Povestea cuvintelor

TItlu: Povestea cuvintelor

Autor: EZLN

Subiecte: EZLN, zapatiști

Dată: 1994

Sursă: Din IDEA artă+societate nr. 54

30 decembrie 1994,

Către Proceso, La Jornada, El Financiero, Tiempo:

Din munţii Sud-Estului mexican,

Subcomandante Insurgente Marcos.

I-a apucat noaptea vorbind. „Lanterna mea nu are baterii“, spune Antonio-fiul. „Eu am uitat-o în raniţă“, spune Marcos, privind ceasul. Bătrânul Antonio pleacă şi se întoarce cu frunze de watapil. Fără a spune un cuvînt, începe să construiască o colibă. Antonio-fiul şi Marcos îl ajută. Din plante şi ramuri, treptat ia formă acoperişul. Apoi caută lemne de foc, fiindcă noaptea şi ploaia sînt înfrăţite. Din mîinile experte ale Bătrînului Antonio răsare, în sfîrşit, o scînteie care apoi devine foc. Marcos şi Antonio-fiul se aşază cum pot, întinşi lîngă foc. Bătrînul Antonio vorbeşte şi face să treacă noaptea şi visul cu această poveste, cu această moştenire...

„Limba adevărată s-a născut odată cu primii zei, cei care au făcut lumea. Din primul cuvînt, de la primul foc, s-au format alte cuvinte adevărate, iar din acestea se descojiră, precum porumbul în mîinile ţăranului, alte cuvinte. Primele cuvinte au fost trei la număr, de trei mii de ori se născură alte trei, iar din acestea altele, şi astfel se umplu lumea de cuvinte. Primii zei, cei care au făcut lumea, păşeau pe o piatră mare. De la atîta mers, piatra se făcu netedă ca o oglindă, iar primii zei au aruncat pe această piatră primele trei cuvinte. Dar piatra nu a întors aceleaşi cuvinte pe care le-a primit, ci de trei ori trei cuvinte diferite. O vreme, zeii au tot aruncat cuvinte în oglindă, ca să iasă altele, pînă cînd s-au plictisit. Apoi le veni în minte o idee măreaţă şi se apucară să meargă pe o altă piatră, pînă cînd au şlefuit-o într-o nouă oglindă, pe care au aşezat-o în faţa primei oglinzi. Apoi au aruncat primele trei cuvinte de prima oglindă, care le întoarse înapoi trei cuvinte diferite, pe care le aruncară cu toată forţa de a doua oglindă, care întoarse în prima oglindă de trei ori mai multe cuvinte, şi astfel aruncară tot mai multe cuvinte diferite, pe care le aruncau cu toată forţa în a doua oglindă, care trimitea în prima oglindă de trei ori mai multe cuvinte decît primea. Astfel au făcut oglinzile tot mai multe cuvinte diferite. Aşa s-a născut limba adevărată: din oglinzi.

Primele trei cuvinte, din toate cuvintele şi toate limbile, sînt democraţie, libertate, dreptate.

«Dreptate» nu înseamnă a pedepsi, ci a da înapoi fiecăruia ceea ce merită. Fiecare merită ceea ce îi întoarce oglinda: pe sine însuşi. Cel care a ucis, care a produs mizerie, exploatare, aroganţă, trufie merită multă durere şi tristeţe pentru calea pe care a luat-o. Cel care a muncit, a dat viaţă, a luptat, cel care a fost un frate merită o luminiţă care să îi lumineze întotdeauna faţa, pieptul şi drumul.

«Libertate» nu înseamnă că fiecare face ce vrea, ci că poţi să îţi alegi orice cale vrei pentru a întîlni oglinda, pentru a merge cu cuvîntul adevărat. Însă doar acele căi care nu te fac să pierzi oglinda, care nu te fac să te trădezi pe tine însuţi, pe ai tăi, pe alţii.

«Democraţie» înseamnă că gîndirile ajung la un bun acord. Nu înseamnă că toată lumea gîndeşte la fel, ci că toate gîndirile sau majoritatea gîndirilor caută şi ajung la un acord comun, care este bun pentru majoritate fără a-i elimina pe cei care sînt mai puţini. Înseamnă că, într-adevăr, cuvîntul conducerii ascultă de cuvîntul majorităţii, că mandatul conducerii înseamnă cuvîntul colectiv, nu o voinţă unică. Înseamnă că oglinda reflectă totul, pe cei care merg şi calea totodată, fiind astfel motivul de a gîndi atît în interiorul tău, cît şi în afara lumii.

Din aceste trei cuvinte vin toate cuvintele, în aceste trei se înlănţuiesc vieţile şi morţile bărbaţilor adevăraţi şi ale femeilor adevărate. Aceasta e moştenirea pe care primii zei, cei care au născut lumea, au lăsat-o bărbaţilor şi femeilor adevărate. Mai mult decît o moştenire, e o încărcătură grea, o încărcătură pe care unii o abandonează la mijlocul drumului şi o lasă aruncată, ca şi cum ar fi un nimic. Cei care abandonează această moştenire îşi sparg oglinda şi umblă nevăzători pentru totdeauna, fără să ştie niciodată cine sînt, de unde vin şi unde se duc. Există însă şi unii care ridică mereu moştenirea primelor trei cuvinte, mergînd încovoiaţi de greutatea lor, ca atunci cînd porumbul, cafeaua sau lemnele îi fac să se uite în pămînt. Scunzi de atîta încărcătură, privind mereu de jos cu atîta greutate, bărbaţii şi femeile adevărate sînt mari şi privesc în sus. Privesc şi merg cu demnitate.

Dar pentru ca limba adevărată să nu se piardă, primii zei, cei care au făcut lumea, au spus că trebuie să se aibă grijă de primele trei cuvinte. Oglinzile limbii s-ar putea sparge într-o zi, şi atunci cuvintele născute din ele s-ar sparge şi ele, iar lumea ar rămîne fără cuvinte cu care să vorbească sau să tacă. De aceea, înainte de a muri trăind, primii zei le-au dat aceste prime trei cuvinte bărbaţilor şi femeilor de porumb, ca să aibă grijă de ele. De atunci, bărbaţii adevăraţi şi femeile adevărate păstrează aceste trei cuvinte ca pe o moştenire. Iar ca să nu le uite niciodată, ei le luptă, le trăiesc şi umbă cu ele...“

Cînd se treziră, Bătrînul Antonio prepara un tepescuintle. În vatră, lemnul ardea şi se usca în acelaşi timp, umed de la ploaie şi de la sudoarea de pe spatele Bătrînului Antonio. Se crăpa de zi şi, cînd se ridicară, Antonio-fiul şi Marcos simţiră că ceva îi apăsa pe umeri. De atunci caută să uşureze această povară... Încă mai caută...