Către Mariana Moguel, 10 ani, povestea lui Durito

TItlu: Către Mariana Moguel, 10 ani, povestea lui Durito

Autor: EZLN

Subiecte: EZLN, zapatiști

Dată: 1994

Sursă: Din IDEA artă+societate nr. 54

10 aprilie 1994,

Subcomandanta Mariana Moguel,

Te salut cu respect şi te felicit pentru noul nivel atins în desenele tale. Vreau să îţi spun o poveste pe care, într-o zi, o vei înţelege. E povestea lui Durito.

Povestea lui Durito

E o istorie care mi s-a întîmplat deunăzi. E povestea unui gîndac care poartă ochelari şi fumează pipă. L-am întîlnit într-o zi cînd căutam şi nu găseam tutunul. Deodată, de o parte a hamacului meu am văzut un pic de tutun care căzuse şi formase o mică dîră. M-am dus după ea ca să văd unde era tutunul meu şi cine mi-l luase şi îl împrăştiase peste tot. La cîţiva metri, după o piatră, am găsit un gîndac aşezat la un birou micuţ, citind nişte hîrtii şi fumînd dintr-o pipă mititică.

— Hm, hm! – am spus, ca să mă observe gîndacul, dar el a continuat să mă ignore. Apoi i-am zis: — Hei, ăsta e tutunul meu. Gîndacul îşi dădu jos ochelarii, se uită la mine, măsurîndu-mă de sus pînă jos, apoi spuse foarte supărat:

— Te rog, căpitane, îţi cer să nu mă întrerupi. Nu observi că studiez? M-a surprins un pic şi era cît pe ce să îi dau una, dar m-am calmat şi m-am aşezat, aşteptînd să termine de studiat. Ceva mai tîrziu şi-a adunat hîrtiile, le-a pus în birou şi, trăgînd din pipă, mi-a zis: — În regulă, acum. Cu ce pot să te ajut, căpitane? — Tutunul meu, am răspuns. — Tutunul tău?, a spus. — Vrei să îmi dai din el? Am început să mă enervez, însă gîndăcelul îi dădu un picior pungii de tutun pînă la mine şi adăugă: — Nu te supăra, căpitane. Înţelege că nu se găseşte tutun pe aici şi a trebuit să iau un pic din al tău. M-am simţit mai bine. Îmi plăcea gîndacul ăsta, aşa că i-am spus: — Nu-i nimic. Mai am pe undeva. — Mmhh, răspunse el. — Şi cum te cheamă?, l-am întrebat. — Nabucodonosor, răspunse el, şi continuă: Dar prietenii îmi spun Durito. Poţi să îmi spui Durito, căpitane. I-am mulţumit pentru atenţie şi l-am întrebat ce studia. — Studiez neoliberalismul şi strategia lui de a domina America Latină, a răspuns el. — Şi la ce ajută asta unui gîndac?, l-am întrebat. Iar el a răspuns nervos: — Cum adică la ce ajută? Trebuie să ştiu cît timp va dura lupta ta şi dacă vei cîştiga. În plus, orice gîndac trebuie să se ocupe cu studierea lumii în care trăieşte, nu crezi, căpitane? — Nu ştiu, i-am spus. Dar de ce vrei să ştii cît va dura lupta noastră şi dacă vom cîştiga sau nu? — Bun, nu ai înţeles nimic, spuse el, punîndu-şi ochelarii şi aprinzîndu-şi pipa. După ce dădu drumul unui vălătuc de fum, continuă: Pentru a şti dacă noi, gîndacii, trebuie să avem grijă să nu fim zdrobiţi de cizmele tale uriaşe şi vechi.

— Aha!, am spus. — Mmhh, zise el. — Şi la ce concluzie ai ajuns în studiile tale?, l-am întrebat. A scos hîrtiile din birou şi a început să le răsfoiască. — Mmhh, mmhh, spuse el în timp ce le privea. După ce termină, se uită în ochii mei şi îmi spuse: — Vei cîştiga. — Ştiam asta, i-am spus. Apoi am adăugat: Dar cît de mult va dura? — Multă vreme, răspunse el cu un oftat de resemnare. — Şi asta ştiam. Dar ştii exact cît anume?, am întrebat. — Nu poţi spune exact. Trebuie să iei în considerare multe lucruri: condiţiile obiective, maturitatea condiţiilor subiective, corelarea forţelor, criza imperialismului, criza socialismului etc., etc. — Mmhh, am spus. — La ce te gîndeşti, căpitane? — La nimic, i-am răspuns. Bine, domnule Durito, trebuie să plec. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc. Să ştiţi că puteţi să vă serviţi cu cît tutun doriţi, oricînd. — Mulţumesc, căpitane. Poţi să îmi spui „tu“ dacă vrei, adăugă el. — Mulţumesc, Durito. Acum voi da ordin tovarăşilor mei că e interzis să calce pe gîndaci. Sper că va fi de ajutor. — Mulţumesc, căpitane, ordinul tău ne va fi foarte folositor. — Chiar şi aşa, aveţi grijă de voi, fiindcă băieţii mei sînt foarte neatenţi şi nu se uită mereu pe unde pun picioarele. — Voi avea grijă, căpitane. — La revedere. — La revedere. Vino, cînd vrei să mai vorbim. — Voi veni, i-am spus, şi m-am întors la intendenţă. Asta e tot, Mariana, sper să te întîlnesc personal într-o zi şi să schimbăm măşti de schi şi desene. Vale. Ai grijă şi sper să primeşti alte carioci, fiindcă sînt sigur că ai folosit deja toată cerneala din ele.

Subcomandante Insurgente Marcos,

din munţii Sud-Estului mexican,

10 aprilie 1994