, precum cei care comandă soldaţii europeni trimişi să “civilizeze” Africa sau Asia, ori când împart între ei Europa. Noi nu suntem aşa, vă rog să mă credeţi.

CEZARE: – Eu cred, domnule magistrat, că prietenul nostru, care ne-a demonstrat că este un tânăr cu raţiune (chiar dacă visează mult), aşteaptă triumful ideii sale prin evoluţia naturală a societăţii, prin progresul ştiinţei şi dezvoltarea producţiei. Şi nu e nimic rău în asta. Dacă Anarhia va trebui să vină, va veni; e inutil să ne pierdem vremea pentru a evita inevitabilul. Dar e un lucru destul de departe, trăim în pace!

GIORGIO: – Da, nu aveţi nici un motiv de nelinişte. Dar domnule comerciant, eu nu mă bazez pe evoluţie, nici pe ştiinţă. Ar fi prea mult de aşteptat. Şi ce e mai rău decât să aştepţi zadarnic? Evoluţia umanităţii merge în sensul în care o împinge voinţa oamenilor, nu există nicio lege naturală pentru care evoluţia, în mod fatal, să pună capăt libertăţii, mai degrabă decât divizării societăţii în două tabere adverse: cea a dominatorilor şi cea a dominaţilor. Azi, statutul social de “dominat”, o dată ce există, tinde să se menţină la nesfârşit dacă dominatorii nu întâlnesc o opoziţie conştientă, activă, agresivă din partea dominaţilor. Factorii de dizolvare şi de moarte spontană, care există în fiecare regim, dacă nu-şi găsesc o compensaţie şi un antidot în alţi factori de recompunere şi de viaţă mai pot fi totuşi neutralizaţi de “arta” acelora ce dispun de forţa socială şi posibilitatea de a o dirija. Pot să vă demonstrez cum burghezia ascunde acele tendinţe naturale de la care anumiţi socialişti aşteptau “schimbarea” în scurt timp. Iar ştiinţa e o armă puternică, ce poate fi folosită atât pentru bine, cât şi pentru rău. Şi cum în condiţiile actuale de inegalitate, aceasta e mai accesibilă privilegiaţilor decât oprimaţilor, e mai utilă celor dintâi. La fel cum sunt şi instituţiile inutile, deoarece sunt inaccesibile maselor dezmoştenite. Nu trebuie omis că ele pot fi folosite în sensul dorit de “educatori” sau de cei care îi plătesc pe aceştia.

AMBROGIO: – Atunci nu rămâne decât violenţa!

GIORGIO: – Adică Revoluţia!

AMBROGIO: – Revoluţia violentă, revoluţia armată?

GIORGIO: – Exact!

AMBROGIO: – Bombele!

GIORGIO: – Să o lăsăm baltă, domnule magistrat. Îmi pare rău că trebuie să vă repet că aici nu suntem la tribunal şi eu, deocamdată, nu sunt acuzatul pe care trebuie să-l trageţi de limbă pentru o declaraţie imprudentă. Revoluţia va fi violentă pentru că VOI, clasa dominantă, vă menţineţi la putere prin violenţă şi nu daţi dovada că aţi fi dispuşi să cedaţi în mod paşnic. Vor fi împuşcături şi bombe ce vor face să sară în aer depozitele de explozibili şi muniţii ale soldaţilor voştri. Acestea sunt doar probleme tehnice, de care se vor ocupa tehnicienii. Ce pot să vă asigur e că pentru noi violenţa ne este impusă de violenţa voastră; pe cât va depinde de noi, nu va depăşi limitele necesităţii de luptă, adică va fi determinată de rezistenţa pe care o veţi opune. Tot ce se va întâmpla mai rău va fi din cauza voastră şi a educaţiei sângeroase pe care o daţi poporului.

CEZARE: – Dar cum faceţi revoluţia asta, dacă voi sunteţi patru pisici?

GIORGIO: – E posibil să fim doar patru pisici; pe dumneavoastră vă bucură gândul şi nu vreau să vă stric o aşa dulce iluzie. Dar vreau să vă spun că ne vom chinui să fim opt şi apoi şaisprezece…Desigur, datoria noastră este de a face propagandă pentru a reuni o minoritate de oameni conştienţi, care ştiu ce trebuie să facă şi sunt decişi. Trebuie să pregătim oamenii sau câţi din ei este posibil pentru a acţiona în direcţia dorită atunci când vor avea ocazia. Prin asta înţelegem exproprierea actualilor deţinători de bogăţii, distrugerea autorităţii, împiedicarea constituirii de noi privilegii şi noi forme de guvernare, reorganizarea direct de către muncitori a producţiei, distribuţiei şi vieţii sociale.

CEZARE: – Şi dacă ocazia nu va veni?

GIORGIO: – Atunci încercăm să o facem să vină.

PROSPERO: – Câte iluzii vă faceţi, tinere dragă! Credeţi că suntem încă în epoca pietrei? Cu armele şi cu tehnica modernă o să fiţi masacraţi înainte de a vă mişca.

GIORGIO: – La arme şi tehnica nouă se pot opune arme şi tehnici adecvate. Şi în cele din urmă, aceste arme sunt în mâinile poporului. Voi îi constrângeţi pe toţi la serviciul militar, ne învăţaţi pe toţi folosirea armelor, dar nu vă imaginaţi că în realitate veţi fi neputincioşi în ziua în care un număr suficient de rebeli se vor revolta. Noi, proletarii – clasa oprimată, suntem electricienii, suntem cei care conducem locomotivele, cei ce producem explozibil, cei care forăm în mină, cei care construim maşini şi avioane, noi suntem soldaţii. Din păcate, chiar noi suntem cei care vă apărăm interesele. Voi nu trăiţi decât prin voinţa inconştientă a victimelor voastre, dar fiţi atenţi la trezirea conştiinţei! Apoi, anarhiştii sunt învăţaţi să facă fiecare ce vrea, iar poliţia voastră e obişnuită să se uite peste tot, numai acolo unde sunt pericole reale – nu. Dar eu nu am intenţia să vă fac un curs de tactică insurecţională. Ăsta e un lucru ce nu vă priveşte.

VINCENZO (tânăr republican): – Permiteţi-mi să intervin în conversaţie pentru a face anumite observaţii şi a pune anumite întrebări. Prietenul Giorgio vorbeşte despre anarhism, dar spune că Anarhia trebuie să vină în mod liber, prin voinţa poporului, fără constrângeri. Zice că pentru asta e nevoie ca regimul monarhist – militarist să fie doborât prin insurecţie, deoarece falsifică şi sufocă. Asta este ceea ce vor şi republicanii revoluţionari. De ce nu vă declaraţi republican? În republică poporul e suveran, se face ceea ce vrea poporul, iar dacă poporul vrea Anarhia – se va face Anarhia.

GIORGIO: – Sincer, eu mă refer la voinţa oamenilor şi dacă am zis voinţa poporului, e un fel de a spune; dar o inexactitate şi tot discursul meu necesită o corectură.

VINCENZO: – Poporul nu e compus din oameni?

GIORGIO: – Nu e o chestiune de cuvinte. E o problemă de substanţă. Toată diferenţa este între democraţie, ce semnifică guvernul poporului, şi Anarhie, care înseamnă fără guvern, libertatea tuturor şi a fiecăruia. Poporul e compus, desigur, din oameni, adică din unităţi conştiente, interdependente, dar care au fiecare o sensibilitate proprie, interese, pasiuni şi voinţe particulare. Vorbiţi de “voinţa tuturor”, dar în realitate este vorba despre “voinţa dominatorilor”, nu de “voinţa poporului”; e un hibrid produs de calcule numerice, ce nu răspunde în mod exact voinţei nimănui şi nu satisface pe nimeni. Deja prin declaraţia însăşi a democraţilor şi a republicanilor, aşa-zisul guvern al poporului nu e decât guvernul majorităţii, care îşi exprimă şi realizează voinţa cu ajutorul reprezentanţilor săi. Suveranitatea minorităţii este un drept doar cu numele, care nu se traduce în practică. Şi luaţi aminte că această minoritate, în afară de a fi mereu partea cea mai progresistă a populaţiei, poate fi chiar majoritatea numerică, atunci când mai multe facţiuni discordante se află în faţa unei minorităţi compacte. Dar acea parte care reuşeşte să facă în aşa fel încât să triumfe proprii candidaţi pretinde numele de majoritate. Prin mecanismul de funcţionare al regimului parlamentar nici măcar aceşti candidaţi nu contează prea mult la elaborarea legilor, care ar trebui să fie, în ultima analiză, expresia voinţei majorităţii alegătorilor. Acum să lăsăm deoparte ipoteza dacă regimul republican poate realiza voinţa tuturor şi spuneţi-mi care este voinţa dumneavoastră, cum aţi vrea dumneavoastră să fie republica, care sunt instituţiile sociale pe care aceasta ar trebui să le reactualizeze?

VINCENZO: – Dar e clar. Ceea ce eu vreau, ceea ce toţi republicanii adevăraţi vor este justiţia socială, emanciparea muncitorilor, egalitate, libertate şi fraternitate.

O VOCE: – Da, cum e în Franţa, în Elveţia şi în America!

GIORGIO: – Dar de ce republicile nu sunt adevărate, de ce aproape toate partidele, care pornesc de la aceleaşi idei de egalitate, libertate şi fraternitate (ca şi ale noastre), au susţinut, susţin şi vor susţine regimuri de privilegii, în care muncitorii sunt exploataţi mai mult, capitaliştii sunt mult mai puternici, poporul mult mai oprimat şi guvernul mult mai important decât în regimul monarhic? De ce oare consecinţele au fost atât de negative şi de ce oare ar fi diferite când republica va fi făcută de voi?

VINCENZO: – De ce!?

GIORGIO: – Vă spun tot eu: pentru că în aceste republici condiţiile economice ale poporului rămân în esenţă neschimbate, rămâne netulburată diviziunea socială între clasa proprietarilor şi clasa proletarilor; iar dominaţia rămâne în mâinile acelora care deţin monopolul mijloacelor de producţie şi ţin masele aservite intereselor lor. Natural, clasa privilegiată se străduieşte să-şi consolideze poziţia, care ar putea fi zguduită de ideea revoluţionară ce naşte republica şi e nevoie ca lucrurile să devină rapid ca înainte. Se exclud astfel progresele realizate prin creşterea conştiinţei muncitorilor, prin încrederea în forţele proprii, care creşte de fiecare dată când doboară un guvern.

VINCENZO: – Dar noi recunoaştem toata importanţa problemei economice. Noi stabilim o taxă progresivă, ce va face să cadă pe umerii bogaţilor cea mai mare parte a funcţiilor publice; noi abolim taxele vamale protecţioniste, punem o taxă pe terenurile necultivate, stabilim un salariu minim şi un maxim pentru preţuri. Vom face legi care să protejeze muncitorii.

GIORGIO: – Dacă veţi face toate astea, capitaliştii vor găsi un nou mod de a le face inutile şi de a le întoarce în favoarea lor. Se va perfecţiona exploatarea şi tot muncitorii vor plăti.

VINCENZO: – Atunci o să expropriem fără nicio despăgubire şi vom face comunismul. Sunteţi mulţumit?

GIORGIO: – Nu. Comunismul făcut din voinţa guvernului şi nu direct, din voinţa grupurilor de muncitori, nu mă linişteşte. Dacă ar fi posibil, ar fi cea mai sufocantă tiranie la care ar fi supusă societatea. Când va fi proclamată republica, guvernul veţi fi voi. Nu veţi distruge puterea capitaliştilor prin exproprierea revoluţionară. Dacă nu primul guvern republican, cu siguranţă următoarele vor distruge tot ce revoluţia a câştigat prin “aventură” şi vor deveni exact cum doresc capitaliştii.

VINCENZO: – Atunci, văzând că Anarhia nu e posibilă azi, trebuie să suportăm liniştiţi monarhia?

GIORGIO: – Nicidecum. Puteţi conta pe ajutorul nostru, dacă circumstanţele vor deveni propice pentru o mişcare insurecţionistă. Avem un interes comun de a zdruncina jugul care azi ne oprimă. Ce va fi după, vom vedea. Între timp facem propagandă şi încercăm să pregătim masele pentru ca mişcarea revoluţionară să determine cea mai profundă transformare socială posibilă, care va lăsa larg deschisă calea spre progrese ulterioare.

CEZARE: – Mi se pare că lucrul pe care îl consideraţi cel mai urgent este insurecţia. Şi pe cât de dificil ar părea, acest lucru este posibil. În substanţă, guvernele se bazează pe bani şi pe soldaţi recrutaţi forţat, deci pe neîncredere. În faţa unei revolte generale a poporului, soldaţii (din popor şi ei) nu rezistă mult. Înţeleg, deci, ca prin mai multă propagandă printre muncitori, soldaţi şi tineri, puteţi profita de o ocazie propice: criza economică, război nefericit ori grevă generală pentru a răsturna guvernul. Dar apoi? Îmi spuneţi că poporul se va auto-organiza şi va face totul singur. Dar asta sunt doar cuvinte. Probabil că va urma o perioadă mai lungă sau mai scurtă de dezordine, de risipă şi poate de măceluri. Apoi un nou guvern va prelua puterea şi va restabili ordinea, iar totul va continua ca şi înainte. De ce să se facă atâta risipă de forţe?

GIORGIO: – Chiar dacă ar fi să se întâmple cum spuneţi, insurecţia tot nu ar fi inutilă pentru că după o revoluţie, lucrurile nu se mai întorc niciodată cum au fost înainte. Pentru simplul fapt că poporul a gustat o perioadă de libertate şi a experimentat forţa sa. Noul guvern va simţi că nu este în siguranţă la putere dacă nu va încerca să-şi justifice ascensiunea, luându-şi titlul de interpret şi continuator al revoluţiei. Dar în realitate guvernul va fi cel care va împiedica revoluţia să meargă mai departe şi o va restrânge şi denatura cu scopul de a profita de cuceririle acesteia. Este exact ceea ce s-a întâmplat cu toate revoluţiile trecute. Dar noi avem motive de a spera că revoluţia noastră se va face mult mai bine.

CEZARE: – Şi de ce?

GIORGIO: – Pentru că în revoluţiile trecute, toţi revoluţionarii vroiau să transforme societatea cu ajutorul legilor şi cu un guvern care să le impună. Era obligatoriu să se formeze un nou guvern. Iar acesta era normal să dorească în primul rând să guverneze să-şi consolideze puterea, să formeze în jurul său un partid şi o clasă privilegiată cointeresată în permanenţă de putere. Dar acum au apărut în istorie – anarhiştii. Acum sunt revoluţionari doar aceia care au scopuri revoluţionare clare – antiguvernamentale, deci constituirea unui nou guvern va găsi un obstacol nemaiîntâlnit în trecut. Mai mult, vechii revoluţionari, vrând să facă transformarea socială prin intermediul legii, priveau masele doar din interes material şi nu se preocupau să le creeze o conştiinţă; astfel, poporul, bun doar pentru distrugere, va cere el însuşi un guvern pentru reorganizarea vieţii sociale. În schimb, noi ţintim prin propaganda noastră ca organizaţiile muncitoreşti să constituie o minoritate conştientă, care să ştie ce vrea să facă. Împreună cu majoritatea să poată prevedea necesităţile imediate şi să aibă acele iniţiative care înainte aparţineau guvernului.

CEZARE: – Sună bine, dar cum o să fiţi doar o minoritate şi probabil în multe ţări nu o să aveţi nicio influenţă; oricum se va constitui un guvern pe care va trebui să-l suportaţi.

GIORGIO: – Că un guvern reuşeşte să ajungă la putere, e destul de posibil, dar că noi va trebui să-l suportăm, asta rămâne de văzut. Reţineţi, în revoluţiile trecute se urmărea întâi de toate crearea noului guvern şi de la acesta se aştepta noua ordine. Dar lucrurile rămâneau în esenţă aceleaşi; mai mult, condiţiile economice ale maselor deveneau grave prin oprirea industriei şi comerţului. Astfel intervine graba, oboseala rapidă şi ostilitatea oamenilor împotriva celor ce vor să prelungească starea de insurecţie. Apoi se întâmplă ca oricine se dovedeşte capabil de a restabili ordinea – fie doar un soldat norocos, un politician abil şi îndrăzneţ sau poate chiar suveranul gonit înainte – să fie întâmpinat cu aplauzele populare ca un pacificator şi eliberator. Noi, în schimb, înţelegem revoluţia într-un mod diferit. Noi vrem ca transformarea socială spre care ţinteşte revoluţia să se realizeze din primul act insurecţional. Vrem ca poporul să intre imediat în posesia bogăţiilor existente, palatele să fie declarate domeniu public, toată populaţia să aibă locuinţe cât mai bune posibil, vrem ca toate produsele alimentare disponibile să fie puse sub control public şi distribuite egal pentru toţi, vrem ca agricultorii să-şi însuşească pământurile necultivate şi fostele proprietăţi, vrem ca muncitorii să se sustragă directivelor patronilor şi să continue producţia pe cont propriu. Vrem să se stabilească imediat relaţii de schimb între diferitele asociaţii producătoare; în acelaşi timp vrem să se distrugă toate titlurile şi toate semnele materiale ale proprietăţii private şi ale dominaţiei statale. Vrem ca din primul moment să se simtă beneficiile revoluţiei şi să fie imposibilă restabilirea vechii ordini.

CEZARE: – Şi vi se pare că toate astea sunt uşor de făcut?

GIORGIO: – Nu, cunosc toate dificultăţile pe care le vom întâlni, prevăd că acest program nu poate fi aplicat imediat peste tot şi vor fi multe neînţelegeri şi erori. Dar simplul fapt că sunt oameni ce vor să-l aplice şi că încearcă să-l aplice oriunde e posibil e deja o garanţie că niciodată revoluţia nu va mai fi o simplă transformare politică, ci va aduce o schimbare profundă vieţii sociale.

CEZARE: – Dar dacă în ciuda tuturor intenţiilor voastre, bune sau rele, un guvern totuşi se constituie, toate proiectele voastre se vor risipi în vânt şi va trebui să vă supuneţi şi voi legilor ca şi ceilalţi.

GIORGIO: – De ce? E destul de probabil să apară un nou guvern. Sunt multe persoane care vor să comande şi multe altele ce sunt dispuse să se supună. Dar ca acest guvern să fie acceptat şi să se poată impune e destul de dificil dacă în ţară sunt suficienţi revoluţionari şi au reuşit să informeze oamenii pentru a împiedica un nou guvern să găsească modul de a deveni puternic şi stabil. Un guvern are nevoie de soldaţi, apoi are nevoie de bani şi noi ne vom asigura că nimeni nu mai plăteşte impozite şi nimeni nu mai face împrumuturi. Sunt comune şi poate regiuni întregi unde revoluţionarii sunt îndeajuns de numeroşi, iar muncitorii destul de pregătiţi pentru a se proclama autonomi şi a se îngriji ei înşişi de munca lor refuzând să recunoască guvernul şi delegaţii săi. Astfel de regiuni sau comune vor fi centre de iradiaţie revoluţionară împotriva oricărui guvern, iar dacă se va acţiona rapid acesta nu va mai avea timp să se înarmeze.

CEZARE: – Ăsta e război civil!

GIORGIO: – Da, s-ar putea. Noi însă suntem pentru pace; dar nu vom sacrifica revoluţia pentru dorinţa de pace. Nu o vom sacrifica, pentru că numai prin revoluţie se va ajunge la o pace adevărată şi permanentă.

PIPO (veteran, mutilat în război): – Vă rog să-mi permiteţi să vă spun că sunt uimit, chiar indignat. Aveţi opinii diferite, dar cu toţii ignoraţi chestiunea esenţială: cea a patriei, aceea de a asigura măreţia şi gloria Italiei noastre.

AMBROGIO: – Noi în conversaţiile noastre nu am vorbit de Italia, nu am vorbit despre familiile noastre. Nu e necesar să vorbim despre ceea ce se subînţelege, despre ceea ce e superior oricărei opinii. Vă rog să nu puneţi la îndoială patriotismul nostru, nici măcar cel al lui Giorgio.

GIORGIO: -Ba nu, patriotismul meu puteţi foarte bine să-l puneţi la îndoială pentru că eu nu sunt patriot.

PIPPO: – Da, îmi imaginam, voi sunteţi dintre aceia care strigă “Jos Italia” şi aţi vrea să vedeţi ţara noastră umilită, învinsă şi dominată de străini.

GIORGIO: – Nu e deloc aşa. Acestea sunt, ca de obicei, calomnii prin care se încearcă dezinformarea oamenilor pentru a-i pune împotriva noastră. Nu exclud că sunt persoane ce cred într-adevăr aceste minciuni, dar asta este rodul ignoranţei şi manipulării. Noi nu vrem niciun fel de dominaţie, nu dorim ca Italia să fie dominată de alte ţări şi nu vrem nici ca Italia să domine pe altele. Noi considerăm patria noastră – lumea întreagă, fraţii noştrii – toţi oamenii; ar fi pur şi simplu absurd să vrem umilinţa ţării în care trăim împreună cu cei dragi şi a cărei limbă o vorbim cel mai bine.

AMBROGIO: – Dar această ţară e patria pe care voi continuaţi să o blestemaţi.

GIORGIO: – Noi nu blestemăm patria, noi blestemăm patriotismul, barbaria naţională, predicarea urii împotriva altor ţări – pretextul pentru azvârlirea popoarelor în războaie criminale, în serviciul capitalismului şi pentru ambiţiile exagerate ale politicienilor.

VINCENZO: – Încet, încet; aveţi dreptate dacă vorbiţi de patriotismul capitaliştilor, pentru care dragostea de patrie e doar un pretext pentru care nu riscă nimic şi în numele căruia se îmbogăţesc prin munca muncitorilor şi sacrificiul oamenilor sinceri din toate clasele. Dar sunt şi patrioţi adevăraţi care sunt gata să sacrifice totul pentru patrie: averi, libertate, viaţă.

GIORGIO: – Eu îl admir pe cel ce se sacrifică pentru ideile sale. Dar trebuie să recunosc că idealurile patrioţilor sinceri din toate partidele sunt depăşite şi nu servesc decât guvernului şi capitaliştilor pentru a-şi masca cu motive ideale ţintele lor reale şi de a atrage masele inconştiente şi tineretul entuziast.

VINCENZO: – Cum depăşite? Dragostea pentru ţară e un sentiment natural şi nu poate fi depăşit niciodată.

GIORGIO: – Ceea ce voi numiţi dragoste de ţară este legătura pe care o aveţi cu ţara unde aveţi siguranţa materială şi va dura până când civilizaţia va progresa până în punctul în care fiecare va găsi de fapt ţara lui în orice parte din lume. Dar asta nu are nimic în comun cu mitul patriei ce vă face să consideraţi celelalte popoare inferioare, ce vă face să doriţi dominarea asupra celorlalţi, ce vă împiedică să apreciaţi operele străinilor, ce vrea ca muncitorii săi să fie mai înrudiţi cu patronii lor şi cu poliţiştii autohtoni decât cu muncitorii din alte ţări (cu care au interese şi aspiraţii comune). Sentimentul nostru internaţionalist şi cosmopolit nu e decât dezvoltarea şi continuarea progreselor deja realizate. Voi vă puteţi simţi mai legaţi de satul vostru natal prin nenumărate motive sentimentale şi materiale, dar nu sunteţi regionalişti, ci vă lăudaţi a fi italieni, deci puneţi binele general al Italiei deasupra intereselor locale. Dacă a fost un progres lărgirea patriei de la sat la naţiune, de ce vă opriţi şi nu îmbrăţişaţi lumea întreaga pentru o cooperare frăţească între toţi oamenii? Azi, relaţiile dintre ţări, schimburile de materii prime, de produse agricole şi industriale sunt de aşa natură încât unele ţări doresc să se izoleze şi se condamnă la o viaţă tristă şi un dezastru definitiv sau, mai grav, declanşează războiul. Din fericire sunt destui oameni care, pentru studiile pe care le au, pentru poziţia economică pe care o deţin sau pentru munca pe care o fac, se consideră şi sunt într-adevăr cetăţeni ai lumii. Nu vedeţi că tot ce e măreţ şi mai frumos în lume are un caracter mondial, supranaţional? Ştiinţa e mondială, arta e mondială, religia e mondială – în ciuda minciunilor sale, este oricum o mare manifestare a spiritualităţii umane. Orice nou adevăr din orice punct al lumii, orice nouă invenţie, orice nou produs genial al creierului uman ar trebui să servească întregii umanităţi. Întorcându-ne la izolaţionism, la rivalitate şi ura dintre popoare, înrădăcinaţi într-un patriotism anti-uman înseamnă să ne punem în afara şi împotriva civilizaţiei.

VINCENZO: – Voi vorbiţi mereu de pace şi de fraternitate, dar lăsaţi-mă să vă pun o întrebare practică: dacă, de exemplu, germanii sau francezii ar veni la Milano, la Roma şi chiar la Napoli să distrugă monumentele noastre artistice, să omoare şi să oprime conaţionalii noştri – dumneavoastră aţi fi bucuros, ce aţi face?

GIORGIO: – Aş fi desigur îndurerat şi aş face tot posibilul pentru a-i împiedica. Dar, aveţi grijă, aş fi la fel de îndurerat şi aş face tot ce aş putea şi pentru a-i împiedica pe italieni dacă ar ataca Parisul, Berlinul sau Libia.

CEZARE: – Chiar la fel?

GIORGIO: – În practică poate nu, în Italia am mulţi prieteni. Dar răul făcut la Berlin e la fel cu cel făcut la Milano. Dacă omor un frate sau un prieten e mai dureros decât dacă omor un necunoscut, dar asta nu înseamnă că uciderea unei persoane necunoscute e mai puţin criminală decât uciderea unui prieten.

PIPPO: – Sună bine, dar ce anume aţi făcut pentru a împiedica o posibilă invazie a Germaniei la Milano?

GIORGIO: – Nu am făcut nimic, din contră, eu şi camarazii mei am făcut tot posibilul pentru a sta în afara încăierării, dar asta pentru că nu am putut face ceea ce era necesar.

PIPPO: – Adică?

GIORGIO: – Situaţia e clară: noi eram într-o poziţie delicată, aceea de a apăra interesele patronilor, ale opresorilor noştri şi de a ucide fraţii noştri muncitori din alte ţări, împinşi la măcel de către patronii lor, la fel ca noi. Noi am refuzat să servim ca instrument al adevăraţilor noştri inamici – patronii din toată lumea. Dacă am fi fost eliberaţi de sub inamicii interni, ne-am fi apărat poziţia noastră, nu pe cea a opresorilor. Noi am fi oferit mâna frăţeşte muncitorilor străini trimişi să lupte în ţara noastră şi dacă aceştia nu ar fi înţeles şi ar fi vrut să continue să-şi servească patronii împotriva noastră, ne-am fi apărat.

AMBROGIO: – Dar voi nu vă preocupaţi decât de interesele muncitorilor, de interesele clasei voastre, fără a înţelege că mai presus de clasă e naţiunea. Sunt sentimente, tradiţii, interese ce unesc toţi oamenii de aceeaşi naţie în ciuda tuturor diferenţelor şi antagonismelor de clasă. Există orgoliul originii. Nu vă simţiţi mândru de a fi italian, de a aparţine ţării ce a adus civilizaţia în lume şi care se găseşte în fruntea progresului? Nu aţi simţit nevoia de a apăra civilizaţia latină împotriva barbariei teutonice?

GIORGIO: – Vă rog să lăsăm de-o parte civilizaţia şi barbarismul. Eu aş putea să vă spun că muncitorii nu ştiu să aprecieze civilizaţia latină din vina burgheziei, care a interzis muncitorilor mijloacele de a se instrui. Dar să terminăm cu aceste minciuni, pe cine vreţi să faceţi să creadă că germanii sunt mai barbari decât alţii? Acum câţiva ani, voi înşivă admiraţi tot ce venea din Germania. Dacă mâine se schimbă condiţiile politice şi interesele capitaliste, veţi fi orientaţi în mod diferit şi veţi zice că englezii sunt barbari. Dar dacă o ţară se găseşte înaintea alteia, are datoria de a propaga civilizaţia, de a ajuta fraţii înapoiaţi şi nu trebuie să profite de superioritatea sa pentru a oprima şi exploata. Abuzul de putere duce la corupţie şi decadenţă.

AMBROGIO: – Dar respectaţi măcar solidaritatea naţională, care ar trebui să fie superioară oricărei competiţii de clasă.

GIORGIO: – Înţeleg. E acea pretinsă solidaritate naţională care pe voi vă interesează mai presus de orice, exact ceea ce noi combatem. Solidaritatea naţională semnifică solidaritatea între capitalişti şi muncitori, între opresori şi oprimaţi, înseamnă supunerea în faţa condiţiilor de exploatare. Dar interesele muncitorilor sunt opuse celor ale patronilor, iar când datorită unor circumstanţe speciale se găseşte în mod tranzitoriu solidaritatea, noi încercăm să creăm antagonismele. Emanciparea oamenilor şi întregul progres viitor depind de lupta dintre muncitori şi patroni, care trebuie să ducă la dispariţia completă a exploatării. Puteţi încerca în continuare să înşelaţi muncitorii cu minciunile naţionalismului, dar ei vor înţelege că fraţii lor sunt muncitorii din întreaga lume, iar duşmanii sunt capitaliştii şi toate guvernele. Ştiu că nu voi convinge nici proprietari şi nici magistraţi, dar poate pentru Pippo şi Vincenzo, care sunt proletari, nu vorbesc în vânt.

LUIGI (socialist): – Văd că fiecare şi-a spus deja opinia sa, aş vrea să o spun şi eu pe a mea. Sunt aici pentru a-mi susţine ideea şi nu aş vrea să fiu expus intoleranţei combinate a burghezilor şi anarhiştilor.

GIORGIO: – Mă mir că spuneţi asta. Întrucât suntem muncitori amândoi, am putea să ne considerăm prieteni. Tu pari a-i considera pe anarhişti duşmani ai socialiştilor, în timp ce noi vă considerăm fraţi. Mulţi dintre voi au tendinţa de a pune în opoziţie socialismul şi anarhismul. Dar dacă socialismul înseamnă aspiraţia la o societate în care binele tuturor e condiţionat de binele fiecăruia, în care nimeni să nu fie sclav sau exploatat şi fiecare să aibă mijloacele de a atinge maximul de dezvoltare posibil şi să se bucure în pace de toate beneficiile civilizaţiei, atunci noi suntem socialişti radicali şi consecvenţi. De fapt, noi am fost primii care am introdus în Italia propaganda socialistă, dar preferăm să ne numim în mod simplu: anarhişti – deoarece pe lângă noi a apărut şi şcoala autoritară şi parlamentară ce a reuşit să facă din socialism un hibrid care nu se poate împăca nici cu idealurile şi nici cu metodele noastre.

LUIGI: – Eu ţi-am înţeles discursul şi sigur suntem de acord în multe privinţe, în special în critica împotriva capitalismului. Dar nu putem fi de acord în toate, în primul rând pentru că anarhiştii nu cred decât în revoluţie şi renunţă la mijloacele mai civilizate de luptă, pe care le înlocuiesc cu metodele violente. Apoi, chiar dacă ar trebui să aibă loc o revoluţie, va trebui ca aceasta să aducă la putere un nou guvern pentru a pune lucrurile în ordine şi a nu lăsa totul furiei maselor şi liberului arbitru.

GIORGIO: – Bine, putem discuta. Crezi într-adevăr că se poate transforma radical societatea, se pot aboli privilegiile, se poate înlătura guvernul, se pot face exproprieri fără a se folosi forţa? Sper că nu-ţi faci iluzii că proprietarii şi guvernele vor ceda fără să reziste şi fără a folosi forţa de care dispun.

LUIGI: – Nu, nu-mi fac asemenea iluzii. Dar azi muncitorii au votul politic şi administrativ, sunt marea majoritate a alegătorilor; dacă ei vor, pot fără prea multe chinuri să trimită la putere persoane de încredere, socialişti şi chiar anarhişti. Iar aceştia vor face legi bune, vor naţionaliza pământurile şi uzinele şi vor instaura socialismul.

GIORGIO: – Da, dacă muncitorii ar şti şi ar vrea. Dacă aceştia ar fi atât de elevaţi, ar înţelege care sunt cauzele şi remediile răului lor; dacă s-ar emancipa într-adevăr, atunci revoluţia s-ar face fără violenţe exagerate, iar muncitorii ar putea face ceea ce doresc fără a fi nevoie să trimită delegaţi în parlament şi guvern. Dar, din păcate, muncitorii, în marea lor majoritate, nu ştiu şi nu vor. Sunt în imposibilitatea de a se emancipa, daca nu-şi vor îmbunătăţi condiţiile materiale. Iar pentru asta, transformarea socială trebuie să vină prin iniţiativa unei minorităţi. Condiţiile morale şi materiale în care se găseşte proletariatul fac în aşa fel ca burghezia să obţină mereu guvernul şi parlamentul care îi convine. Pentru asta permite sufragiul universal. Dacă ar sesiza pericolul de a fi deposedaţi legal, ar fi primii care ar ieşi din legalitate şi ar viola voinţa populară.

LUIGI: – Între timp noi vedem cum numărul deputaţilor socialişti creşte. Într-o zi vom fi majoritari!

GIORGIO: – Dar nu vezi că atunci când socialiştii intră în parlament se domesticesc şi devin colaboratori ai susţinătorilor ordinii în vigoare? De fapt, trimiţând socialiştii în parlament se face un serviciu burgheziei, deoarece sunt luaţi din mijlocul oamenilor şi transpuşi în mediul burghez. Dacă deputaţii socialişti ar fi un pericol, guvernul i-ar goni cu baionetele din parlament şi ar aboli votul universal.

LUIGI: – Crezi asta pentru că tu concepi mereu lucrurile într-un mod catastrofal. În schimb, lumea evoluează încet şi treptat. E nevoie ca proletariatul să se pregătească să substituie burghezia prin educaţie şi organizare, dar şi prin trimiterea de reprezentanţi în toate corpurile legislative şi deliberatoare. Iar când va fi matur, îşi va lua în mâini soarta şi va fi instaurată noua societate la care aspirăm. În toate ţările civilizate creşte numărul deputaţilor socialişti şi sprijinul pe care îl au din partea maselor. Într-o zi vor fi cu siguranţă majoritatea şi dacă se va încerca suprimarea violentă a voinţei populare, vom răspunde cu violenţă. Dar e nevoie să lăsăm timp timpului. E inutil şi dăunător să forţăm legile istoriei.

GIORGIO: – Dragă Luigi, legile naturii nu au nevoie de apărători, acestea se fac respectate singure. Oamenii le-au descoperit cu trudă şi se folosesc de ele atât în rău, cât şi în bine. Dar nu trebuie să acceptăm ca legi naturale faptele sociale care sunt calificate aşa de economişti şi sociologi interesaţi să apere burghezia. Cât despre legile istoriei, ele au fost formulate după derularea istoriei. Să facem prima dată istoria! Lumea merge încet sau mai repede, înainte sau înapoi în funcţie de un anumit număr de factori naturali şi umani. Ar fi o eroare să credem într-o evoluţie continuă într-un singur sens. E adevărat că societatea este într-o evoluţie lentă, dar unele schimbări reprezintă pentru noi calea cea bună, deoarece favorizează dezvoltarea sentimentului de frăţie şi de libertate, pe când altele întăresc instituţiile în vigoare şi anulează progresele realizate. Atât timp cât între oameni va rămâne starea de luptă, nici un progres în organizarea socială nu se poate considera definitiv realizat. Trebuie să favorizăm toţi factorii progresului şi să combatem forţele de conservare. Soarta umanităţii depinde de lupta dintre muncitori şi exploatatori şi orice pace între cele două clase ostile, orice diminuare a luptei, orice colaborare între exploataţi şi capitalişti, între guvern şi popor va folosi doar clasei opresorilor, la întărirea instituţiilor şi, ce e mai rău, la separarea maselor de elementele proletare cele mai evoluate. Astfel majoritatea poporului va rămâne într-un stadiu de inferioritate. Vorbeşti de evoluţie şi crezi în mod fatal că vrând-nevrând oamenii vor ajunge la socialism, adică la o societate bazată pe egalitatea tuturor. Dar nu e adevărat, socialismul va veni doar dacă oamenii vor vrea asta şi vor face ceea ce este necesar pentru asta. În caz contrar, în loc de socialism va veni un alt stadiu social, în care diferenţele dintre oameni vor fi mari şi permanente – stăpâni şi servitori. Şi poate o clasă intermediară – a celor care prin forţa brută ar asigura dominaţia celor dintâi. Pot spune chiar că s-a abandonat cursul natural şi că evoluţia merge în sensul opus celui dorit de noi, adică spre întărirea privilegiilor şi spre un dezechilibru în avantajul actualilor dominatori. Cine începe lupta cu anumite avantaje în faţa adversarului, pe parcurs câştigă mereu noi avantaje majore.

LUIGI: – Poate că ai dreptate, dar tocmai pentru asta trebuie folosite toate mijloacele aflate la dispoziţia noastră: educaţie, organizare, luptă politică.

GIORGIO: – Toate mijloacele, dar nu toate conduc la acelaşi scop. Educaţia, desigur, e primul lucru de care e nevoie, pentru că dacă nu se trezeşte conştiinţa individului, dacă nu se provoacă voinţa lui, nu este posibil progresul. Prin educaţie nu înţeleg acea instituţie care obligă la învăţarea cărţilor (oricum inaccesibile proletariatului), ci propaganda, contactul direct cu societatea, interesul pentru problemele publice şi participarea la lupta de îmbunătăţire a condiţiilor actuale. Această educaţie individuală extrem de necesară ar fi îndeajuns pentru a transforma lumea, daca s-ar putea extinde la toţi. Dar din păcate este imposibil. Omul este influenţat, dominat şi format de mediul în care trăieşte, iar când acesta este ostil nu poate progresa decât luptând împotriva acestuia. Iată de ce minoritatea conştientă, aptă a se opune şi a se ridica deasupra mediului, trebuie să spargă gheaţa la un anumit moment dat şi să schimbe în mod violent circumstanţele exterioare. Organizarea optimă şi necesară trebuie făcută pentru a combate patronii şi în nici un caz pentru a ne pune de acord cu ei. La fel şi lupta politică, atâta timp cât înseamnă lupta împotriva guvernului şi nu cooperare cu acesta. Pot fi acceptate colaborările doar dacă se urmăreşte consacrarea şi perpetuarea sistemului capitalist prin îmbunătăţiri menite să-l facă mai suportabil. Dacă se doreşte combaterea capitalismului, atunci e nevoie să fi clar în afara şi împotriva sistemului însuşi.

LUIGI: – Bine, să presupunem că tu ai dreptate şi că revoluţia e inevitabilă. Sunt mulţi socialişti care cred la fel. Dar va fi mereu necesar un nou guvern pentru a dirija şi organiza revoluţia.

GIORGIO: – De ce? Dacă nu există în mijlocul oamenilor un număr suficient de revoluţionari, iar dacă muncitorii nu sunt capabili a se îngriji de nevoile luptei, revoluţia nu se face. Şi dacă aceste condiţii sunt întrunite, la ce mai foloseşte guvernul? Acesta paralizează iniţiativa particulară şi sugrumă revoluţia însăşi. Ce anume ai vrea să facă un guvern parlamentar sau dictatorial, indiferent cum ar fi? Mai întâi de toate se gândeşte să-şi asigure existenţa ca guvern, adica să construiască o forţă armată pentru a se apăra împotriva adversarilor şi pentru a impune voinţa sa recalcitranţilor. Apoi, ar trebui să se informeze şi să studieze pentru a încerca să împace voinţele şi interesele în conflict, adică să facă legi care probabil nu ar mulţumi pe nimeni. Dar între timp oamenii trebuie să supravieţuiască, iar dacă proprietatea trece de fapt în mâinile muncitorilor, ei trebuie să se îngrijească de nevoile de zi cu zi, să rezolve problemele vieţii fără a aştepta deciziile guvernanţilor. Acestora nu le mai rămâne decât să-şi declare propria inutilitate ca guvernanţi şi să se piardă în mulţime alături de ceilalţi muncitori. Dar dacă proprietatea rămâne în mâinile patronilor, atunci ei ar rămâne adevăraţii arbitrii ai vieţii sociale, iar noul guvern compus din socialişti, deoarece anarhiştii nu vor să guverneze, ar fi constrâns să facă pe placul burgheziei sau ar fi spulberat. Acum trebuie să plec, gândeşte-te la ce ţi-am spus şi sper că la întoarcerea mea să regăsesc în tine un nou camarad.

Vă salut pe toţi!

---

INFO-PROPAGANDA

Initiativa Autonoma—Craiova